Annulment challenge against prior inadmissibility ruling fails as inadmissible.

Prin decizia nr. 890 din data de 25 mai 2017, pronunţată în dosar nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a deciziei nr. 372 din data de 3 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, formulată de revizuentul A.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că revizuentul a formulat cerere de revizuire a deciziei civile nr. 372 din data de 3 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, în temeiul art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., apreciind că prin decizia atacată se încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3960 din data de 14 aprilie 2016 pronunţate în dosar nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Examinând admisibilitatea revizuirii în raport de dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., instanţa a apreciat că, în speţă, condiţia triplei identităţi caracteristică lucrului judecat nu se regăseşte între pricinile în care s-au pronunţat hotărârile pretins potrivnice.

Astfel, a constatat că în procesul în care s-a pronunţat decizia a cărei revizuire se cere, reclamantul A. a învestit instanţa cu o cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., să se constate că în datele de 20 şi 21 iulie 2010 a desfăşurat raporturi juridice de muncă pentru pârâtă şi să i se elibereze o adeverinţă în acest sens, să i se comunice de către pârâtă, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, pontajul pentru avans salarii întocmit pentru luna iulie 2010, cererea de angajare în funcţia de referent economic, lista de plată a salariilor şi să se constate caracterul fals al înscrisurilor intitulate "stat de plată salarii pe luna iulie 2010" şi "foi colective de prezentă-pontaje" întocmite pentru lunile iunie şi iulie 2010.

S-a reţinut că, în procesul în care s-a pronunţat prima hotărâre, respectiv sentinţa civilă nr. 3960 din data de 14 aprilie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin cererea dedusă judecăţii, astfel cum a fost completată ulterior, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. , să se constate dreptul său de a-i fi încheiat contract individual de muncă începând cu data de 19 iulie 2010, să fie obligată pârâta la întocmirea în formă scrisă a unui astfel de contract începând cu data de 19 iulie 2010, să fie obligată pârâta să-i întocmească în formă scrisă fişa postului pentru funcţia de referent economic începând cu data de 19 iulie 2010, anularea adeverinţei din data de 17 martie 2015 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia la emiterea unei noi adeverinţe pentru perioada 28 iunie 2010-21 iulie 2010, cu privire la raporturile juridice desfăşurate între părţi în perioada 28 iunie 2010-21 iulie 2010.

Înalta Curte a constatat că, din analiza comparativă a elementelor celor două cereri deduse judecăţii, rezultă că nu există identitate de obiect şi cauză în sensul dispoziţiilor 1201 C. civ., la care se raportează motivul de revizuire prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

A arătat că nu există identitate de obiect între cele două procese purtate între părţi, sub aspectul pretenţiei vizând desfăşurarea raporturilor de muncă dintre părţi în zilele de 20 şi 21 iulie 2010, acest petit formând numai obiectul procesului în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 372 din 3 octombrie 2016 supusă revizuirii, nu şi al celui în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 3960 din 14 aprilie 2016 a Tribunalului Bucureşti.

Sub aspectul pretenţiei vizând eliberarea unei adeverinţe cu privire la raporturile de muncă dintre părţi din 20 şi 21 iulie 2010, care se regăseşte în cererile din ambele procese, a apreciat că nu există identitate de cauză juridică între cele două procese.

Astfel, a reţinut că, în litigiul soluţionat prin decizia supusă revizuirii, petitul principal al cererii reclamantului l-a constituit solicitarea de a i se recunoaşte că în zilele de 20 şi 21 iulie 2010 a desfăşurat raporturi de muncă cu pârâta în baza derulării contractului de muncă iniţial, în timp ce în litigiul soluţionat prin sentinţa Tribunalului Bucureşti, petitul principal al cererii reclamantului l-a constituit solicitarea de a i se încheia un nou contract de muncă începând cu data de 19 iulie 2010.

S-a mai constatat că petitul privind obligarea pârâtei la eliberarea unei adeverinţe cu privire la raporturile de muncă dintre părţi din 20 şi 21 iulie 2010, care se regăseşte în cererile din ambele procese, este accesoriu fiecăruia dintre petitele principale, anterior menţionate.

Prin urmare, a apreciat că fundamentul pretenţiei în discuţie este diferit în cele două procese, într-unul rezidă în contractul iniţial de muncă, în celălalt într-un nou contract de muncă în continuarea celui dintâi.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare revizuentul A., în temeiul dispoziţiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ., solicitând anularea hotărârii contestate, dispunerea rejudecării revizuirii şi constatarea nulităţii hotărârii supuse revizuirii, cu consecinţa anulării acesteia, fără cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor contestaţie în anulare formulate în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., contestatorul, în esenţă, a susţinut nelegalitatea citării sale la o instanţă pe care a apreciat-o ca fiind necompetentă legal, nealcătuită legal şi neînvestită legal să judece şi să soluţioneze cauza.

Raportat la dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a invocat lipsa competenţei legale a instanţei în soluţionarea cauzei, instanţă care, în opinia sa, a încălcat normele de competenţă generală, a fost nelegal alcătuită şi a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

A mai considerat că instanţa a încălcat dispoziţiile legale privind normele de competenţă prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 C. proc. civ.

Criticând hotărârea atacată, contestatorul a susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a validat decizia instanţei de recurs, fără a observa că lipseşte cererea de recurs şi ignorând actele dosar nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti.

A apreciat că, judecând şi soluţionând cererea de revizuire, instanţa a modificat dispoziţiile legale şi a legiferat pe care judiciară, în condiţiile în care cererea de recurs lipsea, iar recursul era inexistent, tardiv şi nedeclarat de partea legal împuternicită.

Contestatorul a apreciat că, în cauză, au fost modificate sau ignorate prevederile art. 3 alin. (3), art. 82, art. 83 alin. (3), art. 103, art. 112, art. 133, art. 299, art. 3021, art. 303, art. 306, art. 326 şi art. 327 C. proc. civ.

În opinia sa, revizuirea şi recursul au fost judecate şi soluţionate de către instanţe necompetente, cu ignorarea dispoziţiilor legale anterior menţionate, care sunt exprese şi nu opţionale.

A mai susţinut că instanţele de revizuire şi recurs au încălcat principiul separaţiei puterilor în stat şi obligaţiile constituţionale impuse la pronunţarea încheierii de stabilire a competenţei prin dispoziţiile art. 1 alin. (1), (3), (4) şi (5), art. 61 alin. (1) şi art. 124 din Constituţia României şi prin decizii ale Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A subliniat că, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, Parlamentul este unica autoritate legislativă a ţării, iar judecătorul nu are dreptul legal de a legifera pe care judiciară.

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ. raportat la deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3 din data de 4 aprilie 2011 şi nr. 12 din data de 19 septembrie 2011 şi la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1 din data de 17 ianuarie 1995, nr. 801 din data de 9 noiembrie 2006, nr. 819 din data de 3 iulie 2008 şi nr. 68 din data de 27 februarie 2017, a arătat că prin acestea s-a stabilit că numai legiuitorul are prerogativa exclusivă de a reglementa competenţa instanţelor de judecată şi condiţiile contestării unei hotărâri judecătoreşti.

În drept, a invocat dispoziţiile legale indicate în cauză, art. 317, art. 82, art. 85, art. 86 alin. (1), art. 87 alin. (1) pct. 2 şi 5, art. 88-100, art. 105-107, art. 109, art. 1091, art. 112, art. 129, art. 133, art. 139, art. 159 alin. (1), art. 161, art. 167-169, art. 172-184, art. 255, art. 261, art. 282-316 C. proc. civ., art. 6 şi art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1, art. 11, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 57, art. 61, art. 73-79, art. 124, art. 129 şi art. 148 din Constituţia României.

Analizând contestaţia în anulare, în raport de excepţia de inadmisibilitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară în raport de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Căile de atac şi condiţiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece legiuitorul a avut în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, prin intermediul căreia se poate obţine, în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, desfiinţarea unor hotărâri judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor norme procedurale.

Fiind o cale extraordinară de atac de retractare, aceasta poate fi promovată numai împotriva hotărârilor strict indicate de textul legal şi în condiţiile expres reglementate de art. 317-318 C. proc. civ.

Aşadar, sunt condiţii de admisibilitate atât cele referitoare la natura hotărârii ce poate face obiectul căii de atac, cât şi cele privind motivele ce pot fi valorificate prin introducerea contestaţiei în anulare.

Contestaţia în anulare poate fi exercitată doar pentru ipotezele expres determinate prin dispoziţiile art. 317 C. proc. civ. (contestaţia în anulare obişnuită, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre irevocabilă) şi ale art. 318 C. proc. civ. (contestaţia în anulare specială, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre a instanţei de recurs).

Cazurile în care poate fi promovată contestaţia în anulare întemeiată pe prevederile art. 317 C. proc. civ. - temei de drept invocat şi în prezenta cale de atac, ce este îndreptată împotriva unei hotărâri irevocabile pronunţate de o instanţă de revizuire - sunt două, şi anume când procedura de chemare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii şi când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.

În speţă, prin hotărârea atacată cu contestaţie în anulare, instanţa s-a pronunţat asupra unei cereri de revizuire, întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., analizând condiţiile de admisibilitate a căii de atac cu care a fost învestită în condiţiile art. 323 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, în cazul în care se invocă ca motiv de revizuire existenţa de hotărâri potrivnice, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice.

Contestatorul A. a invocat incidenţa motivelor de contestaţie în anulare prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ.

Apreciind ca fiind nelegală procedura de citare, contestatorul a susţinut necompetenţa şi nelegalitatea alcătuirii şi învestirii instanţei care a judecat şi soluţionat pricina, raportat la neregularităţile pe care le invocă cu privire la cererea de recurs formulată în cauză (inexistenţa acesteia, formularea şi motivarea în afara termenului legal a recursului, precum şi împrejurarea că nu a fost formulat de nicio parte îndreptăţită legal şi nici împuternicită legal).

Or, dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. au în vedere situaţia în care procedura de chemare a părţii, pentru ziua în care s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit dispoziţiilor legii, iar criticile formulate de contestator nu vizează o astfel de neregularitate.

Contestatorul nu susţine că nu a fost citat pentru termenul de judecată din data de 25 mai 2017 sau că, raportat la dispoziţiile legale care reglementează procedura de citare, a existat vreun viciu cu privire la chemarea sa în faţa instanţei pentru termenul la care cererea de revizuire a fost judecată, ori o încălcarea a dispoziţiilor art. 85 şi 107 C. proc. civ. de către instanţa care a soluţionat pricina.

În plus, se reţine că la termenul de judecată din data de 25 mai 2017, contestatorul fost prezent şi a formulat concluzii orale în susţinerea cererii de revizuire, fără a invoca vreo neregularitate a procedurii de citare, astfel cum rezultă din partea introductivă a hotărârii atacate prin prezenta contestaţie în anulare.

Prin urmare, criticile formulate de către contestator în temeiul dispoziţiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu pot fi încadrate în motivul de contestaţie în anulare prevăzut de acest text legal, fiind inadmisibile.

Contestatorul a invocat în susţinerea căii de atac promovate şi dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., apreciind că hotărârea atacată a fost pronunţată de către o instanţă necompetentă să soluţioneze cauza şi nelegal alcătuită.

Prevederile legale la care a făcut referire contestatorul, statuează ca motiv al contestaţiei în anulare pronunţarea hotărârii de către judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.

În speţă, contestatorul, invocând decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale Curţii Constituţionale, precum şi dispoziţii ale C. proc. civ. şi articole din Constituţia României, a susţinut că instanţa a încălcat principiul separaţiei puterilor în stat, a modificat sau a ignorat dispoziţii legale şi a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin legiferarea pe cale juridică.

Şi în susţinerea acestui motiv, contestatorul a relevat aceleaşi neregularităţi ale cererii de recurs, care, în opinia sa, au determinat pronunţarea hotărârii de către o instanţă necompetentă să soluţioneze cauza.

Însă, aceste afirmaţii dezvoltate cu titlu de motive ale contestaţiei în anulare nu pot fi încadrate în ipoteza reglementată de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., invocat ca temei de drept, întrucât nu vizează în concret încălcarea unor dispoziţii de ordine publică privitoare la stabilirea competenţei instanţei în soluţionarea cererii de revizuire, iar simpla enumerare a unor dispoziţii legale, fără a se arăta în ce mod au fost încălcate acestea, nu este de natură a atrage încadrarea criticilor în textul de lege invocat de parte.

În plus, competenţa de soluţionare a cererii de revizuire, potrivit dispoziţiilor art. 323 alin. (2) C. proc. civ., aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă mai mare în grad faţă de instanţele care au pronunţat hotărârile invocate a fi potrivnice de către revizuent.

Având în vedere că obiectul prezentei căi de atac este reprezentat de hotărârea pronunţată în revizuire, Înalta Curte nu poate primi criticile contestatorului referitoare la soluţionarea recursului declarat în cauză.

Având în vedere cele anterior arătate, Înalta Curte apreciază că cele invocate de către contestator drept motive ale contestaţiei în anulare nu sunt susceptibile de încadrare în niciunul dintre cazurile legale invocate, expres şi limitativ prevăzute de lege, pentru care părţile au deschisă această cale extraordinară de atac de retractare şi va respinge contestaţia în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 890 din data de 25 mai 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosar nr. x/2016.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2017.