Tort liability for partial execution of restoration judgment: illegality of land titles issued by distinct public entities under land fund legislation

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 01 august 2009, sub nr. x/3/2009, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- obligarea pârâtului la plata sumei de 32.000.000 euro, cu titlu de reparaţie justă, reprezentând echivalentul bănesc al suprafeţelor de teren de 10.240 mp, situate în parcela M din Şoseaua Nordului (fostă str. Herăstrău) şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin sentinţa civilă nr. 436/F din 15.06.2000, pronunţată în dosar nr. x/2000, definitivă şi irevocabilă, învestită cu formulă executorie, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a obligat pe pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti să-i lase în deplină proprietate şi posesie, terenurile situate în parcela M - din Şoseaua Nordului - Municipiul Bucureşti (respectiv fostă str. Herăstrău) astfel: 5.120 mp - lot A, având următoarele vecinătăţi: nord - 32 ml, lot B (B.), moştenitoare A., sud - 32 ml imobile Barajul Argeşului, est - 160 ml moştenitori C., vest - 160 ml B. (moştenitoare A.); 5.120 mp - lot B, aflat în prelungirea lotului A, având următoarele vecinătăţi: nord - 32,00 ml teren viran, sud - 32,00 ml lot A (B.), moştenitor A., est - 160,00 ml moştenitor C., vest - 160,00 ml B. (moştenitor A.); 10.301 mp - lot C având ca vecin în partea de est cele două loturi A şi B, nord - 35,00 ml. teren viran, sud - 37,00 ml - str. Barajul Argeş, est - 30,00 ml, 126,00 ml şi 186,00 ml imobile str. Barajul Argeş lot A şi B (B., moştenitor A.).

Prin Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 791 din 18 iulie 2002, emisă în baza sentinţei civile anterior menţionate, aceasta a fost executată în parte, astfel încât reclamantei i s-a restituit în proprietate doar suprafaţa de teren de 10.301 mp reprezentând numai lotul C din întreaga suprafaţă de teren identificată prin sentinţă.

Pentru restul suprafeţelor de teren a solicitat a se acorda o reparaţie bănească, acestea nemaiputând fi restituite în natură, în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, reclamanta arătând că nu îi este aplicabilă Legea nr. 10/2001, întrucât dreptul său de proprietate a fost recunoscut în anul 2000, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Ulterior, la data de 11.02.2010, reclamanta a depus precizări asupra obiectului cererii, a temeiului de drept, precizând cuantumul pretenţiilor în RON - suma de 131.520.000 RON (1 euro = 4,11 RON curs BNR din 11.02.2010). Temeiul de drept îl constituie art. 998 C. civ. coroborat cu legislaţia privind restituirea proprietăţilor abuziv preluate de stat.

A considerat că pârâtul, prin acţiunile sale, întreprinse după anul 1990, respectiv înstrăinarea terenului către terţe persoane, i-a creat un prejudiciu pe care este obligat a-l repara, astfel încât, acţiunea poate fi circumscrisă şi cadrului prevăzut de art. 998 şi urm. din C. civ.

Atât timp cât nu se poate nega, în actualul sistem de drept românesc, caracterul constatator al sentinţei de retrocedare a terenurilor confiscate abuziv, rezultă că pârâtul trebuia şi putea să aibă cunoştinţă de caracterul abuziv al preluării şi să se abţină de la orice acte de dispoziţie care să o prejudicieze, mai ales că existau în registratura acestuia cererile de retrocedare pe cale administrativă. În opinia reclamantei, sunt întrunite condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta proprie, şi anume:

1. existenta unei fapte ilicite;

2. existenţa unui prejudiciu;

3. existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;

4. existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care pârâtul a acţionat.

Reclamanta mai arată că fapta ilicită a pârâtului poate fi constatată pe cale incidentală de către această instanţă, ca fiind înstrăinarea către terţi, fără drept, în deplină cunoştinţă de cauză - pârâtul având arhiva şi tot istoricul preluării -, a unor terenuri ce îi aparţin. În speţă, prejudiciul îl reprezintă contravaloarea părţii de imobil-teren, în suprafaţa indicată în cerere, ce nu îi poate fi retrocedată, concretizată în imposibilitatea practică a pârâtului de a executa sentinţa, beneficiarii titlului executor neputând fi îndrumaţi spre deschiderea altor litigii cu actualii proprietari ai terenului. Legătura de cauzalitate dintre prejudiciul ce astăzi se înregistrează în patrimoniul său şi fapta ilicită a pârâtului, este dată de existenţa sentinţei de retrocedare ce nu a fost şi nu putea fi respectată de către pârât. Vinovăţia, în forma abuzului ori neglijenţei angajaţilor pârâtului, care a procedat la înstrăinarea terenurilor ce au aparţinut autorului reclamantei, este dovedită prin aceea că respectivii angajaţi cunoşteau ori trebuiau să cunoască, prin cercetarea arhivei instituţiei aflată în posesia sa, circumstanţele preluării şi faptul că statul nu deţine un titlu valabil asupra terenurilor, diligenţă care ar fi asigurat securitatea noilor raporturi juridice create prin legile de restituire.

În concluzie, opinează reclamanta, pârâtul este ţinut a repara prejudiciul ce i-a fost creat şi, atât timp cât aceasta nu doreşte să pornească procese de anulare a titlurilor de proprietate create pe terenul său unor terţe persoane, beneficiare de pe urma acţiunilor pârâtului, voinţa sa neputând fi sancţionată de instanţă, repararea acestui prejudiciu trebuie să se facă în forma cea mai simplă cu putinţă, anume, aceea a despăgubirii băneşti, până la concurenţa contravalorii terenului.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

La data de 08.04.2010, pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat şi, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 03.06.2010, reclamanta a formulat cerere de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.

Prin încheierea de şedinţă din data de 30.09.2010, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti şi a autorităţii de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 8978 din 27 iunie 2008 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, iar ulterior, prin încheierea de şedinţă din 25.11.2010, a respins ca neîntemeiată şi excepţia netimbrării acţiuni.

În cauză, au fost administrate următoarele mijloace de probă: înscrisuri, în sensul că s-au ataşat dosarul administrativ al Municipiului Bucureşti care a stat la baza emiterii Dispoziţiei Primarului General nr. 791 din 18 iulie 2002 şi dosar nr. x/2000 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a de contencios administrativ.

Prin sentinţa civilă nr. 257 din 17 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; s-a respins acţiunea principală, ca prescrisă; s-a respins cererea de chemare în judecată a Statului Român, ca rămasă fără obiect.

Împotriva aceste soluţii a exercitat calea de atac a apelului reclamanta, iar prin decizia civilă nr. 824/A din data de 28.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosar nr. x/2009, s-a admis apelul şi s-a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 257 din 17 februarie 2011, în sensul că s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca nefondată, şi s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, pentru a fi soluţionat fondul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 879 din 05 martie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosar nr. x/2009 s-au respins ca nefondate recursurile declarate de Municipiul Bucureşti prin primarul general şi Statul Român împotriva deciziei civile nr. 824/A din data de 28.11.2011.

În fond, după trimiterea cauzei spre rejudecare, la data de 25.06.2013 s-a format dosar nr. x/2013.

La termenul din data de 05.09.2013, reclamanta a precizat, din nou, că temeiul de drept al acţiunii este art. 998 C. civ. coroborat cu legislaţia privind restituirea proprietăţilor abuziv preluate de stat, iar instanţa a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisuri.

În cauză a fost încuviinţată şi administrată proba cu înscrisuri şi expertiză tehnică judiciară în specialitatea evaluarea proprietăţilor imobiliare, raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de dl. expert D. şi anexele la acesta, fiind depuse la data de 04.03.2014, iar răspunsul la obiecţiunile încuviinţate de instanţă, la data de 03.11.2014.

Ulterior însă, s-a încuviinţat efectuarea unui nou raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare de către d-na expert E. la data de 31.03.2015, obiecţiunile la acest raport de expertiză şi solicitarea de efectuare a unui raport de expertiză topografică, fiind respinse la termenul din data de 23.04.2015.

Prin sentinţa civilă nr. 836 din 23 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea astfel cum a fost precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi chemaţii în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti şi Primăria Sectorului 1 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 436/F din 15.06.2000, pronunţată în dosar nr. x/2000, definitivă şi irevocabilă, învestită cu formulă executorie, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti să-i lase reclamantei A. în deplină proprietate şi posesie terenurile situate în parcela M - din Şoseaua Nordului - Municipiul Bucureşti (fostă str. Herăstrău), astfel: 5.120 mp - lot A - 5.120 mp, lot B aflat în prelungirea lotului A şi 10.301 mp - lot C.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că terenul în cauză aparţine autoarei reclamantei, B., imobile care au fost preluate abuziv de către stat, fără ca pârâtul să justifice vreun titlu pentru deţinerea acestor suprafeţe de teren.

În executarea acestei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin decizia nr. 3640 din 11 septembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, a fost emisă Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 791 din 18 iulie 2002 prin care a fost executată în parte sentinţa respectivă, în sensul că s-a dispus restituirea în proprietatea reclamantei a suprafeţei de teren de 10.301 mp, reprezentând numai lotul C din întreaga suprafaţă de teren identificată prin sentinţă.

Anterior emiterii acestei dispoziţii, s-a constatat că o parte din terenul ce făcea obiectul hotărârii irevocabile, se suprapune parţial cu suprafeţe de teren pentru care au fost emise Titlurile de proprietate din 26 noiembrie 2001, şi cu alte 20 de proprietăţi particulare (adresa din 22 mai 2002 a Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu Evidenţa Proprietăţii şi Cadastru).

Astfel, la data de 26.11.2001 Prefectura Municipiului Bucureşti la solicitarea Primăriei Sectorului 1 Bucureşti a emis mai multe titluri de proprietate pe vechiul amplasament, respectiv: titlul de proprietate din 22 februarie 2001 emis pe numele F. şi G.; titlul de proprietate din 05 iulie 2001, emis pe numele H. pentru suprafaţa de 11.112 mp situată în zona Herăstrău-Pepiniera Nordului; titlul de proprietate din 05 iulie 2001, emis pe numele H. pentru suprafaţa de 27.678,75 mp situată în zona Herăstrău-Pepiniera Nordului.

S-a concluzionat astfel, prin nota din 18.07.2002 a Primăriei Municipiului Bucureşti, Direcţia Contencios Juridic că reclamantei îi poate fi restituit în natură doar lotul C în suprafaţă de 10.301 mp .

Mai mult, aceste aspecte legate de imposibilitatea de executare integrală a sentinţei civile irevocabile au fost aduse la cunoştinţa reclamantei şi prin adresa din 20 iunie 2002 a Ministerului Administraţiei Publice .

Faptul că reclamanta a avut cunoştinţă de această imposibilitate de punere în posesie şi cu loturile A şi B restituite în temeiul sentinţei civile nr. 436/F din 15.06.2000 chiar anterior comunicării Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti, din 18 iulie 2002, rezultă din conţinutul corespondenţei pe care reclamanta a adresat-o Primarului General la data de 17.05.2002 prin care a solicitat emiterea dispoziţiei măcar pentru suprafaţa de teren ce se găseşte liberă din lotul C .

Obiectul prezentei cereri îl constituie obligarea pârâtului Municipiului Bucureşti la plata sumei de 32.000.000 euro echivalent bănesc al suprafeţelor de teren de 10.240 mp (loturile A şi B, situate în parcela M din Şoseaua Nordului), cerere întemeiată de reclamantă pe prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 998 C. civ. din 1864, coroborate cu legislaţia privind restituirea proprietăţilor preluate abuziv de stat.

În ceea ce priveşte prezenta acţiune în pretenţii, întemeiată pe prevederile art. 998- 999 C. civ. din 1864, s-a reţinut că, pentru admiterea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii: fapta ilicită a pârâtei, prejudiciul suferit de reclamantă, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, precum şi vinovăţia pârâtei.

Reclamanta a susţinut că aceste patru condiţii au fost dovedite în cauză.

A arătat că fapta ilicită constă în permiterea ieşirii din patrimoniul său către terţi, fără drept, aşa cum recunoaşte şi pârâta, în deplină cunoştinţă de cauză (întrucât deţinea arhiva şi istoricul preluărilor de imobile), ceea ce a condus la imposibilitatea de restituire în natură; în opinia reclamantei, prejudiciul este dat de contravaloarea părţii de teren ce nu poate fi retrocedată; legătura de cauzalitate este dată de predarea terenurilor către terţi, fapt ce a dus la o imposibilitate concretă de a-i fi restituite cele două loturi; vinovăţia în forma abuzului ori neglijenţei funcţionarilor care au permis ieşirea din patrimoniu a terenurilor, în condiţiile în care ştiau sau trebuiau să ştie că Primăria Municipiului Bucureşti nu are un titlu valabil asupra terenurilor.

Înainte de a analiza situaţia de fapt în raport de prevederile art. 998-999 C. civ. din 1864, tribunalul a reţinut că reclamanta deţine împotriva pârâtei un titlu executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 436/F din 15.06.2000, pronunţată în dosar nr. x/2000 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 3640 din 11 septembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să-i lase reclamantei A. în deplină proprietate şi posesie terenurile situate în parcela M - din Şoseaua Nordului - Municipiul Bucureşti (fostă str. Herăstrău), astfel: 5.120 mp - lot A; 5.120 mp lot B, aflat în prelungirea lotului A; şi 10.301 mp - lot C.

Acest titlu executoriu a fost executat în natură parţial, reclamanta fiind pusă în posesie cu privire la lotul C, la data emiterii Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 791 din 18 iulie 2002, constatându-se imposibilitatea de executare în natură cu privire la loturile A şi B.

În cazul imposibilităţii de executare în natură a obligaţiei de predare a unui bun imobil, dacă în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii lucrului, atunci, în temeiul art. 574 C. proc. civ. din 1865 cu modificările în vigoare la data formulării prezentei acţiuni, creditorul poate solicita instanţei de executare să stabilească această sumă, prin hotărâre dată cu citarea părţilor.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că înainte de a formula o acţiune în răspundere civilă delictuală, reclamanta avea deschisă calea prevăzută de art. 574 C. proc. civ. din 1865, respectiv de a solicita instanţei de executare să stabilească suma ce urmează a fi plătită ca echivalent al valorii lucrului în cazul imposibilităţii de predare în natură a bunului imobil.

Prima instanţă, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de limitele învestirii, a apreciat că reclamanta nu a dovedit una dintre condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită a pârâtei.

În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând altei persoane.

Reclamanta a susţinut că fapta ilicită a pârâtei constă în permiterea ieşirii din patrimoniul său către terţi, fără drept, aşa cum recunoaşte şi pârâta, în deplină cunoştinţă de cauză (întrucât deţinea având şi istoricul preluărilor de imobile, rezultând astfel imposibilitatea de restituire în natură şi faptul că pârâta, prin acţiunile sale întreprinse după anul 1990, respectiv înstrăinarea terenului către terţe persoane, i-a creat un prejudiciu.

Aceste susţineri ale reclamantei nu au fost reţinute de tribunal.

Astfel, sentinţa civilă nr. 436/F din 15.06.2000, pronunţată în dosar nr. x/2000 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 3640 din 11 septembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, nu a putut fi executată integral de către pârâtă din motive obiective, anterior emiterii Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 791 din 18 iulie 2002 de restituire a lotului C, pentru că pentru terenurile ce fac obiectul loturilor A şi B au fost emise de către Prefectura Municipiului Bucureşti, la solicitarea Primăriei Sectorului 1, mai multe titluri de proprietate pe vechiul amplasament, respectiv: titlul de proprietate din 22 februarie 2001 emis pe numele lui F. şi G.; titlul de proprietate din 05 iulie 2001, emis pe numele lui H. pentru suprafaţa de 11.112 mp, situată în zona Herăstrău-Pepiniera Nordului; titlul de proprietate din 05 iulie 2001, emis pe numele lui H. pentru suprafaţa de 27.678,75 mp, situată în zona Herăstrău-Pepiniera Nordului.

Prin urmare, după data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 436/2000 prin decizia civilă nr. 742/A din 28.11.2000 a Curţii de Apel Bucureşti şi înainte ca sentinţa civilă nr. 436/F din 15.06.2000 să devină irevocabilă, respectiv înainte de data de 11.09.2001, loturile A şi B au ieşit din patrimoniul Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi au intrat în patrimoniul unor terţi cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.

Reclamanta nu a exercitat căile de atac prevăzute de Legea nr. 18/1991 rep., pentru a contesta Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureştidin 18 iulie 2002 sau legalitatea titlurilor de proprietate din 22 februarie 2001, x din 05 iulie 2001 şi y din 05 iulie 2001 şi a Ordinelor Prefectului Municipiului Bucureşti nr. 272/2001 şi 273/2001.

Din situaţia de fapt redată anterior, s-a reţinut că fapta de "înstrăinare" a imobilelor nu a fost săvârşită de pârâta Municipiul Bucureşti, ci de Prefectul Municipiului Bucureşti, instituţie publică distinctă de instituţia Municipiul Bucureşti, între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, neexistând raporturi de subordonare, potrivit art. 123 alin. (4) din Constituţia României şi art. 11 din Legea nr. 340/2004.

Potrivit art. 137 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, cu modificările în vigoare la data emiterii ordinelor de restituire a terenurilor către terţi, Municipiul Bucureşti nu avea atribuţia legală de a ataca în justiţie ordinele Prefectului Municipiului Bucureşti, acestea fiind acte administrative cu caracter individual C. proc. civ. efecte exclusiv faţă de destinatari şi persoanele interesate, cum este reclamanta, aceasta fiind cea care avea posibilitatea să atace ordinele prefectului, în temeiul art. 53-56 din Legea nr. 18/1991.

Reclamanta nu a solicitat anularea ordinelor Prefectului Municipiului Bucureşti şi nici titlurile de proprietate emise de acesta, şi nici pe cale administrativă nu a solicitat instituţiei Prefectului revocarea ordinelor.

Prin urmare, tribunalul a reţinut că vătămarea produsă reclamantei nu se datorează faptei ilicite a pârâtei, ci actelor emise de către Prefectul Municipiului Bucureşti, instituţie distinctă de instituţia pârâtă, aceasta neavând atribuţia de a ataca în contencios sau pe altă cale actele emise de către Prefectul Municipiului Bucureşti.

În consecinţă, s-a reţinut că nu s-a dovedit fapta ilicită a pârâtei.

Nefiind îndeplinită una dintre condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prima instanţă nu a mai analizat celelalte condiţii prevăzute de art. 998-999 C. civ., respectiv prejudiciul suferit de reclamantă, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia pârâtei, întrucât cele patru condiţii sunt cumulative.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 cu modificările în vigoare la data formulării acţiunii, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Tribunalul a apreciat că dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, anterior citate, nu sunt incidente în cauză, întrucât nu se pune problema restituirii în natură a bunurilor, ci restituirea echivalentului acestora, faptul preluării de către stat a bunurilor fără titlu, fiind stabilit definitiv prin sentinţa civilă nr. 436/2000.

S-a mai reţinut de către tribunal că sarcina probei revine celui ce face o afirmaţie în faţa instanţei, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, s-a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamanta A., care a criticat soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 490/A din 25 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut şi apreciat următoarele:

Astfel, s-a constatat că prima instanţă a argumentat respingerea cererii în pretenţii prin trei categorii de considerente, subsumate concluziei de neîndeplinire a condiţiei existenţei faptei ilicite, necesară reţinerii răspunderii civile delictuale, întemeiate pe prevederile art. 998- 999 C. civ. din 1864:

- emiterea, anterioară Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 791 din 18 iulie 2002 de restituire a lotului C către reclamantă, a mai multor titluri de proprietate pe vechiul amplasament, către terţe persoane, de către Prefectura Municipiului Bucureşti, la solicitarea Primăriei Sectorului 1;

- necontestarea administrativă sau judecătorească de către reclamantă a ordinelor Prefectului Municipiului Bucureşti ori a titlurilor de proprietate;

- vătămarea reclamantei nu se datorează faptei ilicite a pârâtei, ci actelor emise de către Prefectul Municipiului Bucureşti, instituţie distinctă de instituţia pârâtă.

Criticile din memoriul de apel au vizat doar ultima categorie de argumente, susţinându-se existenţa în sarcina pârâtei a vătămării reclamantei, în considerarea atribuţiilor acesteia de la epoca legislativă a emiterii titlurilor.

Verificând conţinutul dispoziţiilor legale invocate, curtea de apel a observat că susţinerile apelantei-reclamante sunt eronate. Titlurile de proprietate emise în favoarea terţilor, respectiv în pretinsa daună a reclamantei, au avut ca temei legal prevederile legii fondului funciar, respectiv art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991:

"Atribuirea în proprietate a terenurilor prevăzute de alin. (2)-(5), se va face prin ordinul prefectului, la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării situaţiei juridice a terenurilor."

În art. 3 din Hotărârea de Guvern nr. 1172 din 21 noiembrie 2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi a modurilor de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 829/2001), emisă în aplicarea prevederilor Legii fondului funciar, se menţionează posibilitatea organizării subcomisiilor la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti, pentru îndeplinirea atribuţiilor menţionate la art. 5 al Regulamentului.

Ca atare, competenţa de primire a cererilor formulate în baza Legii nr. 18/1991 şi de a emite propuneri, aparţine primăriei de sector, iar nu pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General.

De altfel, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General nu are competenţa să verifice sau să atace acte ale altor autorităţi publice, cum sunt cele ale Prefectului sau ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

În plus, curtea de apel a reţinut şi faptul că nu ar fi fost suficientă constatarea singulară a nelegalităţii acestui aspect, câtă vreme celelalte considerente esenţiale ale instanţei de fond au fost acceptate de către apelantă prin neapelare, intrând în puterea de lucru judecat (exemplificativ, cel legat de lipsa unei solicitări judecătoreşti sau administrative de anulare a ordinelor Prefectului Municipiului Bucureşti ori a titlurilor de proprietate ale terţilor).

În concluzie, constatându-se că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, instanţa de apel a apreciat că nu există motive de schimbare sau desfiinţare a soluţiei pronunţate, în temeiul art. 296 C. proc. civ., astfel încâr, a dispus respingerea apelului ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a promovat recurs, prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel a pronunţat o soluţie cu încălcarea textelor legale referitoare la patrimoniul unităţilor administrativ-teritoriale şi a efectuat o falsă distincţie între Municipiul Bucureşti şi subdiviziunile administrativ-teritoriale ale acestuia - sectoarele -, respectiv între Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a legilor fondului funciar şi Comisiile de sector de aplicare a legilor fondului funciar. De asemenea, în mod eronat instanţa de apel a invocat prevederi ale unor legi ulterioare momentului juridic analizat (11.09.2001), respectiv H.G. nr. 1172 din 21.11.2001 (în vigoare din 21.12.2001).

Recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o decizie şi cu încălcarea art. 4, art. 5, art. 77, alin. (1), lit. g), art. 79, art. 81 din Legea nr. 69/1991, respectiv art. 5 şi art. 6 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 131/1991.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a creat o falsă problemă, cu scop de deturnare a atenţiei de la esenţa litigiului. Astfel, se consideră că Municipiul Bucureşti nu a avut nicio competenţă în înstrăinarea, prin emiterea titlurilor de proprietate, a terenului obiect al sentinţei nr. 436/2000.

Cu toate acestea, art. 5 din Legea nr. 69/1991 prevedea că: "Autorităţile administraţiei publice locale se pot constitui şi în subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor. Acestea sunt subordonate autorităţilor administrative ale municipiilor."

Pe de altă parte, potrivit H.G. nr. 131/1991, atribuţiile comisiilor locale (de sector) sunt, printre altele, de punere în posesie după validarea de către comisia judeţeană a propunerilor. Este, deci, atributul exclusiv al Comisiei Municipiului Bucureşti de emitere a titlurilor de proprietate - art. 7 lit. f) din H.G. nr. 131/1991.

Fapta ilicită a Municipiului Bucureşti este reprezentată de emiterea, în baza art. 7 lit. f) din H.G. nr. 131/1991, ulterior, în baza art. 6 lit. f) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1172/2001 a unor titluri de proprietate pentru terenul care aparţinea reclamantei. Ulterior, pârâtul a invocat imposibilitatea de a executa în natură sentinţa prin aceea că şi-a afectat patrimoniul.

Ca urmare, chiar şi în cazul în care competenţa de primire a cererilor formulate în baza Legii nr. 18/1991 ar aparţine primăriei de sector, competenţa de eliberare a titlurilor de proprietate (şi de afectare definitivă a patrimoniului) aparţine Comisiei Municipiului Bucureşti.

Sensul legii este că doar municipiul este titular al patrimoniului. Nu există în interiorul graniţelor municipiului Bucureşti doi proprietari asupra domeniului privat.

Chiar dacă potrivit celor anterior arătate, Municipiul Bucureşti emite titlurile de proprietate, respectiv dispune ieşirea terenurilor din patrimoniul privat, recurenta consideră că nu are relevanţă modalitatea în care titlurile de proprietate au fost emise, nu are relevanţă modalitatea prin care s-a ajuns la situaţia ca terenurile să nu se mai regăsească în domeniului privat al municipiului (de exemplu, prima instanţă a considerat că fapta ilicită a fost săvârşită de Prefect, iar instanţa de apel a statuat că fapta a fost în sarcina primăriei de sector).

Recurenta susţine că instanţa care a soluţionat dosar nr. x/2000 a verificat situaţia terenului solicitat şi a considerat că Municipiul Bucureşti (CGMB) are calitate procesuală pasivă, respectiv, are în patrimoniu suprafaţa respectivă de teren. Municipiul Bucureşti, în acel dosar, nu a declarat că nu este proprietar al terenului ori că altă persoană juridică dispune de aceasta.

Modalitatea în care terenurile din patrimoniul pârâtului Municipiului Bucureşti au dispărut, terenuri ce făceau obiectul sentinţei - titlu executoriu - nu are relevanţa pe care instanţele de fond au acordat-o acestei împrejurări, deoarece Municipiul Bucureşti, în calitate de proprietar, răspunde în faţa terţilor de modul în care gestionează această proprietate. Faptul că, în interiorul sistemului administrativ, apare şi primăria de sector (subcomisia de fond funciar), şi prefectul (care are rol de verificare a legalităţii, iar nu de dispoziţie), nu poate fi de natură a exonera proprietarul de răspunderea pe care o are, în condiţiile în care doar Comisia municipiului Bucureşti emite titluri de proprietate.

În plus, recurenta mai arată că hotărârea de guvern invocată de către instanţa de apel este ulterioară momentului la care sentinţa civilă nr. 436/2000 a rămas definitivă, însă, inclusiv prin H.G. nr. 1172/2001 s-a indicat clar cine este emitentul titlurilor de proprietate, respectiv comisia constituită la nivelul Municipiului Bucureşti.

Rezumând, debitorul obligaţiei şi-a micşorat cu bună ştiinţă patrimoniul, iar apoi a invocat imposibilitatea executării obligaţiei.

Creditorul nu poate fi silit în alegerea unei căi de acţiune, după cum îl îndrumă instanţa de apel (anularea ordinelor prefectului, solicitări de anulare a titlurilor de proprietate emise) pentru că acest fapt ar însemna o protejare a debitorului, o salvare a sa din faţa consecinţelor acţiunilor sale.

Debitorul obligaţiei deţinea atât posesia cât şi dreptul de dispoziţie, a cunoscut litigiul iniţiat de creditor, dar a ales să efectueze fapte în contra intereselor acestuia.

Pe cale de consecinţă, recurenta susţine că Municipiul Bucureşti este obligat să o despăgubească cu valoarea terenului de care a dispus prin acte juridice, în dauna patrimoniului său, în opinia sa, condiţiile răspunderii civile delictuale fiind îndeplinite sub toate aspectele.

În termen legal, la data de 3.11.2017 (data poştei), intimatul-pârât a formulat întâmpinare la motivele de recurs prin care a solicitat respingerea căii de atac, răspunzând, în cuprinsul întâmpinării, motivelor de recurs ale reclamantei.

În această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe, respectiv înscrisuri, potrivit art. 305 C. proc. civ.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Obiectul pricinii de faţă priveşte pretenţia recurentei-reclamante de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâtului Municipiul Bucureşti pentru săvârşirea unei pretinse fapte ilicite constând în neexecutarea integrală a sentinţei civile nr. 436/F din 15.06.2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ în dosar nr. x/2000, definitivă şi irevocabilă, învestită cu formulă executorie şi prin care CGMB, în calitate de pârât, a fost obligat să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenurile situate în parcela M - din Şoseaua Nordului - Municipiul Bucureşti (respectiv fostă str. Herăstrău), constând în 3 loturi, astfel: 5.120 mp - lot A, 5.120 mp - lot B şi 10.301 mp lot. C.

Prin Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 791 din 18 iulie 2002, emisă în baza sentinţei civile anterior menţionate, aceasta a fost executată în parte, astfel încât reclamantei i s-a restituit în proprietate doar suprafaţa de teren de 10.301 mp reprezentând lotul C din întreaga suprafaţă de teren identificată prin sentinţă; motivul neexecutării integrale a titlului executoriu l-a reprezentat împrejurarea că pentru loturile A şi B în suprafaţă de 5.120 mp fiecare au fost emise titluri de proprietate în favoarea unor terţe persoane, după parcurgerea procedurilor prevăzute de Legea nr. 18/1991.

Drept urmare, pentru cele două loturi de teren pentru care nu a fost pusă în posesie, reclamanta a solicitat a i se acorda o reparaţie bănească prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv acordarea unor despăgubiri în sumă de 32.000.000 euro în principal, iar, în subsidiar, 9.800.000 euro reprezentând contravaloarea terenurilor pentru care sentinţa nu a fost executată (valoare ce nu coincide cu niciuna dintre cele stabilite de expertul evaluator prin cele trei metode uzuale de determinare a valorii proprietăţilor imobiliare- terenuri; a se vedea concluziile raportului de expertiză de la fila 133 dosar fond, rejudecare).

În demonstrarea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale, recurenta-reclamantă a susţinut că fapta ilicită pe care o impută intimatei constă în aceea că deşi avea la dispoziţie întregul istoric al preluărilor de imobile, a permis, prin faptele abuzive sau prin neglijenţa angajaţilor săi, transmiterea către terţi a dreptului de proprietate asupra celor două loturi prin aplicarea prevederilor Legii nr. 18/1991 (şi, eventual, ale Legii nr. 1/2000); că această faptă ilicită a prejudiciat-o întrucât a condus la neexecutarea integrală a sentinţei civile nr. 436/F din 15.06.2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, astfel încât a solicitat repararea prejudiciului ce i-a fost astfel creat, prin obligarea pârâtului la plata contravalorii terenului pentru care hotărârea nu a fost pusă în executare; de asemenea, a mai susţinut că legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu este evidentă, după cum se poate reţine şi vinovăţia pârâtului, chiar sub forma culpei, dacă se are în vedere varianta neglijenţei angajaţilor pârâtului, formă a vinovăţiei suficientă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

După trimiterea cauzei spre rejudecare, prima instanţă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă, reţinând, în esenţă, că în cauză nu se verifică cerinţa faptei ilicite săvârşite de către pârât, întrucât cele două loturi de teren nu au ieşit din patrimoniul Municipiului Bucureşti ca efect al unor fapte ale pârâtului, ci în prin emiterea de către Prefectura Municipiului Bucureşti, în favoarea unor terţi, a unor titluri de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, cele două entităţi fiind două subiecte de drept distincte şi între care nu există raporturi de subordonare, potrivit celor prevăzute de art. 124 alin. (4) din Constituţia României şi art. 11 din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului.

Totodată, prima instanţă, în verificarea aceleiaşi condiţii a răspunderii civile delictuale, a mai reţinut că reclamanta nu a contestat în justiţie nici Dispoziţia nr. 791 din 18 iulie 2002 emisă de Primarul municipiului Bucureşti în executarea titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 436/F din 15.06.2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ şi nici nu a uzat de căile de atac prevăzute de lege pentru a contesta legalitatea titlurilor de proprietate din 22 ianuarie 2001, x din 5 iulie 2001 şi y din 5 iulie 2001 ori a Ordinelor Prefectului nr. 272/2001 şi nr. 273/2001.

Drept urmare, prima instanţă a concluzionat că vătămarea reclamantei nu rezultă din faptele Municipiului Bucureşti, ci ale Prefecturii Municipiului Bucureşti, astfel încât, nefiind îndeplinită prima condiţie pentru angajarea răspunderii civile delictuale, nu a mai fost analizată întrunirea celorlalte condiţii legale cumulative.

Prin prisma motivelor de apel formulate de reclamantă, instanţa de apel a stabilit premisele analizării pricinii în calea devolutivă de atac, reţinând că tribunalul a respins cererea în pretenţii a reclamantei (din perspectiva neîndeplinirii condiţiei existenţei faptei ilicite), aducând trei categorii de argumente:

- emiterea, anterioară Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 791 din 18 iulie 2002 de restituire a lotului C către reclamantă, a mai multor titluri de proprietate pe vechiul amplasament, către terţe persoane, de către Prefectura Municipiului Bucureşti, la solicitarea Primăriei Sectorului 1;

- necontestarea administrativă sau judecătorească de către reclamantă a ordinelor Prefectului Municipiului Bucureşti ori a titlurilor de proprietate;

- vătămarea reclamantei nu se datorează faptei ilicite a pârâtei, ci actelor emise de către Prefectul Municipiului Bucureşti, instituţie distinctă de pârâtul chemat în judecată.

Totodată, s-a constatat că motivele de apel ale reclamantei au combătut ultima categorie de argumente ale primei instanţe, reclamanta susţinând că vătămarea sa a fost cauzată de pârâtul Municipiul Bucureşti, în considerarea atribuţiilor sale legale în procedura emiterii titlurilor de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, sens în care curtea de apel s-a raportat la dispoziţiile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991 şi, respectiv art. 3 din H.G. nr. 1172 din 21 noiembrie 2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi a modurilor de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 829/2001), potrivit căruia, la nivelul sectoarelor Municipiului Bucureşti pot fi organizate subcomisii pentru îndeplinirea atribuţiilor menţionate la art. 5 din Regulamentului.

Din coroborarea acestor texte, instanţa de apel a concluzionat că primăriei de sector îi revenea competenţa de primire a cererilor formulate în baza Legii nr. 18/1991 şi de a emite propuneri de validare a dreptului de proprietate, iar nu pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General chemat în judecată în cauza de faţă.

Atare constatare, unită cu intrarea în puterea lucrului judecat a celor concluzionate de prima instanţă în sensul că reclamanta nu a contestat celelalte considerente esenţiale ale sentinţei - de exemplu, cel legat de lipsa unei solicitări a reclamantei de revocare sau anulare a ordinelor prefectului şi a titlurilor de proprietate emise în favoarea terţilor pentru cele două loturi de teren cuprinse în titlul executoriu şi pentru care acesta nu a putut fi executat -, au condus la confirmarea sentinţei apelate, în senul respingerii acţiunii prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Recurenta-reclamantă, în dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe teza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a creat o falsă distincţie între Municipiul Bucureşti şi subdiviziunile administrativ-teritoriale ale acestuia - sectoarele -, respectiv între Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a legilor fondului funciar şi Comisiile de sector de aplicare a legilor fondului funciar. De asemenea, a susţinut că în mod eronat instanţa de apel a invocat prevederi ale unor legi ulterioare momentului juridic analizat (11.09.2001), respectiv H.G. nr. 1172 din 21.11.2001 (în vigoare din 21.12.2001).

În plus, s-a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o decizie şi cu încălcarea art. 4, art. 5, art. 77 alin. (1), art. 79, art. 81 din Legea nr. 69/1991, respectiv art. 5 şi art. 6 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 131/1991.

Textele invocate, precum şi cele relevante, prevăd astfel:

"Art. 2

(1) Unităţile administrativ-teritoriale sunt: comunele, oraşele şi judeţele.

(2) Comunele pot fi formate din unul sau mai multe sate şi cătune.

(3) Unele oraşe pot fi declarate municipii, în condiţiile legii. Municipiile pot avea subdiviziuni administrativ-teritoriale, a căror delimitare şi organizare se stabilesc prin lege."

"Art. 4

(1) Comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane juridice. Ele au deplină capacitate, posedă un patrimoniu şi au iniţiativă în tot ceea ce priveşte administrarea intereselor publice locale, exercitând, în condiţiile legii, autoritatea în limitele administrativ-teritoriale stabilite.

(2) Ca persoane juridice civile au în proprietate bunuri din domeniul privat, iar ca persoane juridice de drept public sunt proprietare ale bunurilor domeniului public de interes local, potrivit legii.

Art. 5

(1) Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive. Consiliile locale şi primarii se aleg în condiţiile prevăzute de lege.

(2) Autorităţile administraţiei publice locale se pot constitui şi în subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor. Acestea sunt subordonate autorităţilor administrative ale municipiilor."

Pe de altă parte, art. 77 alin. (1) din acelaşi act normativ stabileşte:

"(1) Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti funcţionează în condiţiile prevăzute în prezenta lege pentru consiliile locale ale comunelor şi oraşelor şi exercită atribuţiile prevăzute pentru acestea, cu excepţia celor de la art. 20 alin. (2) lit. b), c), f), m), u), v) şi x)."

Înalta Curte apreciază că independent de distincţia legală dintre unităţile administrativ-teritoriale şi subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiului Bucureşti (sectoarele), corect argumentată de recurentă prin trimiterile la prevederile art. 4, 5 şi 77 alin. (1) din Legea nr. 69/1991 - legea administraţiei publice locale (în vigoare la momentul de referinţă pentru speţă reprezentat de data la care se afirmă săvârşirea faptelor ilicite de către intimat) -, considerentele prin care s-a confirmat respingerea acţiunii reclamantei au constat, în esenţă, în demonstrarea inexistenţei unei fapte ilicite în sarcina Municipiului Bucureşti, în sensul celor imputate de recurentă.

Mai mult decât atât, trimiterile la dispoziţiile Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991 nu pot fi reţinute ca argumente de nelegalitate a deciziei recurate, întrucât acest act normativ reprezintă dreptul comun pentru segmentul juridic al administraţiei publice locale, nefiind texte direct incidente în speţă pentru soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii.

Pe de altă parte, atribuţiile diverselor entităţi prevăzute de lege, implicate în aplicarea legilor fondului funciar, fac obiectul unor dispoziţii legale distincte din cuprinsul legii speciale în materie, anume Legea nr. 18/1991 (sau, după caz, ale Legii nr. 1/2000), precum şi a legislaţiei secundare adoptate în aplicarea dispoziţiilor legii fondului funciar, anume H.G. nr. 131/1991 privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, punerea în posesie a proprietarilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate şi, ulterior, H.G. nr. 1172/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor.

Prima instanţă, raportându-se la Ordinele nr. 272/2001 şi nr. 273/2001 prin care s-a atribuit în proprietatea unui terţ (H.) terenuri din care fac parte şi cele pentru care reclamanta nu a fost pusă în posesie în baza titlului executoriu), a reţinut că Instituţia Prefectului este entitatea juridică ce a emis actele juridice prin care s-a produs pretinsul fapt vătămător pentru reclamantă - reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 în favoarea unor terţi, ceea ce a condus la imposibilitatea obiectivă a executării a titlului executoriu al reclamantei în întregul său.

Instanţa de apel, prin raportare a cele trei titluri de proprietate, respectiv titlul de proprietate proprietate din 22 februarie 2001, x din 5 iulie 2001 şi y din 5 iulie 2001, a reţinut că primăriile de sector, potrivit art. 3 rap. la art. 5 din H.G. nr. 1171/2001 au atribuţii în primirea cererilor formulate în baza Legii nr. 18/1991 şi de a emite propuneri cu privire la atribuirea terenurilor în proprietate privată, iar nu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General chemat în judecată în cauza de faţă.

Recurenta, prin motivele de recurs, face referire la atribuţia stabilită prin art. 7 lit. f) din H.G. nr. 131/1991 şi, ulterior, prin art. 6 lit. f) din H.G. nr. 1172/2001 în sarcina Comisiei locale a Municipiului Bucureşti de aplicare a legilor fondului funciar, atribuţie constând în emiterea titlurilor de proprietate.

Înalta Curte constată că aceste susţineri nu sunt în contradicţie, astfel cum nefondat susţine recurenta-reclamantă, întrucât fiecare dintre titularii enunţurilor anterior menţionate au avut în vedere un alt reper în contextual operaţiunilor presupuse de aplicarea dispoziţiilor legilor fondului funciar.

În timp ce prima instanţă s-a raportat la atribuţiile Prefectului în verificarea legalităţii operaţiunilor de emitere a titlurilor de proprietate şi de atribuire în proprietate stabilită prin art. 80 alin. (2) din H.G. nr. 131/1991 (prin accentuarea efectelor Ordinelor Prefectului nr. 272 din 04 iulie 2001 şi nr. 273 din 04 iulie 2001 în ceea ce priveşte neexecutarea integrală a sentinţei civile nr. 436/F din 15.06.2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă), curtea de apel a avut în vedere o altă etapă în derularea operaţiunilor administrative complexe derulate în procedura reconstituirii sau constituirii dreptului de proprietate (depunerea cererilor de către persoanele îndreptăţite la reconstituirea sau constituirea dreptului, precum şi la momentul înaintării propunerilor de atribuire în proprietate către Comisia Municipiului Bucureşti de către primăriile de sector sau Comisiile locale de sector de aplicare a legilor fondului funciar).

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă s-a raportat la atribuţia Comisiei Municipiului Bucureşti de aplicare a legii fondului funciar, precum şi la atribuţia legală a acesteia de emitere a titlurilor de proprietate în urma parcurgerii operaţiunilor prevăzute de Legea nr. 18/1991, atribuţie stabilită prin art. 7 lit. f) din H.G. nr. 131/1991 (în vigoare la data emiterii în favoarea unor terţi a celor trei titluri de proprietate menţionate), iar nu prin H.G. nr. 1172/2001, act normativ intrat în vigoare ulterior momentelor de referinţă pentru speţă; astfel, H.G. nr. 1172/2001 a intrat în vigoare la 21 decembrie 2001, în timp ce titlurile de proprietate au fost emise la 22.02.2001 şi, respectiv 05.07.2001, aşadar, în perioada de activitate a H.G. nr. 131/1991 (abogată prin intrarea în vigoare a H.G. nr. 1172/2001).

Chiar dacă instanţa de apel s-a raportat la un act normativ al executivului ulterior reperelor temporale de referinţă esenţiale pentru speţă, această inexactitate nu afectează raţionamnetul expus câtă vreme dispoziţiile art. 6 lit. f) din H.G. nr. 1172/2001 şi cele din art. 7 lit. f) din H.G. nr. 131/1991 sunt identice şi enunţă aceeaşi atribuţie legală a Comisiei Municipiului Bucureşti de aplicare a legilor fondului funciar privind emiterea tilurilor de proprietate; totodată, este lipsită de relevanţă împrejurarea susţinută de către recurentă privind subordonarea dintre Comisiile locale de sector ale Municipiului Bucureşti şi Comisia Municipiului Bucureşti în termenii menţionaţi de art. 2 alin. final din H.G. nr. 131/1991: Comisiile comunale, orăşeneşti sau municipale vor funcţiona sub îndrumarea şi controlul comisiei judeţene sau a municipiului Bucureşti."

Pentru cele expuse, Înalta Curte constată că fiecare dintre enităţile juridice anterior menţionate au avut atribuţii proprii, distincte stabilite prin dispoziţii legale în derularea procedurilor administrative presupuse de aplicarea prevederilor legilor fondului funciar, proceduri soldate cu emiterea celor unor titluri de proprietate prin care s-a limitat posibilitatea municipiului Bucureşti de executare integrală a titlului executoriu al reclamantei.

În acelaşi timp însă, recurenta-reclamantă în mod eronat invocă o echivalenţă legală între intimatul-pârât, Municipiul Bucureşti [unitatea administrativ-teritorială, titulară a domeniului privat al municipiului Bucureşti, persoană juridică de drept privat, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 69/1991], şi Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a legilor fondului funciar, entitate juridică ce a luat naştere exclusiv în vederea aplicării acestei legi speciale.

În sensul celor menţionate sunt dipoziţiile art. 12 şi art. 52 din Legea nr. 18/1991.

Astfel, art. 12 prevede:

"(1) În scopul stabilirii dreptului de proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia, atribuirii efective a terenurilor celor îndreptăţiţi şi eliberării titlurilor de proprietate, în fiecare comună, oraş sau municipiu, se constituie, prin ordinul prefectului, o comisie condusă de primar.

(2) Comisiile comunale, orăşeneşti sau municipale vor funcţiona sub îndrumarea unei comisii judeţene, numită prin ordinul prefectului şi condusă de acesta."

Iar art. 52 stabileşte astfel:

"(1) În sensul prezentei legi, comisia locală este autoritate publică cu activitate administrativă, iar comisia judeteană este autoritate publică cu autoritate administrativ-jurisdictională.

(2) Comisia judeteană şi cea locală au, în limitele competenţei lor şi prin derogare de la dispozitiile C. proc. civ., calitate procesuală pasivă şi, când este cazul, activă, fiind reprezentate legal prin prefect, respectiv primar sau, pe baza unui mandat convenţional, de către unul dintre membri, nefiind obligatorie asistarea prin avocat."

În consecinţă, atât Comisia locală a sectorului 1 de aplicare a legilor fondului funciar, cât şi Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a legilor fondului funciar, precum şi Prefectul Municipiului Bucureşti, reprezintă entităţi juridice (chiar dacă primele două fără personalitate juridică, însă cu calitate procesuală în virtutea dispoziţiilor derogatorii de la C. proc. civ.) implicate în aplicarea prevederilor legilor findului funciar, distincte de unitatea administrativ-teritorială Municipiul Bucureşti, respectiv intimatul-pârât chemat în judecată de către reclamantă;

Ca atere, în mod correct instanţele de fond au reţinut că în cadrul construcţiei juridice a recurentei-reclamante nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtului prin emiterea celor trei titluri de proprietate în favoarea unor terţi de către entităţi juridice distincte de acesta, întrucât nu se verifică cerinţa identificării unei fapte juridice ilicite imputabilă intimatului-pârât şi care să constituie cauza executării incomplete a titlului executoriu al recurentei.

Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă nu a demonstrat modalitatea în care s-ar fi putut reţine că evidenţele terenurilor aflate la dispoziţia comisiilor de fond funciar erau aceleaşi cu cele privind domeniul privat al Municipiului Bucureşti.

În plus, recurenta-reclamantă nu a indicat că ar fi întreprins vreo diligenţă în sensul atenţionării a Comisiilor de aplicare a legilor fondului funciar (locală şi a municipiului Bucureşti) cu privire la existenţa pe rolul instanţelor judecătoreşti a litigiului ce a format obiectul dosar nr. x/2000 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, dosar finalizat cu pronunţarea sentinţei civile nr. 436/F din 15.06.2000.

Înalta Curte consider că mai importantă decât atât este împrejurarea că şi în situaţia în care s-ar fi reţinut identitatea între pârâtul chemat în judecată şi oricare dintre entităţile cu atribuţii legale în aplicarea legilor fondului funciar, nu ar fi fost posibilă concluzia că aplicarea dispoziţiilor unei legi speciale reparatorii este echivalentul unei fapte ilicite.

În sfârşit, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, cele trei titluri de proprietate din 22 februarie 2001, x din 5 iulie 2001 şi y din 5 iulie 2001, emise în favoarea unor terţi, reprezintă acte juridice intrate în circuitul civil înainte de rămânerea irevocabilă a sentinţei civile 436/F din 15.06.2000 prin decizia civilă nr. 3640 din 11 septembrie 2001, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia Civilă - dată la care o hotărâre judecătorească dobândeşte autoritate de lucru judecat deplină -, în timp ce titlurile de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991 au fost eliberate după rămânerea definitivă a sentinţei prin decizia civilă nr. 742/A din 28.11.2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă (data la care autoritatea de lucru judecat era numai relativă) şi cel al soluţionării recursului prin hotărâre irevocabilă.

Prin urmare, situaţia reclamată de către recurenta-reclamantă nu a fost generată printr-o faptă ilicită a intimatului-pârât, ci prin derularea în paralel a unor proceduri legale (una judiciară, altele administrative) soldate cu efecte juridice care se suprapun, efecte ce nu pot fi reconciliate decât prin confruntarea directă între beneficiarii acestora.

Altfel spus, la data rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 436/F din 15.06.2000, anume 11.09.2001, situaţia juridică a dreptului de proprietate al reclamantei era una în curs de constituire facta pendentia, în timp ce titlurile de proprietate emise în favoarea terţilor reprezentau deja o situaţie juridică finalizată, consolidată şi intrată în circuitul juridic civil în favoarea terţilor - facta praeterita, întrucât la data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunţate în cererea de retrocedare, titlurile de proprietate erau deja eliberate.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţele de fond au concluzionat în sensul inexistenţei faptei ilicite descrise de recurentă şi imputată de aceasta în sarcina intimatului-pârât, prima dintre condiţiile cumulative cerute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale; ca atare, dacă prima dintre ele nu este îndeplinită, în mod corect instanţele de fond nu au mai procedat la analizarea celorlalte cerinţe legale.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantă, în cauză nefiind întrunit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., la considerentele hotărârii recurate urmând a fi adaugate şi cele arătate prin decizia de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 490/A din 25 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2017.