Restitution challenge to Mayor’s rejection quashed and remanded for retrial on procedural panel-error grounds.

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/30/2009, la data de 19 martie 2009, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat in judecată pe pârâţii Primarul municipiului Timişoara, Primăria municipiului Timişoara, Consiliul Local Municipal Timişoara, Unitatea administrativ teritorială a municipiului Timişoara şi Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti, formulând contestaţie împotriva dispoziţiei din data de 12 februarie 2009 a Primarului municipiului Timişoara, referitoare la imobilul situat în Timişoara, (fost Bulevardul 23 august), judeţul Timiş, prin care s-a respins notificarea din 8 februarie 2002 înaintata prin Biroul Executorului Judecătoresc E. din Timişoara de A. şi F., şi notificarea din data de 14 noiembrie 2001 înaintată prin Biroul Executorului Judecătoresc E. din Timişoara, comunicate de B. şi C. prin Executor judecătoresc E. din Timişoara.

Prin contestaţia formulată, reclamanţi au solicitat anularea dispoziţiei din data de 12 februarie 2009 a Primarului municipiului Timişoara şi, pe cale de consecinţă, acordarea de măsuri reparatorii integrale pentru tot imobilul descris în cartea funciară iniţial x Timişoara, nr. top. x.

În principal, reclamanţii au solicitat soluţionarea pe fond a contestaţiei, de către instanţă, conform deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în dosar nr. x/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din data de 12 noiembrie 2007, în sensul că, după ce se va constata nelegalitatea şi netemeinicia respingerii notificărilor pe care le-au formulat, instanţa să dispună:

- în primul rând, pentru partea din imobil care poate fi restituită, deja, în prezent, în natură, acordarea de îndată prin hotărâre judecătorească a măsurilor reparatorii în natură;

- în al doilea, rând, măsuri reparatorii prin echivalent (în principal), prin compensare cu alte bunuri imobile, servicii etc, cu obligarea pârâţilor şi a unităţii deţinătoare (prin primar) să le facă o ofertă privind acordarea de măsuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri imobile din patrimoniul propriu sau al unităţii administrativ teritoriale ori a al altor entităţi conform art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi pct. 1.7 din H.G. nr. 250/2007, pentru partea din imobil care, în urma soluţionării dosarului nr. x/2005 al Curţii de Apel Timişoara, nu poate fi restituită în natură, sau, numai în subsidiar, acordarea de despăgubiri în condiţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.

Au mai solicitat să se dispună rectificarea cărţilor funciare ale părţilor din imobil pentru care a solicitat restituirea în natură.

În subsidiar, în cazul nesoluţionării pe fond a contestaţiei, au solicitat anularea dispoziţiei din data de 12 februarie 2009 a Primarului municipiului Timişoara şi, totodată, constatându-se că reclamanţii au calitate de persoane îndreptăţite şi că au făcut dovada proprietăţii, să se dispună obligarea pârâţilor (a Primarului municipiului Timişoara) să emită o dispoziţie prin care să le acorde cuvenitele măsuri reparatorii legale menţionate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cu privire la imobilul situat în Timişoara,, jud. Timiş, înscris iniţial în cartea funciară col. x Timişoara, nr. top. x, care a fost preluat abuziv de la antecesorii reclamanţilor.

Au solicitat şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, actualizate cu indicele (coeficientul) de inflaţie, calculat (aplicat) cuantumului cheltuielilor efectuate, începând cu data şi din momentul efectuării lor (data chitanţei) şi până la plata efectivă de către pârâţi.

În motivarea acţiunii, reclamanţii, în esenţă, au arătat următoarele:

Sunt persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii privind imobilul (descris în petitul acţiunii), situat la adresa din Timişoara,, jud. Timiş, înscris iniţial în cartea funciară col. x Timişoara, nr. top. x.

Această calitate rezultă, în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, din certificatele de calitate de moştenitor depuse la dosar şi din actele de stare civilă care atestă calitatea de succesori în drepturi ai autorilor lor deposedaţi abuziv, cât şi din actele doveditoare ale proprietăţii preluate abuziv de către stat.

Reclamanţii au arătat că au depus toate actele doveditoare cu privire la proprietate şi la calitatea lor, la dosarele înregistrate la Primăria municipiului Timişoara, sub nr. x/2002 şi nr. y/2002.

Totodată, au solicitat disjungerea cauzei în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor referitoare la apartamentele menţionate la punctul I.1. B. din petitul acţiunii, pentru care să fie obligaţi pârâţii să emită o dispoziţie numai în urma soluţionării chestiunilor prejudiciale privind nulităţile absolute ale actelor de înstrăinare nelegal încheiate, după soluţionarea prin hotărâre irevocabilă a dosarului nr. x/2005 Curţii de Apel Timişoara.

Au precizat că, după preluarea abuzivă a imobilului de către stat, a intervenit dezmembrarea şi apartamentarea acestuia, fiind încheiate contracte de închiriere în favoarea unor terţi chiriaşi. Ulterior, s-au încheiat în favoarea unora dintre chiriaşi acte nelegale de înstrăinare a apartamentelor închiriate, situaţie care formează obiectul cererilor (nulitatea absolută a actelor nelegale de înstrăinare), cu vădit caracter de chestiune prejudicială, soluţionate în dosarul de fond nr. x/2004 al Tribunalului Timiş, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1492/PI din data de 29 noiembrie 2004 (aflat în apel, conform dosarului nr. x/2001 al Curţii de Apel Timişoara).

Reclamanţii au considerat că dispoziţia nr. 412 din data de 12 februarie 2009 a primarului municipiului Timişoara este nelegală sub aspectul incorectei soluţionări a notificărilor cu privire la toate apartamentele din cadrul imobilului situat în Timişoara, (fost Bulevardul 23 August), judeţul Timiş.

Au arătat că, potrivit art. 46 alin. (2) - fost 47 alin. (2) - din Legea nr. 10/2001, a operat suspendarea procedurii administrative de soluţionare a notificărilor pentru apartamentele menţionate la punctul I.l.B. din petitul acţiunii, până la soluţionarea prin hotărâre irevocabila a chestiunilor prejudiciale privind nulitatea contractelor de înstrăinare nelegală a acelor apartamente.

Au mai menţionat că reclamantele C. şi B. au formulat cereri de repunere pe rol şi au notificat pârâţii în sensul de a le soluţiona notificările, numai pentru apartamentele sau spaţiile de la punctul 1.1. A. a) b) c) d) din petitul acţiunii, pentru care au fost încheiate acte de înstrăinare şi nu formează obiectul chestiunilor prejudiciale privind nulitatea absoluta a vreunor acte şi, prin urmare, pot fi restituite în natură.

Întrucât pârâţii nu s-au conformat obligaţiei de a soluţiona cererile reclamanţilor cu privire la spaţiile de la punctul 1.1. A. a) b) c) d) din petitul acţiunii, în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001, au promovat acţiune prin care au solicitat ca pârâţii să le soluţioneze exclusiv notificările cu privire la spaţiile de la punctul 1.1. A. a) b) c) d) din petitul acţiunii.

Reclamanţii au considerat că dispoziţia din data de 12 februarie 2009 este nelegală, fiind dată cu vădita încălcare a dispoziţiilor imperative ale art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 2, 4 alin. (2) şi (3), art. 21, art. 25 şi celelalte dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, H.G. nr. 498/2003, H.G. nr. 250/2007, art. 6 din Legea nr. 213/1998, decizia nr. XX din data de19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în dosar nr. x/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din data de 12 noiembrie2007, Constituţia României, Tratatul de Pace dintre România şi Puterile Aliate de la Paris x7 - ratificat de România, Decretul nr. 92/1950, Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, Protocoalele Adiţionale la Convenţie, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, orice documente programatice în materie de drepturile omului, precedentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, Legea nr. 303/2004 şi Legea nr. 304/2004.

Prin încheierea de şedinţă din data de 14 decembrie 2009, instanţa a dispus disjungerea capetelor de cerere formulate de reclamanţi, având ca obiect:

- în principal restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1996, respectiv apartamentele nr. 5, 6, 7, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 17, 18, 11, 8, 5A, 18A şi apartamentele ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 9733 din data de 17 octombrie1996 (apartament 16) şi al contractului de vânzare-cumpărare din data de 27 noiembrie1996 (apartament 15A), în total 17 apartamente;

- în subsidiar (pentru ipoteza imposibilităţii de restituire în natură), obligarea pârâţilor şi unităţii deţinătoare, în principal, la măsuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri/servicii şi, în subsidiar, la acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, modificată şi completată;

- rectificarea cărţilor funciare, prin restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al statului român şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor, în calitate de moştenitori (pentru ipoteza restituirii apartamentelor în natură).

În urma disjungerii a fost format prezentul dosar, nr. x/2010

În cauză, în temeiul art. art. 49-50 C. proc. civ., au fost formulate cereri de intervenţie în interes propriu de către numiţii G., H. şi I., prin care aceştia au solicitat să se constate valabilitatea şi legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între intervenienţi şi J., respectiv contractul nr. x din data de 14 noiembrie 1996, încheiat asupra apartamentului nr. x între J. şi I. şi H. şi, respectiv, contractul nr. x din data de 5 decembrie 1996, încheiat cu privire la apartamentul nr. 10 între J. şi K., care au fost încheiate cu bună-credinţă şi cu respectarea deplină a cerinţelor legale. Au mai solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor, ca netemeinică şi nelegală, în întregul ei, inclusiv cu privire la capătul de cerere privind anularea dispoziţie din data de 12 februarie 2009.

Au solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenţie având în vedere calitatea de proprietari ai apartamentelor x şi respectiv y din imobilul situat în Timişoara. În subsidiar, în cazul în care instanţa nu va considera că această cerere îndeplineşte condiţiile pentru a fi cerere în interes propriu, au solicitat a fi admisă drept cerere de intervenţie în interesul Consiliului local al municipiului Timişoara.

Au formulat, de asemenea, cereri de intervenţie în interes propriu L., M., N. şi O., proprietari ai apartamentelor înstrăinate în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Aceste cereri au fost admise în principiu prin încheierea de şedinţă din data de 5 februarie 2010.

Reclamanţii A., B., C. şi D. au formulat precizare de acţiune, prin care au solicitat a se avea în vedere că la acel moment a rămas fără obiect capătul de cerere privind restituirea în natură a întregului imobil, întrucât acţiunea cu caracter prejudicial, formulată în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, privind nulitatea actelor de înstrăinare către foştii chiriaşi, a fost respinsă.

Pe de altă parte, au mai arătat că, prin hotărâri irevocabile pronunţate în dosar nr. x/2009, din care s-a disjuns prezenta pricină, s-a dispus restituirea în natură a spaţiilor neînstrăinate.

Astfel, au solicitat să se dispună acordarea de măsuri reparatorii, în echivalent, prin compensare - în natură - cu alt(e) bun(uri) imobil(e), menţionând că această modalitate de soluţionare a cauzei nu constituie o noutate în speţă, întrucât a fost deja solicitată conform punctului 1.2, respectiv II. din contestaţie.

Reclamanţii au depus la dosar o listă cuprinzând mai multe imobile pe care le solicită a le fi atribuite în compensare.

Prin încheierea de şedinţă din data de 18 iunie 2014, tribunalul a respins cererea de intervenţie formulată de S.C. P. S.R.L., apreciind că aceasta nu are interes actual în soluţionarea acestei cauze, raportat la precizarea cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2363/PI din data de 28 septembrie 2016 pronunţată în dosar nr. x/2010, Tribunalul Timiş a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara, prin primar, Primarul municipiului Timişoara şi Primăria municipiului Timişoara, Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGFP Timiş şi a Statului român prin Consiliul local Timişoara.

A anulat în parte dispoziţia din data de 12 februarie 2009 emisă de pârâtul Primarul municipiului Timişoara, cu privire la notificările înregistrate din data de 8 februarie 2002 şi din data de 14 noiembrie 2001, în ceea ce priveşte apartamentele cu nr. 5, 6, 7, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 15A, 16, 17, 18, 11, 8, 5A, 18A din imobilul casă cu 3 etaje şi curte, în suprafaţă de 649 m.p., situat în Bulevardul 23 August, Timişoara, înscris în cartea funciară col. nr. x Timişoara, cu nr. top. x, carte funciară 114.619.

A obligat pârâtul Municipiul Timişoara, prin primar, să emită o nouă dispoziţie prin care să propună acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru apartamentele cu nr. 5, 6, 7, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 15A, 16, 17, 18, 11, 8, 5A, 18A casă cu 3 etaje şi curte, în suprafaţă de 649 m.p., situat în Bulevardul 23 August, Timişoara, înscris în cartea funciară col. nr. x Timişoara, cu nr. top. x, cartea funciară x.

A respins în rest cererea de chemare în judecată.

A respins cererile de intervenţie formulate de intervenienţii G., H., I., L., M., N. şi O., ca rămase fără obiect, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 518 din data de 26 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2009, definitivă prin decizia Curţii de Apel Timişoara nr. 11 din data de 26 ianuarie 2011 şi irevocabilă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 59 din data de 11 ianuarie 2012, s-a stabilit că reclamanţii din prezenta cauză au calitatea de persoane îndreptăţite, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, la restituirea în natură sau prin echivalent, cu privire la imobilul casă cu 3 etaje şi curte, în suprafaţă de 649 m.p., situat în Bulevardul 23 August, Timişoara, înscris în cartea funciară col. nr. x Timişoara, cu nr. top. x, cartea funciară 114.619, care face obiectul dispoziţiei din data de 12 februarie 2009 emisă de primarul municipiului Timişoara.

Prin hotărârea judecătorească menţionată mai sus, s-a dispus restituirea în natură către reclamanţi a spaţiului cu altă destinaţie identificat topografic cu nr. x/II, constând în spaţiu comercial la parter compus din 3 încăperi pentru vânzare, birou, depozit, spălător şi wc cu 4,81 % p.c. şi teren în folosinţă 31/649 m.p.; spaţiu cu altă destinaţie identificat topografic cu nr. x/I, constând în sediu Q. la parter compus din 4 birouri, 4 holuri, spaţiu pentru seif, grup sanitar şi 4 boxe la subsol, cu 8,99% p.c. şi teren în folosinţă 58/649 m.p. şi apartamentul cu nr. 4, identificat topografic cu nr. x/IV, situat la subsol, compus din 1 cameră, 1 bucătărie şi 1 wc cu 1,1% p.c. şi teren în folosinţă 7/649 m.p., toate situate în imobilului înscris în cartea funciară col. x Timişoara, nr. top. x, respectiv cartea funciară 114619 Timişoara, (Bulevardul 23 August).

Restul apartamentelor din imobil nu mai poate fi restituit în natură întrucât prin hotărâri judecătoreşti irevocabile (decizia civilă nr. 1078 din data de 9 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, irevocabilă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 444 din data de 5 februarie 2013) s-a stabilit că apartamentele cu nr. 5, 6, 7, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 15A, 16, 17, 18, 11, 8, 5A, 18A au fost în mod legal înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1996.

În aceste condiţii, prima instanţă a reţinut că, prin precizarea de acţiune din data de 27 mai 2014, reclamanţii au solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin compensarea în natură cu alte bunuri imobile.

Tribunalul a apreciat că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că este oportună acordarea de măsuri reparatorii în forma solicitată de reclamanţi, întrucât o astfel de măsură compensatorie contravine intereselor comunităţii locale, bunurile solicitate în compensare de către reclamanţi nefiind bunuri "libere de orice sarcini" în sensul art. 221 din H.G. nr. 89/2014 pentru completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013. Proba acestei oportunităţi trebuia făcută de reclamanţi întrucât pârâţii au arătat că nu deţin bunuri disponibile ce pot fi date în compensare.

Astfel, a reţinut că, din raportul de expertiză efectuat în cauză de doamna expert R., rezultă că imobilele pe care reclamanţii solicită să le fie date în compensare sunt valorificate de comunitatea locală prin încheierea unor contracte de închiriere, prin urmare aceste bunuri fac obiectul unor contracte civile încheiate cu terţii, se află în circuitul civil şi produc venituri pentru comunitatea locală. Imobilul situat în Timişoara, str. Augustin Pacha nr. 1 face obiectul unui contract de comodat încheiat cu Uniunea Scriitorilor din România pentru o perioadă de 5 ani (2013 - 2018). Instanţa apreciază că nu pot fi îndreptate injustiţiile din trecut prin crearea unor noi nedreptăţi în prezent prin nesocotirea drepturilor unor terţe persoane care, de bună credinţă, au intrat în raporturi civile cu unitatea administrativ teritorială.

În aceste condiţii, a apreciat că devin aplicabile în cauză dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 165/2013 potrivit cărora "Cererile de restituire care nu pot fi soluţionate prin restituire în natură la nivelul entităţilor învestite de lege se soluţionează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) şi (7)".

În ceea ce priveşte cererile de intervenţie, tribunalul a arătat că acestea au rămas lipsite de obiect ca urmare a faptului că drepturile intervenienţilor au fost deja recunoscute jurisdicţional aşa cum s-a arătat mai sus, intervenienţii fiind proprietarii apartamentelor înstrăinate în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa nu a acordat cheltuieli de judecată reţinând că reclamanţii nu au făcut dovada efectuării unor asemenea cheltuieli, iar cererile de intervenţie au fost respinse.

În cauză, au declarat apel reclamanţii A., B., C. şi D., intervenienţii M., N., L. (decedată, continuat de moştenitoarea S.) şi intervenienta S.C. P. S.R.L. Timişoara.

Prin încheierea de şedinţă din 12 ianuarie 2017, instanţa, constatând că prezentul dosar este disjuns din dosar nr. x/2009 al Tribunalului Timiş, ce a constituit obiectul unei acţiuni unice supusă regimului juridic de la data înregistrării sale 2009 în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 518/PI din 26 martie 2010, în raport de dispoziţiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 a calificat calea de atac declarată de reclamanţi ca fiind apel.

La termenul de judecată din 2 martie 2017, curtea a respins cererea de înscriere în fals şi proba cu interogatoriul reclamanţilor formulate de către intervenienţi, iar, în ceea ce priveşte citarea Statului român, a reţinut că acesta a fost citat în cauză.

La acelaşi termen de judecată, Curtea a rămas în pronunţare asupra cauzei, însă, în raport de complexitatea acesteia, a dispus amânarea pronunţării la data de 9 martie 2017.

Prin decizia civilă nr. 28 din data de 9 martie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelurile declarate de intervenienţii M., N., L. (decedată, continuat de moştenitoarea S.) şi S.C. P. S.R.L. Timişoara împotriva încheierilor din 18 iunie 2014 şi 21 septembrie 2016 şi a sentinţei civile nr. 2363/PI din data de 28 septembrie 2016 pronunţate de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2010.

A admis apelul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva aceleiaşi hotărâri pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A obligat pârâtul-intimat Municipiul Timişoara, prin primar, să plătească reclamanţilor apelanţi suma de 200 RON cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei civile atacate.

În motivarea deciziei, curtea de apel, în raport de cererea depusă de interveniente la 9 martie 2017 (după închiderea dezbaterilor, dar înainte de pronunţarea soluţiei), a constatat că toate excepţiile şi apărările invocate în cauză au fost puse în discuţia părţilor cu privire la care instanţa s-a pronunţat la data de 2 martie 2017 (termen la care a rămas în pronunţare), inclusiv în ceea ce priveşte solicitarea de citare a Statului român în cauză, astfel că nu a dat curs cererii intervenientelor de redeschidere a dezbaterilor.

Referitor la apelul reclamanţilor, Curtea a constatat că acesta este întemeiat doar în ceea ce priveşte obligarea intimatului-pârât Municipiul Timişoara, prin primar, la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea a avut în vedere că pretenţiile reclamanţilor au fost admise parţial, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 274 - 276 C. proc. civ. a obligat pârâtul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată.

A reţinut că nu poate fi primită cererea de obligare a pârâtului la plata contravalorii onorariului de expert, având în vedere că expertiza a fost solicitată de reclamanţi, iar, în raport de dispoziţiile O.G. nr. 2/2000, aveau obligaţia achitării contravalorii acesteia.

Cu privire la invocarea motivului de nelegalitate a hotărârii atacate referitor la modul de soluţionare a notificărilor prin obligarea primarului la emiterea unei noi dispoziţii prin care să propună acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru apartamentele din litigiu, în loc de acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin compensare cu alte imobile, Curtea a constatat că nu este întemeiat. Cu referire la apartamentele cu nr. 5, 6, 7, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 15A, 16, 17, 18, 11, 8, 5A, 18A din imobilul înscris în cartea funciară col. x Timişoara, nr. top x, cartea funciară x, a reţinut că reclamanţii au solicitat prin precizarea de acţiune din 27 mai 2014 acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin compensare cu alte bunuri imobile, întrucât pentru aceste apartamente s-a stabilit prin decizia civilă nr. 444 din data de 5 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că au fost legal înstrăinate în baza Legii nr. 112/1996.

Imobilele identificate şi solicitate de reclamanţi în compensare pentru imobilul a cărei restituire în natură nu este posibilă, fac parte din imobilele trecute în proprietatea Statului român şi în folosinţa fostului Sfat Popular al oraşului Timişoara şi pentru care Municipiul Timişoara a încheiat contracte de închiriere, iar pentru spaţiul din Timişoara, str. A. Pacha nr. 1 este încheiat contract de comodat.

Curtea a reţinut prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 368/2013, şi a constatat că acordarea măsurii reparatorii prin compensare cu bunuri depinde de situaţia juridică prezentă a imobilului solicitat a fi restituit în compensare şi de posibilitatea concretă de a da eficienţă acestei solicitări.

Pe de altă parte, a avut în vedere şi dispoziţiile art. 221 din H.G. nr. 89/2014 pentru completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin H.G. nr. 401/2013 prevăd că:

"Măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent, prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 cu modificările şi completările ulterioare se aplică de către entitatea investită cu soluţionarea cererii formulată în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1965 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi constă în acordarea de bunuri libere de orice sarcini în echivalent valoric.

Or, imobilele solicitate nu sunt libere, spaţiile cu altă destinaţie solicitate de reclamanţi în compensare aflate în imobile proprietatea Statului român şi în administrarea Consiliului local al municipiului Timişoara, au fost închiriate de Primăria municipiului Timişoara unor terţi, iar prin acte adiţionale au fost prelungite contractele iniţiale încheiate de Primăria Timişoara, iar ulterior după înfiinţarea Consiliului local al municipiului Timişoara, prin hotărâri emise de această instituţie, contractele au fost încheiate cu Municipiul Timişoara.

Curtea de apel a apreciat că în mod întemeiat a reţinut tribunalul că nu pot fi nesocotite drepturile unor terţe persoane ce au intrat în raporturi civile cu unitatea administrativ teritorială, situaţie în care nu se putea valorifica expertiza efectuată în cauză.

Instanţa de apel a precizat că toate actele adiţionale la contractele de închiriere precum şi la cel de comodat cu privire la spaţiile solicitate în compensare, au fost încheiate în baza unor Hotărâri al Consiliului local al municipiului Timişoara, cu privire la care nu s-a făcut dovada contestării lor, iar, pe de altă parte, instanţa nu poate analiza situaţia altor bunuri cu privire la care reclamanţii prin note de şedinţă precizează că trebuiau incluse pe lista ce trebuia afişată de primărie, imobile ce au fost lăsate fie în paragină, fie că au fost oferite spre închiriere potrivit dovezilor din extrase de presă având în vedere că acest aspect nu a făcut obiectul analizei cererii de prima instanţă şi în raport de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ.

Cu privire la susţinerea reclamanţilor în sensul că există o contradicţie între interesele Statului român şi interesele locale ale reprezentanţilor statului, invocată prin completarea motivelor de apel la 22 noiembrie 2016, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu a fost dovedită în cauză.

Pe de altă parte, a considerat că cererea de restituire prin compensare a acestor spaţii nu poate fi dispusă şi datorită faptului că fiind încheiate contracte de închiriere acestea aduc venituri bugetului local, spaţiile fiind în folosinţa Consiliului local al municipiului Timişoara, care poate dispune de ele.

Referitor la apelurile declarate de intervenienţi, Curtea a apreciat că acestea sunt neîntemeiate.

Prin apelul declarat de intervenienta S.C. P. S.R.L., aceasta a învederat că în mod greşit s-a respins în principiu cererea sa de intervenţie prin încheierea din 18 iunie 2014.

Curtea a constatat că în mod corect a fost respinsă în principiu cererea de intervenţie, având în vedere dispoziţiile art. 49 alin. (1) C. proc. civ., invocate de intervenientă, conform cărora, oricine are interes poate interveni într-o pricină ce urmează între alte părţi.

Instanţa de apel a apreciat că intervenienta nu a făcut dovada unui interes actual, legitim şi personal în cauză, întrucât în dosar nr. x/2009, soluţionat irevocabil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin pronunţarea deciziei civile 59 din data de 11 ianuarie 2012, spaţiul cu altă destinaţie ce a fost deţinut de intervenientă a fost restituit reclamanţilor.

A mai reţinut Curtea că susţinerea potrivit căreia cererea de intervenţie este şi o cerere de arătare a titularului dreptului în persoana Statului român în sensul dispoziţiilor art. 64 C. proc. civ., nu poate fi primită având în vedere că prin modalitatea în care a fost formulată această cerere nu îndeplineşte condiţiile impuse de aceste dispoziţii legale.

În ceea ce priveşte apelul declarat de intervenientele M., N., L. (decedată, continuat de moştenitoarea S. - Norina), Curtea a constat că în mod întemeiat a fost respinsă cererea de intervenţie, având în vedere că prin decizia civilă nr. 1078 din data de 9 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, irevocabilă prin decizia civilă nr. 444 din data de 5 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că apartamentele deţinute de intervenienţi au fost în mod legal înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1996.

Cu privire la susţinerea intervenientelor în sensul că reclamanţii nu deţin titlu de proprietate asupra imobilului înscris în cartea funciară nr. x Timişoara, a apreciat că aceasta nu poate fi primită având în vedere că, prin sentinţa civilă nr. 518 din data de 26 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2009, irevocabilă prin decizia civilă nr. 59 din data de 11 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Critica adusă hotărârii de către intervenienţi în sensul că prin neprezentarea actului de cumpărare nr. 88 din data de 5 ianuarie x0, reclamanţii nu pot invoca o hotărâre judecătorească care să se substituie actului de vânzare-cumpărare nr. 88/x0, nu fost primită de către instanţă, având în vedere că hotărârea pronunţată a intrat în puterea lucrului judecat şi nu poate fi contrazisă de vreun alt înscris.

Tot astfel s-a apreciat şi în ceea ce priveşte critica adusă hotărârii în sensul că prin modalitatea de soluţionare a cererii reclamanţilor, respectiv atribuirea de măsuri compensatorii, Statul român ar fi fost destituit din calitatea sa de proprietar şi s-a constatat că hotărârea pronunţată de tribunal a fost dată cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 165/2013.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A., B., C. şi D., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., art. 306 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., precum şi ale art. 312 alin. (2), (3), (4), (5) şi (61) C. proc. civ.

Reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat admiterea recursului şi, în principal, pentru motivele prevăzute de art. 312 alin. (3) teza III, casarea hotărârii instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond sau de apel, în vederea rejudecării cauzei în condiţiile valorificării expertizei efectuate în cauză şi a administrării sau valorificării altor probe.

În subsidiar, au solicitat admitere recursului şi modificarea hotărârii instanţei de apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., admiterea apelului, admiterea în tot a acţiunii pe care au formulat-o, în sensul că modalitatea în care urmează să le fie acordate măsurile reparatorii să fie cea pe care au solicitat-o, întrucât au cerut acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin compensare cu alte imobile, soluţie care este legală şi posibilă, în drept şi în fapt, precum şi în raport de probele administrate în dosar.

În ceea ce priveşte cererea referitoare la cheltuielile de judecată, au solicitat ca, în caz de reţinere spre rejudecare şi de modificare a hotărârii atacate, să se dispună obligarea pârâţilor şi intervenienţilor la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, precum şi a celor efectuate anterior - la fond - în această cauză.

Au solicitat şi obligarea pârâţilor şi intervenienţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

În esenţă, în dezvoltarea motivelor de recurs care vizează nelegalitatea hotărârii instanţei de apel, raportat la cererea principală de apel, şi faţă de care au apreciat că se impune casarea hotărârii atacate, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului privind expertizele care s-au efectuat şi în baza cărora, în speţă, rezultă posibilitatea unei juste compensări între părţile din imobil care nu pot fi restituite în natură cu imobilele pe care le-au identificat ca făcând parte din categoria celor la care se referă art. 1.7 din H.G. nr. 250/2007 raportat la Legea nr. 10/2001, Legea nr. 165/2013, Legea nr. 368/2013, precum şi H.G. nr. 89/2014.

Curtea de apel a nesocotit faptul că prin H.G. nr. 250/2007, în considerarea aplicării Legii nr. 10/2001, cât şi prin dispoziţiile Legii nr. 165/2013, legiuitorul a introdus şi instituit la rang de principiu, regula prevalenţei restituirii în natură.

Această regulă nu a fost avută în vedere de către instanţa de fond, care, astfel, nu a dat eficienţă probelor administrate în cauză, sub pretext că imobilele solicitate în compensaţie ar fi afectate de sarcini.

Recurenţii-reclamanţi au apreciat că instanţa de apel nu putea să statueze ab ipso potior cu privire la sarcinile imobiliare, fără raportare la C. civ. actual şi fără administrarea unor probe în conformitate cu Legea nr. 7/1996.

Instanţa de apel, reţinând aparenţa existenţei unor sarcini privind imobilele, nu a intrat în cercetare fondului, ci a avizat doar aparenţa existenţei unor pretinse sarcini cu privire la imobile.

Au susţinut că în Timişoara este de notorietate că 200 de parcele deţinute de către primărie au fost acordate unor persoane care nu au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001, pe criterii clientelare.

Au considerat că este complet nelegal ca instanţa să nu antameze fondul cauzei şi să nu cerceteze situaţia bunurilor care puteau fi acordate în compensaţie, în condiţiile în care oricare dintre cele 200 de bunuri imobile anterior menţionate puteau fi acordate de către instanţă, fiind evident că acelea nu aveau nicio sarcină.

În ceea ce priveşte motivele care impun modificarea hotărârii, recurenţii-reclamanţi au apreciat că în mod greşit instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, prin acordare de puncte, această modalitate fiind neeconomică şi contrară principiului prevalenţei restituirii în natură, consacrat atât de Legea nr. 10/2001, cât şi de Legea nr. 165/2001 şi reafirmat prin modificările aduse de Legea nr. 368/2013.

Au precizat că, în sensul operării unei compensări cu un alt bun imobil, au solicitat şi s-au efectuat probe, pe care instanţa nu le-a valorificat, aspect care reprezintă un motiv de nelegalitate a hotărârii pronunţate, care a lezat atât interese sale legitime, cât şi pe cele ale Statului român.

Au criticat argumentaţia instanţei de apel în urma căreia curtea a reţinut că imobilele solicitate nu sunt libere de sarcini şi, totodată, au susţinut existenţa unor interese locale contrare celor generale şi ale Statului român.

Au apreciat şi că partea are opţiunea de a solicita măsuri reparatorii în compensaţie, prioritar faţă de măsuri reparatorii prin puncte.

O altă critică formulată vizează aprecierea instanţei de apel potrivit căreia închirierile, ca sarcini, ar împiedica acordarea imobilelor în compensaţie, recurenţii-reclamanţi precizând că au arătat să sunt dispuşi să preia imobilele în compensaţie cu respectarea contractelor de locaţiune pe întreaga perioadă prevăzută în contract, astfel că nu se poate pune în niciun fel problema afectării drepturilor unor terţi.

Recurenţii-reclamanţi au apreciat că hotărârea atacată este nelegală şi în ceea ce priveşte soluţionare criticilor referitoare la cheltuielile de judecată, suma de 200 de RON pe care instanţa le-a acordat-o fiind una derizorie, în condiţiile în care cuantumul total al acestora este de 3.000 RON.

Intervenientele S., M. şi N. prin tutore T. au declarat recurs împotriva decizie civile nr. 28 din data de 9 martie 2017 şi a încheierii de şedinţă din data de 2 martie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, invocând incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, au susţinut că recurenta-intervenientă N. nu fost citată prin tutore T., nici la administrarea probelor şi nici la dezbaterea fondului, deşi aceasta nu dispune de capacitatea de exerciţiu a drepturilor sale procesuale, astfel încât, hotărârile atacate sunt anulabile.

Totodată, au apreciat că probele şi apelul pe care le-au solicitat, respectiv l-au declarat, au fost respinse nejustificat şi susţin că au dovedit un interes legitim în cauză, susţinând că Statul român nu a fost reprezentat în mod activ şi loial, iar instanţa a evitat problema vizând inexistenţa titlului original al autorilor pretinşilor reclamanţi, care nu îl pot înfăţişa.

Ca motive distincte de recurs, au arătat că înţeleg să reitereze, adaptat, cele invocate în faza procesuală a apelului.

Au menţionat că contestă în continuare pretinsa proprietate a recurenţilor-reclamanţi.

Intervenienta S.C. P. S.R.L. a declarat recurs împotriva decizie civile nr. 28 din data de 9 martie 2017 şi a încheierii de şedinţă din data de 2 martie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciind că instanţa de apel a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului cererii de intervenţie pe care a formulat-o, atât în interes propriu, cât şi în interesul Statului român.

În drept a invocat prevederile art. 304 pct. 4, 5, 6, 7, 8 şi 9, art. 306 alin. (2), art. 312 alin. (2), (3) şi (5) teza I, art. 108 alin. (1) şi (4) şi altele C. proc. civ.

A criticat dispoziţiile curţii de apel date prin încheierea de şedinţă din data de 2 martie 2017, privind respingerea cererii de comunicare a înscrisurilor depuse de către intervenienta S. către părţile în proces care nu au fost prezente, respingerea cererii de probatorii formulate de interveniente şi respingerea cererii de înscriere în fals.

A apreciat că Statul român prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş nu a fost reprezentat sau a fost reprezentat cu rea-credinţă în cauză şi a precizat că înţelege să reitereze, în mod adaptat, ca motive distincte de recurs, toate cele arătate şi solicitările făcute pe parcursul apelului.

Totodată, criticând reţinerile instanţei de apel cu privire la cererea sa de intervenţie, a susţinut că nu i s-a dat dreptul la o apărare efectivă şi i-a fost încălcat dreptul fundamental de acces liber la justiţie.

Referitor la aprecierea instanţei de apel în sensul că nu a făcut dovada unui interes actual, legitim şi personal, a susţinut că decizia civilă nr. 59 din data de 11 ianuarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/2009, invocată de instanţă, nu îi este opozabilă.

A arătat că interesul său este unul actual, legitim şi personal şi a precizat că înţelege să invoce, pe cale de excepţie, inopozabilitatea deciziei instanţei supreme anterior menţionate.

A criticat şi cele reţinute de către instanţă, potrivit cărora cererea de arătare a titularului dreptului în persoana Statului român nu poate fi primită întrucât nu îndeplineşte condiţiile impuse de art. 64 şi următoarele C. proc. civ.

Recurenta-intervenientă a apreciat că interesul în cauză este unul public şi nu doar privat, întrucât atât persoanele fizice, cât şi cele juridice au prin Constituţie obligaţii de loialitate faţă de Statul român şi contribuie la bugetul acestuia prin taxe, impozite şi alte sarcini fiscale.

A mai susţinut că i se atribuie efect translativ de proprietate decizie nr. 59 din data de 11 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie tocmai pentru a se acoperi neglijenţa Ministrului Finanţelor Publice şi a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Timiş de a solicita titlul original de proprietate al pretinşilor autori ai recurenţilor-reclamanţi, care nu există.

Prin întâmpinarea formulată de către intimaţii-pârâţi Municipiul Timişoara, prin primar, şi Primarul municipiului Timişoara, aceştia au solicitat, în principal, anularea recursului formulat de către recurenţii-reclamanţi, ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenta-intervenientă S.C. P. S.A. a formulat întâmpinare cu privire la recursul promovat de către recurenţii-reclamanţi, invocând inadmisibilitatea acestuia raportat la împrejurarea că nu au atacat şi încheierea de şedinţă din data de 2 martie 2017, care face parte integrantă din decizia pronunţată de curtea de apel. Pe fond, au solicitat respingere recursului, ca nefondat.

În cauză, recurenţii-reclamanţi au formulat, la rândul lor, întâmpinare cu privire la recursurile declarate de intervenientele S., M. şi N. prin tutore T. şi de intervenienta S.C. P. S.A. solicitând respingerea acestora, ca nefondate şi neîntemeiate.

Cu depăşirea termenului legal, intimatul-pârât Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus întâmpinarea cu privire la recursul promovat de recurenţii-reclamanţi, prin care a solicitat respingerea acestuia şi menţinerea hotărârii pronunţate de curtea de apel.

Prin concluziile scrise depuse, la data de 26 septembrie 2017, intimaţii-pârâţi Municipiul Timişoara prin primar, Consiliul local al municipiului Timişoara şi Primarul municipiului Timişoara au solicitat respingerea recursului reclamanţilor, în principal, ca inadmisibil, raportat la obiectul litigiului şi la momentul introducerii acţiunii, iar, în subsidiar, ca netemeinic şi nelegal.

Recurenţii-reclamanţi au depus concluzii scrise şi un set de înscrisuri în susţinerea cererii de recurs.

Recurenta-intervenientă S.C. P. S.R.L. a depus note de şedinţă însoţite de înscrisuri, prin care a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de drept şi de interes cu privire la recurenţii-reclamanţi A., B. şi C.

La data de 6 noiembrie 2017, data poştei, recurenţii-reclamanţi au depus note de şedinţă prin care şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la excepţiile invocate de către recurenta-intervenientă S.C. P. S.R.L.

Analizând cu prioritate, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., regimul căilor de atac cărora le este supusă hotărârea atacată şi, în consecinţă, soluţionarea căii de atac corespunzătoare de către curtea de apel, Înalta Curte constată următoarele:

La termenul din data de 14 noiembrie 2017, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor, ca motiv de ordine publică, greşita calificare a căii de atac exercitate împotriva sentinţei civilă nr. 2363/PI din data de 28 septembrie 2016 pronunţată în dosar nr. x/2010, Tribunalul Timiş.

Relevant pentru determinarea căilor de atac în care se judecă prezenta cauză este observarea normei de drept procesual civil aplicabilă, în raport de modificările operate în materia Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 202/2010 şi de norma tranzitorie conţinută de acest din urmă act normativ.

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.

Astfel, prin art. XII din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că s-a suprimat calea de atac a apelului în situaţia exercitării contestaţiei împotriva actului emis de unitatea deţinătoare, hotărârile de primă instanţă rămânând supuse astfel doar recursului.

Totodată, potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010, care conţine norme tranzitorii, dispoziţiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică "şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă fără echivoc că în materia Legii nr. 10/2001, republicată, numai hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 (26 noiembrie 2010), rămân supuse ambelor căi de atac (apel şi recurs), hotărârile pronunţate ulterior apariţiei noii reglementări, fiind sustrase exerciţiului apelului.

Intenţia legiuitorului, dedusă din conţinutul art. XXVI al Legii nr. 202/2010, a constat în suprimarea unei căi de atac în privinţa hotărârilor de primă instanţă pronunţate după intrarea în vigoare a noii reglementări - ipoteză regăsită în speţă, cu referire la singura hotărâre a fondului pronunţată în cauza ce formează obiectul prezentului dosar (nr. x/2010), respectiv sentinţa civilă nr. nr. 2363/PI din data de 28 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Timiş.

În acest mod, legiuitorul s-a îndepărtat de la regula conform căreia dispoziţiile noi de procedură se aplică numai proceselor, cererilor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a legii (art. XXII alin. (2), situaţie căreia i s-ar fi subsumat cea din speţă, alegând ca moment de referinţă cel al pronunţării hotărârii de primă instanţă după modificarea normei, pentru ca astfel, partea să beneficieze de o hotărâre a fondului şi de o cenzură a acesteia în recurs.

În acest context legislativ, din perspectiva interpretării sintagmei "dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză", este lipsită de relevanţă data iniţierii demersului judiciar ce a făcut obiectul dosar nr. x/2009 al Judecătoriei Timişoara, din care a fost disjuns prezentul litigiu, şi care a fost reţinută de către curtea de apel ca punct de reper pentru stabilirea normelor procedurale aplicabile.

Ca atare, împotriva hotărârii de primă instanţă putea fi exercitată doar calea de atac a recursului, în competenţa instanţei imediat superioare tribunalului, iar susţinerile recurenţilor-reclamanţi, în sensul că, raportat la data introducerii acţiunii (anul 2009), calea de atac căreia îi este supusă sentinţa este apelul, sunt nefondate.

Faţă de cele anterior reţinute, se constată că instanţa de control judiciar a calificat greşit calea de atac ce putea fi exercitată împotriva sentinţei civilă nr. 2363/PI din data de 28 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosar nr. x/2010, avându-se în vedere dispoziţiile Legii nr. 202/2010, atât în ceea ce priveşte regimul căilor de atac în materia Legii nr. 10/2001, cât şi sub aspectul normelor tranzitorii.

Ca o consecinţă a greşitei calificări a căii de atac ca fiind apel, instanţa nu a fost alcătuită într-o compunere legală, hotărârea atacată fiind pronunţată de un complet format din doi judecători, în loc de trei, fiind, astfel, nesocotite dispoziţiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Înalta Curte, faţă de motivul de recurs care a fost găsit întemeiat, respectiv acela că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, reţine că nu se impune analiza celorlalte motivelor de recurs formulate de către recurenţi.

Prin urmare, în temeiul art. 304 pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., reţinând şi că încheierea de şedinţă din data de 2 martie 2017, face parte integrantă din decizia atacată, Înalta Curte va admite recursurile, formal, va casa decizia şi va trimite cauza curţii de apel pentru judecarea pricinii în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanţii A., B., C. şi D., de intervenientele S., M. şi N. prin tutore T. şi de intervenienta S.C. P. S.R.L. împotriva deciziei nr. 28 din data de 9 martie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2017.