Objection to execution title: inability to modify substantive property rights or underlying land allocation in final retrocession judgment

Prin decizia civilă nr. 269/C din data de 23 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa a fost admis apelul formulat de apelantul-pârât Primarul municipiului Constanţa în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 1943 din data de 30 noiembrie 2005, pronunţate de Tribunalul Constanţa.

Instanţa a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul să restituie în natură reclamantului imobilul situat în municipiul Constanţa, str. Ştefan cel Mare, compus din teren în suprafaţă de 753,39 m.p. din suprafaţa totală de 1427,30 m.p. identificată de expert B. în limitele ABCD, conform planului de situaţie anexă la raportul de expertiză, precum şi a construcţiilor notate C1, C2 (cu excepţia locuinţei înstrăinate conform contractului de vânzare-cumpărare 28287 din data de 27 decembrie1996), C3, C4, C5 (cu excepţia locuinţei înstrăinate conform contractului de vânzare-cumpărare din data de 23 martie 1998), C6, C7 şi C8.

A obligat pârâtul să propună acordarea, către reclamant, de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru suprafaţa de 604,67 m.p., situată în str. Cuza Vodă şi pentru suprafeţele aferente construcţiilor înstrăinate, de 69,24 m.p., precum şi pentru locuinţele vândute conform contractelor de vânzare-cumpărare menţionate.

A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate şi a respins cererea de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Constanţa, prin încheierea din 4 iulie 2011, admiţând solicitările intimatului-reclamant A., a lămurit dispozitivul hotărârii în sensul că pârâtul este obligat să restituie reclamantului, în natură, terenul în suprafaţă de 734,15 m.p., identificat de acelaşi expert printr-un supliment la raportul de expertiză, ca fiind în perimetrul x.

Soluţionând cererea formulată de intimatul-reclamant A., prin încheierea de şedinţă din data de 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Constanţa a admis cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul încheierii din 4 iulie 2011 şi a dispus consemnarea, în considerente a suprafeţei de 734,15 m.p. în loc de 739,15 m.p.

La aceeaşi dată, Curtea de Apel Constanţa a admis cererea de completare şi lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 269/C din 23 noiembrie 2009 şi a încheierii din 4 iulie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa în dosar nr. x/2006, formulată de intimatul-reclamant A., în sensul că:

- suprafaţa de teren de 27,09 m.p. aferentă corpului C2, înstrăinat conform contractului de vânzare-cumpărare din data de 27 decembrie 1996, identificat conform raportului de expertiză C. ca fiind E1-E2-E3-E4 excedează suprafeţei de 734,15 m.p. restituiţi în natură;

- obligaţia pârâtului Primarul municipiului Constanţa de propunere de despăgubiri priveşte în mod corelativ suprafaţa de 88,45 m.p. aferentă construcţiilor înstrăinate, în loc de 69,24 m.p. cât s-a stabilit prin dispozitivul deciziei.

A respins pentru restul cererea de lămurire a dispozitivului.

Prin contestaţia la titlu înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa la data de 17 octombrie 2016, astfel cum a fost precizată prin cererea înregistrată la 7 noiembrie 2016, contestatorii D. şi E. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu intimaţii Primarul municipiului Constanţa, F. şi G., ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună completarea şi lămurirea deciziei civile nr. 269/C din data de 23 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, pronunţată în dosar nr. x/2006, în sensul stabilirii întinderii drepturilor şi obligaţiilor părţilor în exercitarea legitimă a dreptului de proprietate aferent contractului de vânzare cumpărare nr. 29235 din data de 23 martie 1998, prin stabilirea şi atribuirea în temeiul legii a terenului necesar liniştitei folosinţe a imobilului cumpărat, prin raportare la art. 7.3 alin. (2) din H.G. nr. 923/2010, ce face excepţie de la restituirea în natură în temeiul Legii nr. 10/2001.

Au solicitat şi lămurirea întinderii obligaţiei intimatului Primarul municipiului Constanţa la întocmirea formalităţilor necesare propunerii de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa cu care trebuie diminuată cea atribuită defunctului A.

Contestatorii au arătat că, prin contractului de vânzare-cumpărare din data de 23 martie 1998, au cumpărat imobilul situat în Constanţa, str. Ştefan cel Mare, format din 2 camere şi hol, boxă şi împrejmuire.

Prin hotărârea judecătorească contestată în cauză s-a recunoscut dreptul de proprietate dobândit de contestatori prin acest contract, dar suprafaţa de teren pentru care s-a dispus retrocedarea în temeiul Legii nr. 10/2001, în favoarea autorului intimaţilor persoane fizice, intră în conflict cu prerogativele dreptului de proprietate astfel dobândit, deoarece a fost stabilită cu ignorarea prevederilor art. 7.3 din H.G. nr. 923/2010 şi a art. 44 alin. (7) din Constituţia României.

Au mai precizat că deţin şi folosesc imobilul cu împrejmuirea delimitată de restul curţii interioare şi celelalte anexe de aproximativ 50 de ani, în mod continuu, netulburat şi neîntrerupt, iar construcţiile anexe au fost edificate doar pentru a asigura consolidarea şi conservarea proprietăţii.

Cu ignorarea acestui aspect, în considerarea aparentei prezumţii de lucru judecat, la solicitarea autorului intimaţilor persoane fizice, Primarul municipiului Constanţa a făcut demersuri în instanţă pentru desfiinţarea anexelor gospodăreşti.

Prin sentinţa civilă nr. 6707/2016, pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosar nr. x/2016, s-a dispus desfiinţarea lucrărilor de construcţie identificate prin procesul-verbal de contravenţie nr. x din data de 11 martie 2011 în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv: extinderea corpului C2 pe latura de SV a imobilului către curtea interioară cu o încăpere având destinaţia vestibul; magazie pe latura de SE; împrejmuire pe latura de SE în curtea interioară.

De asemenea, în dosar nr. x/2012 al Judecătoriei Constanţa a fost admisă acţiunea promovată de A., continuată de moştenitorii acestuia, şi s-a dispus obligarea contestatorilor la desfiinţarea construcţiilor edificate pe terenul proprietatea acestuia şi la plata sumei de 12.964 RON cu titlu de daune pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de 43 m.p., precum şi a sumei de 43 euro/lună, începând cu luna iulie 2016 până la desfiinţarea construcţiilor, plus cheltuieli de judecată.

Raportat la aceste aspecte, contestatorii, în esenţă, au susţinut că respectarea principiului unui proces echitabil presupune clarificarea situaţiei dreptului lor de proprietate, respectiv stabilirea terenului necesar normalei exercitări a acestui drept. Au invocat şi împrejurarea că au achitat impozitele aferente acestor imobile pe ultimii 5 ani, precum şi faptul că ele au fost edificate anterior anului 2001, aspecte cu privire la care au apreciat că susţin legitimitatea dreptului lor de proprietate pentru anexele gospodăreşti edificate strict pentru buna utilizare a construcţiei.

La soluţionarea prezentei cauze trebuie avută în vedere şi constatarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din considerentele deciziei nr. 6018 din data de 4 octombrie 2012, pronunţată în dosar nr. x/2011, privind încălcarea legitimităţii dreptului de proprietate al contestatorilor.

Au mai susţinut că şi din punctul de vedere al prevederilor legale din materia publicităţii imobiliare se poate constata că este imposibilă intabularea dreptului de proprietate în forma dispusă prin decizia pronunţată în dosar nr. x/2006 al Curţii de Apel Constanţa.

Prin precizările depuse la data de 30 ianuarie 2017, contestatorii au precizat că cererea dedusă judecăţii reprezintă o contestaţie la titlu întemeiată pe dispoziţiile art. 3711 alin. (1) şi (3), art. 399 şi art. 401 alin. (2) C. proc. civ.

În raport de aceste precizări şi reţinând lipsa unei proceduri de executare silită asupra terenului pentru care contestatorii au invocat existenţa unui drept recunoscut de lege, curtea de apel a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la titlu şi, faţă de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a analizat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la titlu.

Prin decizia nr. 17/C din data de 10 februarie 2017, pronunţată în dosar nr. x/2016, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de petenţii D. şi E. în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Constanţa, F. şi G., în calitate de succesorii legali în drepturi ai defunctului A., prin mandatar H.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că, în speţă, contestaţia dedusă judecăţii a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 399 alin. (1) şi ale art. 401 alin. (2) C. proc. civ., norme care dau părţilor sau terţilor interesaţi, ce pretind existenţa unui drept de proprietate sau a altui drept real asupra bunului urmărit, posibilitatea de a cere instanţei care a încuviinţat titlul să lămurească înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută.

Invocând temeiurile indicate, contestatorii au solicitat, în fapt, modificarea dispozitivului deciziei civile nr. 269/C din data de 23 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, respectiv restrângerea suprafeţei de teren restituită în natură către autorul intimaţilor persoane fizice şi extinderea corespunzătoare a celei pentru care a fost obligat pârâtul să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în sensul includerii în această suprafaţă a "terenului necesar liniştitei folosinţe a imobilului" pe care l-au cumpărat prin contractul de vânzare cumpărare din data de 23 martie 1998.

Curtea a arătat că, potrivit actelor dosarului, titularii contestaţiei nu au fost părţi în litigiul finalizat prin decizia ce constituie titlu executor, a cărei lămurire se solicită, şi nu au nici calitatea de succesori universali sau cu titlu universal ai părţilor, de creditori chirografari sau de dobânditori ulteriori cu titlu particular ai imobilului ce a constituit obiectul material al litigiului soluţionat prin această hotărâre judecătorească. Prin urmare, decizia civilă nr. 269/C din data de 23 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa le este opozabilă acestora ca înscris constatator al unei situaţii juridice stabilită cu putere de lucru judecat, iar pentru promovarea contestaţiei prin care tind la lămurirea înţelesului şi întinderii acestui titlu executor, contestatorii trebuie să facă dovada vătămării suferite prin executarea hotărârii contestate, pe care intimatul Primarul municipiului Constanţa a executat-o de bună voie, după cum rezultă din declaraţiile părţilor şi din procesul-verbal de predare primire nr. x din data de 3 noiembrie 2010 întocmit de Primăria municipiului Constanţa.

Instanţa a apreciat că vătămarea invocată prin contestaţia de faţă nu vizează imposibilitatea executării titlului ca urmare a neclarităţii lui sau modalitatea în care acesta a fost pus în executare, ci chiar modalitatea de soluţionare a litigiului de fond, astfel cum rezultă ea din dispozitivul hotărârii contestate.

Curtea a concluzionat că realizarea scopului urmărit de contestatori nu este posibilă pe calea procesuală aleasă şi că pentru apărarea dreptului pe care îl invocă asupra terenului necesar normalei utilizări a locuinţei cumpărate prin contractul de vânzare cumpărare din data de 23 martie 1998, cu care cer să fie diminuată suprafaţa restituită în natură autorului intimaţilor persoane fizice, aceştia au la dispoziţie posibilitatea promovării unei acţiuni de drept comun, în condiţiile legii, respectiv acţiunea în revendicare, în cadrul căreia se va realiza comparaţia titlurilor de proprietate care se opun, iar nu pe aceea a contestaţiei la titlu.

De asemenea a reţinut că, din interpretarea normelor legale pe care se întemeiază cererea contestatorilor, rezultă că motivele ce se invocă într-o contestaţie la titlu nu se pot referi la chestiuni de fond, care pun în discuţie o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pentru că examinarea de către instanţa investită cu soluţionarea contestaţiei a legalităţii şi temeiniciei titlului executor ar duce la încălcarea principiului puterii lucrului judecat.

Ori în speţă, deşi invocă temeiul unei contestaţii la titlu, contestatorii urmăresc modificarea dispozitivului titlului executoriu, deci soluţionarea unor aspecte care presupun o nouă judecată şi administrarea de probe noi şi care, pe cale de consecinţă, depăşesc limitele unei lămuriri a întinderii şi aplicării titlului executor, fiind incompatibile cu natura procedurii aleasă prin cererea dedusă judecăţii în cauză.

Prin cererea înregistrată la data de 20 februarie 2017, intimatul Primarul municipiului Constanţa a solicitat instanţei completarea dispozitivului deciziei civile nr. 17/C din data de 10 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa în dosar nr. x/2016, în sensul obligării contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această cauză.

Prin decizia nr. 39/C din data de 10 martie 2017, pronunţată în dosar nr. x/2016, Curtea de Apel Constanţa a admis cererea de completare a dispozitivului hotărârii formulată de intimatul Primarul municipiul Constanţa cu privire la dispozitivul deciziei civile nr. 17/C, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa la data de 10 februarie 2017 în dosar nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii D., E., F. şi G.

A dispus completarea dispozitivului deciziei civile menţionate, în sensul că a admis cererea de obligare a contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul Primarul municipiului Constanţa şi a obligat contestatorii la 540 RON cheltuieli de judecată către intimatul Primarul municipiului Constanţa.

Curtea, în esenţă, a reţinut că, în cauză, cererea formulată de petentul-intimat Primarul municipiului Constanţa se încadrează în dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ. pentru că, deşi contestaţia la executare formulată de contestatorii D. şi E. a fost respinsă ca inadmisibilă, iar prin notele scrise înregistrate la 22 noiembrie 2016 Primarul municipiului Constanţa a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea contestaţiei la executare, a căror dovadă a fost făcută cu chitanţa nr. 842 din data de 27 octombrie 2016, instanţa a omis să se pronunţe asupra acestei solicitări prin hotărârea a cărei completare se solicită.

Împotriva deciziilor nr. 17/C din data de 10 februarie 2017 şi nr. 39/C din data de 10 martie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa în dosar nr. x/2010, în termen legal, au declarat recurs contestatorii D. şi E.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., împotriva deciziei nr. 17/C din data de 10 februarie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa în dosar nr. x/2010, recurenţii-contestatori, invocând prevederile art. 105 alin. (1) C. proc. civ., au susţinut nulitatea absolută a deciziei atacate, prin raportare la obiectul cererii astfel cum a fost precizat - contestaţie la titlu - şi obiectul cererii reţinut de instanţa de fond în dispozitivul hotărârii - contestaţie la executare.

Criticând soluţia dată de către Curte excepţiei inadmisibilităţii, în esenţă, contestatorii au susţinut că efectele punerii în executare a dispoziţiilor hotărârii judecătoreşti, chiar dacă se realizează de bună voie în temeiul art. 3711 alin. (1) şi (2) (teza ultimă) C. proc. civ., nu se abat de la scopul urmărit de legiuitor în materia executării hotărârilor judecătoreşti care recunoaşte prezumtiv dreptul unui terţ proprietar lezat prin executarea hotărârii judecătoreşti de a formula contestaţie la titlu.

Faptul că prin art. 401 C. proc. civ. s-a statuat un termen în care se poate formula contestaţia înseamnă că de principiu legiuitorul a permis utilizarea acestei proceduri, indiferent de procedura acţiunii în revendicare prevăzută de dreptul comun, care este mult mai anevoioasă şi de durată.

Totodată, au apreciat că instanţa a reţinut în mod greşit că nu au făcut dovada unei vătămări, deşi aceasta a fost confirmată prin considerentele deciziei nr. 6018 din data de 4 octombrie 2012, pronunţate în dosar nr. x/2011.

Vătămarea este dovedită şi prin actele şi faptele primarului care a iniţiat demersul judiciar ce a făcut obiectul dosar nr. x/2016 ("autorizare desfiinţare lucrări"), iar încuviinţarea dată de instanţă privind demolarea anexelor gospodăreşti în termen de trei luni constituie, potrivit normelor speciale aplicabile, actul juridic prin care s-a materializat vătămarea.

De asemenea, hotărârea judecătorească atacată nu poate avea o finalitate în circuitul civil raportat la situaţia reală, prin încheierea nr. 34814 din 3 mai 2012 a Oficiului pentru Cadastru şi Publicitate Imobiliară, fiind respinsă intabularea dreptului de proprietate invocat de că către A. pentru motivul că există o suprapunere între suprafeţe de teren ce aparţin proprietăţilor învecinate.

Au precizat că această eroare judiciară a fost constatată parţial prin două încheieri pronunţate de către completul care a soluţionat dosar nr. x/2006, respectiv încheierea de îndreptare eroare materială din data de 4 iulie 2011 a Curţii de Apel Constanţa şi încheierea de completare şi lămurire dispozitiv din data de 12 septembrie 2011, irevocabilă prin decizia nr. 6017 din data de 4 octombrie 2012. Prin aceste încheieri s-a constatat că terenul acordat în natură în temeiul Legii nr. 10/2001 se suprapune parţial cu amprenta la sol a construcţiilor exceptate de la restituirea în natură, vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

Recurenţii-contestatori au considerat că problema juridică pusă în discuţie nu se referă la soluţionarea litigiului ce face obiectul dosar nr. x/2006 al Curţii de Apel Constanţa, ci priveşte limitele impuse prin legi speciale pentru determinarea suprafeţei de teren exceptate de la restituirea în natră.

Au susţinut că vătămarea suferită prin punerea în executare a hotărârii este dovedită şi prin împrejurarea că părţile adverse au demarat un demers judiciar (dosar nr. x/2012 - soluţionat irevocabil) şi au formulat plângere administrativă (care a stat la baza demolării solicitate în dosar nr. x/2016) invocând o tulburare a dreptului de proprietate generatoare de prejudicii materiale.

Totodată, au arătat că, prin răspunsul la obiecţiunile formulate la expertiza topo încuviinţată în dosar nr. x/2012, s-a constatat de către expert că anexele reţinute prin contractul de vânzare-cumpărare din data de 23 martie 1998 sunt amplasate pe terenul atribuit în natură intimaţilor în temeiul Legii nr. 10/2001.

Au subliniat că prin decizia nr. 6018 din data de 4 octombrie 2012, pronunţată în dosar nr. x/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a constatat că datorită suprapunerii terenurilor a avut loc o încălcare a dreptului de proprietate al căror titular sunt şi nu a celui deţinut de părţile adverse.

De asemene, au susţinut că, potrivit art. 7.3 din H.G. nr. 923/2010, terenul aferent nu se limitează doar la amprenta la sol a imobilului şi, prin urmare, se impunea respectarea exigenţelor minimale necesare unei locuinţe astfel cum sunt definite prin legea locuinţei.

Recurenţii-contestatori au apreciat că există autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte chestiunea vizând nulitatea actului de vânzare-cumpărare din data de 23 martie 1998 şi au precizat că, prin sentinţa civilă nr. 10533 din data de 7 iulie 2003 a Judecătoriei Constanţa, pronunţată în dosar nr. x/2002, a fost respinsă această excepţiei, împrejurare care vine în susţinerea răsturnării prezumţiei relative a aparenţei dreptului reconstituit în natură prin suprapunerea terenurilor.

Au mai menţionat că, prin punerea în executare a hotărârii Curţii de Apel Constanţa, pe rolul lor fiscal a fost înregistrat în mod fictiv terenul în folosinţă de 46,94 m.p., iar înştiinţarea de plată a impozitului pentru anul 2017 face dovada existenţei unui teren impozabil, deşi anterior, până în anul 2016, nu s-a perceput impozit pentru teren.

În ceea ce priveşte autorizaţia de construcţie a unor anexe gospodăreşti din interiorul proprietăţii ce au fost constatate de primărie prin planurile cadastrale întocmite în anul 1997, au considerat că trebuie avut în vedere că autorizaţia de construcţie iniţială a imobilului edificat în anul 1928 nu a fost specificată şi nici dovedită de intimaţi, precum şi existenţa unor excepţii prin care unele anexe gospodăreşti, edificate anterior anului 2001, pot face parte integrantă din dreptul de proprietate, chiar dacă au fost edificate fără autorizaţie de construcţie, în temeiul art. 37 alin. (5) din legea nr. 50/1991 republicată.

Totodată, au susţinut că împrejmuirea nu este şi nu poate fi inclusă pe rolul fiscal, deoarece nu intră în categoria bunurilor impozabile, dar face obiectul actului lor de proprietate.

Prin motivele de recurs formulate, în temeiul art. 2813 şi 3041 C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 39/C din data de 10 martie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa în dosar nr. x/2016, recurenţii-contestatori au invocat nulitatea deciziei atacate, raportat la măsurile dispuse prin încheierea de şedinţă din data de 29 noiembrie 2016 privind admiterea cererii de abţinere a doamnei judecător I. şi a încălcării principiului accesorium sequitur principale.

O altă critică formulată vizează reţinerea curţii de apel potrivit căreia suma achitată de intimat cu titlul de cheltuieli de judecată nu depăşeşte limitele rezonabile în raport cu natura şi complexitatea litigiului, cu numărul termenelor acordate şi cu faptul că apărătorul intimatului a formulat concluzii scrise.

Recurenţii-contestatori au susţinut că din actele dosarului nu rezultă în mod concret în ce a constat munca avocatului raportat la momentul judecării pe fond a cauzei, pentru care ar fi rezonabilă obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la data de 2 noiembrie 2017 intimaţii G. şi F., în esenţă, au combătut susţinerile recurenţilor-contestatori, făcând o prezentare a situaţiei de fapt, şi au apreciat că în mod corect curtea de apel a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins contestaţia formulată.

Au solicitat a se observa că nu există o executare silită pe rol referitoare la hotărârea ce stă la baza prezentului dosar, iar contestaţia formulată de părţile adverse reprezintă o încercare de modificare a dispozitivului deciziei atacate în ceea ce priveşte suprafaţa de teren restituită în natură, în sensul diminuării cele atribuite lui A. şi mărirea cele pentru care Primăria municipiului Constanţa să propună acordarea de despăgubiri, cu includerea în această suprafaţă a terenului necesar liniştitei folosinţe a locuinţei recurenţilor-contestatori.

Prin urmare, au considerat că prin prezenta contestaţie la titlu recurenţii-contestatori au urmărit de fapt o încercare de modificare a drepturilor părţilor, stabilite şi recunoscute prin titlul executoriu.

Au precizat că părţile adverse nu au în proprietate terenul, ci în folosinţă pe durata existenţei construcţiei (cumpărate prin contractul de vânzare-cumpărare din data de 23 martie 1998) şi nu au fost părţi în litigiul finalizat prin decizia a cărei lămurire se solicită.

Totodată, au apreciat că recurenţii-contestatori nu au suferit nicio vătămare prin executarea hotărârii contestate şi aspectele invocate de către părţile adverse nu privesc imposibilitatea executării titlului executoriu din cauza neclarităţii sau a modului de punere în executare, ci vizează soluţia dată în litigiu.

Pentru aceste motive au solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca nefondat.

La data de 10 noiembrie 2017, intimatul Primarul municipiului Constanţa de formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi a solicitat admiterea excepţiei invocate, având în vedere că recurenţii-contestatori nu au indicat vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de lege, şi, în subsidiar, respingerea recursului ca inadmisibil şi nefondat. A solicitat şi obligarea recurenţilor-contestatori la plata cheltuielilor de judecată.

Prioritar, Înalta Curte, analizând excepţiile nulităţii, susţinută de către intimatul Primarul municipiului Constanţa, şi a inadmisibilităţii, invocată de către intimaţii persoane fizice, le apreciază ca fiind neîntemeiate.

Astfel, constată că, în motivarea recursului formulat împotriva deciziei nr. 17/C din data de 10 februarie 2017, recurenţii-contestatori au dezvoltat critici care vizează motivarea instanţei vizând excepţia inadmisibilităţii contestaţiei prin raportare la cerinţele impuse de art. 399 C. proc. civ. şi pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut art. 304 pct. 9 din acelaşi cod ("când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii").

În ceea ce priveşte calea de atac promovată împotriva deciziei nr. 39/C din 10 martie 2017, recurenţii-contestatori au criticat participarea la soluţionarea cererii de completare a deciziei nr. 17/C din data de 10 februarie 2017 a unui judecător care formulase cerere de abţinere de la judecarea contestaţiei, cerere care a fost admisă. Această critică se încadrează în motivul de recurs statuat de dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. ("când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale").

Chiar dacă recurenţii-contestatori au invocat prevederile art. 3041 C. proc. civ. şi nu pe cele ale art. 304 din acelaşi cod, acest aspect nu este de natură a atrage nulitatea recursului, în raport de prevederile art. 306 C. proc. civ., potrivit cărora indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Referitor la inadmisibilitatea invocată de către intimaţii persoane fizice, Înalta Curte reţine că din cuprinsul întâmpinării nu rezultă aspecte care să poată susţine această excepţie, cele arătate de către intimaţi reprezentând chestiuni care tind să demonstreze corectitudinea soluţiei pronunţate de curtea de apel şi, prin urmare, caracterul nefondat al căii de atac exercitate în cauză.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursului ridicată de către intimatul Primarul municipiului Constanţa, astfel cum s-a menţionat în partea introductivă a prezentei decizii, Înalta Curte a reţinut că nu au fost precizate motivele care susţin această excepţie.

Analizând deciziile recurate în limitele criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Cu privire la recursul promovat împotriva deciziei civile nr. 17/C din data de 10 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, reţine următoarele:

Recurenţii-contestatori au susţinut că instanţa a reţinut greşit în dispozitivul deciziei recurate obiectul cererii ca fiind contestaţie la executare, deşi precizaseră în nenumărate rânduri că obiectul demersului cu care au învestit instanţa îl reprezintă o contestaţie la titlu.

Aceste critici nu pot fi primite având în vedere că atât contestaţia la executare propriu-zisă ("Împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare"), cât şi contestaţia la titlu ("De asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu") reprezintă forme ale contestaţiei la executare.

Această concluzie rezultă şi din împrejurare că ambele instituţii juridice (contestaţia la executare propriu-zisă şi contestaţia la titlu) sunt reglementate de art. 399 C. proc. civ., în cadrul Secţiunii a VI-a, Capitolul I, Cartea a V-a - intitulată "Contestaţia la executare".

În plus, din considerentele deciziei atacate, rezultă în mod clar că instanţa a reţinut că prezenta contestaţie, astfel cum a fost precizată, este o contestaţie la titlu şi a analizat condiţiile de admisibilitate ale acesteia.

Recurenţii-contestatori au susţinut şi că, contrar reţinerilor curţii de apel, au dovedit existenţa unei vătămări produse ca urmare a executării deciziei nr. 269/C din data de 23 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, pronunţate în dosar nr. x/2006.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, în esenţă, au arătat că încuviinţarea dată de instanţă privind demolarea anexelor gospodăreşti în termen de trei luni, potrivit normelor speciale aplicabile, reprezintă actul juridic prin care s-a materializat vătămarea.

Aceste susţineri sunt nefondate, aspectul vizând demolarea anexelor nefiind rezultatul punerii în executare a titlului executoriu a cărui lămurire se solicită, ci a executării deciziei pronunţate în cauza având ca obiect încuviinţarea demolării acestora.

De asemenea, nu poate fi primită afirmaţia recurenţilor-contestatori în sensul că prin decizia 6018 din data de 4 octombrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosar nr. x/2011, a fost confirmată vătămarea suferită ca urmare a punerii în executare a deciziei atacate.

Astfel, prin decizia invocată a fost respins, ca nefondat, recursul promovat de către recurenţii-contestatori D. şi E. împotriva deciziei nr. 406/C din 17 octombrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, care a respins prima contestaţie la titlu formulată împotriva deciziei civile nr. 269/C din data de 23 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.

În considerentele acestei decizii, contrar afirmaţiilor recurenţilor-contestatori nu s-a constatat existenţa vreunei vătămări suferite de aceştia, instanţa respingând recursul reţinând, în esenţă, că prin contestaţia la titlu formulată se tinde la repunerea în discuţie a fondului litigiului, chestiune care este incompatibilă cu natura procedurii alese.

Totodată, celelalte chestiuni invocate de către recurenţii-contestatori referitoare la suprapunerea suprafeţelor de teren, la dreptul de servitute, la respingerea intabulării dreptului de proprietate invocat de către A., la limitele impuse prin legi speciale pentru determinarea suprafeţei de teren exceptate de la restituirea în natură, exced cadrului procesual al contestaţiei la titlu şi nu sunt de natură a duce la concluzia că aceşti au suferit vreo vătămare prin punerea în executare a deciziei contestate.

Nici aspectele cu privire la încălcarea prevederilor art. 7.3 din H.G. nr. 923/2010, la autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte chestiunea vizând nulitatea actului de vânzare-cumpărare din data de 23 martie 1998, la inexistenţa autorizaţiei de construcţie sau la impozitul pentru teren nu sunt susţineri care să poată fi valorificate în prezentul litigiu care vizează lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării titlului executoriu reprezentat de decizia nr. 269/C din data de 23 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, pronunţate în dosar nr. x/2006, în raport de cele hotărâte prin acesta.

În temeiul dispoziţiilor art. 399 alin. (1) C. proc. civ., cei interesaţi sau vătămaţi prin executare pot face contestaţie împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare şi pot face, de asemenea, contestaţie la titlul executoriu, dacă sunt necesare lămuriri privind înţelesul, întinderea sau aplicarea acestuia.

Prin contestaţia la executarea propriu-zisă sau prin contestaţia la titlu executoriu nu se poate urmări modificarea sau desfiinţarea hotărârii puse în executare, în caz contrar, aducându-se atingere puterii de lucru judecat a acestei hotărâri. În oricare situaţie, pe calea contestaţiei nu se poate ajunge la schimbarea fondului soluţiei cuprinse în titlul executoriu, deoarece este o cale de atac împotriva urmărilor derivate din valorificarea titlului executoriu.

Prin contestaţia la titlu se contestă însuşi titlul executoriu, dar nu în ceea ce priveşte validitatea sa în fond, ci numai în ceea ce priveşte înţelesul, întinderea şi aplicarea sa. Pe această cale nu se poate modifica situaţia reţinută definitiv şi irevocabil, deoarece în acest cadru procesual nu se pot pune în discuţie şi administra probe pentru a se combate situaţii de fapt care şi-au primit o soluţie în procesul de fond. Dreptul supus deja judecăţii nu poate fi reanalizat, întrucât s-ar aduce atingere principiului puterii lucrului judecat şi stabilităţii raporturilor juridice.

Altfel spus, pe calea acestei contestaţii se pot urmări doar clarificări, dacă într-adevăr este cazul, asupra înţelesului, întinderii sau a modului de aplicare a titlului executoriu, legiuitorul român creând în acest fel posibilitatea ca instanţa emitentă a titlului să facă lămuriri de natură a permite executarea fără dificultăţi a hotărârii pronunţate şi nicidecum modificarea acesteia.

Contestaţia la titlu nu este un mijloc procedural creat a anula sau modifica însuşi titlul executoriu, o atare finalitate putându-se realiza doar prin intermediul căilor legale de atac, ordinare sau extraordinare.

În cauză, recurenţii-contestatori au solicitat stabilirea întinderii drepturilor şi obligaţiilor părţilor - intimaţii din prezenta pricină - în raport de dreptul de proprietate aferent contractului de vânzare cumpărare din data de 23 martie 1998, prin stabilirea şi atribuirea în temeiul legii a terenului necesar liniştitei folosinţe a imobilului cumpărat, prin raportare la art. 7.3 alin. (2) din H.G. nr. 923/2010, ce face excepţie de la restituirea în natură în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, au formulat susţineri ce vizează fondul cauzei în care a fost pronunţată hotărârea atacată, prin care tind la modificarea soluţiei pronunţate şi care nu pot fi invocate pe calea contestaţiei la titlu, faţă de prevederile art. 399 alin. (1) din C. proc. civ.

Aşadar, prin criticile astfel formulate, deşi recurenţii-contestatori invocă temeiul de drept al unei contestaţii la titlu, în realitate, urmăresc modificarea titlului executoriu în sensul diminuării suprafeţei de teren restituite în natură autorilor intimaţilor F. şi G. şi extinderea suprafeţei de teren pentru care a fost obligat pârâtul Primarul municipiului Constanţa să propună acordarea de despăgubiri, ceea ce presupune repunerea în discuţie a fondului litigiului. Un astfel de demers este incompatibil cu natura procedurii alese, depăşindu-se limitele judecăţii unei contestaţii la titlu care presupune lămurirea întinderii şi aplicării titlului executoriu.

Faţă ce cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 17/C din data de 10 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Referitor la recursul promovat împotriva deciziei civile nr. 39/C din data de 10 martie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, reţine următoarele:

Recurenţii-contestatori au criticat decizia atacată, pe de o parte, prin raportare la compunerea completului de judecată care a pronunţat-o şi, pe de altă parte, au susţinut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că este adevărat că, prin încheierea de şedinţă din data de 29 noiembrie 2016, a fost admisă cererea de abţinere formulată de doamna judecător I. de la judecarea cauzei ce formează obiectul dosar nr. x/2016 şi că doamna judecător a făcut parte din completul de judecată care a soluţionat cererea de completare a dispozitivului decizie pronunţate în această pricină.

Cu toate acestea, criticile formulate de către recurenţii-contestatori sub acest aspect sunt nefondate, neputându-se reţine că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale sau că a fost încălcat vreun principiu care guvernează procesul civil.

Astfel, cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 17/C din data de 10 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a fost repartizată spre soluţionare completului care a pronunţat decizia a cărei completare s-a solicitat, complet din care doamna judecător I. nu a făcut parte, ca urmare a admiterii cererii de abţinere pe care a format-o.

Din procesul-verbal aflat la fila nr. x din volumul II al dosarului Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, rezultă că, în temeiul prevederilor art. 110 alin. (4), (6), (7) şi (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, compunerea completului de judecată din data de 10 martie 2017 s-a întregit cu doamna judecător I., în lipsa justificată de la instanţa a unuia dintre membrii completului învestit cu soluţionarea cererii de completare a dispozitivului hotărârii pronunţate în contestaţia la titlu. Prin urmare, compunerea completului de judecată care soluţionat cererea de completare a dispozitivului a fost stabilită potrivit dispoziţiilor legale.

Prin cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 17/C din data de 10 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, intimatul Primarul municipiului Constanţa a solicitat obligarea contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată, nefiind invocate alte aspecte care să vizeze fondul cauzei.

Cererea de abţinere a doamnei judecător I. de la soluţionarea contestaţiei la titlu a fost admisă reţinându-se că doamna judecător a făcut parte din compunerea completului de judecată care a pronunţat atât hotărârea care reprezintă titlul supus prezentei contestaţii, cât şi soluţia în prima contestaţie la titlu, prin care a fost avută în vedere modalitatea de aplicare a legii şi posibilitatea evaluării în acest cadru a unor chestiuni pe fondul dreptului.

Prin urmare, completul învestit cu soluţionarea cererii de completare a dispozitivului hotărârii pronunţate în contestaţia la titlu s-a pronunţat numai cu privire la cheltuilile de judecată, raportat la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., fără a analiza vreunul dintre aspectele vizând fondul contestaţiei la titlu, în considerarea cărora a fost formulată şi admisă cererea de abţinere a doamnei judecător I.

În ceea ce priveşte criticile privind obligarea recurenţilor-contestatori la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", în condiţiile în care recurenţii-contestatori au pierdut procesul, contestaţia la titlu pe care au formulat-o fiind respinsă, ca inadmisibilă, iar intimatul Primarul municipiului Constanţa a solicitat obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată şi a făcut dovada efectuării acestora.

Referitor la susţinerile recurenţilor-contestatori cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, în raport de prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Invocarea în recurs a încălcării sau aplicării greşite a acestui text este limitată la arătarea că mărirea sau micşorarea onorariului avocaţial s-a făcut pe baza altor criterii decât cele fixate prin lege. Or, prin criticile formulate recurenţii-contestatori urmăresc, în realitate, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată la care au fost obligaţi pe baza unei noi aprecieri a muncii îndeplinite de avocat, lucru pe care instanţa de recurs nu-l poate face întrucât aceasta ar presupune interpretarea actelor care le justifică, care nu pot forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

În raport de cele anterior reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 39/C din data de 10 martie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de contestatorii E. şi D. împotriva deciziilor civile nr. 17/C din data de 10 februarie 2017 şi nr. 39/C din 10 martie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2017.