Validity of joint-stock association contracts as title to property and the effect of res judicata on subsequent property transfers

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin decizia nr. 327/A din data de 4 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus după cum urmează:

A fost admis apelul formulat de apelanta - pârâtă S.C. A. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 2052 din 25 noiembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. B. S.R.L. şi intimata chemata în garanţie, S.C. C. S.A.

A fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă, ca nefondată, cererea de constatare a dreptului de proprietate în privinţa suprafeţelor de teren.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei 7.000 RON şi chematei în garanţie D. 6.500 RON, cheltuieli de judecată în primă instanţă.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/3/2011, reclamanta S.C. B. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii E. F., E. şi S.C. C. S.A., solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate inexistenţa unui titlu de proprietate şi a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti. D1 sector 1 compus din spaţiile cu destinaţia de birouri de tip A, B, C şi D situate la etajele 1, 2 şi 5, tronson 5 şi teren aferent acestor spaţii.

Reclamanta a arătat că deţine posesia imobilului de la finalizarea acestuia în data de 6.01.1999, iar pârâţii F. şi E. şi-au înscris provizoriu dreptul de proprietate asupra acestuia, invocând un contract de vânzare cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 6 noiembrie 2003 de G. şi H., încheiat cu S.C. A. S.A., drepturi litigioase care îşi aveau izvorul în procesul ce făcea obiectul dosar nr. x/2002 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480, art. 969 şi urm., art. 948 şi urm., art. 1020 şi art. 1074 şi urm., art. 1294 şi urm. C. civ., art. 251 şi urm. Cod comercial, art. 1402-1404 şi urm. C. civ., art. 1491 C. civ.

Reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând chemarea în judecată a S.C. A. S.A., în calitate de pârâtă, în locul pârâţilor E. F. şi E., şi obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, ca urmare a convenţiei autentificate din 30 septembrie 2010 de BNP I., H. şi Asociaţii.

În subsidiar, reclamanta a formulat cerere de chemare în garanţie a S.C. J. S.A. şi a solicitat obligarea acesteia la plata sumei reprezentând preţul plătit, respectiv contravaloarea a 1.470.546 USD, la care să se adauge excedentul de valoare.

La data de 25.06.2013 reclamanta a înlocuit, în baza art. 132 alin. (2) pct. 2 şi 4 C. proc. civ., capătul de cerere privind revendicarea spaţiilor cu cererea de a se constata dreptul de proprietate asupra acestora, motivat de faptul că a intrat în posesia spaţiilor, ca urmare a întoarcerii executării silite.

Pârâta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la dispoziţiile deciziilor civile nr. 60 din 20 mai 2002 şi nr. 5973 din 16 iunie 2006 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, arătând că aceasta este valorificată ca mijloc de apărare, în conformitate cu dispoziţiile art. 1200 pct. 4 şi 1202 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2052 din 25 noiembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia III-a civilă.

A respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale active şi autorităţii de lucru judecat invocate de pârâta S.C. A. S.A., ca neîntemeiate.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în cadrul cererii principale a pârâtei S.C. D. S.A., ca rămasă fără obiect.

A admis cererea principală astfel cum a fost modificată şi restrânsă şi a constatat că reclamanta este proprietară a imobilului - spaţii cu destinaţia de birouri şi teren aferent.

A respins cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantă în contradictoriu cu S.C. J. S.A., ca rămasă fără obiect.

A obligat pe pârâta S.C. A. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 105.400,23 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, iar reclamanta la plata către chemata în garanţie a sumei de 9.920 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele considerente:

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă, raportat la împrejurarea că reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată din acţiune în realizarea dreptului în acţiune în constatare, este neîntemeiată.

Potrivit art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, cererea neputând fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. Însă, reclamanta S.C. B. S.R.L., în prezent, se află în posesia imobilului, dar pretinde că este tulburată de către pârâta S.C. A. S.A. în exercitarea dreptului său de proprietate, prin încheierea unor contracte translative de proprietate de către autorii pârâtei şi înscrierea acestor drepturi în cartea funciară.

Excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâta S.C. A. S.A. raportat la decizia civilă nr. 60 din 20 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie şi la decizia nr. 5973 din 16 iunie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este neîntemeiată. Faţă de decizia civilă nr. 60 din 20 mai 2002 condiţia triplei identităţi nu este îndeplinită - neexistând identitate de cauză întrucât la pronunţarea acestei decizii s-au avut în vedere tranzacţia încheiată la data de 25.03.1998 consfinţită prin sentinţa civilă nr. 15025 din 1 octombrie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi contractul de vânzare cumpărare din 19 mai 1998 care, ulterior, au fost anulate. În ceea ce priveşte decizia nr. 5973 din 16 iunie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin aceasta s-a casat decizia nr. 17 din 23 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de exercitare a retractului litigios, astfel că nu este îndeplinită condiţia identităţii de obiect - în cauza în care s-a pronunţat decizia nr. 5973 din 16 iunie 2006 obiectul litigiului îl constituie constatarea nulităţii tranzacţiei încheiate între reclamantă şi autoarea pârâtei, S.C. A. S.R.L., la data de 1.10.1999, repunerea în situaţia anterioară, radierea menţiunilor din cartea funciară şi evacuarea.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. J. S.A. în cadrul cererii principale de chemare în judecată a rămas fără obiect, întrucât reclamanta a formulat o cerere de chemare în garanţie împotriva acesteia, solicitând prin cererea modificatoare depusă la termenul din data de 12.04.2011 menţinerea acesteia în cauză doar în calitate de chemată în garanţie.

În ceea ce priveşte fondul cererii de chemare în judecată, tribunalul a apreciat că prin contractele de asociere în participaţiune şi actele adiţionale la acestea s-a transmis dreptul de proprietate asupra spaţiilor ce fac obiectul litigiului de faţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ.

Astfel, deşi contractele sunt denumite generic contracte de asociere în participaţiune, atât din cuprinsul clauzelor acestora, cât şi din actele adiţionale rezultă că voinţa reală a părţilor a fost aceea de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului, în condiţiile achitării sumelor necesare pentru finalizarea în vederea exploatării acestuia.

În aplicarea principiului voinţei reale a părţilor în interpretarea contractelor, prevăzută de art. 977 din vechiul C. civ., care se aplică în raport de dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 71/2011, s-a avut în vedere faptul că reclamanta a împuternicit-o pe chemata în garanţie să cumpere cota sa parte, respectiv spaţiile în litigiu şi terenul aferent, potrivit clauzelor contractului de asociere din 15 iunie 1993.

Între reclamantă şi chemata în garanţie S.C. J. S.A. s-au încheiat contracte prin care se transmite proprietatea asupra spaţiilor comerciale cu condiţia plăţii de către reclamantă a sumelor necesare finanţării lucrărilor pentru finalizarea acestora, condiţie ce rezultă că a fost îndeplinită din tranzacţia încheiată între cele două părţi la data de 11.05.2004. Chemata în garanţie S.C. J. S.A. nu a invocat niciun drept de proprietate asupra imobilului, iar prin contractele încheiate a fost finalizată construcţia prin contribuţia asociaţilor care şi-au împărţit rezultatele asocierii.

De altfel, în considerentele sentinţei civile nr. 8195 din 26 octombrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care s-a constatat nul contractul de vânzare cumpărare autentificat la nr. 1904 din 19 mai 1998 la BNP K., încheiat între S.C. J. S.A. şi S.C. A. S.R.L. privind spaţiile comerciale ce fac obiectul prezentului litigiu, se reţine, cu putere de lucru judecat, că reclamanta este proprietara spaţiilor comerciale. Acesta a fost argumentul avut în vedere de către instanţa învestită cu cererea de constatare a nulităţii contractului când a pronunţat sentinţa civilă nr. 8195 din 26 octombrie 2001.

Titlul de proprietate al pârâtei S.C. A. S.A., respectiv convenţia autentificată din 30 septembrie 2010 de către BNP L., astfel cum a fost rectificată, se întemeiază pe un contract de vânzare cumpărare ce a fost declarat nul (contractul nr. x/1998), astfel că şi actele subsecvente acestuia sunt nule, conform principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial: resoluto iure dantis resolvitur jus accipientis.

Susţinerea pârâtei conform căreia contractul de vânzare cumpărare nr. x/1998 a fost declarat nul, în forma sa nerectificată, nu a fost avută în vedere întrucât rectificarea contractului s-a realizat ulterior pronunţării sentinţei civile şi rămânerii irevocabile a acesteia, prin decizia civilă nr. 491 din 29 martie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, respectiv la data de 2.02.2005, astfel că părţile au convenit modificări aduse unui contract nul, ce nu mai putea produce efecte juridice.

Argumentul invocat de pârâtă, conform căruia evacuarea reclamantei din spaţiile comerciale ce fac obiectul cauzei este o dovadă că reclamanta nu are un titlul de proprietate, nu a fost reţinut întrucât dovada existenţei dreptului de proprietate nu se face decât prin acte de proprietate şi, aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti pronunţate în contestaţia la executare formulată de reclamantă împotriva procedurii de executare silită demarate împotriva sa, respectiv sentinţa civilă nr. 17627 din 14 octombrie 2011 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi decizia civilă nr. 700/R din 12.03.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantei i s-a admis contestaţia la executare, s-a dispus întoarcerea executării silite şi reintrarea în posesia imobilului.

Nici faptul că reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată privind restituirea prestaţiilor achitate în baza contractelor de asociere de la S.C. J. S.A. sau exercitarea retractului litigios nu au fost avute în vedere pentru a se reţine existenţa unui titlu valabil de proprietate al pârâtei.

Renunţarea chematei în garanţie S.C. J. S.A. la însuşi dreptul de a solicita repunerea părţilor în situaţia anterioară ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. x/1998 nu înseamnă că pârâta deţine proprietatea imobilului, întrucât actul juridic prin care se transfera dreptul de proprietate în patrimoniul acesteia a fost constatat ca fiind nul. Repunerea în situaţia anterioară nu reprezintă decât o consecinţă a nulităţii actului juridic, iar înscrierea dreptului pârâtei în cartea funciară s-a realizat în baza unor acte juridice nule, astfel că această operaţiune nu are forţă probantă în dovedirea dreptului de proprietate al pârâtei. Prin urmare, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 din noul C. civ.

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat apel pârâta S.C. A. S.A., iar prin decizia nr. 559/A din 12 decembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a dispus respingerea acestuia, ca nefondat, respingându-se totodată şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 540 din 11 martie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 559/A din 12 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, dispunând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că este fondată critica recurentei cu privire la nemotivarea de către instanţa de apel a tuturor criticilor aduse sentinţei primei instanţe şi lipsa unei motivări clare cu privire la motivele de apel analizate.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii de fond în expunerea scrisă a motivelor de apel au vizat următoarele aspecte: greşita apreciere asupra caracterului de acte translative de proprietate sau titluri purtătoare de drepturi preexistente a contractelor de asociere în participaţiune când, în realitate, acestea sunt contracte de finanţare, iar transmiterea dreptului de proprietate nu poate fi presupusă cu atât mai mult cu cât aceste contracte nu sunt încheiate în formă autentică; prima instanţă de fond a confundat în mod grav instituţia juridică a contractului de asociere în participaţiune, schimbând natura juridică acestuia; deşi învestită cu o acţiune în constatare, instanţa de judecată a fondului nu a pronunţat o hotărâre de recunoaştere a dreptului reclamantului, chiar a constituit drepturi în patrimoniul acesteia, ca şi când ar fi fost chemată să pronunţe o hotărâre în realizare de drepturi, prin aceasta depăşind limitele judecăţii, deoarece s-a pronunţat asupra unor aspecte neantamate de către părţi, respectiv asupra valabilităţii titlului S.C. A. S.A., afirmând că "înscrierea dreptului apelantei - pârâte în cartea funciară s-a realizat în baza unor acte juridice nule"; a respins excepţia autorităţii de lucru judecat la care s-a renunţat în mod expres, prin încheierea de şedinţă din data de 18.11.2013 şi a ignorat mijlocul de probă al puterii de lucru judecat.

Grupate sub aspectul motivelor de netemeinicie, au fost aduse critici hotărârii primei instanţei şi în ceea ce priveşte greşita apreciere a probelor. S-a arătat că tranzacţia extrajudiciară din data de 11.05.2004 a fost reţinută ca probă absolută, instanţa de judecată nemanifestând rol activ şi neinterpretând în mod judicios probele aflate la dosarul cauzei, dar ignorând o probă importantă, respectiv adresa din 03 martie 2000 a S.C. J. S.A. care atestă fără dubii că nu s-au plătit cotele B. pentru a se putea pune în discuţie transferul dreptului de proprietate (aflată la pag. 574 vol. II al dosar nr. x/2011al Tribunalului Bucureşti), iar apelanta a fost obligată în mod nelegal la cheltuieli de judecată în cuantum de 105,400.23 RON pe capătul de cerere privind revendicarea, în condiţiile în care reclamanta a înţeles să renunţe la acest capăt de cerere în cursul procesului.

Constatând că acestor critici instanţa de apel le-a răspuns doar parţial, printr-o motivare lipsită de rigoare juridică, uneori inteligibilă, datorită unor fraze al căror înţeles juridic nu poate fi descifrat, instanţa de recurs a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare pentru:

- identificarea titularului dreptului de proprietate, raportat la criticile apelantei referitoare caracterul translativ de proprietate al contractelor de asociere în participaţiune, astfel cum a fost recunoscut de către prima instanţă, cât şi la natura juridică a aporturilor aduse de asociaţi în cadrul asocierii în participaţiune;

- prezentarea concisă şi clară a situaţiei de fapt, în ordine cronologică, prin prezentarea semnificaţiei juridice a fiecărui act încheiat cu privire la imobilul în litigiu. Analiza fiecărui act încheiat cu privire la spaţiile cu destinaţia de birouri şi terenurile, respectiv dacă prin aceste acte s-a născut dreptul de proprietate şi în favoarea căreia dintre părţile contractante, dacă acest drept a fost sau nu transmis ulterior prin actele încheiate de părţile din prezentul litigiu;

- în ceea ce priveşte efectele pe care le produc alte hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţate în cauze conexe prezentului dosar, acestea vor fi analizate în raport de identitatea de părţi, obiect şi cauză cerută pentru existenţa autorităţii de lucru judecat;

- în ceea ce priveşte alte chestiuni litigioase invocate pe cale de apărare în cauzele conexe, care prezintă relevanţă în prezenta cauză, se va avea în vedere că puterea acestora de lucru judecat (din perspectiva obligativităţii, ca efect al puterii lucrului judecat) se manifestă numai în măsura în care analiza acestora s-a realizat cu respectarea principiului dreptului la apărare al părţilor, al principiului contradictorialităţii, în cel puţin o fază devolutivă a procesului, care să permită părţilor să administreze probe asupra chestiunii litigioase. Simpla dezlegare de către instanţă a unei astfel de chestiuni în considerentele hotărârii, fără a fi pusă în discuţia părţilor pentru a le permite să formuleze critici şi probe în apărare şi fără o motivare convingătoare din partea instanţei, nu poate beneficia de puterea lucrului judecat;

- analizarea criticilor referitoare la soluţia primei instanţe cu privire la plata cheltuielilor de judecată.

În rejudecare, prealabil, Curtea a reţinut că, din perspectiva aplicării în timp a legii, potrivit art. 6 C. civ. (în vigoare începând cu 1.10.2011) - Aplicarea în timp a legii civile: "(1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.(2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor. (...)(5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (...)". Normele de drept substanţial, spre deosebire de cele de procedură, sunt aplicabile în temeiul actului normativ în vigoare la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, potrivit principiului tempus regit actum, astfel că prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. 1865.

Sub aspectul situaţiei de fapt, s-a constatat că obiectul cauzei îl constituie părţi ale unei construcţii, dar şi terenul aferent acestora (regimul juridic din perspectiva condiţiilor de validitate la încheierea actelor având ca obiect imobile construcţii fiind esenţial diferit de cel al actelor având ca obiect imobile teren, din perspectiva formei autentice cerută ad validitatem).

Printr-un prim motiv de apel, apelanta a susţinut că prima instanţă a apreciat greşit asupra caracterului de acte translative de proprietate sau titluri purtătoare de drepturi preexistente a contractelor de asociere în participaţiune când, în realitate, acestea ar fi contracte de finanţare, convertind un simplu drept de exploatare într-un drept de proprietate.

În ceea ce priveşte posibilitatea ca instanţa să aprecieze că voinţa reală exprimată de părţi prin încheierea unui contract de asociere în participaţiune a fost aceea de a transmite un drept real, Curtea a reţinut că până la adoptarea noului C. civ., contractul de asociere în participaţiune era reglementat în principal de dispoziţiile art. 251 - 256 C.comercial. De esenţa acestui contract este participarea contractanţilor, prin aporturi băneşti sau de altă natură, la desfăşurarea unei activităţi lucrative cu scopul împărţirii beneficiilor sau suportării pierderilor. Între asociaţi, efectele acestui contract constau în obligaţia de a aporta la asociere sume de bani, bunuri, etc. şi împărţirea beneficiilor sau suportarea pierderilor. În ceea ce priveşte aportul adus de asociaţi, potrivit art. 254 Codul comercial, " Participanţii nu au nici un drept de proprietate asupra lucrurilor puse în asociaţiune, chiar dacă au fost procurate de dânşii", ceea ce înseamnă că de la data încheierii contractului de asociere în participaţiune, asociatul pierde dreptul de proprietate asupra bunurilor aduse în asociere.

Relevantă în cauză este, însă, modalitatea de împărţire a beneficiilor şi care se realizează potrivit înţelegerii părţilor contractante, în virtutea principiului libertăţii contractuale.

Din această perspectivă, Curtea a constatat că apelanta confundă obligaţia de aport cu dreptul la beneficii (ambele reprezentând efecte obligatorii ale contractului de asociere în participaţiune), atunci când susţine că natura juridică a contractului de asociere în participaţiune este cea a unui contract de finanţare. Este evident că aportul intimatei-reclamante a fost unul în bani (finanţarea operaţiunii), însă în ceea ce priveşte participarea la beneficii, aceasta poate consta, de principiu, în transmiterea unui drept real, contractul de asociere în participaţiune în vederea edificării unei construcţii nefiind unul excepţional în activitatea comercială, scopul unui astfel de contract putând fi fie numai exploatarea în comun a imobilului, fie chiar dobândirea dreptului de proprietate.

Însăşi natura juridică a contractului de asociere în participaţiune presupune convenţia părţilor cu privire la modalitatea de împărţire a beneficiilor, aşa încât nu se poate susţine că, prin soluţia adoptată, prima instanţă ar fi schimbat natura juridică a contractului de asociere în participaţiune, astfel cum acesta este reglementat de legea aplicabilă, deoarece natura juridică a unui asemenea contract nu impune în mod necesar, dar nici nu contravine dobândirii dreptului de proprietate.

În situaţia contractelor de asociere în participaţiune având ca obiect realizarea unor construcţii (bun viitor), dobândirea dreptului de exploatare/proprietate este de plano sub condiţie suspensivă (respectiv depinde de realizarea obiectivului propus, de edificarea construcţiei).

Prin urmare, în măsura în care se constată că părţile au convenit ca beneficiile obţinute din asociere să constea în dobândirea dreptului de proprietate, iar nu de exploatare, că este îndeplinită condiţia suspensivă minimă impusă de obiectul asocierii în participaţiune (realizarea obiectivului) şi că actele îndeplinesc condiţiile de validitate (respectiv forma autentică pentru teren), un asemenea contract de asociere în participaţiune poate fi opus în cadrul unei acţiuni în constatare, deoarece într-o atare situaţie instanţa nu constituie drepturi, ci doar recunoaşte drepturi preexistente.

Analizând în concret aptitudinea contractelor de asociere în participaţiune deduse judecăţii de a produce efecte translative de proprietate în privinţa imobilului-construcţie, Curtea a reţinut că, în prezent, construcţia este finalizată şi niciunul dintre actele deduse judecăţii nu îmbracă forma autentică, rămânând de cercetat dacă în aceste contracte participarea la beneficii a constat într-un drept de exploatare în comun sau chiar într-un drept de proprietate şi dacă nu cumva părţile au înţeles să condiţioneze transmiterea acestor drepturi şi de alte aspecte.

La data de 19.05.1993, între Regia Autonomă de Investiţii şi Administraţie Locativă Imobiliara S.A. şi S.C. M. S.A. (actuala S.C. C. S.A. - S.C. D. SA) a fost încheiat contractul de asociere din 19 mai 1993, având ca obiect "terminarea execuţiei lucrărilor, punerea în funcţiune şi exploatarea în comun a blocului 01, tronson 5, 6 din ansamblul Piaţa Victoriei, sector 1". Aportul părţilor a fost stabilit la 43,75% pentru Regia Autonomă de Investiţii şi Administraţie Locativă Imobiliara S.A. şi 56,25% pentru D. S.A. Modalitatea de împărţire a rezultatelor activităţilor comune s-a prevăzut proporţional cu aportul fiecăreia dintre părţi.

Cu privire la acest contract, apelanta A. a arătat că potrivit art. 6 alin. (2) din cap. III, "asociatul S.C. D. S.A. dobândeşte dreptul de preemţiune la cumpărare, vânzare, concesionare sau închiriere, potrivit legii", susţinând că acest articol exclude posibilitatea transmiterii dreptului de proprietate la data semnării contractului, deoarece, din interpretarea per a contrario, rezultă că dacă părţile ar fi avut intenţia să transmită dreptul de proprietate în temeiul acestui contract, ar fi prevăzut-o în mod expres sau, cel puţin, nu ar fi inserat la art. 6 posibilitatea de înstrăinare în viitor şi dreptul de preempţiune la cumpărare.

Curtea a constatat că această susţinere nu poate fi primită, deoarece ea este contrazisă de dispoziţiile aceluiaşi articol contractual - alin. (1), care pervede că "pe toată perioada derulării prezentului contract, părţile dobândesc calitatea de coproprietar cu obligaţiile şi îndatoriri în funcţie de reglementările legale în vigoare". Din interpretarea gramaticală a acestei prime părţi a articolului contractual (dat fiind că s-a menţionat "părţile", iar nu una dintre părţi şi "calitatea de coproprietar", respectiv proprietatea comună), rezultă că scopul real urmărit de părţi la încheierea contractului a fost dobândirea coproprietăţii (în măsura edificării şi în raport de cotele de aport), iar dispoziţiile alin. (2) vizează numai situaţia înstrăinării viitoare a cotei dobândite de unul dintre coproprietari. Transmiterea proprietăţii, ca efect al contractului de asociere în participaţiune, este sub o condiţie suspensivă (de a cărei îndeplinire depinde naşterea dreptului) continuă, ceea ce înseamnă că pe măsură ce construcţia se realiza se dobândea şi dreptul de proprietate asupra părţii edificate.

La data de 15.06.1993, între S.C. D. S.A. şi S.C. N. S.A. (cu menţionarea posibilităţii acesteia de a delega drepturile şi obligaţiile sale către S.C. B. SRL) a fost încheiat contractul de asociere în participaţiune din 15 iunie 1993, având ca obiect constituirea unei asocieri pentru finalizarea imobilului D1, tronson 5, 6 din ansamblul Piaţa Victoriei, sector 1, prin « finanţarea» de către N. a 25% din lucrările totale de investiţii şi corespunzător «cedarea exploatării exclusive şi necondiţionate către S.C. N. S.A. a etajelor 4, 5 şi 6 şi eventual a altor spaţii până la atingerea cotei de 25% din valoarea totală a imobilului pe toata perioada de existenţă a imobilului".

S-au stipulat în acest contract următoarele:

"2.7 Pe perioada execuţiei lucrărilor de finalizare a investiţiei şi de exploatare a bunului, părţile dobândesc calitatea de coproprietari, cu obligaţii şi îndatoriri în funcţie de reglementările legale în vigoare. (…)

2.9 Transmiterea dreptului de proprietate S.C. N. S.A., în raport cu cota parte a fondurilor asigurate, complexitatea lucrărilor de investiţii, destinaţia în exploatare, va putea produce efecte de drept după darea în exploatare a obiectivului, în limita legislaţiei în domeniu.

2.9.1 În raport cu aportul financiar şi complexitatea lucrărilor de finalizare a investiţiei, părţile convin la stabilirea spaţiului deţinut efectiv de S.C. N. S.A., după darea în exploatare a întregului obiectiv, respectiv alocarea fermă a etajelor 4, 5 şi 6 (scările 4, 5, 6 şi 7) şi completarea cu alte suprafeţe din structura imobilului până la concurenţa cu dreptul revenind din prezentul contract de a dobândi în exploatare corespondentul a 25% din totalul valorii suprafeţelor imobilului în discuţie"

Prin actul adiţional din 05 august 1993 s-a mărit procentul de finanţare pentru N. de la 25% la 95%, respectiv cota din dreptul de exploatare, art. 1.1.4. precizând corelativ modificarea cotelor de coposesie şi a dreptului de exploatare al S.C. N. S.A.

Prin actul adiţional din 18 iulie 1994 s-a modificat obiectul contractului, în sensul că asocierea constituită pentru finalizarea imobilului 01, tronson 5 şi 6 se va finanţa de N., grup format din S.C. O. S.A., S.C. B. S.R.L., O. şi S.C. P. S.A. Potrivit art. 1.1. s-a modificat art. 1 din contractul de asociere, în sensul că obiectul contractului vizează finanţarea unei cote parţi din lucrările toate de investiţii şi corespunzător «cedarea exploatării exclusive şi necondiţionate » a unor spaţii.

Prin actul adiţional din 28 octombrie 1994, părţile au redefinit exploatarea spaţiilor, în raport de firmele ce alcătuiesc N., acestea obligându-se să asigure cota corespunzătoare din fondurile de investiţii necesare finalizării obiectivului.

Prin actul adiţional din 21 decembrie 1994 s-a redefinit exploatarea şi finanţarea acordată de către S.C. N. S.A., stabilindu-se totodată obligaţia perfectării unor acte de asociere distincte între S.C. D. S.A. şi societăţile care compun S.C. N. S.A.

Cu privire la această serie de acte, apelanta A. a arătat că ele nu reglementează vreun drept de proprietate, menţionându-se numai "cedarea exploatării" sau modificarea "cotelor de coposesie".

Contrar acestei susţineri şi având în vedere că actele adiţionale nu sunt de natură a modifica dispoziţiile art. 2.7 din contractul cadru, Curtea a constatat că părţile au convenit expres asupra dreptului de proprietate în măsura executării lucrărilor şi în raport de cotele de aport (clauza fiind similară cu cea analizată anterior). Prin clauza menţionată la art. 2.9 părţile au reglementat transmiterea dreptului de proprietate în raport cu cota parte a fondurilor asigurate (respectiv transmiterea proprietăţii integrale cuvenite asociatului în raport de cota de aport la momentul îndeplinirii condiţiei edificării construcţiei). Mai mult, prin clauza menţionată în art. 2.9.1, părţile au stabilit că beneficiul minim contractual al asociatului S.C. N. S.A. îl constituie etajele 4, 5 şi 6 (scările 4, 5, 6 şi 7).

La data de 19.08.1994 s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare nr. 53 din 19 august 1994 între Consiliul Local al Municipiului Bucuresti şi S.C. D. S.A., prin care s-a dobândit de către S.C. D. S.A. proprietatea asupra cotei de 43,75% din blocul 01, tronson 5, 6 din ansamblul Piaţa Victoriei, sector 1 - stadiul fizic executat şi teren aferent de 2482 mp., municipalitatea părăsind astfel asocierea încheiată în 1993.

La data de 08.09.1994, ca urmare a contractului nr. x din 19 august 21994 s-a semnat contractul nr. x din 08 septembrie 1994, între S.C. D. S.A. şi S.C. B. S.R.L., având ca obiect "reglementarea raporturilor dintre părţi rezultate în baza contractului de asociere … în urma încheierii la data de 19.08.1994 a contractului de vânzare cumpărare între Q. şi D. SA», în raport de care S.C. B. S.R.L. se obligă să plătească, în afara obligaţiilor financiare asumate prin contractele de asociere "suma de 252.786 USD, reprezentând valoarea suprafeţei ce-i revine în proprietate din cota de 43,75%, ce reprezintă stadiul fizic executat, cota indiviză din terenul aferent în suprafaţă totală de 2482 mp". La acest contract au fost semnate actele adiţionale nr. 1, 2, 3, 4, 5 şi 6, cu referire la obligaţiile de plată ale S.C. B. S.R.L., reprezentând cota de finanţare a lucrărilor de finalizare a construcţiei.

Potrivit art. 6 din acest contract, sub condiţia respectării de către beneficiar a tuturor obligaţiilor asumate prin prezentul contract, inclusiv a celor prevăzute în contractul de asociere, S.C. D. S.A. s-a obligat să recunoască intimatei - reclamante dreptul de proprietate asupra spaţiilor construite, inclusiv asupra cotei indivize de teren.

Cu privire la aceste clauze, apelanta A. a arătat că momentul recunoaşterii de către D. a dreptului de proprietate al B. este cert unul ulterior şi supus unor condiţii cu privire la îndeplinirea cărora nu s-a făcut nicio dovadă, astfel încât acest contract nu este translativ de proprietate.

Contrar acestei susţineri, Curtea a constatat că, spre deosebire de contractele menţionate anterior care prevedeau transmiterea dreptului de proprietate sub condiţia suspensivă a realizării obiectivului asocierii, această clauză stipulează similar, însă suplimentar cuprinde şi condiţia suspensivă a respectării de beneficiar a tuturor obligaţiilor de finanţare.

Curtea a constatat că ambele condiţii suspensive sunt îndeplinite în cauză.

Astfel, prin nota nr. 853 din 20 aprilie 2004, aprobată prin Hotărârea nr. 8 din 10 mai 2004 a Adunării Generale a Acţionarilor, D. a recunoscut expres că S.C. B. S.R.L. a achitat obligaţiile de plată pentru spaţiile tip birouri situate în tronsonul 5, et. 1, 2 şi 5, între cele două părţi încheindu-se tranzacţia din 11 mai 2004, cu privire la birourile situate în tronsonul 5, etajele 1, 2 şi 5 integral, care stabileşte următoarele:

"Având în vedere raporturile contractuale dintre S.C. D. S.A. şi S.C. B. S.R.L., privind finalizarea obiectivului de investiţii bloc D1, Tronsoanele 5 şi 6, situat în Bucureşti, sector 1, astfel cum acestea au fost guvernate de contractul nr. x din 08 septembrie 1994 şi actele adiţionale nr. 1, 2, 3, 4, 5 şi 6 la acesta, respectiv contractul de asociere nr. 80 din 29 decembrie 1994 şi actele adiţionale nr. 1, 2, 3 şi 4 la acesta, cât şi contractul de cesiune perfectat la data de 10.03.1997, prin care s-au preluat drepturile şi obligaţiile din contractul nr. x din 08 septembrie 1994 şi din actele adiţionale nr. 1 şi 2 la acesta, precum şi din contractul de asociere din 31 august 1994 şi din actele adiţionale nr. 1, 2 şi 3 la acesta, S.C. D. S.A. confirmă faptul că S.C. B. S.R.L. a achitat obligaţiile de plată care decurgeau din contractele menţionate în alineatul precedent, aferente următoarelor spaţii:

a.spaţii cu destinaţia de birouri de tip A1, B1, C1, D1, situate în tronsonul 5. et. 1, cu o suprafaţă utilă de 479,10 mp (..);

b.spaţii cu destinaţia de birouri de tip A2, B2, C2, D2, situate în tronsonul 5. et. 2, cu o suprafaţă utilă de 479,10 mp (..),.

c.spaţii cu destinaţia de birouri de tip A5, B5, C5, D5, situate în tronsonul 5. et. 5, cu o suprafaţă utilă de 479,10 mp (..)."

Cu privire la această tranzacţie, apelanta a susţinut că prima instanţă a ignorat adresa din 3 martie 2000 emisă de S.C. D. S.A. care atestă fără dubiu că intimata nu a plătit cotele pentru a se putea pune în discuţie transferul proprietăţii.

Curtea a constatat că în mod corect s-a dat eficienţă înscrisului ulterior, ca înscris sub semnătură privată, fără a fi necesară verificarea realităţii contabile a aspectelor recunoscute de S.C. D. S.A., în calitate de creditor.

Nu pot fi primite susţinerile apelantei întemeiate pe nota de fundamentare care a stat la baza încheierii acestei tranzacţii. Faptul că apelanta interpretează menţiunile acestei note de fundamentare ca deschizându-i posibilitatea acţiunii pentru evicţiune este un aspect străin de prezentul demers juridic. Menţiunea prevăzută la pct. III ("în cazul în care după efectuarea recepţiei finale a obiectivului vor rezulta diferenţe de cost, părţile se obligă să stingă între ele eventualele diferenţe rezultate în urma desocotirii finale") nu lipseşte de conţinut clauza principală referitoare la confirmarea de către D. S.A. a faptului că S.C. B. S.R.L. şi-a achitat obligaţiile de plată ce decurgeau din contractele x/1994, y/1994, z/1994 şi q/1994.

Prin urmare, la momentul îndeplinirii cumulative a ambelor condiţii suspensive, iar nu la momentul semnării contractului de asociere în participaţiune, a operat şi transmiterea dreptului de proprietate, ca modalitate de participare la beneficiile asocierii.

La data de 29.12.1994 s-a încheiat contractul de asociere în participaţiune din 29 decembrie 1994 între S.C. D. S.A. şi S.C. B. S.R.L., completat şi modificat prin actul adiţional din 26 iunie 1995, încheiat în urma perfectării în data de 31.05.1995 a contractului de cesiune dintre S.C. N. S.A. şi S.C. B. S.R.L., prin care B. a preluat drepturile şi obligaţiile ce rezultau din contractul de asociere din 16 iunie 1993, inclusiv actele adiţionale nr. 1, 2, 3 şi 4 la acesta şi din contractul nr. x din 08 septembrie 1994 şi prin actele adiţionale din 12 decembrie 1995, din 26 februarie 1996, din 01 octombrie 1996.

Şi cu privire la acest contract, apelanta A. a susţinut că nu s-a transmis vreun drept de proprietate, raporturile juridice dintre părţi fiind de asociere în participaţiune şi nicidecum de transmitere a proprietăţii imobilului. Curtea a constatat că, într-o manieră similară celorlalte contracte încheiate, cu aceleaşi consecinţe juridice, părţile au stipulat la art. 2.8:

"pe toată perioada derulării prezentului contract, părţile contractante dobândesc calitatea de coproprietari cu drepturi şi îndatoriri în funcţie de reglementările legale în vigoare".

A mai susţinut apelanta că în privinţa calificării contractelor de asociere în participaţiune ca fiind translative de proprietate se opun, cu putere de lucru judecat, considerentele reţinute de Înalta Curte în cadrul deciziilor nr. 60 din 20 mai 2005 şi nr. 5973 din 16 iunie 2006.

Sub un prim aspect, Curtea a reţinut că lucrul judecat a fost invocat în sensul dispoziţiilor art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ., ca prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze o dezlegare în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, iar nu ca excepţie procesuală (conform art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.). Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate de cauză, obiect şi părţi cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, în condiţiile în care situaţia de fapt este neschimbată (rebus sic stantibus). Prin urmare, nu se impunea analizarea triplei identităţi între litigii, ci consecinţele celor statuate judiciar anterior şi dacă condiţiile de fapt avute în vedere la pronunţarea acestor hotărâri se menţin neschimbate.

Astfel, prin decizia nr. 60 din 20 mai 2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în dosar nr. x/2001, având ca obiect recursul în anulare formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie privind acţiunea formulată de intimată inclusiv împotriva apelantei pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1998, s-au reţinut următoarele:

"calificarea dată de instanţele de control judiciar contractelor ce fac obiectul litigiului ca fiind de investiţii sau de asociere în participaţiune, este corectă, întrucât prin niciunul nu se urmăreşte transferul dreptului de proprietate către reclamanta B.".

Din cuprinsul deciziilor civile nr. x/2000 şi nr. y/2001 care au făcut obiectul acestui recurs în anulare rezultă că singurul contract de asociere în participaţiune ce a făcut obiectul analizei este contractul nr. x din 8 septembrie 1994.

Curtea a apreciat că prin soluţia adoptată de prima instanţă şi confirmată prin decizia de apel nu se contravine puterii de lucru judecat ce decurge din considerentele citate anterior, deoarece situaţia de fapt este diferită în prezent, respectiv tranzacţia extrajudiciară din 11 mai 2004 face dovada îndeplinirii condiţiei suspensive sub care a fost prevăzut transferul dreptului de proprietate.

În ceea ce priveşte considerentele deciziei civile nr. 5973 din 16 iunie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apelanta a invocat următoarele aspecte reţinute:

"invocarea dreptului de proprietate al S.C. B., pe motiv ca i-ar fi fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. x/2001 a Tribunalului Bucureşti prin care s-a constatat nul contractul de vânzare - cumpărare nr. x/1998 este în contradicţie cu poziţia exprimată de B. în litigiul finalizat cu tranzacţia în discuţie, consemnata prin hotărârea de expedient şi în care, în calitate de reclamantă, solicitase tocmai constatarea respectivului drept de proprietate.".

Curtea a apreciat că ele nu se opun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, fiind doar argumente contextuale reţinute în motivarea deciziei pronunţate în cadrul litigiului având ca obiect retractul litigios. Chiar în decizia de casare s-a menţionat că puterea de lucru judecat a altor chestiuni litigioase invocate pe cale de apărare în cauzele conexe se va avea în vedere numai în măsura în care analiza acestora s-a realizat cu respectarea principiului dreptului la apărare al părţilor, al principiului contradictorialităţii, în cel puţin o fază devolutivă a procesului, care să permită părţilor să administreze probe asupra chestiunii litigioase şi că simpla dezlegarea de către instanţă a unei astfel de chestiuni în considerentele hotărârii, fără a fi pusă în discuţia părţilor pentru a le permite să formuleze critici şi probe în apărare şi fără o motivare convingătoare din partea instanţei, nu poate beneficia de puterea lucrului judecat.

Prin urmare, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a apreciat că prin contractele de asociere în participaţiune şi actele adiţionale ale acestora s-a convenit asupra transferului dreptului de proprietate asupra spaţiilor (construcţii), iar acest transfer a operat la momentul îndeplinirii celor două condiţii suspensive enunţate anterior, respectiv îndeplinirea integrală a obligaţiilor de finanţare recunoscută prin tranzacţia din 11 mai 2004 şi edificarea construcţiei.

La data de 19.05.1998, între S.C. B. S.A. - în calitate de vânzător şi S.C. A. S.R.L. (autoarea apelantei)- în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 19 mai 1998 autentificat de BNP K., având ca obiect vânzarea - cumpărarea imobilului construcţie - bloc D1, tronsoanele 5 şi 6 şi teren în cota parte de 38,62% din suprafaţa de 2.482 mp., specificându-se (art. 5) că S.C. B. S.R.L., O. " au refuzat să-şi mai îndeplinească obligaţiile de finanţare a construcţiei".

La data de 01.10.1999, între S.C. B. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L. (autorul apelantei) s-a încheiat o tranzacţie, care viza transmiterea dreptului de proprietate asupra spaţiilor cu destinaţie de birouri, situate în tronsonul 5, et. 1, 2 şi 5, din imobilul D1, tranzacţie consfinţită de instanţă prin sentinţa civilă nr. 15025 din 1 octombrie 1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosar nr. x/1997 .

Ulterior acestei tranzacţii, constatându-se că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 19 mai 1998 S.C. D. S.R.L. a vândut spaţii despre care intimata-reclamantă considera că îi revin, aceasta a solicitat în instanţă constatarea nulităţii absolute a acestui contract, pentru cauză ilicită.

Prin sentinţa civilă nr. 8195 din 26 octombrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, în dosar nr. x/2001, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă din 29 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 mai 1998, fără a se dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară. S-a reţinut, în esenţă, că au făcut obiectul contractului spaţii ce nu se aflau în proprietatea vânzătoarei D., ci în proprietatea reclamantei S.C. B. S.R.L. (potrivit contractului din 8 septembrie 1994, cota de 42,70% din imobil - bloc D1, tronson 5 şi 6, respectiv subsol tronson 5 şi subsol tronson 6, parter tronson 5 şi parter stânga tronson 6, mezanin tronson 5, etaj 1, 2, 4, 5 tronson 5 şi 6, etaj 10, 11 tronson 6).

Întrucât între părţi exista tranzacţia consfinţită de instanţă prin sentinţa civilă nr. 15025 din 01 octombrie 1999, care a avut la bază contractul autentificat din 19 mai 1998, urmare pronunţării sentinţei civile nr. 8195 din 26 octombrie 2001 prin care acest contract a fost constatat nul absolut, S.C. A. S.R.L. a cerut pe cale judecătorească nulitatea acestei tranzacţii, pronunţându-se sentinţa civilă nr. 1034 din 20 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosar nr. x/2002, prin care s-a dispus anularea sentinţei 15025/1999, repunerea părţilor în situaţia anterioară, radierea menţiunilor din Cartea Funciară şi evacuarea S.C. B. S.R.L. din aceste spaţii.

În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut că tranzacţia judiciară este un act subsecvent în raport cu contractul nr. x/1998 şi că obiectul tranzacţiei (adică spaţiile situate în tronsonul 5, etajele 1, 2 şi 5) nu se afla în patrimoniul S.C. A. S.R.L.

Apelanta A. a arătat că întrucât s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, spaţiile au revenit la aceasta, cu consecinţa radierii dreptului de proprietate al B. din cartea funciară şi cu consecinţa evacuării acesteia din imobil.

Contrar acestor susţineri, Curtea a primit apărarea intimatei-reclamante B., în sensul că, deşi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii tranzacţiei, aceasta nu înseamnă că spaţiile s-au întors în patrimoniul S.C. A. S.R.L., atâta vreme cât actul care a stat la baza încheierii tranzacţiei (contractul nr. x din 19 mai 1998) şi care ar fi dat vreun drept S.C. A. asupra spaţiilor a fost constatat nul absolut, chiar în considerentele sentinţei fiind reţinut caracterul subsecvent al tranzacţiei anulate.

Mai mult, prin decizia civilă nr. 17 din 23 ianuarie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins apelul formulat împotriva acestei sentinţe, reţinându-se, printre altele, că "cauza de nulitate a intervenit ulterior încheierii tranzacţiei, fiind consecinţa constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/1991, aşa cum rezultă din decizia civilă irevocabilă nr. 491 din 29 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti"

În această situaţie particulară în care se găsesc părţile, repunerea în situaţia anterioară dispusă judiciar trebuie înţeleasă în sensul considerării tranzacţiei ca neîncheiată, lipsită de efecte juridice, iar nu ca validând un drept de proprietate inexistent.

Altfel spus, ca efect al celor două hotărâri judecătoreşti menţionate există două repuneri în situaţia anterioară (corelative anulării a două acte juridice), repuneri ce se suprapun parţial în timp, iar pentru siguranţa circuitului juridic trebuie să se dea eficienţă repunerii în situaţia anterioară a momentului cel mai îndepărtat şi care este cel imediat anterior încheierii contractului nr. x/1998.

Nici faptul că în cadrul litigiului ce a făcut obiectul dosar nr. x/2001 nu s-a solicitat expres repunerea părţilor în situaţia anterioară şi nici faptul că în dosar nr. x/2002 s-a dispus radierea menţiunilor din cartea funciară şi evacuarea pârâtei B. nu pot fi de natură a conduce la o altă concluzie, singura manieră de conciliere a puterii de lucru judecat a acestor hotărâri judecătoreşti fiind cea adoptată de instanţă.

În concluzie, deşi apelanta A. neagă dreptul de proprietate al părţii adverse, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a dat eficienţă menţiunilor contractelor de asociere în participaţiune, contractului din 08 septembrie 1994 coroborat cu tranzacţia 1026 din 11 mai 2004, precum şi celor reţinute cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 8195 din 26 octombrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia Comercială, în dosar nr. x/2001, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 491 din 29 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti - constatare care se impune nu în temeiul dispoziţiilor art. 480 sau 1295 C. civ., ci în temeiul dispoziţiilor art. 969 alin. (1) şi art. 971 C. civ.

În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la depăşirea limitelor judecăţii în condiţiile în care prima instanţă s-a pronunţat asupra aspectelor privind validitatea titlului apelantei, Curtea a constatat că apelanta însăşi este cea care susţine că dreptul de proprietate asupra spaţiilor în discuţie îi aparţine, astfel încât era necesară şi analiza acestor susţineri în cadrul acţiunii formulate de reclamantă. Prezenta acţiune a fost transformată dintr-o acţiune în revendicare într-o acţiune provocatorie în constatare (ca urmare a faptului că pe parcursul procedurii judiciare reclamanta, proprietar neposesor, a dobândit posesia imobilului), astfel încât este necesară analiza valabilităţii sau preferabilităţii titlurilor exhibate de părţi. De altfel, prima instanţă nu a făcut altceva decât să analizeze apărările invocate de apelantă prin notele scrise depuse la 18.11.2013, prin care a invocat calitatea sa de proprietar tabular, precum şi dispoziţiile art. 21 din Noul C. civ., astfel cum impun dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Este fondată critica apelantei prin care aceasta a invocat lipsa formei autentice a actelor translative de proprietate în privinţa imobilului teren.

Transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilelor-terenuri se poate face doar prin contracte încheiate în formă autentică, condiţie de validitate reglementată de dispoziţiile Legii nr. 18/1991 la momentul relevant al încheierii actelor de către părţi şi, ulterior, potrivit dispoziţiilor Legea nr. 54/1998 şi Legii nr. 247/2005.

În acest context, nu se poate pronunţa o hotărâre care să acopere acest viciu absolut de formă al actului în cadrul unei acţiuni în constatare (iar nu în realizare), aceasta deoarece, aşa cum corect susţine apelanta, în cadrul acţiunii în constatare reclamantul trebuie să fie deja proprietar, acţiunea tinzând numai la recunoaşterea unor drepturi preexistente, iar nu la constituirea unor drepturi noi.

De altfel, s-a constatat că dreptul de proprietate asupra terenului nu a făcut obiectul aportului la asocierile în participaţiune şi, cu atât mai puţin, al modalităţii de împărţire a beneficiilor.

Astfel, în contractul iniţial de asociere în participaţiune nr. 4002 din 19 mai 1993 încheiat între Regia Autonomă de investiţii şi Administraţie Locativă Imobiliara S.A. şi S.C. M. S.A. s-a menţionat la art. 10 că asociatul S.C. D. S.A. se obligă să plătească anticipat taxa de concesionare a terenului pentru o perioadă de 25 de ani, rezultând că, din perspectiva imobilului-teren, în asociere a fost adus ca aport numai dreptul de concesiune asupra acestui teren.

Este evident că dispoziţiile contractuale citate anterior, care făceau referire la dobândirea dreptului de coproprietate în măsura executării construcţiei, nu se refereau la dreptul de proprietate asupra terenului, atât din perspectiva menţiunilor referitoare la concesiune cât şi din perspectiva dispoziţiilor art. 254 C. civ.

A fost apreciat ca fiind întemeiat şi motivul de apel privind cheltuielile de judecată, însă nu în considerarea criticilor formulate de apelantă (dat fiind că taxa de timbru se calculează la valoare şi pentru acţiunile în realizare şi pentru cele în constatare atunci când acestea au un obiect evaluabil în bani, raportat la dispoziţiile Legii nr. 146/1997), ci în mod proporţional cu admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, potrivit art. 276 C. proc. civ., dispoziţii în temeiul cărora au fost compensate şi cheltuielile de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii) cu referire şi la art. 315 C. proc. civ. (în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesitaţii administrării unor probe sunt obligatorii), pct. 8 (când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecaţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia), pct. 7 (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină) şi pct. 9 (când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii).

1. Deşi a admis în parte apelul formulat de S.C. A. S.A., instanţa de apel a lăsat nesoluţionată cererea de chemare în garanţie formulată de S.C. B. S.R.L. împotriva S.C. D. S.A., omiţând să se pronunţe asupra acesteia, cu incidenţa dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ.

Instanţa de apel a ignorat şi încălcat principiul dublului grad de jurisdicţie, garantat de art. 21 coroborat cu art. 129 din Constituţie, vătămând în acest fel toate părţile cauzei, lăsând şi în apel o cerere nesoluţionată încă de la fond.

2. În condiţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel, interpretând în mod vădit greşit actele juridice deduse judecaţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora.

a. Instanţa de apel face o descriere aproximativă asupra naturii juridice a contractului de asociere în participaţiune şi asupra aplicabilităţii sale practice în materia raporturilor juridice dintre profesionişti, însă interpretează în mod eronat unele prevederi speciale, aplicându-le de o manieră greşită în cazul de faţă.

Asociaţiunea în participaţiune - realizată în cauză - a fost definită la art. 251 din vechiul C. com. ca fiind "atunci când un comerciant sau o societate comercială acordă uneia sau mai multor persoane ori societăţi o participaţiune la beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni, sau chiar asupra întregului comerţ". Esenţial este că această asociere nu creează o persoană juridică (art. 253 C. com.), iar asociaţii nu sunt obligaţi să îndeplinească nicio formalitate în afară de cea de a încheia contractul de asociere în scris (art. 256 C. com.).

Articolul 254 alin. (1) C. com. prevede că "Participanţii nu au niciun drept de proprietate asupra lucrurilor puse în asociaţiune, chiar dacă au fost procurate de dânşii"., iar acesta nu poate fi interpretat ca în hotărârea apelată, respectiv în sensul că "de la data încheierii contractului de asociere în participaţiune, asociatul pierde dreptul de proprietate asupra bunurilor aduse în asociere", pentru că proprietatea nu se poate pierde în nicio variantă prin simplul efect al asocierii, în lipsa unei stipulaţii a asociaţilor în privinţa transmiterii proprietăţii şi în lipsa efectuării formelor cerute ad validitatem pentru ca proprietatea să poată fi transmisă valabil.

Ţinând seama că asocierea în participaţiune nu creează o nouă persoană juridică, dincolo de faptul că această dispoziţie este obscură, pentru că nimeni nu ar mai exercita dreptul de proprietate, pentru bunurile imobile (în cazul celor mobile, simpla detenţiune valorând proprietate) aceste dispoziţii intră în concurs cu dispoziţiile de drept comun, în ceea ce priveşte modalităţile valabile de transmitere a proprietăţii, inclusiv publicitatea imobiliară, situaţia proprietăţii neputând fi tratată în mod trunchiat.

Din această perspectivă, modalitatea de împărţire a beneficiilor şi pierderilor la finalul asocierii urmează a se face după cele stipulate de către părţi, în mod liber, potrivit libertăţii contractuale care defineşte orice asociere, însă aceasta înţelegere trebuie să fie clară şi neechivocă, exprimată într-o formă juridică de natură a asigura valabilitatea operaţiunilor dorite de către părţi, transmiterea proprietăţii nepresupunându-se şi nerealizându-se în mod implicit.

Aşa cum a arătat, de esenţa contractului de asociere este ca părţile să contribuie fiecare cu un aport, iar acesta trebuie să fie determinat sau determinabil, posibil şi licit şi nu a făcut nicio confuzie, aşa cum a reţinut instanţa, atunci când a susţinut că, corespunzător aportului adus în asociere, calitatea de asociat conferă şi dreptul la împărţirea beneficiilor.

Prin contractul de asociere în participaţiune beneficiile împărţite între asociaţi pot consta fie în exploatarea bunului, fie în dreptul de proprietate asupra bunului respectiv, ceea ce este esenţial şi face diferenţa fiind că într-un astfel de caz intenţia părţilor trebuie să fie vădită, clar exprimată, să îmbrace forma legală şi să nu fie doar presupusă sau implicită.

Raţionamentul instanţei de apel, aplicat la situaţia concretă din speţă, respectiv analiza aptitudinii contractelor de asociere în participaţiune din speţă de a fi translative de proprietate sau nu, este deficitar, fiind rezultatul unei interpretări greşite, instanţa schimbând în mod vădit înţelesul acestora.

b. Analizând în concret actele cauzei, deşi reţine că prin contractul de asociere din 19 mai 1993 semnat între S.C. R. S.A. şi S.C. D. S.A. părţile au decis « terminarea executării lucrărilor, punerea în funcţiune şi exploatarea în comun a ...blocului D1, tronson 5, 6 din ansamblul Piaţa Victoriei, sector 1», instanţa constată totuşi că intenţia părţilor a fost de dobândire a coproprietăţii asupra obiectivului, dând eficienţă deplină juridică articolului 6 alin. (1) din Cap. III, în raport de care " pe toată perioada derulării prezentului contract, părţile dobândesc calitatea de coproprietar cu obligaţii şi îndatoriri în funcţie de reglementările legale în vigoare."

Instanţa a interpretat greşit şi a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al contractului nr. x din 19 mai 1993, în vădită contradicţie chiar cu raţionamentul teoretic propriu., contractul fiind unul de finanţare, de exploatare în comun a unor bunuri şi nu unul translativ de proprietate, pentru că:

- în preambul se face trimitere la cap. V din Legea nr. 15/1990, privind asocierea în vederea realizării de "activităţi comune" - care la art. 33 cap. V prevede că " Regiile autonome şi societăţile comerciale se pot asocia în vederea realizării de activităţi comune care prezintă interes pentru asociaţi. Prin această asociere nu se naşte o nouă persoană juridică, iar raporturile dintre asociaţi se vor stabili prin contractul de asociere" .

- sintagma "realizarea de activităţi comune" vizează exclusiv raporturi juridice de prestaţii, exploatare şi nicidecum de transmitere a vreunei proprietăţi. În plus, în virtutea art. 5 din Legea nr. 15/1990, "Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său. În exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, foloseşte şi dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu, sau le culege fructele, după caz, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită. Înstrăinarea bunurilor imobile aparţinând realei autonome sau încheierea de tranzacţii în litigii cu o valoare de peste zece milioane de RON se face cu aprobarea ministerului de resort". Este foarte puţin probabil ca Regia Autonoma să fi dorit împărţirea proprietăţii obiectivului din Cal. Victoriei, de o deosebită valoare patrimonială, la momentul 1993, în lipsa unui acord al ministerului de resort şi printr-un simplu şi obscur contract de asociere în participaţiune.

- art. 2 din H.G. nr. 441/1991, indicată în preambulul contractului de asociere în participaţiune, permite din punct de vedere legal asocierea regiilor autonome cu societăţile comerciale pentru " terminarea construcţiilor şi punerea lor în funcţiune", ceea ce presupune cu certitudine o activitate de exploatare, nicidecum de împărţire a proprietăţii asupra bunului edificat. Funcţionarea presupune îndeplinirea, integrarea, darea în folosinţă, implementarea în circuit a obiectivului, aşadar edificarea şi exploatarea, în nicio variantă proprietatea.

- natura juridică a contractului este explicitată de obiectul acestuia, respectiv art. 1 - " obiectul contractului este terminarea executării lucrărilor de construcţii, punerea în funcţiune şi exploatarea în comun de către părţile contractante a blocului", părţile asociindu-se pentru activităţi de prestaţii, respectiv finanţări în vederea terminării construcţiilor, a dării lor în funcţiune şi a exploatării beneficiilor obţinute de pe urma acestor construcţii. Exploatarea unei construcţii, ca totalitatea lucrărilor de punere în valoare a acelei construcţii, ca activitate de a profita, de a trage foloase din acel bun, exclude transmiterea proprietăţii. Este clar că părţile s-au asociat şi puteau împarţi în temeiul contractului numai beneficiul fructelor civile.

- art. 5 din contract arată faptul că " durata asocierii este pe toată perioada existenţei construcţiei", ceea ce întăreşte faptul că obiectivul vizat de părţi la momentul semnării actului a fost exclusiv "exploatarea în comun a construcţiei". Altfel, dacă actul ar fi vizat transmiterea proprietăţii, asocierea s-ar fi încheiat la terminarea construcţiei, prin dobândirea de fiecare dintre părţi a proprietăţii, în acord cu pretinsul aport efectuat, aşa cum nefondat susţine instanţa de apel. Tocmai pentru că asocierea a presupus doar o finanţare a finalizării lucrărilor, urmată de exploatarea bunului în comun, pentru recuperarea în timp a investiţiei, părţile au înţeles să păstreze efectele asocierii pe toata durata construcţiei.

- art. 6 invocat de instanţa de apel şi pe baza căruia aceasta a apreciat în mod greşit că natura juridică a actului de asociere ar fi aceea de împărţire a proprietăţii asupra construcţiei, iar nu de investiţii şi exploatare, nu poate fi apreciat rupt din context, ci trebuie interpretat prin prisma celorlalte articole, care converg în a demonstra că scopul asocierii a fost de investiţii pentru finalizare lucrări şi exploatare. Termenul de "coproprietari" a fost avut în vedere în sensul de "cocontractanţi, coasociaţi", numai folosirea în art. 6 a acestui termen neputând fi suficientă şi temeinică pentru formarea convingerii instanţei în sensul că părţile vor împărţi la final proprietatea asupra construcţiilor, o astfel de abordare fiind greşită şi nesusţinută de probe.

- art. 6 alin. (2) din contract nu poate fi interpretat în sensul precizat de instanţă, câtă vreme în obiectul contractului nu se face vorbire de asocierea în vederea dobândirii proprietăţii asupra bunului. În realitate, este tipică anului 1993 situaţia contractelor de asociere încheiate pentru exploatarea în comun a unei activităţi şi prin care proprietarul iniţial - regia autonomă - acordă un drept de preempţiune finanţatorului la dobândirea, în viitor, a proprietăţii asupra bunului rezultat din asociere.

- art. 7 din contract specifică în mod clar că "activităţile comune care urmează a se desfăşura după darea în exploatare a blocului se stabilesc de comun acord de către părţi." Acest articol din contractul de asociere în participaţiune oferă explicaţia naturii juridice a contractului după momentul edificării construcţiei, respectiv al realizării obiectivului, despre care vorbeşte instanţa de apel. Sintagma aleasă de către părţi în contract, "activităţile comune ce urmează a se desfăşura", exclude cu evidenţă susţinerea instanţei de apel, în sensul că după realizarea condiţiei suspensive constând în realizarea obiectivului părţile îşi împart beneficiul proprietăţii. Proprietatea nu poate echivala cu o "activitate".

- art. 12 din contract arată că "condiţiile de administrare şi de conducere se vor stabili de comun acord de către părţi după finalizarea efectivă a bunului, în funcţie de aportul fiecăruia".

Art. 7 şi 12 din contract contrazic pe deplin reţinerea instanţei de apel în sensul că transmiterea proprietăţii, ca efect al contractului de asociere, este sub o condiţie suspensivă, de a cărei îndeplinire depinde naşterea dreptului, astfel încât pe măsură ce construcţia se edifică, se dobândea şi dreptul de proprietate asupra părţii edificate. Este evident că intenţia părţilor, clar precizată în contract, iar nu interpretată gramatical, a fost aceea ca, după realizarea construcţiei, să stabilească prin viitoare acorduri modalitatea de exploatare şi/sau administrare a acestei construcţii, tot în calitate de asociaţi, iar nicidecum coproprietari şi pe baza aporturilor fiecăruia.

Concluzionând, s-a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul dedus judecaţii, a schimbat natura juridică a acestuia, tot raţionamentul uzitat de instanţă bazându-se în fapt pe un singur cuvânt acela de "coproprietari". Deşi a făcut apel la interpretarea gramaticală a clauzei art. 6 alin. (1), instanţa a ignorat interpretarea teleologică şi sistematică a contractului, în acest caz, făcând şi o greşită aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecaţii. (criticile formulate încadrându-se şi în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

c. Instanţa a interpretat vădit eronat şi contractul nr. x din 15 iunie 1993, încheiat între S.C. D. S.A. şi S.C. N. S.A., schimbând natura juridică a acestuia, din contract de asociere în participaţiune în vederea exploatării, în contract de asociere cu transmiterea proprietăţii între asociaţi.

- potrivit art. 2.9 din acest contract, transmiterea dreptului de proprietate S.C. N. S.A. în raport de cota parte a fondurilor asigurate, complexitatea lucrărilor de investiţii, destinaţia în exploatare, va putea produce efecte de drept după darea în exploatare a obiectivului, în limitele legislaţiei în domeniu .

Din interpretarea per a contrario a acestui text rezultă tocmai că intenţia părţilor a fost strict de asociere în vederea asigurării finanţării pentru exploatarea în comun a acestor spaţii, în condiţiile în care, se prevede în mod expres că părţile nu exclud, în viitor şi numai sub rezerva dării în exploatare a imobilului şi a respectării legislaţiei din domeniu, posibilitatea transmiterii şi dreptului de proprietate, dar numai ca posibilitate viitoare ("va putea produce efecte", iar nu "produce efecte").

De asemenea, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, dispoziţiile art. 2.9.1. din acest contract de asociere vizează alocarea etajelor 4,5 şi 6 către S.C. N. S.A., dar numai ca posibilitate de exploatare şi nicidecum ca transmitere a proprietăţii, din cuprinsul contractului nerezultând o astfel de menţiune expresă. Teza finală a acestui articol, citată chiar de instanţa de apel, este pe deplin lămuritoare - " ...şi completarea cu alte suprafeţe din structura imobilului, până la concurenţa cu dreptul revenind din prezentul contract de a dobândi în exploatare (nu în proprietate, deci, susţine recurenta) corespondentul a 25% din totalul valorii suprafeţelor imobilului în discuţie."

Deşi reţine şi clauza, instanţa de apel nu motivează rostul inserării în contract a clauzei 2.9.1., respectiv de dobândire a proprietăţii, în viitor, dacă apreciază că - în temeiul contractului - dreptul de proprietate se dobândeşte automat, prin simplul fapt al edificării construcţiei, deci pe măsura executării lucrărilor. Folosirea expresiei "transmiterea dreptului de proprietate ...va putea produce efecte", coroborată şi cu obiectul şi natura contractului de asociere, dovedeşte în mod evident natura juridică a contractelor, respectiv de exploatare în comun a unor spaţii şi nu de transmitere a proprietăţii.

- actele adiţionale nr. 1/51 din 15 august 1993, 3/67 din 28 octombrie 1994 şi 4 din 21 decembrie 1994 nu modifică obiectul contractului de asociere iniţial sau natura juridică a acestuia, ci redefinesc între părţi sau împreună cu alte părţi numai limitele "exploatării", respectiv redistribuie obligaţia de finanţare a asociaţilor şi modalitatea de împărţire a beneficiilor constând din exploatarea comună a imobilului, nicidecum a proprietăţii.

d. Instanţa de apel a apreciat greşit şi contractul de asociere în participaţiune nr. 80 din 29 decembrie 1994, pe care l-a calificat tot ca pe un act de dobândire a proprietăţii.

Aşa cum se precizează chiar în obiectul său, B. a dobândit doar un drept de exploatare, raporturile juridice dintre părţi fiind de asociere în participaţiune şi nicidecum de transmitere a proprietăţii imobilului. De altfel, S.C. D. S.A. nu ar fi putut transmite mai mult decât avea, respectiv tot un drept de exploatare.

În concluzie, faţă de argumentele mai sus arătate, instanţa de apel a schimbat în mod vădit eronat natura juridică a actelor de asociere în participaţiune, apreciindu-le ca fiind acte translative de proprietate, aflate sub condiţia suspensivă a realizării construcţiei, deşi acestea sunt veritabile acte de asociere în participaţiune având ca obiect finanţarea, realizarea de investiţii şi exploatarea (în sens de act juridic de administrare) a imobilelor rezultate.

3. În condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a făcut aplicarea greşită a legii la situaţia de fapt dedusă judecaţii din mai multe perspective:

3.1. Instanţa a reţinut în mod incorect existenţa unei obligaţii de transmitere a dreptului de proprietate sub condiţia suspensivă a realizării obiectivului - construcţie, aplicând greşit dispoziţiile art. 1017 şi 1018 C. civ. anterior.

a. În temeiul legii, obligaţia sub condiţie suspensivă este aceea care depinde de un eveniment viitor şi necert, obligaţia perfectându-se după îndeplinirea condiţiei.

În speţă, însăşi obiectul contractelor de asociere a avut în vedere realizarea construcţiei, mai precis finalizarea acesteia şi, prin urmare, obligaţia de realizare a construcţiei prin finanţarea comună este obligaţia principală a contractelor, astfel încât, realizarea construcţiei nu poate fi privită ca şi condiţie, ca modalitate a obligaţiei - aceasta fiind chiar obligaţia pentru care părţile s-au asociat. Altfel spus, realizarea construcţiei este însăşi obligaţia, iar nu modalitatea de realizare a actului juridic ca eveniment viitor şi necert.

b. Asumarea unei obligaţii sub condiţie nu poate fi presupusă, ea trebuie asumată ca atare de către părţi, aspect care nu este cuprins în niciunul din contractele de asociere în participaţiune încheiate în cauză.

În speţă se poate vorbi, cel mult, de un drept eventual, care să poate fi pus în discuţia părţilor după edificarea şi individualizarea construcţiilor, acesta fiind şi motivul, pentru care în contractele de asociere în participaţiune se face referire la posibilitatea ulterioară a dobândirii dreptului de proprietate (se constituie în favoarea S.C. D. S.A. drept de preempţiune sau se afirmă expres că aceasta din urmă "va putea dobândi" proprietatea în viitor şi prin acte juridice distincte, fireşte.)

3.2. Instanţa a făcut o greşită aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecaţii atunci când a analizat în cauză îndeplinirea obligaţiilor create în sarcina intimatei, după semnarea contractelor nr. x/1994 şi 59 din 08 septembrie 1994.

a. Perfectarea contractului de vânzare - cumpărare din 19 august 1994 dovedeşte o dată în plus justeţea celor susţinute, rezultând în mod cert că numai Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, reprezentat de Primarul General, prin Departamentul Patrimoniu din cadrul Primăriei, putea să facă acte de dispoziţie cu privire la imobil, în vreme ce Regia Autonomă Imobiliară s-ar fi putut asocia numai în vederea exploatării unor bunuri.

În plus, contractul de vânzare - cumpărare vizează înstrăinarea unei cote, iar nu a unei părţi din imobil.

Esenţial este faptul că, potrivit art. 8 din acest contract, părţile au ales ca momentul transmiterii proprietăţii asupra cotei înstrăinate să fie amânată până la momentul efectuării primei rate din preţ, iar conform art. 6 din acest contract, cumpărătoarea S.C. D. S.A. avea printre alte obligaţii şi transcrierea imobilului în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare, aspect neefectuat în cauză şi necercetat în vreun fel de instanţa de apel.

b.1. Încheierea ulterioară a contractului nr. x din 08 septembrie 1994 între S.C. D. S.A. şi S.C. B. S.R.L. aduce obligaţii noi intimatei B., care se grevează peste cele deja existente şi izvorâte din contractele de asociere în participaţiune iniţiale.

Instanţa de apel a analizat în mod greşit condiţiile îndeplinirii în cauză a obligaţiilor asumate de către S.C. B. S.R.L., în virtutea contractelor existente.

Instanţa reţine prevederile art. 6 din contract, în raport de care "În condiţiile respectării de către beneficiar a tuturor obligaţiilor asumate în contract, inclusiv a celor prevăzute în contractul de asociere, S.C. D. S.A. se obligă să recunoască beneficiarului dreptul de proprietate asupra spaţiilor convenite construite, inclusiv a cotei indivize din teren".

Prin urmare, art. 6 reţine obligaţia viitoare a S.C. D. S.A. de a recunoaşte B. dreptul de proprietate asupra imobilului, obligaţie condiţionată însă de îndeplinirea tuturor angajamentelor asumate de B. în temeiul contractului de asociere în participaţiune şi a contractului de vânzare - cumpărare.

În mod greşit instanţa de apel a apreciat pe de o parte faptul că şi acest act este unul de transmitere a proprietăţii, deşi chiar articolul citat arată clar doar dreptul eventual al B. la dobândirea proprietăţii, acest drept eventual fiind oricum condiţionat de îndeplinirea tuturor obligaţiilor asumate faţă de S.C. D. S.A., după cum instanţa de apel a apreciat greşit îndeplinirea în cauză a tuturor obligaţiilor asumate de B.

Contractul nr. x din 08 septembrie 1994 încheiat între S.C. D. S.A. şi S.C. B. S.R.L. nu este translativ de proprietate, aşa cum în mod nelegal se reţine, deoarece:

- obiectul contractului vizează reglementarea raporturilor dintre părţi şi nicidecum proprietatea asupra spaţiilor în litigiu;

- în temeiul acestui contract, S.C. B. S.R.L. se obligă să plătească - în afara obligaţiilor financiare asumate iniţial prin contractele de asociere în participaţiune - echivalentul în RON a unor sume de bani suplimentare;

- prin art. 5 alin. final din acest contract s-a stabilit o cotă de finanţare a proiectului în favoarea intimatei B. de 5,89% şi nicidecum un drept de proprietate;

- potrivit art. 6 din acest contract, sub condiţia respectării de către beneficiar a tuturor obligaţiilor asumate prin toate contractele relative la spaţiile litigioase, S.C. D. S.A. s-a obligat să recunoască intimatei - reclamante dreptul de proprietate asupra spaţiilor construite, inclusiv asupra cotei indivize de teren.

Folosirea termenului "să recunoască" din art. 6 presupune o manifestare de voinţă ulterioară a S.C. D. S.A., manifestată printr-un act juridic ulterior momentului la care se va constata îndeplinirea tuturor obligaţiilor financiare ale B.

b.2. Instanţa de apel a apreciat, fără aprofundarea dosarului cauzei, în sensul că B. şi-ar fi îndeplinit toate obligaţiile asumate.

- La fel ca prima instanţă, instanţa de apel dă eficienţă juridică majoră notei nr. 853 din 20 aprilie 2004, aprobată prin Hotărârea nr. 8/2004 a Adunării Generale a Acţionarilor, ca fiind act "ulterior" adresei nr. 258 din 03 martie 2000 emisă de S.C. D. S.A. şi care atestă fără dubiu că intimata B. nu a achitat cotele la care s-a obligat contractual faţă de S.C. D. S.A.

Instanţa de apel apreciază într-o manieră trunchiată nota de fundamentare nr. 853 din 20 aprilie 2004, urmată de neobservarea actelor emanate de la S.C. D. S.A., chiar ulterioare momentului 2004, şi care afirmau o cu totul altă realitate asupra îndeplinirii obligaţiilor asumate de B.

S-a apreciat trunchiat şi a tranzacţia extrajudiciară nr. 1026 din 11 mai 2004 (neanalizată de vreo instanţă de judecată şi neredactată în forma autentică) care face vorbire la cap. III despre "diferenţele de cost" care vor rezulta la finalul recepţiei obiectivului şi cu privire la care S.C. B. S.R.L. nu a probat în tot cursul procesului în vreun fel şi achitarea acestora.

Acest text semnat de către ambele părţi arată că obiectul contractelor nu era finalizat în totalitate la momentul 11.05.2004 şi nici recepţionat, sens în care, chiar şi după raţionamentul instanţei de apel, condiţia suspensivă nu era încă îndeplinită în cauză, iar transmiterea proprietăţii nu a putut opera în mod valid.

Prin urmare, chiar pe algoritmul greşit al instanţei de apel, tranzacţia din data de 11.05.2004 nu poate fi considerată decât ca un nou acord intermediar între părţi, care reglementează raporturile dintre acestea, fără ca obiectivul - realizarea construcţiei conform asocierilor iniţiale - să se fi realizat, iar proprietatea să se fi transmis.

- Conform raţionamentului expus în hotărârea recurată , s-a dat eficienţă juridică actului emanat de la S.C. D. S.A. ca fiind cel mai ulterior semnării convenţiilor, deşi ar fi trebuit să se ia în considerare actele decizionale ale S.C. D. S.A. din anul 2008, amplasate în timp după momentul semnării tranzacţiei iniţiale, care potrivit cap. III dădea prilejul unor socotiri ulterioare între părţi.

Prin decizia Consiliului de Administraţie al S.C. D. S.A. nr. 218 din 20 octombrie 2008 şi actele ulterioare acesteia se atestă că, analizându-se tranzacţia S.C. D. S.A. nr. 1026 din 11 mai 2004 prin care semnatarii din partea S.C. D. S.A. recunosc achitarea de către B. a obligaţiilor de plată care decurgeau din contractele menţionate, deci inclusiv a datoriei B. către S.C. D. S.A. în cuantum de 3.413.590 USD, existentă la data încheierii contractului nr. x/1998 (pag. 8), se constată că suma respectivă nu se regăseşte în evidenţele financiar - contabile ale societăţii.

3.3. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii la situaţia dedusă judecaţii şi atunci când a apreciat că în cauză nu este necesară verificarea realităţii contabile a aspectelor recunoscute de S.C. D. S.A. în calitate de creditor, având loc şi o denegare de dreptate, un refuz de înfăptuire a actului de justiţie.

Poziţia S.C. D. S.A. a fost oscilantă, după cum îi dicta interesul la momentul respectiv şi în raport de persoana care se afla la conducere, acesta fiind şi motivul recunoaşterilor contradictorii efectuate în cauză, iar verificarea era necesară faţă de drepturile şi contestările opuse în cauză de către recurenta S.C. A. S.A. cu privire la acelaşi obiect - construcţiile, aceasta exhibând acte de proprietate.

S-a reţinut la pag. 15 primul paragraf că "constată că ambele condiţii suspensive sunt îndeplinite în cauză", în sensul că B. a respectat inclusiv toate obligaţiile financiare, nefăcându-se o analiză adiacentă a acestor pretinse obligaţii, dând eficienţă deplină recunoaşterilor creditoarei D. cuprinse în tranzacţia din 11 mai 2004 şi în pofida realităţii faptice, rezultate din chiar actele prezentate de B., în urma solicitărilor instanţei de a depune la dosar acte doveditoare ale satisfacerii obligaţiilor de plata către S.C. D. S.A.

Instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că actele depuse la dosar de către intimata - reclamantă S.C. B. S.R.L., în majoritatea lor, se referă doar la plăţi efectuate la nivelul anului 1996, corespunzătoare situaţiei financiare existente pentru acest moment. În numai câteva cazuri actele depuse fac referire la unele plăţi din perioada 1997-1998, însă, ulterior acestui moment, nu exista dovezi privind achitarea obligaţiilor financiare ale B.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că din niciunul dintre actele depuse la dosar nu rezultă cu certitudine că plata efectuată de B. este aferentă spaţiilor situate în imobilul D1. tronsonul 5 etajele 1, 2 sau 5. În actele depuse la dosar, fie nu se face menţiunea exactă asupra spaţiilor litigioase, fie acestea sunt enunţate la comun cu tronsonul 6, care nu face obiectul prezentei cauze, astfel încât nicio plată nu se poate atribui cu certitudine spatiilor situate în imobilul D1, tronson 5, etajele 1, 2 şi 5.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel nu a ţinut seama că există contradicţii vădite şi inconsecvenţe cu privire la obligaţiile financiare de plată ale B., în raport de documentele emanate chiar de la S.C. D. S.A. şi în raport de perioada de timp avută în vedere.

3.4. Corelativ motivului anterior de recurs, în cauză s-au încălcat dispoziţiile art. 268 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 167 şi art. 168 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 129 alin. (4) şi (5) din acelaşi cod.

Prin încheierea de şedinţă din data de 28.06.2016, instanţa de apel, " faţă de probele solicitate de apelanta - pârâtă, faţă de materialul probator şi potrivit deciziei de casare pronunţate de instanţa supremă" a încuviinţat proba cu acte noi în apel, punând la acel moment în vedere B. "să facă dovezi cu privire la îndeplinirea obligaţiilor asumate prin convenţia de asociere în participaţiune".

În condiţiile art. 268 alin. (2) C. proc. civ. încheierea de şedinţă din data de 28.06.2016 este o încheiere interlocutorie, de ale cărei dezlegări instanţa de apel era ţinută, iar cu ocazia analizării apelului, instanţa urma şi trebuia să aibă în vedere actele noi administrate în apel de către ambele părţi, cu atât mai mult cu cât şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie era în acest sens.

Instanţa de apel nu a ţinut seama deloc de probele noi încuviinţate şi administrate în cauză, nu le-a luat în analiză spre a fi avute în vedere la soluţionarea apelului, dar nici nu le-a înlăturat motivat, deşi, oricum, era ţinută de acestea - fiind incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., soluţia instanţei de fond pe acest aspect fiind inexistentă sub aspectul motivării.

În rejudecarea cauzei în apel, instanţa ar fi trebuit să constate că B. nu a fost în măsură să facă şi să prezinte un punctaj clar şi precis al sumelor efectiv facturate de către S.C. D. S.A. în temeiul contractelor de asociere în participaţiune existente între părţi şi a actelor adiţionale la acestea, care să se coreleze cu sumele efectiv avansate de către B. şi firmele din grupul său, cu privire la imobilul situat în bloc D1, tronson 5, etajele 1, 2 şi 5.

Contrar deciziei de casare, instanţa s-a mulţumit doar să « constate » îndeplinirea în cauză a aşa - zisei condiţii suspensive pentru dobândirea proprietăţii spaţiilor, respectiv a achitării obligaţiilor financiare de către B., prin simplul fapt al recunoaşterii acestora de către D. - conform tranzacţiei nr. 1026 din 11 mai 2004, neţinând seama de probatoriul administrat în cauză.

3.5. Instanţa de apel a aplicat în mod greşit şi prevederile art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ., reţinând că în cauză nu produce consecinţe puterea de lucru judecat a deciziilor nr. 60 din 20 mai 2005 şi nr. 5973 din 16 iunie 2006 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin intervenirea în cauză a unui act ulterior, respectiv tranzacţia din data de 2004, nu se poate schimba natura unui act juridic semnat în 1994 - contractul de asociere în participaţiune nr. 59 din 08 septembrie 1994, calificarea dată acestuia fiind intrinsecă numai actului în sine, iar nu şi împrejurărilor viitoare. La momentul încheierii se analizeză voinţa juridică a părţilor şi posibilităţile legale existente, iar nu în raport de situaţia de fapt intervenită ulterior.

Analizând contractul de asociere în participaţiune nr. x/1994, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a apreciat prin decizia nr. 60 din 20 mai 2005, sub putere de lucru judecat, că acesta nu urmăreşte transferul dreptului de proprietate către reclamanta B.

Instanţa de apel a ignorat şi decizia civilă nr. 5973 din 16 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, având ca obiect recursul promovat de S.C. B. S.R.L. în cauza având ca obiect constatarea nulităţii absolute a tranzacţiei încheiate cu S.C. A. S.R.L., în temeiul contractului de vânzare - cumpărare nr. 1904/1998, contract ce a fost declarat nul, în forma sa nerectificată.

Şi în această cauză, susţinerea S.C. B. S.R.L. referitoare la dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu, întemeiată pe sentinţa civilă nr. 8195/2001 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a constatat nul contractul de vânzare - cumpărare nr. x/1998 (în forma sa nerectificată) a fost infirmată de către instanţa de control judiciar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală - "invocarea dreptului de proprietate al S.C. B., pe motiv că i-ar fi fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 8195/2001 a Tribunalului Bucureşti prin care s-a constatat nul contractul de vânzare - cumpărare nr. x/1998 este în contradicţie cu poziţia exprimată de B. în litigiul finalizat cu tranzacţia în discuţie, consemnată prin hotărârea de expedient şi în care, în calitate de reclamantă solicitase tocmai constatarea respectivului drept de proprietate."

Deşi reţine această dezlegare anterioară, instanţa de apel nu arată în mod concret de ce aceasta nu ar avea putere de lucru judecat, făcând doar o trimitere vagă dispoziţia de casare, care ar fi stabilit că motivarea instanţei trebuie să fie convingătoare.

3.6. Instanţa de apel face o greşită aplicare a legii şi atunci când dă eficienţă juridică doar deciziilor 8195 din 25 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia Comercială şi nr. 491 din 29 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, de anulare a actului de vânzare - cumpărare nr. x din 19 mai 1998, în forma sa nerectificată, ignorând celorlalte hotărâri pronunţate în cauză.

Contractul nr. x/1998 a fost declarat nul prin sentinţa civilă nr. 8195 din 26 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, în forma sa nerectificată, iar instanţa de apel ignoră decizia Consiliului de Administraţie al S.C. D. S.A. nr. 218 din 20 octombrie 2008 şi actele ulterioare acesteia, în care se atestă că:

- rectificarea contractului de vânzare - cumpărare 4 din 19 mai 1998, respectiv încheierea de rectificare din 02 februarie 2005, nu a fost atacată de către S.C. D. S.A. şi, ca atare, S.C. D. S.A. nu a atacat nici varianta contractului de vânzare - cumpărare nr. x/1998 în varianta sa rectificată;

- analizându-se tranzacţia S.C. D. S.A. din 11 mai 2004, prin care semnatarii din partea D. S.A. recunosc achitarea de către B. a obligaţiilor de plată care decurgeau din contractele menţionate, deci inclusiv a datoriei B. către D. S.A. în cuantum de 3.413.590 USD, existentă la data încheierii contractului nr. x/1998, se constată că suma respectivă nu se regăseşte în evidenţele financiar - contabile ale societăţii;

- se decide ca în dosar nr. x/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, S.C. D. S.A. să depună forma rectificată a contractului de vânzare - cumpărare nr. x/1998 şi să se solicite renunţarea la drept conform art. 247 C. proc. civ. în favoarea S.C. A. S.A., nemaisolicitându-se repunerea părţilor în situaţia anterioară, spaţiile urmând sa rămână la A.

Acest act juridic - decizia Consiliului de Administraţie nr. 218/2008 - reprezintă manifestarea de voinţă a S.C. D. S.A., în egală măsură în care şi tranzacţia din 11 mai 2004 o reprezenta la momentul 2004 şi care a stat la baza edificiului juridic construit de instanţa de fond şi apel şi pe baza căreia s-a dat câştig de cauză B. În plus, această decizie este ulterioară semnării tranzacţiei, însă nu a fost apreciată de instanţa de apel în niciun fel în cronologia actelor "ulterioare".

Totodată, prin sentinţa civilă nr. 8195 din 26 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 491 din 29 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 19 mai 1998, însă reclamanta nu a solicitat şi nici instanţa de judecată nu a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară anularii acestui contract.

3.7. Instanţa de apel nu a luat în considerare şi nici nu a ţinut seama de mai multe hotărâri civile pronunţate în cauză, omiţându-le din analiza sa, în cronologia impusă de instanţa de casare şi pe care trebuia să o respecte, în condiţiile art. 315 C. proc. civ.

Instanţa de apel nu a avut în vedere şi decizia civilă nr. 5973 din 16 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al cărui considerent relevant a fost mai sus redat.

Instanţa de apel nu a ţinut seama şi de faptul că repunerea părţilor în situaţia anterioară nu se realizează de drept. Mai mult decât atât, S.C. D. S.A. a decis să nu solicite acest fapt, bazată fiind pe aprecierea ca B. nu a achitat obligaţiile de plată care decurgeau din contractele asumate, mai mult, că sumele recunoscute prin tranzacţia din 2004 ca fiind achitate, « nu se regăsesc în evidentele financiar - contabile ale societăţii».

Aşa fiind, prin sentinţa comercială nr. 11301 din 28 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială în dosar nr. x/2007, rectificată prin încheierea de şedinţă din data de 25.11.2008, rămasă definitivă şi irevocabilă, D. S.A. a renunţat în mod expres în favoarea autorilor A. la însăşi dreptul pretins în acest litigiu, respectiv la repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare - cumpărare din 19 mai 1998, sens în care este în afara oricărui dubiu că dreptul de proprietate asupra spaţiilor în dispută a rămas în patrimoniul S.C. A. S.R.L., autoarea S.C. A. S.A. - aspect recunoscut şi de către S.C. D. S.A. pe cale de întâmpinare, cu ocazia judecării fondului cauzei.

Pe de altă parte, sentinţa civilă nr. 1034/2002 repune părţile în situaţia anterioară, desfiinţând în mod definitiv şi irevocabil titlul de proprietate (adică sentinţa civilă nr. 15025 din 1 octombrie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti - hotărâre de expedient), dobândit de către intimata S.C. B. S.R.L. asupra spaţiilor litigioase, cu consecinţa radierii proprietăţii sale din cartea funciară şi a evacuării sale din spaţii.

Fără niciun temei legal, instanţele extrapolează efectele sentinţei civile nr. 1034/2002, deşi judecata din acest dosar a vizat doar anularea unei tranzacţii, respectiv a hotărârii de expedient pronunţată în baza tranzacţiei, în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1998, care a stat la baza încheierii tranzacţiei a fost declarat nul, în forma sa nerectificată.

Efectele sentinţei civile nr. 1034/2002 redată de instanţa de apel ca tranşând dreptul de proprietate asupra spaţiilor în cauză, în sensul că ele nu aparţin A., nu pot fi interpretate în nicio variantă în favoarea B., aceasta fiind hotărârea care a desfiinţat în mod clar titlul de proprietate al B. asupra spaţiilor aflate în litigiu. Tribunalul Bucureşti nu s-a pronunţat decât asupra validităţii unei tranzacţii, în sensul anularii ei, iar nu a făcut judecaţi de valoare proprii cu privire la obiectul dreptului dedus judecaţii.

Instanţa de apel nu a reţinut şi dezlegările de drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia nr. 7922 din 07 noiembrie 2011, prin care s-a reţinut că pronunţarea unei hotărâri de expedient nu este rezultatul unei judecaţi a instanţei, ci a unui contract al părţilor, statuând în mod explicit că toate criticile vizând fondul pricinii, ca şi aceea prin care s-a negat dreptul de proprietate al A. asupra spaţiilor pentru care s-a încheiat tranzacţia, exced litigiului de faţă, întrucât tranzacţia a avut ca scop să termine un proces început, cu privire la un drept litigios, iar prin hotărârea de expedient instanţa a luat act de înţelegerea părţilor, fără a judeca ea însăşi pretenţiile formulate.

În aceste condiţii, prin hotărârile anterioare, instanţele de judecată nu au stabilit un drept de proprietate în favoarea B. şi cu atât mai puţin inexistenţa unui drept de proprietate al A., pentru că, dacă ar fi făcut-o, acţiunea care face obiectul prezentului dosar ar fi fost lipsită de interes practic şi juridic.

Prin urmare, ceea ce reţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin două hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile este aspectul esenţial şi de necombătut că dreptul de proprietate nu a fost tranşat la vreun moment dat în favoarea B., sens în care invocarea de către instanţa de apel a acestor hotărâri ca stabilind dreptul de proprietate în favoarea B. este în mod vădit lipsită de vreun temei legal.

Concluzionând, efectul hotărârii civile nr. 1034/2002 nu poate fi extins în favoarea B., asupra fondului dreptului de proprietate disputat de către părţile prezentei cauze, în condiţiile în care chiar prin hotărârea invocată titlul său de proprietate a fost desfiinţat cu efect retroactiv, ca şi când nu ar fi existat niciodată.

Totodată, prin decizia de casare, care era obligatorie pentru instanţa de fond, s-a decis că în rejudecare, instanţa de apel: va stabili în forma corectă, concisă şi clară situaţia de fapt în ordine cronologică, prin prezentarea semnificaţiei juridice a fiecărui act încheiat cu privire la imobilul în litigiu şi luându-se în considerare criticile invocate în recursul S.C. A. S.A. din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va analiza toate hotărârile judecătoreşti irevocabile, pronunţate în cauze conexe, în raport de identitatea de părţi, obiect şi cauză, condiţii cerute pentru existenţa autorităţii de lucru judecat şi efectele acestor hotărâri; va analiza celelalte chestiuni litigioase, urmând a se va avea în vedere puterea de lucru judecat (din perspectiva obligativităţii, ca efect al puterii de lucru judecat) dacă privitor la acestea s-a realizat respectarea principiului dreptului de apărare al părţilor, al principiului contradictorialităţii, în cel puţin o fază devolutivă a procesului, de natura să permită părţilor să administreze probe asupra chestiunilor litigioase; beneficiul puterii de lucru judecat.

Instanţa de apel nu a făcut o astfel de radiografie amănunţită asupra situaţiei de fapt şi de drept, mulţumindu-se să reţină acele argumente care au putut ajuta în motivarea raţionamentului greşit, de natură a constitui drepturi în patrimoniul B.

3.8. În mod greşit, instanţa de apel reţine şi că în mod corect a fost respins motivul de apel referitor la depăşirea limitelor judecaţii, prin infirmarea titlului de proprietate al S.C. A. S.A., respectiv a convenţiei autentificată din 30 septembrie 2010 la BNP H., întrucât instanţa "nu a făcut altceva decât să analizeze apărările invocate".

Această concluzie este greşită, în măsura în care apreciază că declararea ca fiind "nul absolut" a unui act juridic, fără ca vreo parte litigantă să o ceară măcar, fără a se pune în discuţia părţilor sau a se administra probatorii pe aspectul nulităţii, se poate încadra în mod legal în limitele "analizei apărărilor invocate".

Instanţele nu au fost învestite cu vreun capăt de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a convenţiei autentificate sub nr. 1668 din 30 septembrie 2010 la BNP H., sens în care instanţa nu putea face o astfel de apreciere, decât cu încălcarea vădită a principiului dreptului la apărare al părţilor, al principiului contradictorialităţii şi al disponibilităţii părţilor în faţă instanţei de judecată.

În al doilea rând, din punct de vedere procedural, chiar şi nulitatea absolută trebuie constatată ca atare, iar nu doar dedusă în mod implicit.

În cauză, nu numai că nu există vreo hotărâre judecătorească care să constate nulitatea absolută a convenţiei autentificate din 30 septembrie 2010 la BNP H., însă o astfel de cerere nici măcar nu a fost formulată, instanţa nefiind învestită vreodată cu o astfel de acţiune.

În prezent, convenţia nr. 1668 din 30 septembrie 2010 este perfect validă, aceasta aparţinând circuitului civil şi bucurându-se de validitatea sa deplină, în contextul în care nicio instanţă nu a pronunţat vreo soluţie contrară.

Prin actul adiţional la convenţia autentificată din 30 septembrie 2010, încheiat de către părţi şi autentificat din 10 iulie 2013, părţile au luat act de reconfirmarea calităţii de proprietar a soţilor E. F. şi E., aspect recunoscut în mod irevocabil prin decizia nr. 7922 din 07 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în dosar nr. x/2009*.

Dreptul de proprietate al societăţii recurente este înscris în Cartea funciară prin încheierea nr. 385240 pronunţată în dosar nr. x/5240 din 06 octombrie 2010 de Oficiul de Cadastru şi de Proprietate Imobiliară Bucureşti sector 1, pentru etajele 2 şi 5 din tronsonul 5 al blocului D1 situat în sector 1, Bucureşti, cât şi pentru etajul 1 al aceluiaşi imobil, aşa cum rezultă din încheierea nr. 385286 din 06 octombrie 2010, pronunţată în dosar nr. x/5286 din 06 octombrie 2010 de Oficiul de Cadastru şi de Proprietate Imobiliară Bucureşti sector 1. Acest fapt a fost reconfirmat şi rezultă din extrasele CF pentru Informare eliberate de OCPI Sector 1 Bucureşti la data de 25.02.2015.

Prin urmare, nulitatea unui act juridic, aşa cum este convenţia autentificată sub nr. x/2010, aflat în circuitul civil şi care se bucură de stabilitate, nu poate fi apreciată pe cale de deducţie sau simplă prezumare, în cadrul unor considerente ale instanţei de fond sau apel, ceea ce face ca şi din această perspectivă hotărârea instanţei de apel să fie lipsită de temei legal.

3.9. A fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în suma de 6.500 RON faţă de S.C. D. S.A., deşi nu este titulara cererii de cerere în garanţie a S.C. D. S.A., recurenta necăzând în pretenţii faţă de chemata în garanţie - încălcându-se dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., în raport de care instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecaţii, precum şi a dispoziţiilor de procedură în materia soluţionării cererii de chemare în garanţie,

Cererea de chemare în garanţie a S.C. D. S.A. a fost formulată de către reclamanta B., cerere respinsă ca rămasă fără obiect, ca urmare a admiterii cererii principale împotriva societăţii recurente. În atare condiţii, B. este partea care a căzut în pretenţii faţă de S.C. D. S.A., intimata fiind partea care a angrenat-o într-un proces pe care l-a pierdut (independent de motive), sens în care B. este partea care trebuie să suporte aceste costuri, iar nu recurenta.

Corelativ acestui motiv de recurs, s-au invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că instanţa nu a motivat în niciun fel motivul de apel formulat de S.C. A. S.A. în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată de către instanţa de fond.

Deşi, formal, instanţa arată că se va admite motivul de apel cu privire la cheltuielile de judecată, aceasta precizează însă că nu în considerarea criticilor formulate de apelantă, fără a indica punctual care au fost motivele pentru care instanţa a respins motivul de apel susţinut de S.C. A. S.A. în privinţa cheltuielilor de judecată.

Intimata S.C. B. a formulat întâmpinare, în susţinerea căreia a invocat, în esenţă, următoarele apărări:

- Tribunalul Bucureşti, prin decizia civilă nr. 949 din 27 iunie 2005 (dosar nr. x/2004) a admis contestaţia la executare, respingând cererea de executare silită promovată de soţii E., în calitate de succesori în drepturi ai S.C. A. S.R.L., reţinând că:

"Astfel, după cum rezultă din sentinţa ce constituie titlu executoriu şi din decizia instanţei de apel, evacuarea pârâtei s-a dispus exclusiv în aprecierea dreptului de folosinţă pe care pârâta l-a dobândit prin încheierea contractului de tranzacţie, drept pierdut prin anularea acestui act. Prin contestaţia la executare, contestatoarea nu a invocat un drept de folosinţă izvorât din contractul de tranzacţie respectiv - pentru a se putea reţine că o astfel de susţinere reprezintă o apărare de fond, ci a invocat un drept de folosinţă derivând din calitatea de proprietar dobândită în baza unui alt titlu"; "Astfel, din cuprinsul tranzacţiei încheiate la data de 11.05.2004 coroborată cu sentinţa civilă nr. 8195/2001, respectiv considerentele acesteia referitoare la natura juridică şi conţinutul contractelor încheiate între S.C. D. S.A. şi S.C. B. S.R.L., precum şi cele referitoare la motivul pentru care s-a dispus nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 19 mai 1998, tribunalul reţine că recurenta contestatoare are în prezent calitatea de proprietar asupra spaţiilor din care se solicită evacuarea".

Ca urmare a contestaţiei, s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 17627 din 14 octombrie 2011 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 700/R din 12.03.2013 a Tribunalului Bucureşti, care a anulat formele de executare silită, dispunându-se şi întoarcerea executării şi reintegrarea intimatei reclamante în spaţiile din care a fost evacuată pe nedrept. Important este că instanţa a stabilit că S.C. A. S.A. este succesoarea în drepturi a soţilor E. şi nu poate invoca drepturi în plus sau drepturi diferite de ale acestora, întrucât Convenţia nr. 1668 din 30 septembrie 2010 nu prezintă efecte de natură a înlătura impedimentul la executare, permanent şi absolut, concretizat prin calitatea intimatei reclamante de a fi adevărata proprietară a spaţiilor aflate în litigiul de faţă.

- Instanţa de apel s-a conformat întocmai indicaţiilor primite de la instanţa de casare dând răspunsuri judicioase tuturor motivelor de apel formulate de S.C. A. S.A.

- În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe disp. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentei nu poartă de fapt asupra naturii contractului/contractelor, având în vedere că toate părţile, inclusiv instanţele care au judecat fondul şi apelul, sunt de acord că cu calificarea acestora de contracte de asociere în participaţiune, nefiind pusă la îndoială natura acestora.

A afirma că contractul nr. x/1993 încheiat între R. şi S.C. D. S.A. nu ar fi translativ de proprietate este echivalent cu a spune că S.C. D. S.A. nu a devenit niciodată proprietar asupra spaţiilor existente în tronsoanele 5 şi 6 ale imobilului din Calea Victoriei şi că şi în prezent adevăratul proprietar ar fi Municipiul Bucureşti, deşi inclusiv S.C. A. S.R.L. a dobândit spaţii, prin acte încheiate cu S.C. D. S.A.

Instanţa de apel a interpretat în mod corect clauzele contractului nr. x/1993, raportându-se la art. 6 din contract, care este explicit.

Inclusiv afirmaţia că acest contract prevede înstrăinarea "doar a unei cote, iar nu a unei părţi din imobil" este vădit neîntemeiată, câtă vreme este clar că se vinde "stadiul fizic executat", adică partea din construcţie începută şi nefinalizată, care a făcut obiectul contractului de asociere nr. x/1993.

Semnarea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1994 de către Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, prin Departamentul Patrimoniu din cadrul Primăriei, a fost determinată de faptul că Regia Autonomă Imobiliara RA a fost desfiinţată în anul 1993, activitatea fiind preluată de un departament al Primăriei Bucureşti.

Nu poate fi nicio îndoială asupra efectului translativ de proprietate a contractului de asociere nr. x/1993, urmat de contractul nr. x/1994 şi nr. x/1993, efectele acestor contracte fiind în sensul transferării dreptului de proprietate asupra construcţie întâi asupra S.C. D. S.A., apoi asupra S.C. B. S.R.L..

În privinţa celorlalte contracte încheiate între părţi, respectiv nr. x/1994 şi nr. y/1994, urmate de acte adiţionale, recurenta ignoră dispoziţiile acestor acte juridice, în care se prevede clar că S.C. B. devine proprietara spaţiilor pe care le finalizează, în măsura contribuţiilor financiare pe care le aduce, fiind arătate şi identificate efectiv, în anexe, care sunt spaţiile ce revin subscrisei, între acestea numărându-se şi cele de la etajele 1, 2 şi 5 ale tronsonului nr. 5.

Când face referire la art. 2.7 din contractul cadru, instanţa de apel se raportează la articolul din contractul nr. x/1993 care prevede în mod explicit că "pe perioada execuţiei lucrărilor de finalizare a construcţiei şi de exploatare a bunului părţile dobândesc calitatea de coproprietari, cu obligaţii şi îndatoriri în funcţie de reglementările legale în vigoare".

În baza acestor acte, S.C. B. S.R.L. a devenit proprietara spaţiilor existente la etajele 1, 2 şi 5 ale tronsonului 5 din imobilul situat în.

- În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat, cu prioritate, o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1017 şi 1018 C. civ. anterior, deşi este evident că finalizarea construcţiei poate şi trebuie să fie privită ca o condiţie suspensivă pentru dobândirea dreptului de proprietate.

În ceea ce priveşte critica privind îndeplinirea obligaţiilor, recurenta reiterează la acest capitol motivul de recurs încadrat la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., insistând asupra efectului netranslativ de proprietate al contractului nr. x/1994, corect înlăturat de instanţă.

Critica în sensul că nu şi-ar fi îndeplinit toate obligaţiile asumate este inadmisibilă, întrucât nu se încadrează în niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Articolul 304 pct. 11 C. proc. civ. este abrogat, astfel încât criticile referitoare la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel nu mai pot face obiectul recursului. În aceeaşi situaţie se află şi criticile referitoare la aprecierea trunchiată a tranzacţiei nr. 1026 din 11 mai 2004 şi la împrejurarea că instanţa de apel a dat eficienţă juridică actului emanat de la S.C. D. S.A., ca fiind ulterior semnării convenţiilor.

Criticile tind la a promova alte situaţii de fapt decât cele reţinute de instanţă, ceea ce este inadmisibil în calea de atac a recursului.

Este inadmisibilă şi critica referitoare la statuarea de către instanţa de apel în sensul că nu este necesară verificarea realităţii contabile a aspectelor recunoscute de S.C. D. S.A., în calitate de creditor.

Recurenta nu arată care este legea materială pe care ar fi încălcat-o instanţa cu privire la statuarea respectivă, în schimb face o analiză şi interpretare proprie a probelor administrate, punând din nou în discuţie situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, inadmisibil în calea de atac a recursului.

Critica în sensul că instanţa de apel nu ar fi ţinut seama deloc de probele noi încuviinţate şi administrate în cauză pune în discuţie încălcarea unor articole ale C. proc. civ. (art. 268, art. 167 şi art. 168, art. 129) şi nu este încadrabilă la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Motivul efectiv invocat ar corespunde art. 304 pct. 10 C. proc. civ., de asemenea abrogat şi inadmisibil, după cum este inadmisibilă şi încadrarea lui alternativă la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Totodată, aceste motive sunt şi neîntemeiate.

Adresa nr. 258 din 03 martie 2000 a fost utilizată de autoarea recurentei, respectiv S.C A. S.R.L., în procesul care s-a soldat cu pronunţarea sentinţei civile nr. 8195/2001, în baza căreia s-a anulat contractul nr. x/1998, însă anularea contractului s-a făcut în considerarea faptului că intimata în recursul de faţă achitase toate obligaţiile asumate, cu puterea lucrului judecat.

Recunoaşterea chematei în garanţie S.C. D. S.A. este un act care nu poate fi ignorat, mai ales că el este confirmat şi susţinut şi prin concluziile finale, formulate în toate fazele acestui proces de către S.C. D. S.A.

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel a primit la dosar, conform instrucţiunilor instanţei de casare cu trimitere, acte şi dovezi din care rezultă punctajele dintre S.C. D. S.A. şi intimată, care atestă achitarea integrală a obligaţiilor asumate, concretizate şi prin adresele S.C. D. S.A. de recunoaştere a primirii sumelor de bani corespunzătoare spaţiilor ce reveneau subscrisei. Mai mut, chiar în contractele şi actele adiţionale încheiate de părţi se constată achitarea acestor sume.

Invocarea de către recurentă a unei decizii izolate a S.C. D. S.A. din anul 2008 în care se afirmă că sumele de bani ce decurgeau din contractele de asociere în participaţiune şi care apăreau conform tranzacţiei din 2004 ca fiind achitate de B. nu se regăsesc în contabilitatea S.C. D. S.A. nu a putut fi luată în considerare de instanţă pe motivul că verificarea situaţiilor contabile (interne) ale S.C. D. S.A. excede în mod clar procesului de faţă.

Prin urmare, acest motiv de recurs, legat de pretinsa stabilire greşită a situaţiei de fapt, este nu numai inadmisibil în calea de atac a recursului, dar şi neîntemeiat (în ipoteza că s-ar trece peste aspectul de inadmisibilitate).

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a prevederilor art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. proc. civ., s-a reţinut în mod corect că decizia 60/2002 nu întruneşte condiţiile de identitate de părţi, cauză şi obiect care să-i confere acesteia autoritatea lucrului judecat, iar ca forţă probantă (din perspectiva efectului pozitiv al lucrului judecat), decizia a analizat numai contractul nr. x/1994, fără a se avea în vedere (fiindcă nici nu se putea acest lucru la momentul respectiv) tranzacţia x/2004.

Suplimentar motivării instanţei de apel, arătă că considerentele deciziei 60/2002 se sprijină pe premisa, fundamental greşită, potrivit căreia contractul de vânzare-cumpărare nr. 1904/1998 ar fi fost valabil şi ar fi constituit titlu valabil de proprietate în favoarea S.C. A. S.R.L., după cum tot valabile ar fi fost şi tranzacţia dintre S.C. A. S.R.L. şi subscrisa S. C. B. S.R.L., precum şi hotărârea de expedient cuprinsă în sentinţa civilă nr. 15.025 din 01 octombrie 1999.

Or, aceste acte au fost toate anulate, iar Curtea Supremă, când şi-a formulat raţionamentul, nu a avut în vedere anularea acestor acte, ci, dimpotrivă, şi-a bazat raţionamentul pe ideea că ele sunt valabile.

Anularea contractului nr. x/1998 şi apoi anularea tranzacţiei şi a sentinţei nr. 15.025 din 01 octombrie 1999 (la cererea S.C. A. S.R.L., autoarea apelantei) a fost decisă irevocabil în considerarea transferului de proprietate care a operat între S.C. D. S.A. şi S.C. B. S.R.L. cu privire la spatiile de la etajele 1, 2 şi 5 din tronsonul 5 al blocului Dl, spaţii care nici măcar nu au făcut obiectul procesului rezolvat în final prin decizia nr. 60/2002 a Curţii Supreme.

În acel proces, S.C A. S.R.L. a stat în judecată în legătură cu spaţii ce nu formează obiectul dosarului de faţă, iar S.C. A. S.A. este un terţ faţă de acel proces întrucât nu are calitatea de succesoare în drepturi faţă de S.C. A. S.R.L. referitor la acele spaţii (care au ajuns la persoana fizică, S. administrator al S.C. A. S.A. şi a avut aceeaşi calitate şi în S.C. A. S.R.L., societate în prezent radiată din Registrul Comerţului).

Ca urmare, corect a decis instanţa de fond, iar instanţa de apel şi-a însuşit acest punct de vedere, anume că nu poate fi invocată puterea de lucru judecat a considerentelor Curţii Supreme potrivit cărora prin contractul nr. x/1994, ce face obiectul unui litigiu purtat asupra altor spaţii decât cele din acest proces, între alte părţi care au stat în altă calitate în judecată, nu s-ar fi urmărit transferul de proprietate către S.C. B. S.R.L., devreme ce premisele de la care s-a plecat pentru a ajunge la respectiva concluzie au fost infirmate ulterior, în mod irevocabil şi cu autoritatea lucrului judecat, iar actele care au stat la baza raţionamentului Curţii Supreme, au fost anulate.

În mod esenţial, tranzacţia dintre apelantă şi intimata-reclamantă, precum şi hotărârea de expedient care a consfinţit-o au fost anulate prin sentinţa civilă nr. 1034/2002, pe considerentul că contractul nr. x/1998 era nul absolut, întrucât S.C. D. S.A. nu mai era proprietara et. 1, 2 şi 5 din blocul Dl tronson 5, iar acest lucru se datora faptului că aceste spaţii fuseseră deja înstrăinate subscrisei S.C. B. S.R.L.

Aceste aspecte nu au fost avute în vedere de Curtea Supremă, nici de celelalte instanţe care s-au pronunţat în cursul diferitelor cicluri procesuale premergătoare, astfel încât nu poate opera în cauză forţa probantă a puterii lucrului judecat, astfel cum a fost invocată de apelantă.

Prin considerentul pe care recurenta îl citează din decizia civilă nr. 5973/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă nu a tras nicio consecinţă cu privire la fondul dreptului şi nici nu a intenţionat să facă acest lucru, având în vedere că este vorba despre o decizie de casare cu trimitere la rejudecare, care a dezlegat un litigiu legat de retractul litigios şi nu de fondul dreptului.

Procesul avea ca obiect cererea de evacuare din spaţiile ce formează obiectul litigiului de faţă, ca urmare a anulării tranzacţiei din 01.10.1999 şi, mai ales, ca urmare a anulării contratului nr. x/1998. Evacuarea nu era cerută şi nu putea fi cerută ca o consecinţă a constatării vreunui drept de proprietate în favoarea S.C. A. S.R.L., ci ca o consecinţă a desfiinţării tranzacţiei dintre părţi.

În decizie se şi reţine că toate criticile vizând fondul pricinii, precum cele analizate ca şi aceea prin care s-a negat dreptul de proprietate al reclamantei S.C. A. S.R.L. asupra spaţiilor pentru care s-a încheiat tranzacţia, exced obiectul prezentului litigiu, prin hotărârea de expedient instanţa luând act de înţelegerea părţilor, fără a judeca ea însăşi pretenţiile formulate.

Având în vedere considerentul sus menţionat, precum şi faptul că el nu conţine o dezlegare dată fondului dreptului, instanţa evitând să se pronunţe în acest sens, nu se pot recunoaşte efectele puterii lucrului judecat în acest caz.

Prin considerentele deciziei civile nr. 425/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, care reprezintă dezlegări de drept ce intră în puterea lucrului judecat, s-a reţinut că fondul dreptului a fost dezbătut în procesul care a vizat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr. x/1998, proces soluţionat prin decizia civilă nr. 491/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, şi nu în prezentul litigiu - decizia civilă nr. 491 este aceea prin care a devenit irevocabilă sentinţa civilă nr. 8195/2001 a Tribunalului Bucureşti.

Mai mult, ciclul procesual în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 5973/2006, pe care pârâta o invocă, s-a finalizat cu decizia 7922/2011 a Înaltei Curţi, care confirmă cele constatate prin decizia civilă nr. 425/2009 a Curţii de Apel, în care s-a reţinut că " procesul pendinte nu a avut ca obiect existenţa şi întinderea dreptului de proprietate asupra spaţiilor din Bucureşti. Dl tr. 5 sector 1, ci doar revenirea părţilor la situaţia anterioară încheierii tranzacţiei şi a cărei nulitate s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă."

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se susţine că s-a făcut o greşită aplicare a legii dându-se eficienţă doar deciziilor nr. 8195/2001 a Tribunalului Bucureşti şi 491/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, nici de data aceasta recurenta nu arată care sunt dispoziţiile legale încălcate şi în ce constă pretinsa încălcare. În egală măsură, nu se pot ingora dezlegările acestor hotărâri, reţinute de instanţa de apel, din perspectiva dispoziţiilor art. 1200 şi art. 1202 C. civ. anterior.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, recurenta invocă decizia nr. 218/2008 a Consiliului de Administraţie al S.C. D. S.A., care, luând act de existenţa "formei rectificate" a contractului nr. x/1998 a decis să renunţe la însuşi dreptul pretins în cadrul dosar nr. x/2007 al Tribunalului Bucureşti, în care S.C. D. S.A. formulase, între altele, acţiune în evacuarea a S.C. A. S.R.L. din spaţiile ce fac şi obiectul litigiului de faţă.

Nu se poate să nu se observe că această decizie revalidează contractul nr. x/1998, declarat nul absolut, sub pretextul că acesta fusese rectificat ulterior de părţi. În plus, S.C. D. S.A. nu putea renunţa la însuşi dreptul pretins, pentru că nu mai avea un drept de proprietate asupra spaţiilor respective, iar renunţarea la dreptul de a cere evacuarea nu poate opera un fel de retransfer de proprietate în favoarea S.C. A. S.R.L., aşa cum pare a sugera recurenta.

Următorul motiv este o reinterare a motivului de recurs anterior analizat, prin care recurenta arată că instanţa de apel nu a ţinut cont de soluţia pronunţată în dosar nr. x/2007 în care s-a pronunţat sentinţa comercială nr. 1130 din 28 octombrie 2008, în care S.C. D. S.A. ar fi renunţat la însuşi dreptul pretins, respectiv acela de a solicita evacuarea S.C. A. S.R.L. din spaţiile în discuţie.

Recurenta interpretează această renunţare ca o renunţare la solicitarea de repunere în situaţia anterioară a părţilor din contractul nr. x/1998, declarat nul absolut - susţinere evident neîntemeiată câtă vreme repunerea în situaţia anterioară anulării contractului nr. x/1998 nu putea duce la împosedarea S.C. D. S.A., atât timpcât se constatase că aceasta nu este proprietara spaţiilor pe care le-a vândut în mod fraudulos.

La momentul anulării contractului nr. x/1998, singura proprietară era intimata S.C. B. S.R.L., aşa cum rezultă din constatările irevocabile ale instanţelor, aceasta având şi posesia spaţiilor.

Or, dacă obiectul contractului nr. x/1998 a cuprins spaţii "ce nu se aflau în proprietatea vânzătoarei S.C. D. S.A.", concluzia nu poate fi decât că atunci când S.C. D. S.A. a renunţat la însuşi dreptul pretins (cel de a cere evacuarea S.C. A. S.A. din spaţiile respective), acea renunţare nu a putut avea niciun efect asupra dreptului de proprietate asupra spaţiilor, încât invocarea sentinţei comerciale nr. 1130/2008 a Tribunalului Bucureşti este lipsită de semnificaţie în cadrul acestui proces.

În cuprinsul aceluiaşi motiv de recurs, S.C. A. S.A. mai arată că instanţa de apel a interpretat sentinţa civilă nr. 1034/2002 în favoarea S.C. B., deşi trebuia să o interpreteze în sensul consfinţirii unui drept de proprietate în favoarea S.C. A. S.R.L., deoarece nu s-a solicitat repunerea în situaţia anterioară anulării contractului nr. x/1998.

Susţinerea este netemeinică în condiţiile în care s-a reţinut în toate procesele între părţi şi/sau autorii acestora că anularea tranzacţiei dintre S.C. B. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L. s-a pronunţat în considerarea faptului că S.C A. S.R.L. nu a dobândit niciodată în mod valabil proprietatea asupra spaţiilor, deci nu le putea tranzacţiona în calitate de proprietară.

Instanţa de apel, în motivarea dată, a arătat cum trebuie să fie interpretate efectele sentinţei civile nr. 1034/2002, în sensul că în această situaţie particulară în care se găsesc părţile, repunerea în situaţia anterioară dispusă judiciar trebuie înţeleasă în sensul considerării tranzacţiei ca neîncheiată, lipsită de efecte juridice, iar nu ca validând un drept de proprietate inexistent.

În privinţa deciziei nr. 7922/2011 a Înaltei Curţi, care a judecat recursul având ca obiect doar exercitarea unui retract litigios, recurenta susţine că aceasta trebuie să fie avută în vedere de către instanţa de apel, în sensul că hotărârile anterioare (respectiv sentinţa civilă nr. 1034/2002 şi decizia pronunţată în apelul împotriva acesteia) nu ar fi tranşat fondul dreptului, adică proprietatea asupra spaţiilor în discuţie, dar o asemenea susţinere este de natură a justifica, odată în plus, neluarea în seama a deciziei în cauză, care nici ea nu a soluţionat fondul dreptului.

Relativ la motivul legat de critica privind respingerea motivului de apel referitor la depăşirea limitelor judecăţii prin infirmarea "titlului de proprietate" al S.C. A. S.A. constituit în baza convenţie autentificate din 30 septembrie 2010, în mod judicios instanţa de apel a arătat că aceasta a invocat convenţia ca fiind titlul ei de proprietate, solicitând, în virtutea acestei situaţii, să se respingă acţiunea, fiind firesc ca o asemenea apărare să fie luată în considerare în cuprinsul motivării hotărârii.

Este evident, aşa cum reţin toate instanţele, că această convenţie nu a putut conferi S.C. A. S.A. mai multe drepturi decât au avut soţii E., după cum nici aceştia din urmă nu au putut "dobândi" mai mult decât S.C. A. S.R.L. a avut, întrucât s-a decis de toate instanţele că procesul în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1034/2002 nu a purtat asupra fondului dreptului şi că, din contră, doar procesul în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 8195/2001 s-a purtat asupra fondului dreptului.

Aceasta convenţie nu a putut transfera decât calitatea procesuală, dar nu a putut determina dreptul dedus judecăţii - de altfel, în cuprinsul ei se şi specifică faptul că părţile cunosc existenţa procesului de faţă şi încheie convenţia în deplină cunoştinţă de cauză.

- Motivul de recurs privind cheltuielile de judecată nu priveşte raporturile dintre intimată şi recurenta, iar cel prin care se solicită trimiterea cauzei la rejudecare în apel pentru ca instanţa să soluţioneze cererea de chemare în garanţie este lipsit de interes şi nefondat câtă vreme soluţia de fond a rămas aceeaşi cu privire la obiectul principal al acţiunii şi anume spaţiile construite situate la etajele 1, 2 şi 5 ale tronsonului 5.

Intimata S.C. D. S.A. a formulat întâmpinare, în susţinerea căreia a invocat, în esenţă, că în raport de cererea de chemare în garanţie recurenta-pârâtă nu a formulat motive de apel, ceea ce înseamnă, în aplicarea şi a art. 295 C. proc. civ., că hotărârea primei instanţe este definitivă.

Analizând decizia în raport de motivele de recurs formulate şi de apărările din întâmpinări, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

1. Din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (neregăsindu-se elemente care să se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), recurenta pârâtă nu are interesul de a invoca nesoluţionarea cererii de chemare în garanţie şi afectarea drepturilor procedurale, singura parte care ar fi putut reclama o încălcare a normelor de procedură fiind numai cea care ar fi putut suferi o vătămare, respectiv partea care a formulat această cerere, în speţă intimata reclamantă.

2. Sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă susţine că instanţa de apel, interpretând în mod greşit actele juridice deduse judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora - acte juridice indicate în detalierea criticilor, inclusiv în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, deşi argumentele se subsumează aceleoraşi critici.

Din punct de vedere teoretic, criticile formulate nu contrazic considerentele deciziei de apel relativ la contractul de asociere în participaţiune - cu excepţia modului de interpretare a dispoziţiilor art. 251 alin. (1) C. com., care susţine un argument contextual, apreciat ca fiind nerelevant sub aspectul care interesează în cauză şi anume modul în care s-a convenit pentru împărţirea beneficiilor, şi a aspectelor cu privire la care se reclamă confuzii făcute în cauză, cu privire la care se subliniază însă elemente diferite.

La fel ca instanţa de apel, recurenta pârâtă arată în cererea de recurs că prin contractul de asociere în participaţiune beneficiile împărţite între asociaţi pot consta fie în exploatarea bunului, fie în dreptul de proprietate asupra bunului respectiv.

În acest context, recurenta pârâtă susţine că raţionamentul teoretic al instanţei de apel a fost aplicat deficitar la situaţia concretă din speţă, concluzia instanţei de apel fiind rezultatul unei interpretări greşite a contractelor, prin schimbarea în mod vădit a înţelesului acestora.

În susţinerea criticilor aferente fiecărui act juridic vizat, sunt detaliate în cadrul recursului argumente deduse din elemente de referinţă - acte normative/sintagme şi clauze, solicitându-se interpretarea acestora relativ la modalitatea convenită de împărţire a beneficiilor, cu consecinţa infirmării concluziei instanţei de apel, fundamentată pe interpretarea detaliată şi acordarea priorităţii unei alte claze contractuale în lămurirea intenţiei părţilor (motivată, din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Solicitarea nu se circumscrie însă motivului de recurs invocat - pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., care are în vedere ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Pe de o parte, aplicând raţionamentul teoretic în speţă, instanţa de apel a constatat că natura contractelor în discuţie este de asociere în participaţiune şi numai ca efect, modalitate de împărţire a beneficiilor se pune problema exploatării sau transferului proprietăţii- context în care a şi reţinut că la momentul îndeplinirii condiţiilor, iar nu la momentul semnării contractelor, a operat transmiterea dreptului de proprietate, ca modalitate de participare la beneficii.

Pe de altă parte, sub aspectul modalităţii convenite de împărţire a beneficiilor, faţă de argumentele invocate în susţinerea criticilor şi analiza făcută în decizie, se solicită instanţei de recurs să interpreteze conţinutul contractelor, respectiv a clauzelor care fundamentează decizia recurată prin prisma celorlalte clauze/preambul/sintagme, diferit de instanţa de apel - ipoteză ce nu vizează un înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic al actelor juridice, în sensul motivului de recurs invocat, ci temeinicia deciziei, modul de interpretare a contractelor de către instanţa de apel (gramaticală, teleologică şi sistematică), respectiv reaprecierea unei situaţii de fapt, operaţiune nepermisă instanţei de recurs de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., în urma abrogării pct. 11 al acestui articol prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs şi pentru aceleaşi argumente de mai sus vor fi înlăturate şi criticile notate sub pct. 3.2. a şi b1 - în care se reclamă inclusiv existenţa unei obligaţii a S.C. D. S.A. fără a se detalia relevanţa, natura de condiţie suspensivă şi necesitatea cercetării (aşa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.), neputându-se pune în discuţie nici o greşită aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atât timp cât situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel relativ la actele juridice puse în discuţie nu a fost infirmată prin prezenta decizie.

În ceea ce priveşte poziţia procesuală a recurentei pârâte sub aspectul reclamat, este necesar să se sublinieze că în actul de vânzare cumpărare nr. 1904 din 19 mai 1998 încheiat cu S.C. D. S.A. (nul, dar de ale cărui efecte se prevalează în continuare, cu motivarea lipsei repunerii părţilor în situaţia anterioară în hotărârea judecătorească), în preambul, vânzătoarea îşi justifică dreptul şi calitatea de proprietar asupra imobilului prin cumpărarea de la Consiliul Local al Municipiului Bucureşti prin contractul nr. x/45 din 19 august 1994 şi actul adiţional nr. 1 din 11 iulie 1996, în vreme ce la pct. IV. Situaţia contractelor de asociere, lit b, cu referire la contractele în discuţie, s-a făcut precizarea că la finalizarea obiectivului S.C. B. S.R.L. urma să primească în deplină proprietate şi liniştită posesie, cu condiţia îndeplinirii tuturor obligaţiilor pe care şi le-a asumat prin contractele menţionate, mai multe spaţii, printre care şi cele în litigiu (clauze similare regăsindu-se şi pentru celelalte contracte de asociere, inclusiv al autoarei recurentei pârâte).

3. În condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a invocat aplicarea greşită a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, din mai multe perspective - în parte, criticile necircumscriindu-se motivului de recurs invocat.

3.1. Criticile privind natura de condiţie suspensivă a realizării obiectivului - construcţie (cu referire la dispoziţiile art. 1017 şi 1018 C. civ.) şi asumarea expresă a acesteia de către părţi nu sunt fondate, întrucât obligaţia care este afectată de aceasta este cea a transferului proprietăţii -reţinută de instanţa de apel ca situaţie de fapt şi neinfirmată în cauză, date fiind cele anterior reţinute sub pct. 2.

3.2. În ceea ce priveşte criticile privind o greşită aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, în analiza îndeplinirii obligaţiilor aflate în sarcina intimatei reclamante.

a, b1. În plus, faţă de cele anterior arătate în considerentele de sub pct. 2, este necesar să se sublinieze, pe de o parte parte, că prin contractul nr. x din 19 august 1994, Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, reprezentat de primarul general, Departamentul Patrimoniu Imobiliar, Direcţia de Investiţii şi Direcţia Juridică, Legislaţie, Contencios- în calitate de vânzător şi S.C. D. S.A. - în calitate de cumpărător, a vândut cota de 43,75 din blocul D 1, tronson 5 şi 6 (imobilul în care se află părţile în litigiu) - contractul cuprinzând şi clauza- "ART. 2. Prin vânzarea cotei prevăzută la art. 1., cumpărătorul dobândeşte în condiţiile legii dreptul de proprietate asupra întregului bun ce a făcut obiectul Contractului de asociere din 19 mai 1993, inclusiv terenul aferent în suprafaţă de 2482 mp", clauză care confirmă abilitarea Regiei de a încheia contractul de asociere în discuţie, astfel cum a fost aceasta a fost reţinută de instanţa de apel.

Faptul că acest contract a avut ca obiect o cotă parte, cum susţine recurenta pârâta, nu are relevanţă atât timp cât, urmare acestuia, S.C. D. S.A. a devenit proprietar unic al imoblului, cu abilitarea astfel de a încheia contractele considerate necesare pentru finalizarea acestuia.

Pe de altă parte, sub acelaşi aspect, inclusiv în convenţia autentificată din 30 septembrie 2010 - încheiată de către recurenta pârâtă şi pe care aceasta îşi fundamentează dreptul, se menţionează că imobilele au fost cumpărate iniţial de către S.C. D. S.A. prin contractul nr. x din 19 august 1994 (care a fost încheiat urmare a asocierii criticată), iar ulterior au fost cumpărate de la această societate de S.C. A. S.R.L., unul dintre autorii recurentei pârâte.

Nu în ultimul rând, prin hotărârile judecătoreşti din dosarul în care s-a pronunţat decizia nr. 60 din 20 mai 2002 de Curtea Supremă de Justiţie, completul de 9 judecători, valorificată parţial de către recurenta pârâtă din perspectiva puterii lucrului judecat, s-a reţinut calitatea S.C. D. S.A. de proprietar unic al imobilului bloc D1, tronsoanele 5 şi 6, situat în Bucureşti, sector 1 ce făcuse obiectul contractului de asociere nr. x/1993 încheiat cu S.C. R. S.A., prin contractul încheiat la 19 august 1994 cu Consiliul Local al Municipiului Bucureşti - constatare care îi este opozabilă, prin efectul pozitiv al lucrului judecat.

3.2.b.2; 3.3; 3.4 În confirmarea executării obligaţiilor financiare ale intimatei reclamante, considerată drept condiţie suspensivă în transmiterea dreptului de proprietate în favoarea acesteia, ca modalitate de împărţire a beneficiilor, s-au respectat în rejudecare îndrumările din decizia de casare, potrivit art. 315 C. proc. civ.

Instanţa de apel a constatat că între S.C. B. S.R.L. şi S.C. D. S.A. s-a încheiat tranzacţia 1026 din 11 mai 2004, cu privire la birourile situate în tronsonul 5, etajele 1, 2 şi 5 integral, prin care "Având în vedere raporturile contractuale dintre S.C. D. S.A. şi S.C. B. S.R.L., privind finalizarea obiectivului de investiţii bloc D1, Tronsoanele 5 şi 6, situat în Bucureşti, sector 1, astfel cum acestea au fost guvernate de contractul nr. x din 08 septembrie 1994 şi actele adiţionale nr. 1, 2, 3, 4, 5 şi 6 la acesta, respectiv contractul de asociere nr. 80 din 29 decembrie 1994 şi actele adiţionale nr. 1, 2, 3 şi 4 la acesta, cât şi contractul de cesiune perfectat la data de 10.03.1997, prin care s-au preluat drepturile şi obligaţiile din contractul nr. x din 08 septembrie 1994 şi din actele adiţionale nr. 1 şi 2 la acesta, precum şi din contractul de asociere nr. 50 din 31 august 1994 şi din actele adiţionale nr. 1, 2 şi 3 la acesta, S.C. D. S.A. confirmă faptul că S.C. B. S.R.L. a achitat obligaţiile de plată care decurgeau din contractele menţionate în alineatul precedent, aferente următoarelor spaţii:

a. spaţii cu destinaţia de birouri de tip Al, B1, CI, D1, situate în tronsonul 5. et. 1, cu o suprafaţă utilă de 479,10 mp (..);

b. spaţii cu destinaţia de birouri de tip A2, B2, C2, D2, situate în tronsonul 5. et. 2, cu o suprafaţă utilă de 479,10 mp (..),.

c. spaţii cu destinaţia de birouri de tip A5, B5, C5, D5, situate în tronsonul 5. et. 5, cu o suprafaţă utilă de 479,10 mp (..)."

Încheierea acestei tranzacţii, mai reţine instanţa de apel, a fost fundamentată de nota nr. 853 din 20 aprilie 2004 aprobată prin Hotărârea nr. 8 din 10 mai 2004 a Adunării Generale a Acţionarilor, prin care S.C. D. S.A. a recunoscut expres că S.C. B. S.R.L. a achitat obligaţiile de plată pentru spaţiile tip birouri situate în tronsonul 5, et 1, 2 şi 5.

Neîntocmirea tranzacţiei în formă autentică poate pune în discuţie aspecte de legalitate, din perspectiva valabilităţii, potrivit motivului de recurs valorificat, în vreme ce clauza acesteia notată sub pct. III (similar notei de fundamentare) - avută în vedere, ar putea intra sub incidenţa art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Sub primul aspect, nu s-au indicat dispoziţiile legale nesocotite prin încheierea tranzacţiei sub formă de înscris sub semnătură privată, aşa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. (în cererea de recurs arătându-se inclusiv că asociaţii nu sunt obligaţi să îndeplinească nicio formalitate în afară de cea de a încheia contractul de asociere în scris, potrivit art. 256 Codul comercial) - cum nu s-au arătat nici în ceea ce priveşte caracterul extrajudiciar al acesteia (întocmită anterior declanşării prezentului litigiu), iar clauza în discuţie confirmă înţelesul clar şi vădit neîndoielnic al tranzacţiei, reţinut de instanţa de apel, în sensul că S.C. B. S.R.L. şi-a achitat obligaţiile de plată ce decurgeau din contractele încheiate, cu privire la partea de imobil în discuţie - în cazul în care după efectuarea recepţiei finale a obiectivului vor rezulta diferenţe de cost, părţile s-au obligat să stingă între ele eventualele diferenţe rezultate în urma desocotirii finale, această desocotire neavând însă aceeaşi valoare de condiţie suspensivă.

Modul de apreciere a probelor administrate şi a utilităţii/pertinenţei/concludenţei unei probe (inclusiv în faţa instanţei anterioare) nu intră sub controlul instanţei de recurs, în urma abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., cum s-a mai arătat, cu consecinţe şi asupra criticilor subsecvente.

Nemotivarea înlăturării din probatoriul administrat de către recurenta pârâtă nu este în măsură să atragă incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva normelor procedurale subliniate în susţinere, cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecate, inclusiv din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - probatoriul administrat de intimata reclamantă fiind apreciat în mod global, ca fiind confirmat prin tranzacţie şi nota de fundamentare (în apel în rejudecare susţinându-se că sunt şi plăţi efectuate preluate prin cesiune sau de către terţe persoane juridice în contul unor datorii, cu referire la acte şi la centralizatorul care le-ar reflecta, parte regăsindu-se în actele reţinute de instanţă).

Vătămarea reclamată poate fi înlăturată prin prezenta decizie, care urmează a suplini considerentele instanţei de apel, sub aspectele vizate (critica fiind reluată în parte şi sub pct. 3.6.), ţinându-se cont şi de faptul că o trimitere a cauzei pentru rejudecare ar duce la o prelungire nejustificată a duratei procesului, precum şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la gradele de jurisdicţie în materie civilă, în aplicarea art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului.

În acest context şi ţinând cont de forţa juridică a actelor vizate, confirmate de altfel prin modul de soluţionare a cauzei, se constată că nota nr. 853 din 20 aprilie 2004 a fost aprobată prin hotărârea nr. 8/2004 a Adunării Generale a Acţionarilor intimatei chemată în garanţie, iar adresa din 03 martie 2000 a fost emisă de intimata chemata în garanţie (înlăturată motivat ca act anterior), în vreme ce actul ulterior este decizia Consiliului de Admistraţie al acesteia nr. 218 din 20 octombrie 2008 şi actele ulterioare acesteia, cărora li se atribuie acelaşi conţinut, fără a fi indicate punctual, şi care au determinat inclusiv poziţia procesuală a S.C. D. S.A. împotriva recurentei pârâte.

Din nota întocmită pentru soluţionarea solicitării intimatei reclamante de încheiere a unei tranzacţii asupra spaţiilor pe care le deţine (în litigiu) - unul dintre actele care fundamentează decizia - rezultă, în esenţă, că în urma verificărilor făcute (cu referire la faptul că din nota de fundamentare întocmită de Serviciul Patrimoniu, înregistrată sub nr. 851 din 20 aprilie 2004, pentru spaţiile proprii, S.C. B. S.R.L. a asigurat până în anul 1998 fonduri în valoare de 7.265.420 USD, valoare ce a fost stabilită având la bază documentele de plată găsite în arhiva S.C. D. S.A. la data de 20.04.2004, ale căror copii xerox "sunt anexate prezentei note"), intimata reclamantă a asigurat fonduri cu o valoare mai mare decât spaţiile pe care le deţine deja (din imobilul din care fac parte şi spaţiile în litigiu), iar spaţiile pentru care s-a solicitat întocmirea unei tranzacţii se încadrează valoric în diferenţa dintre ceea ce deţine şi fondurile asigurate (în oricare dintre cele două variante de evaluare, detaliate); în aceste condiţii şi având în vedere nota de fundamentare a Serviciului Patrimoniu, potrivit căreia, în oricare dintre variantele propuse, S.C. B. S.R.L. a achitat obligaţiile de plată care decurgeau din contractele încheiate (cu menţionarea acestora, printre care şi dintre cele în litigiu) pentru spaţiile tip birouri situate în tronsonul 5, etaj 1, 2, 5 din imobilul bloc D1, din sector 1, Bucureşti, s-a elaborat proiectul de tranzacţie (cu redarea conţinutului).

În tranzacţie s-a făcut referire şi la faptul că la încheierea acesteia s-a avut în vedere şi sentinţa civilă nr. 8195 din 26 octombrie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 mai 1998 (contract având ca obiect şi imobilele în litigiu), cu consecinţa pierderii dreptului de proprietate al S.C. A. S.R.L. asupra spaţiilor ce au făcut obiectul contractului sus enunţat, fără însă a se dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară (cu privire la care urmează a se reţine considerentele ulterioare, în confirmarea celor din decizia de apel), astfel cum aceasta era guvernată prin efectul contractului nr. x din 08 septembrie 1994 şi actele adiţionale nr. 1, 2, 3, 4, 5 şi 6 la acesta, respectiv contractul de asociere din 20 decembrie 1994 şi actele adţionale nr. 1, 2, 3 şi 4 la acesta, cât şi contractul de cesiune perfectat la data de 10.03.1997, prin care s-au preluat drepturile şi obligaţiile din contractul nr. x din 08 septembrie 1994 şi din actele adiţionale nr. 1 şi 2 la acesta, precum şi din contractul de asociere din 31 august 1994 şi din actele adiţionale la acesta.

În ceea ce priveşte realizarea construcţiei, recurenta plasează analiza la realizarea obiectivului conform asocierii iniţiale, deşi S.C. D. S.A. a ieşit din această asociere, devenind unic proprietar al imobilului prin cumpărarea cotei municipalităţii şi având contracte de asociere încheiate cu diferiţi parteneri pentru părţi distincte ale imobilului, partea intimatei reclamante fiind strict individualizată şi necontestată de partenerul contractual relativ la stadiul fizic (recepţionarea invocată neavând relevanţă faţă de modul de derulare a relaţiilor contractuale) - cea în discuţie făcând inclusiv obiectul executării silite la cererea recurentei pârâte şi a întoarcerii executării silite.

3.5. Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reţinut în cauză nici din perspectiva puterii de lucru judecat valorificată.

Prealabil, faţă de apărarea din întâmpinarea formulată de către intimata reclamantă, este necesar să se sublinieze că recurenta pârâtă se poate prevala de puterea de lucru judecat, mai exact efectul pozitiv al acesteia, putând valorifica conţinutul unei hotărâri judecătoreşti anterioare, în măsura în care cel de-al doilea litigiu se suprapune doar în parte cu ceea ce a fost judecat, în calitatea susţinută, de succesor cu titlu particular al părţii din litigiul anterior, în categoria avânzilor-cauză.

Faptul că litigiul anterior s-a purtat cu privire la alte spaţii nu constituie un impediment în invocarea puterii de lucru judecat de către recurenta pârâtă, întrucât actele încheiate şi puse în discuţie sunt aceleaşi, prin acestea convenindu-se şi cu privire la spaţiile ce fac obiectul prezentei cauze.

Nu este necesar a se intra în analiza deciziei nr. 60 din 20 mai 2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie. Completul de 9 judecători, în soluţionarea unui recurs în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din perspectiva art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele împotriva României, începând cu cauza Brumărescu, întrucât prin această decizie recursul în anulare a fost respins, iar considerentele care o susţin se regăsesc în hotărârile pronunţate şi cenzurate prin intermediul căii extraordinare de atac.

Pe lângă considerentul valorificat în susţinerea puterii lucrului judecat (cu o diferenţă în decizia de recus cenzurată pe calea recursului în anulare - "…niciunul dintre ele nefăcând un transfer al dreptului de proprietate către recurentă" (similar, transferul dreptului de proprietate s-a considerat de instanţa de apel ca operând la data îndeplinirii obligaţiilor contractuale şi nu la data semnării contractelor), s-a mai reţinut

- cu prioritate, că S.C. D. S.A., în calitatea sa de proprietar unic al imobilului bloc D1, tronsoanele 5 şi 6, situat în Bucureşti, sector 1 ce făcuse obiectul contractului de asociere nr. x/1993 încheiat cu Imobiliara S.A., prin contractul încheiat la 19 august 1994, a încheiat o serie de contracte de asociere cu mai multe societăţi comerciale, printre care S.C. A. S.R.L. ŞI S.C. B. S.R.L., în scopul finalizării imobilului, contractele conţinând şi clauze referitoare la transmiterea în deplină proprietate şi posesie a unor spaţii şi terenul aferent, cu condiţia îndeplinirii obligaţiilor asumate - între cele vizate fiind menţionat şi cel indicat în susţinerea criticii.

- deoarece S.C. B. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţiile de investiţii asumate prin contractele încheiate cu S.C. D. S.A., s-a încheiat contractul nr. x din 19 mai 1998 între S.C. D. S.A. şi S.C. A. S.R.L., contract care până în prezent nu a fost desfiinţat, producându-şi în mod valabil efectele, şi constituie titlul de proprietate al S.C. A. S.R.L.

- sentinţa civilă nr. 1083 din 05 martie 1999 a Tribunalului Bucureşti. secţia comercială prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului nr. x din 19 mai 1998 dintre S.C. D. S.A. şi S.C. A. S.R.L. a fost desfiinţată prin decizia nr. 2743/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, cauza fiind trimisă spre rejudecare.

- între S.C. B. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L. a intervenit o tranzacţie, consfinţită prin sentinţa civilă nr. 15025 din 1.10.1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, care a dobândit putere de lucru judecat.

Pe lângă cele arătate anterior relativ la considerentele deciziilor, cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, situaţia factuală şi juridică s-a schimbat, inclusiv sub aspecte esenţiale în soluţionarea litigiului anterior - contractul nr. x din 19 mai 1998 între S.C. D. S.A. şi S.C. A. S.R.L. a fost desfiinţat, la fel şi sentinţa care a confirmat tranzacţia dintre recurenta pârâtă şi intimata reclamantă, iar în anul 2004 (după soluţionarea irevocabilă a litigiului anterior) s-a încheiat tranzacţia dintre S.C. D. S.A. (proprietar iniţial) şi S.C. B. S.R.L. (precedată de nota de fundamentare mai sus menţionată) prin care părţile au reconfirmat relaţiile contractuale - tranzacţie necontestată, de altfel, sub aspectul în discuţie, prin adresa din anul 2008 emisă de Consiliul de Administraţie al intimatei chemată în garanţie punându-se numai problema lipsei dovezii plăţii - cu sublinierea că în calificarea intenţiei reale a părţilor unui act juridic sunt relevante şi elemente extrinseci acestuia (inclusiv ulterioare), faţă de critica aferentă.

Respectând decizia anterioară de recurs, instanţa de apel s-a pronunţat şi asupra efectelor deciziei civile nr. 5973 din 16 iunie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. secţia civilă şi de proprietate intelectuală, motivând nerecunoaşterea lucrului judecat pe caracterul contextual, nedecizoriu al considerentului vizat şi pe afectarea valabilităţii acestuia în sensul subliniat prin decizia de casare.

Argumentul corect al instanţei de apel este confirmat de considerentul decizoriu al deciziei în cauză, în care, ţinându-se cont de limitele procesuale în care este pronunţată (cererea S.C. A. S.R.L. împotriva S.C. B. S.R.L. pentru constatarea nulităţii absolute a tranzacţiei încheiate între părţi la data de 1 octombrie 1999, în temeiul contractului autentificat din 19 mai 1998, contract declarat nul irevocabil prin decizia nr. 491 din 29 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, anulareav hotărârii de expedient - sentinţa civilă nr. 15025 din 1 octombrie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi evacuarea pârâtei din spaţiul în litigiu), s-a reţinut că nu poate fi primită critica vizând pretinsa încălcare a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 8195 din 26 octombrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti. secţia comercială, cât timp pronunţarea hotărârii de expedient nu este rezultatul unei judecăţi a instanţei, ci a unui contract al părţilor, precum şi că toate criticile privind fondul pricinii, ca şi aceea prin care s-a negat dreptul de proprietate al S.C. A. S.R.L. asupra spaţiilor pentru care s-a încheiat tranzacţia exced obiectul litigiului, deoarece, aşa cum deja s-a relevat, tranzacţia a avut ca scop să termine un proces început cu privire la un drept litigios, iar prin hotărârea de expedient instanţa a luat act de înţelerea părţilor, fără a judeca ea însăşi pretenţiile formulate.

3.6; 3.7. Nu sunt fondate nici criticile notate sub aceste puncte, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel având în vedere la soluţionarea cauzei nu doar deciziile nr. 8195 din 25 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia Comerciala şi nr. 491 din 29 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, de anulare a actului de vânzare - cumpărare din 19 mai 1998, în forma sa nerectificată (susţine recurenta pârâtă), ci şi celelalte hotărâri valorificate, cum rezultă din considerentele deciziei de apel.

Forma rectificată a contractului de vânzare - cumpărare din 19 mai 1998, prin încheierea de rectificare nr. 772 din 02 februarie 2005, nu prezintă relevanţă în dezlegarea cauzei de faţă, întrucât o rectificare nu poate valida un act desfiinţat judiciar, practic inexistent, indiferent de forţa juridică a clauzei asupra căreia s-a intervenit, iar conduita uneia dintre părţile contractante (inclusiv procesuală - sentinţa comercială nr. 11301 din 28 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosar nr. x/2007, rectificată prin încheierea de şedinţă din data de 25.11.2008) nu poate valida/revalida un contract constatat nul şi dreptul pe care acesta l-a conferit.

În ceea ce priveşte infirmarea plăţii sumei reţinută în tranzacţia nr. 1026 din 11 mai 2004 prin decizia nr. 218 din 20 octombrie 2008 a Consiliului de administraţie al intimatei chemată în garanţie, urmează a fi avute în vedere cele anterior reţinute.

Instanţa de apel a înlăturat justificat considerentele susţinute ca fiind relevante în cauză, cu puterea lucrului judecat, din decizia civilă nr. 5973 din 16 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

Faptul că prin sentinţa civilă nr. 8195 din 26 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 491 din 29 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta nu a solicitat şi nici instanţa de judecată nu a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară anulării acestui contract a fost analizat de instanţa de apel, dându-i-se în mod corect relevanţa reţinută, lipsa acesteia neputând conferi/reconferi dreptul transmis prin actul nul.

Sentinţa civilă nr. 1034/2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă (definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 17 din 23 ianuarie 2003 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti. secţia a IV-a civilă, şi decizia nr. decizia nr. 5973 din 16 iunie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. secţia civilă şi de proprietate intelectuală), a repus părţile în situaţia anterioară, urmare desfiinţării sentinţei civilă nr. 15025 din 1 octombrie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti - hotărâre de expedient.

Efectele sentinţei nu au fost interpretate în sensul reclamat, date fiind limitele procesuale în care a avut a se pronunţa instanţa prin aceasta (anterior redate relativ la decizia nr. 5973 din 16 iunie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. secţia civilă şi de proprietate intelectuală). Instanţa de apel a mers mai departe în analiza drepturilor puse în conflict şi a arătat, în mod corect, că în urma anulării contractului autentificat din 19 mai 1998 bunul nu poate fi reconsiderat proprietate a recurentei pârâte, chiar dacă nu s-a dispus, urmare anulării acestuia, şi repunerea în situaţia anterioară.

Procedând în acest mod, instanţa de apel nu a încălcat dezlegările date prin decizia nr. 5973 din 16 iunie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. secţia civilă şi de proprietate intelectuală (anterior redate) şi justificate de limitele de sesizare a instanţei în dosarul respectiv - dezlegări indicate în cadrul recursului ca fiind date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia nr. 7922 din 07 noiembrie 2011(şi nesocotite), deşi în această decizie nu s-a făcut decât să se redea dezlegarea dată anterior, în acelaşi dosar, prin decizia de recurs nr. 5973 din 16 iunie 2006, limitele de rejudecare impuse prin cea din urmă fiind determinate de retractul litigios exercitat în cauză. Prin decizia nr. 5973 din 16 iunie 2006 s-a şi reţinut, de altfel, că evacuarea pârâtei recurente (intimata reclamantă) din spaţiul în litigiu reprezintă consecinţa desfiinţării tranzacţiei şi a hotărârii de expedient, ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară - evacuare infirmată, de altfel, în faza executării silite, pe calea contestaţiei la executare.

În concluzie, nu s-au încălcat în cauză dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel analizând hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate în cauze conexe şi stabilind, totodată, concis şi clar situaţia de fapt, în ordine cronologică, prin prezentarea şi a semnificaţiei juridice a fiecărui act încheiat cu privire la imobilul în litigiu, pe linia impusă prin decizia de casare - situaţie de fapt ce nu intră în cenzura instanţei de recurs, faţă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

3.8. A fost soluţionat în mod corect şi motivul de apel referitor la depăşirea limitelor judecăţii, cu referire la infirmarea titlului de proprietate exhibat de S.C. A. S.A., din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Instanţa a fost sesizată cu o acţiune în constatare cu caracter provocator, prin care titularul unui drept cheamă în judecată pe cel care, prin actele întreprinse, îi tulbură exerciţiul acestui drept. Pe această cale, cel chemat în judecată este provocat astfel să-şi valorifice pretenţiile, respectiv să-şi dovedească dreptul.

În acest context, subliniat şi prin decizia anterioară de recurs care a impus ca la rejudecare să se identifice titularul dreptului de proprietate, instanţa era ţinută de a se pronunţa şi asupra dreptului valorificat de către recurentă, în calitate de pârâtă, opus celui invocat de către intimată, în calitate de reclamantă, fără ca în prezentul litigiu să se desfiinţeze vreunul dintre drepturile în conflict. Atât timp cât atât reclamantul cât şi pârâtul au opus titluri, era necesar ca acestea să fie analizate de instanţă, comparate, iar unul dintre ele, drept consecinţă, înlăturat, considerat astfel că nu poate fi opus părţii adverse.

În aceste condiţii, actul juridic de care se prevalează recurenta pârâtă nu a fost declarat nul cu încălcarea cadrului procesual al litigiului de faţă, respectiv a principiului dreptului la apărare al părţilor, al principiului contradictorialităţii şi al disponibilităţii părţilor, astfel cum s-a susţinut prin cererea de recurs.

Apărarea în sensul că a avut loc reconfirmarea prin actul adiţional a convenţiei autentificată din 30 septembrie 2010, încheiat de către părţi şi autentificat din 10 iulie 2013, a calităţii de proprietar a soţilor F. şi E., nu are nicio relevanţă juridică în cauză, având în vedere drepturile dobândite de aceştia şi fundamentul lor, precum şi situaţia juridică a actul originar, al autorului.

Totodată, în reconfirmarea calităţii de proprietar a acestora, partea nu se poate prevala de puterea lucrului judecat a deciziei nr. 7922 din 07 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, dat fiind cadrul procesual în care această decizie a fost pronunţată, valorificate sub acelaşi aspect, însă pentru contestarea dreptului intimatei reclamante - instanţa, cu majoritate, făcând trimitere şi la dezlegările sub acelaşi aspect făcute prin decizia anterioară de recurs (nr. 5973 din 16 iunie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. secţia civilă şi de proprietate intelectuală) a reţinut că litigiul intră în categoria celor ce nu implică o veritabilă contestaţie asupra fondului dreptului în accepţiunea textului de lege incident, ceea ce înseamnă că retractul litigios nu poate fi exercitat în mod valabil, neîndeplinirea acestei prime condiţii fiind suficientă pentru o astfel de concluzie, cu referire la art. 1402-1403 C. civ.

În susţinerea titlului său, recurenta pârâtă s-a prevalat inclusiv de înscrierea dreptului în cartea funciară, care nu poate conferi în niciun caz dreptul reclamat în ipoteza înlăturării actului pe care se fundamentează.

3.9. Instanţa de apel a motivat respingerea motivului de apel referitor la cheltuielile de judecată, neputându-se reţine dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, a fost apreciat ca fiind întemeiat motivul de apel privind cheltuielile de judecată, însă nu în considerarea criticilor formulate de apelantă (dat fiind că taxa de timbru se calculează la valoare şi pentru acţiunile în realizare şi pentru cele în constatare atunci când acestea au un obiect evaluabil în bani, raportat la dispoziţiile Legii nr. 146/1997), ci în mod proporţional cu admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, potrivit art. 276 C. proc. civ., dispoziţii în temeiul cărora au fost compensate şi cheltuielile de judecată în apel.

Nu este fondată nici critica privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată către intimata chemată în garanţie, astfel cum aceasta a fost susţinută, în condiţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (invocându-se însă o normă procedurală care nu are legătură cu prezenta cauză - art. 248 C. proc. civ.), nepunându-se problema, în context, a încălcării pct. 9 al aceluiaşi articol.

S-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., atât timp cât chemarea în garanţie a rămas fără obiect, nu a mai fost judecată pe fond împotriva chematei în garanţie, urmare admiterii cererii principale, formulate împotriva recurentei pârâte.

În considerarea acestor argumente, care susţin caracterul nefondat al criticilor formulate, în limitele în care acestea au fost analizate, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 327/A din data de 4 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2017.