Civil claim for tax evasion damages barred by res judicata of criminal judgment on existence of illicit act

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia judeţeană a finanţelor publice Satu Mare, în reprezentarea Agenţiei naţionale de administrare fiscală pentru statul român, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, sa dispună obligarea pârâtului, la plata sumei de 298.908,9839 RON reprezentând TVA şi impozit pe profit în urma tranzacţiilor unor utilaje şi suma de 1.251.534,7362 RON reprezentând TVA şi accize încasate necuvenit, aceste sume reprezentând prejudiciu cu titlul de despăgubiri civile, plus dobânzi şi penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere

Prin sentinţa civilă nr. 36/D din data de 10 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr. x/2015, s-a admis în parte acţiunea civilă promovată de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală pentru Statul Român, în contradictoriu cu pârâtul A.

A fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 298.908,9839 RON cu titlu de despăgubiri civile şi dobânzi legale aferente de la data producerii prejudiciului şi până la data plăţii efective.

S-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile în sumă de 1.251.534,7362 RON.

A fost respinsă cererea pârâtului de obligare a reclamantei a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. H25/A din 19 decembrie 2016, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă şi de pârât împotriva sentinţei civile nr. 36/D din data de 10 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Satu Mare.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva deciziei menţionate anterior au declarat recurs reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca şi pârâtul A.

1. În motivarea recursului recurenta-reclamantă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca a arătat următoarele.

În mod greşit a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat privind hotărârea definitivă pronunţată de instanţa penală întrucât obiectul dosarelor diferă şi, cu toate că în procesul penal au fost puse în discuţie aspecte relevante şi în cauza civilă, nu sunt întrunite cerinţele art. 1201 C. civ. Tribunal Iaşi nu a infirmat nici comiterea infracţiunii, nici producerea prejudiciului; a înlăturat doar dispoziţia prin care a fost soluţionată acţiunea civilă, apreciind că aceasta, în situaţia încetării procesului penal, nu mai poate fi rezolvată de instanţa penală.

Reclamanta a susţinut, pe fondul cauzei, că în speţă sunt întrunite condiţiile cumulative prevăzute de art. 998 şi 999 C. civ. întrucât există un prejudiciu (stabilit prin expertiza contabilă dispusă în dosarul penal) care este cert şi nu a fost recuperat, deşi s-a constituit parte civilă în procesul penal; există o faptă ilicită întrucât pârâtul a solicitat accize pentru vânzarea unor cantităţi foarte mari de alcool sanitar derulate fictiv între firme la care pârâtul era unic acţionar şi administrator al unor societăţi comerciale înfiinţate cu scopul de a evaziona statul; la data întocmirii referatului favorabil restituirii a 19,7 miliarde RON vechi către S.C. B. S.R.L. pârâtul nu avea întocmite şi depuse actele contabile pentru anul 2000, nereguli constatate de echipa de control a Ministerului Finanţelor Publice prin procesul-verbal din 31.03.2000; există un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu stabilit prin concluziile experţilor cu privire la suma de 1.251.534,7362 RON; fapta a fost săvârşită cu vinovăţie, fiind imputabilă pârâtului.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi schimbarea deciziei instanţei de apel în sensul obligării pârâtului şi la plata sumei de 1.251.534,7362 RON, reprezentând TVA şi accize încasate necuvenit, sumă reprezentând despăgubiri civile, plus dobânzi şi penalităţi de întârziere, până la data plăţii efective.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat art. 466 şi urm. C. proc. civ., art. 998-999 din vechiul C. civ. (art. 1349-1350 Noul C. civ.), art. 119, art. 120, art. 1201 Cod procedură fiscală.

2. În motivarea recursului recurentul-pârât A. a arătat că hotărârea instanţei de apel este eronată, rezultat al interpretării şi aplicării greşite a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) aplicabile în materia răspunderii disciplinare, de unde - în raport şi de maniera în care, s-au derulat dezbaterile - rezultă că, nu a beneficiat de un proces echitabil, cât timp toate probele solicitate au fost respinse, iar instanţa exceptând ataşarea dosarului penal, nu a administrat în mod direct şi nemijlocit nicio altă proba.

În plus nu au fost puse în discuţie efectele sentinţei şi deciziei penale din perspectiva considerentelor lor şi a interpretării şi reţinerii unei părţi a probelor administrate la urmărire penală, în sublinierea tezei potrivit căreia, "varianta prezentată în rechizitoriu" nu a fost infirmată şi că, printr-o altă abordare şi interpretare s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive".

Judecătoria Iaşi nu reţine ca un fapt cert şi indiscutabil, dovedit prin toate probele, că ar fi comis infracţiunile reţinute prin actul de inculpare, iar prejudiciul pretins cauzat are caracter cert; se retine că, "din analiza probelor (reţinute şi enumerate) există indicii cu privire la existenţa faptei şi persoanei". Or, din această perspectivă, noţiunea de "indicii temeinice" nu este identică cu noţiunea de "probe certe şi directe", cât timp, această instanţă nici nu a administrat probe, care fie să demonstreze, fie să infirme susţinerile din rechizitoriu.

Expertiza contabilă a fost ordonată de către Tribunalul Iaşi, instanţă în faţa căreia au fost depuse şi acte contabile ce infirmau susţinerile Parchetului, iar concluziile acestui raport sunt fără echivoc, în sensul că operaţiunile ce vizează tranzacţia intervenită cu privire la utilaje, au fost evidenţiate în contabilitatea celor doua societăţi, neexistând sub acest aspect, infracţiunea de fals intelectual (omisiunea înregistrării); calculul TVA şi al impozitului pe profit, potrivit dispoziţiilor legale atunci în vigoare, trebuie făcut astfel încât să se aibă în vedere activitatea totală a societăţii şi nu doar pentru o perioadă determinată (mai-nov 1999), iar expertiza stabileşte că, "nu există niciun prejudiciu cauzat bugetului de stat de către S.C. C. S.R.L., la finele anului fiscal 1999, constând în TVA şi impozit pe profit.

În soluţionarea cauzei erau aplicabile normele de drept material în vigoare la momentul anului 1999 (art. 998 şi urm. C. civ. din 1864), dar se impunea, sub aspectul normelor procesuale, aplicarea dispoziţiilor art. 1365 noul C. civ., potrivit cărora "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat, în faţa instanţelor civile care judecă acţiunea civilă (pentru ipoteza achitării cheltuielilor), doar cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o", nu şi " cu privire la existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

În concluzie, în aplicarea dispoziţiilor art. 998 şi 999 C. civ. din 1864, în scopul angajării răspunderii delictuale, instanţa era datoare sa stabilească fără tăgadă, obiectiv şi în mod efectiv şi prin probe administrate direct şi nemijlocit: în ce anume constă fapta cauzatoare de prejudiciu, ce o defineşte şi care este izvorul ei; dacă există vreun prejudiciu şi dacă pretinsa pagubă are sau nu, un caracter cert, actual; dacă există sau nu vreo legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciul pretins.

Or, prin întâmpinările şi notele formulate în cauză pârâtul a susţinut că, în legătura cu fapta şi prejudiciul discutat: nu există niciun prejudiciu rezultat din tranzacţiile de utilaje la nivelul anului fiscal 1999, cât timp declaraţiile vizând TVA-ul datorat şi impozit pe profit datorat potrivit legii, trebuie să se aibă în vedere întreaga activitate economică a societăţii la nivelul întregului an fiscal şi nu doar anumite tranzacţii şi numai o anumită perioadă determinată; nu a comis cu vinovăţie sau neglijenţă vreo pagubă reclamantei, cu titlul pretins.

Pentru determinarea aspectelor mai sus prezentate atât prima instanţă de fond, cât şi instanţa de apel erau datoare să verifice susţinerile şi apărările formulate, administrând în mod direct şi nemijlocit probele solicitate, tocmai pentru dovedirea lor.

Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamant, acesta vizează partea din decizie referitoare la excepţia autorităţii lucrului judecat, prin acesta susţinându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se reţine această excepţie întrucât nu există identitate de obiect între prezentul litigiu şi cel în care s-a pronunţat hotărârea opusă.

Prin sentinţa civilă nr. 36/D din data de 10 februarie 2016, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, fiind admisă excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la cealaltă parte din acţiune şi, în consecinţă, respinsă cererea privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile în sumă de 1.251.534,7362 RON.

Obiectul cererii de chemare în judecată rezidă în pretenţia concretă a reclamantului, în speţă, plata unei sume de bani, şi anume 1.251.534,7362 RON, în partea de cerere respinsă ca urmare a reţinerii excepţiei autorităţii lucrului judecat.

Or, acelaşi obiect l-a avut şi litigiul în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 3523 din 19 decembrie 2011 a Judecătoriei Iaşi, prin care a fost respinsă pretenţia reclamantei având ca obiect suma de 1.251.534,7362 RON, dispoziţie menţinută prin decizia penală nr. 1/2015 a Tribunalului Iaşi, secţia penală, decizie definitivă.

Ca atare, nu sunt fondate susţinerile recurentului cu privire la neîndeplinirea cerinţei identităţii de obiect pentru a se reţine autoritatea de lucru judecat.

În aceste condiţii nu se poate trece la analiza motivelor de recurs ce ţin de fondul acestei pretenţii.

Referitor la recursul declarat de către pârât, este nefondat motivul prin care se susţine că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil întrucât i-au fost respinse toate probele solicitate, iar instanţa, exceptând ataşarea dosarului penal, nu a administrat în mod direct şi nemijlocit nicio altă proba.

Instanţa de apel a motivat în considerentele deciziei atacate de ce a socotit neconcludente probele cu martori şi expertiză contabilă solicitate în apel, neîncuviinţarea aceloraşi probe de către prima instanţă de fond formând de altfel şi obiect de critică în apel.

Astfel, instanţa de apel a reţinut sub acest aspect următoarele:

"Pe parcursul soluţionării procesului penal au fost efectuate mai multe lucrări de expertiză contabilă, însă experţii, în lipsa actelor contabile ale societăţilor comerciale, nu au putut confirma plata efectivă a facturilor în baza cărora s-au efectuat operaţiunile fiscale prejudiciabile.

În aceste condiţii, în acord cu cele reţinute şi de prima instanţă, Curtea apreciază că, având în vedere timpul scurs de la data săvârşirii faptelor de aproape 18 ani şi în absenţa actelor contabile primare care au fost predate cetăţenilor străini, odată cu cesionarea societăţilor comerciale, nicio expertiză contabilă nu poate fi concludentă.

De asemenea, Curtea a apreciat că proba testimonială solicitată de apelantul - pârât nu este utilă cauzei, raportat la teza probatorie ce se urmărea a fi dovedită şi probaţiunea administrată în dosarul penal."

Prin intermediul probei cu martori, conform celor susţinute în cererea de apel, pârâtul dorea să dovedească, pe de o parte, că operaţiunile de vânzare-cumpărare a utilajelor au fost înregistrate în contabilitatea societăţii, iar, pe de altă parte, împrejurarea că S.C. C. S.R.L. a achiziţionat de la S.C. D. S.R.L. piesele componente ale unei instalaţii de produs alcool, depozitate în incinta S.C. E. S.A. Orăştie, unde au fost montate, rezultând instalaţia de produs alcool înstrăinată ulterior către S.C. B. S.R.L.

Ca atare, scopul administrării acestei probe era dovedirea unei situaţii de fapt din care să rezulte inexistenţa faptei penale reţinute în sarcina sa în cadrul procesului penal, constatare a instanţei penale despre care instanţa de apel a reţinut că are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile.

De asemenea, instanţa de apel a justificat convingător de ce nu este concludentă efectuarea unei expertize contabile cu obiectivele solicitate de către pârât, aşa cum rezultă din considerentele deciziei prezentate mai sus.

În consecinţă, sub aspectul neîncuviinţării administrării acestor probe nu se poate reţine vreun motiv de nelegalitate a hotărârii atacate.

Sunt nefondate şi criticile recurentului pârât în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut autoritatea de lucru judecat a considerentelor sentinţei penale şi ale deciziei penale fără a observa că Judecătoria Iaşi nu ar fi reţinut "ca un fapt cert şi indiscutabil, dovedit prin toate probele, că ar fi comis infracţiunile reţinute prin actul de inculpare" şi că "prejudiciul pretins cauzat are caracter cert", concluzie care ar rezulta din aceea că instanţele penale ar fi constatat că "din analiza probelor (reţinute şi enumerate) există indicii cu privire la existenţa faptei şi persoanei", noţiunea de indicii temeinice nefiind identică noţiunii de "probe certe şi directe".

Aceste critici ale recurentului pârât nu au corespondent în considerentele instanţelor penale la care se face referire, legat de fapta săvârşită care face obiectul cererii în răspundere civilă delictuală, cerere care a fost considerată întemeiată în cadrul prezentului litigiu.

Astfel, prejudiciul în sumă de 298.908,9839 RON decurge din săvârşirea faptei constând în aceea că în calitate de administrator la S.C. C. S.R.L. nu a depus deconturile de TVA şi declaraţiile privind impozitul pe venit aferent perioadei mai - noiembrie 1999, deconturi şi declaraţii ce vizau tranzacţia intervenită între S.C. C. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. cu privire la utilajele de producere a alcoolului, şi nu a evidenţiat în actele contabile tranzacţia intervenită în perioada mai - noiembrie 1999 cu privire la utilajele de producere a alcoolului, sustrăgându-se de la plata datoriilor la bugetul statului în cuantumul menţionat anterior. În legătură cu această faptă instanţele penale au reţinut că "se constată pe baza probelor din dosar (…) că această acuzaţie este dovedită", probe ce au fost analizate astfel de către instanţele penale, însă, ca urmare a intervenirii termenului de prescripţie, a intervenit încetarea procesului penal .

Această analiză a instanţelor penale a avut loc, deşi a intervenit termenul de prescripţie, la cererea pârâtului de continuare a procesului penal conform art. 13 C. proc. civ. pen.

Faptul că nu ar exista probe certe legat de săvârşirea unor infracţiuni s-a constatat în legătură cu alte fapte care au făcut obiectul aceluiaşi proces penal, iar nu cu cea din care decurge prezenta cerere de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte expertiza contabilă administrată în faţa instanţei penale din care ar rezulta, potrivit susţinerilor recurentului pârât, că "operaţiunile ce vizează tranzacţia intervenită cu privire la utilaje, au fost evidenţiate în contabilitatea celor doua societăţi, neexistând sub acest aspect, infracţiunea de fals intelectual" şi că "nu există niciun prejudiciu cauzat bugetului de stat de către S.C. C. S.R.L., la finele anului fiscal 1999, constând în TVA şi impozit pe profit" întrucât "calculul TVA şi al impozitului pe profit, potrivit dispoziţiilor legale atunci în vigoare, ţinând cont de împrejurarea că, trebuie să aibă în vedere activitatea totală a societăţii şi nu doar pentru o perioadă determinată (mai-nov 1999)", se poate observa că aceste concluzii menţionate de către recurentul pârât nu pot influenţa prezentul proces civil, şi ca atare această probă nu este concludentă, întrucât pun în discuţie tocmai existenţa faptei ilicite.

Or, instanţa penală pe baza probelor administrate, aşa cum s-a reţinut anterior, a constatat că este dovedită fapta constând în aceea că pârâtul din prezenta cauză, în calitate de administrator la S.C. C. S.R.L. nu a depus deconturile de TVA şi declaraţiile privind impozitul pe venit aferent perioadei mai -noiembrie 1999 deconturi şi declaraţii ce vizau tranzacţia intervenită între S.C. C. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. cu privire la utilajele de producere a alcoolului şi nu a evidenţiat în actele contabile tranzacţia intervenită în perioada mai -noiembrie 1999 cu privire la utilajele de producere a alcoolului, sustrăgându-se de la plata datoriilor la bugetul statului în cuantumul menţionat anterior, constatare care se impune instanţei civile cu autoritate de lucru judecat, cum corect a reţinut instanţa de apel.

Referitor la criticile legate de autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale, Înalta Curte constată că recurentul pârât a criticat decizia pronunţată în apel pe considerentul că instanţa de apel nu ar fi aplicat dispoziţiile art. 1365 din noul C. civ., potrivit cărora instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite, deşi este de acord cu faptul că în raport de săvârşirea faptei ilicite sunt aplicabile normele de drept material de la momentul anului 1999, adică prevederile art. 998, 999 C. civ. de la 1864.

Articolul 1365 face parte din Secţiunea a 3-a "Răspunderea pentru fapta proprie" din cadrul Capitolului IV "Răspunderea civilă", Cartea "Despre obligaţii" din noul C. civ.

Potrivit art. 6 alin. (5) din noul C. civ. dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

În speţă fapta ilicită a fost săvârşită înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ. astfel că i se aplică regulile răspunderii civile delictuale de la momentul săvârşirii, şi anume art. 998, 999 C. civ. de la 1864, fiind astfel nefondată susţinerea recurentului pârât în sensul că ar fi trebuit să i se aplice art. 1365 din noul C. civ., prevedere care face parte din reglementarea răspunderii civile delictuale potrivit noului C. civ.

În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în faţa instanţei civile, sunt aplicabile normele în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii penale, adică art. 22 din vechiul Cod de procedură penală.

Sub acest aspect instanţa de apel a reţinut următoarele:

"(…) art. 22 din vechiul C. proc. pen. statuează că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

În acelaşi sens, potrivit art. 28 din noul Cod de procedură penală, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, instanţa nefiind legată de cele reţinute în hotărârea penală de achitare sau de încetare a procesului penal cu privire la existenţa prejudiciului sau a vinovăţiei autorului faptei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea apreciază însă că a fost probată în cauză vinovăţia pârâtului şi cuantumul prejudiciului solicitat, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a acestuia."

După cum se poate observa, deşi a menţionat şi prevederile art. 22 din vechiul Cod de procedură penală, în final instanţa de apel a aplicat art. 28 din noul Cod de procedură penală, în cadrul căruia s-a eliminat, faţă de dispoziţia din vechiul cod, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în faţa instanţei civile sub aspectul vinovăţiei, aplicându-i astfel recurentului pârât prevederile legale din noua reglementare, situaţie care este conform solicitării acestuia din recurs.

Aplicându-i noile reglementări instanţa de apel a analizat, cu referire la probele administrate, atât vinovăţia cât şi cuantumul prejudiciului, reţinând autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale doar cu privire la existenţa faptei (fiind astfel nefondate susţinerile recurentului în sensul că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze din nou circumstanţele legate de existenţa faptei ilicite) şi a persoanei care a săvârşit-o, conform dispoziţiilor exprese ale codului de procedură penală menţionate mai sus.

Sub acest aspect instanţa de apel a reţinut următoarele:

"(…), din probele administrate în cadrul dosarelor penale ataşate a rezultat că pârâtul A. a avut calitatea de asociat unic şi administrator la mai multe societăţi comerciale, printre care şi cele implicate în tranzacţiile invocate, respectiv S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. B. S.R.L.

În perioada 05.01.1999 - 26.02.1999, S.C. C. S.R.L. a achiziţionat utilaje pentru producerea alcoolului în valoare de 4.637.793.590 RON vechi, TVA-ul fiind în sumă de 1.018.294.587 RON, iar valoarea totală a achiziţiei în sumă de 5.655.088.177 RON vechi. Furnizorul acestor utilaje a fost S.C. D. S.R.L., al cărei asociat unic şi administrator era pârâtul A..

În perioada 21 mai 1999 - 30 noiembrie 1999, S.C. C. S.R.L., administrată de pârât, revinde utilajele pentru producerea alcoolului către S.C. B. S.R.L., al cărei administrator era pârâtul A.. Preţul de vânzare a fost de această dată suma de 9.061.466.647 RON vechi cu T.V.A. inclus de 1.993.522.662 RON vechi.

Imediat după vânzarea utilajelor, la data de 12 martie 1999, S.C. D. S.R.L. a fost cesionată cetăţeanului irakian F., căruia i s-au predat şi actele contabile ale societăţii.

S.C. C. S.R.L., la scurt timp după finalizarea tranzacţiei, a fost cesionată, la data de 15.12.1999, cetăţeanului irakian G., căruia i s-au predat şi actele societăţii.

S.C. B. S.R.L. a fost, la rândul ei, cesionată la data de 22.12.2000 cetăţeanului străin H., căruia i-au fost predate actele contabile.

Urmare a vânzării utilajelor, respectiv a instalaţiei de producere a alcoolului, S.C. C. S.R.L. a realizat un profit net de 4.423.673.057 RON. Prin nedeclararea şi neachitarea T.V.A.-ului de către S.C. C. S.R.L., aferent tranzacţiilor de utilaje, bugetul de stat a fost păgubit cu suma de 1.308.094.077 RON.

De asemenea, vânzarea utilajelor către S.C. B. S.R.L. Negreşti Oaş pentru suma de 9.061.466.647 RON vechi a adus S.C. C. S.R.L. un profit brut în sumă de 423.673.057 RON, din care impozitul nedeclarat şi neachitat este în sumă de 1.680.995.762 RON.

Din nota de constatare întocmită de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Control Fiscal la data de 31 mai 2000 rezultă că realitatea existenţei utilajelor tranzacţionate de S.C. C. S.R.L. nu a fost certificată conform art. 3 din OMF nr. 2627/1998.

De asemenea, din nota de constatare întocmită de Administraţia Financiară Orăştie la data de 22 mai 1999 şi listele anexe acesteia rezultă că nu există identitate nici valorică şi nici ca denumire între utilajele cumpărate de S.C. C. S.R.L. de la S.C. D. şi cele înstrăinate de S.C. C. la S.C. B. S.R.L."

Prejudiciul actual este acea daună care s-a produs deja. Prejudiciul este sigur atunci când existenţa sa se poate constata cu certitudine şi atunci când acesta se poate evalua. Din motivarea deciziei prezentată mai sus rezultă că aceste caracteristici ale prejudiciului au fost reţinute de către instanţa de apel prin interpretarea coroborată a probelor administrate în cauză. Faptul că acestea sunt cele administrate în cauza penală în cadrul căreia a fost parte recurentul pârât nu poate duce la nelegalitatea hotărârii, atâta timp cât părţile nu au propus spre administrare în faţa instanţei civile alte probe concludente şi pertinente.

Recurentul pârât susţine că nu există prejudiciu în legătură cu tranzacţiile de utilaje la nivelul anului fiscal 1999, întrucât referitor la declaraţiile vizând TVA-ul datorat şi impozitul pe profit datorat potrivit legii trebuie să se aibă în vedere întreaga activitate economică a societăţii la nivelul întregului an fiscal şi nu doar anumite tranzacţii şi numai o anumită perioadă determinată.

Or, aşa cum s-a reţinut anterior, în cadrul analizei criticilor privind nereţinerea concluziilor uneia dintre expertizele contabile administrate în faţa instanţei penale, această susţinere pune în discuţie tocmai existenţa faptei ilicite cu privire la care există autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, iar nu existenţa prejudiciului.

Legat de vinovăţie, în cadrul răspunderii civile delictuale simpla culpă este suficientă pentru se reţine îndeplinirea condiţiilor răspunderii, or, atâta timp cât exista obligaţia legală a declarării şi achitării TVA-ului/impozitului raportat la tranzacţiile în cauză, culpa se prezumă ca urmare a neîndeplinirii acestor obligaţii.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, rezultă din considerentele deciziei expuse anterior că a fost analizată această condiţie, instanţa de apel reţinând că prin nedeclararea şi neachitarea TVA-ului/impozitului raportat la tranzacţiile menţionate bugetul statului a fost păgubit cu sumele datorate.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare şi de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 1125/A din data de 19 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2017.