Civil liability for traffic accident injuries: contributory negligence of victims under Civil Code art. 1371(1) and mandatory insurance norms

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 28.07.2015, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat obligarea pârâtului Biroul Naţional "Carte Verde" din Marea Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România la plata daunelor materiale şi morale după cum urmează:

către reclamantul A., tatăl decedatului E., daune materiale în cuantum de 739.55 RON şi daune morale în cuantum de 1.000.000 RON;

către reclamanta B., bunica decedatului E., daune morale în cuantum de 300.000 RON;

către reclamantul C., bunicul decedatului E., daune morale în cuantum de 300.000 RON;

către reclamantul D., pentru propria vătămare corporală, daune materiale în cuantum de 13.000,24 RON şi daune morale în cuantum de 3.000.000 RON;

Prin sentinţa civilă nr. 316 din 9 martie 2016, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâtul Biroul Naţional "Carte Verde" din Marea Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România şi cu intervenientul F.

A obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului A. a daunelor materiale în cuantum de 739,55 RON şi a daunelor morale în cuantum de 300.000 RON; la plata în favoarea reclamantei B. a daunelor morale în cuantum de 150.000 RON; la plata în favoarea reclamantului C. a daunelor morale în cuantum de 100.000 RON; la plata în favoarea reclamantului D. a daunelor materiale în cuantum de 12.400,24 RON şi a daunelor morale în cuantum de 1.500.000 RON.

A obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantul A., în cuantum de 5.064,99 RON.

Prin decizia nr. 654/A din 14 septembrie 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Biroul Naţional "Carte Verde" din Marea Britanie împotriva sentinţei civile nr. 316/2016 pronunţată de Tribunalul Timiş.

A schimbat în parte sentinţa atacată şi a obligat pârâtul la plata daunelor morale în cuantum de: 1.250.000 RON către reclamantul D., de 150.000 RON către reclamantul A., de 90.000 RON către B. şi de 75.000 RON către reclamantul C.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.

Cu aplicarea dispoziţiilor art. 499 alin. (1) teza întâi din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, Înalta Curte constată următoarele:

Pârâtul Biroul Naţional "Carte Verde" din Marea Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a declarat recurs împotriva deciziei nr. 654/A din 14 septembrie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la o altă instanţă de apel.

În motivarea recursului, pârâtul a arătat că instanţele de fond şi apel nu au ţinut cont şi de culpa victimelor în producerea consecinţelor accidentului asupra vieţii/sănătăţii acestora, deşi probele de la dosar şi legislaţia în domeniu (normele de drept material) impuneau reţinerea culpei comune.

Dreptul la despăgubire al reclamanţilor trebuie avut în vedere în raport de vinovăţia celor implicaţi în accident, iar din probele dosarului penal şi din considerentele sentinţei penale se reţin şi următoarele aspecte:

- şoferul vinovat consumase anterior băuturi alcoolice, având o alcoolemie de 0,90 gr ‰ după două ore şi jumătate de la accident şi de 0,75 gr ‰ după încă o oră, potrivit buletinului de analizului de nr. x din 30 august 2013 întocmit de S.M.L. Mehedinţi;

- persoana decedată, numitul E., avea o alcoolemie de 0,70 gr ‰, potrivit buletinului de analizului de nr. x din 02 septembrie 2013 întocmit de S.M.L. Mehedinţi la efectuarea necropsiei.

Pentru a argumenta nereţinerea culpei comune, instanţa de apel omite că un adult nu poate ajunge la alcoolemie de 0,90 g ‰ alcool pur în sânge consumând doar 2-3 guri de bere, după cum lasă sub tăcere singura proba ştiinţifică şi legală ce se poate administra în astfel de cauze, aflată la dosar, respectiv buletinului de analizului de nr. x din 30 august 2013 întocmit de S.M.L. Mehedinţi, din care rezultă indubitabil gradul ridicat de alcoolemie al conducătorului auto.

Din depoziţia martorului G., audiat la poliţie, rezultă fără tăgadă că, atât victima decedată, E., cât şi persoana vătămată, D., au consumat alcool împreună cu conducătorul auto.

Un alt risc major asumat de cele două victime, de care nu a dorit să ţină cont instanţa de apel, este legat şi de faptul că, în momentul accidentului, în autovehicul se aflau şase persoane, dintre care patru pe bancheta din spate, mai mult decât numărul de locuri pe scaune admis, ceea ce înseamnă că, din punct de vedere tehnic, aceşti pasageri nu mai aveau cum să mai cupleze centurile de siguranţă, întrucât numărul celor aflaţi pe bancheta din spate a autoturismului nu mai permitea folosirea centurilor.

Atât victima decedată, E., cât şi persoana vătămată, D., se aflau pe bancheta din spate, după cum se menţionează în: raportul întocmit de către agent şef H., din cadrul Poliţiei Cuşmir; declaraţia G.; rapoartele de expertiză medico-legale, în sensul că, cele trei locuri din spate erau ocupate de patru pasageri.

Dispoziţiile legale care obligă toţi pasagerii să uzeze de centurile de siguranţă sunt art. 36 din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 97 din Regulamentul privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin H.G. nr. 1391/2006, în forma în vigoare la data accidentului.

Dat fiind că, din probatoriul administrat în cauză, reiese fără tăgadă că victimele nu au purtat, la momentul producerii accidentului, centuri de siguranţă, consecinţele dramatice s-au datorat şi acestui fapt, coroborat cu numărul de pasageri peste limita admisă de lege şi conducerea autoturismului sub influenţa alcoolului, apare evident că nu se poate reţine culpa exclusivă a numitului F. în producerea urmării imediate - decesul numitului E. şi vătămarea corporală a numitului D.

Deşi nu influenţează răspunderea penală, sub aspectul laturii civile, conduita victimelor este sancţionată de dispoziţiile art. 1371 alin. (1) C. civ.

Cu privire la reţinerea culpei comune conducător auto/victimă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat prin Decizia nr. 12/2016 că art. 1371 alin. (1) C. civ. trebuie avut în vedere cu art. 16 din C. civ., care se referă la «vinovăţie» şi trebuie interpretat în sensul că, autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o, în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă.

Aşadar, rezultatul produs asupra propriilor persoane (decesul şi vătămarea corporală) ţine de culpa fiecăruia dintre ocupanţii automobilului condus de F., sens în care nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale exclusive, prevăzută de art. 1349 şi urm. C. civ., pentru a fi admise pretenţiile pe care reclamanţii din prezenta cauza le au faţă de pârât şi fără reţinerea culpei victimelor.

Susţinerea potrivit căreia, în dosarul penal, singura persoană vinovată a fost considerată conducătorul auto, nu are nicio relevanţă în prezenta cauză. Instanţa penală a fost sesizată doar cu infracţiunea de ucidere din culpă, fiind administrate probe exclusiv pe latura penală, nu şi pe latura civilă, sub aspectul culpei victimelor, întrucât reclamanţii nu au formulat pretenţii civile în dosar nr. x/2014 al Judecătoriei Vânju Mare. Instanţa penală nu a analizat şi culpa victimelor în producerea consecinţelor evenimentului rutier asupra sănătăţii/vieţii acestora.

Potrivit dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund (deci trebuie să existe culpa asiguratului, nu doar în ceea ce priveşte săvârşirea faptei, ci şi în producerea prejudiciului), iar potrivit dispoziţiilor art. 53 din aceeaşi lege, prin Norme ale C.S.A. se stabilesc nivelul despăgubirilor şi condiţiile de plată.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) şi art. 28 alin. (1) din Normele anexă la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 rezultă că asigurătorul nu acordă despăgubiri în cazul în care prejudiciul s-a produs din culpa persoanei prejudiciate, iar aceste dispoziţii legale nu reprezintă decât cazuri particulare ale regulii din materia răspunderii civile delictuale, potrivit cu care fapta victimei înseşi înlătură, în tot sau în parte, răspunderea civilă a autorului faptei.

Directiva 103/CE/2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, parag. 23, se aplică doar în cazurile în care există un contract de asigurare obligatorie RCA, contract care, în speţă, nu există, pentru că autoturismul condus de intervenientul forţat F. nu avea asigurare şi, din acest motiv, stă în proces Biroul din Marea Britanie, şi nu un asigurător.

Pe de altă parte, aceste dispoziţii instituie doar o prezumţie relativă, potrivit cu care pasagerul nu este în mod obişnuit în măsura să evalueze gradul de intoxicare a şoferului, motiv pentru care nu poate fi exclus de plano de la beneficiul asigurării.

Din interpretarea per a contrario a normei legale menţionate rezultă că, în cazul în care se dovedeşte că pasagerii ar fi putut să evalueze gradul de intoxicare a şoferului, iar în situaţia în care se dovedeşte (precum în speţă) că pasagerii au consumat împreună cu şoferul alcool, este evident că aceştia nu mai pot beneficia integral de despăgubiri plătite de asigurător şi, cu atât mai puţin, de garantul Biroul Naţional "Carte Verde" din Marea Britanie, fără a se reţine şi culpa victimelor.

Având în vedere că decesul victimei E., cât şi vătămarea corporală a reclamantului D., sunt rezultatul unei acţiuni delictuale comune cu intervenientul forţat F. (conducătorul auto) şi asumată în întregime de fiecare din cei trei, urmează să se constate culpa comună a intervenientului forţat, a victimei decedate, E., şi consecinţele nefaste pe care le-a avut evenimentul rutier asupra celor două victime, iar prin nereţinerea culpei comune decizia din apel este nelegală, ca şi hotărârea de la fond.

Recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce succed:

Pârâtul Biroul Naţional "Carte Verde" din Marea Britanie a invocat interpretarea şi aplicarea greşită în cauză de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) din C. civ., art. 27 alin. (1) şi art. 28 alin. (1) din Normele anexă la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, precum şi incidenţa Deciziei nr. 12/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În motivarea deciziei recurate, Curtea de Apel Timişoara a reţinut culpa exclusivă a şoferului autovehiculului în producerea accidentului, astfel cum s-a stabilit definitiv prin sentinţa penală nr. 150 din 19.11.2014 a Judecătoriei Vănju Mare şi, pe cale de consecinţă, a determinat, aplicând criteriul echităţii, cuantumul daunelor morale acordate persoanelor vătămate.

Aşa fiind, se constată că instanţa de apel a statuat asupra limitelor răspunderii civile delictuale prin prisma răspunderii penale a persoanei vinovate de producerea accidentului, făcând o confuzie între planul acţiunii penale şi latura răspunderii civile delictuale, pe care le-a suprapus, deşi art. 1365 din C. civ., stabilind efectele hotărârii penale în privinţa răspunderii pentru fapta proprie, prevede că:

"Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite."

Potrivit dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) din C. civ. "în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o."

Această normă legală face posibilă diminuarea obligaţiei autorului faptei ilicite, atunci când acesta apreciază că şi victima a contribuit, cu intenţie sau din culpă, la cauzarea sau la mărirea prejudiciului. Autorul faptului prejudiciabil va putea fi obligat la dezdăunare numai în raport cu "contribuţia" sa la producerea prejudiciului, pentru restul de daună fiind răspunzătoare victima, ca urmare a acţiunii sau inacţiunii sale concurenţiale.

Din interpretarea prevederii legale redate reiese că legiuitorul român a stabilit drept condiţie pentru reţinerea unei participări a victimei la producerea prejudiciului, săvârşirea de către aceasta a faptei cu o anumită forma a vinovăţiei, intenţie sau culpă. Efectul aplicării acestei reguli îl constituie diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de persoana responsabilă numai la partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Deşi este necesar ca acţiunea sau inacţiunea victimei să îmbrace una din formele de vinovăţie, culpă sau intenţie, din considerente de echitate în stabilirea despăgubirii acordate, analiza dinamicii producerii faptei prejudiciabile trebuie efectuată şi din perspectivă obiectivă, stabilind contribuţia efectivă a victimei la producerea daunei. Din această perspectivă, nu prezintă nicio relevanţă atitudinea psihică a victimei faţă de propria sa faptă şi urmările ei, ci interesează în ce măsură cel responsabil poate fi obligat la despăgubire.

Analizând mecanismul angajării răspunderii delictuale, cauza producerii prejudiciului o constituie săvârşirea unei acţiuni sau inacţiuni prin care victima, alături de o altă persoană, a contribuit într-o anumită măsură la producerea acestui rezultat. Omisiunea victimei de a lua anumite măsuri de natură să prevină şi să evite producerea prejudiciului constituie tot o cauză de natură să limiteze răspunderea celui

6 vinovat la implicarea sa efectivă. Cauza prejudiciului rămâne fapta ilicită săvârşită de făptuitor, pentru care acesta trebuie ţinut să răspundă.

Aceste aspecte au fost avute în vedere şi la pronunţarea Deciziei nr. 12/2016 a Înaltei Curţi, publicată în Monitorul Oficial nr. 498 din 4 iulie 2016, prin care s-a decis că:

"Dispoziţiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu 1-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă."

Motivând soluţia reţinută în dispozitivul deciziei, Înalta Curte a statuat în considerente că:

"Dispoziţiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. nu instituie condiţia ca victima sa săvârşească ea însăşi o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuţie doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăţiei acesteia; (...) sub forma intenţiei sau culpei, aşa cum sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din C. civ., şi nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reţine existenţa unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului. (...)

Aşadar, dacă există o vinovăţie comună a autorului infracţiunii şi a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporţională cu ponderea contribuţiei sale la producerea prejudiciului."

Hotărârea instanţei supreme respectă principiul de drept potrivit căruia răspunderea civilă delictuală operează pentru cea mai uşoară culpă, această formă de răspundere fiind mult mai largă decât răspunderea penală, existând o distincţie clară între cele două laturi ale cauzei.

Dat fiind faptul că, atât dispoziţiile art. 1371 alin. (1) din C. civ., cât şi cele ale art. 27 alin. (1) şi art. 28 alin. (1) din Normele anexă la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 (ca normă specială, ce vine să completeze dispoziţiile de drept comun) prevăd că cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea din prejudiciu pe care a pricinuit-o, este necesar a se face distincţie între culpa în producerea accidentului şi culpa în producerea sau agravarea consecinţelor accidentului, care trebuie analizată, dacă circumstanţele şi elementele concrete ale cauzei o impun, şi din perspectiva conduitei victimelor, pentru o corectă apreciere a cuantumului daunelor morale pretinse.

Instanţele de judecată, învestite cu soluţionarea cauzelor având ca obiect răspundere civilă delictuală în care se invocă existenţa unei contribuţii a victimei la producerea prejudiciului, trebuie să analizeze, pe lângă alte aspecte, şi atitudinea, acţiunile sau inacţiunile victimei înainte, în timpul şi după producerea faptei ilicite, pentru o determinare corectă a contribuţiei sale la producerea prejudiciului.

În acest sens, sunt fondate criticile formulate de recurentul-pârât, având în vedere că instanţa de apel, analizând existenţa unei culpe concurente a victimelor în producerea consecinţelor accidentului asupra vieţii/sănătăţii acestora, s-a rezumat în a reţine culpa exclusivă a conducătorului auto în producerea accidentului numai din perspectiva stabilirii vinovăţiei penale a acestuia.

Aşa fiind, instanţa de recurs nu poate tranşa, în mod legal, asupra îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, ceea ce impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, pentru a analiza incidenţa în cauză a prevederilor art. 1371 alin. (1) din C. civ., la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate victimelor accidentului.

În cadrul acestei analize, instanţa de trimitere va proceda la examinarea dispoziţiilor art. 1365 din C. civ. şi a Deciziei nr. 12/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a aprecia asupra existenţei sau inexistenţei unei culpe comune în producerea prejudiciului invocat de pârât, iar nu în producerea accidentului, cum în mod nelegal susţin intimaţii-reclamanţi.

În acest sens, se va stabili dacă victimele au contribuit la producerea prejudiciului şi dacă da, în ce modalitate şi în ce proporţie, respectiv dacă pe bancheta din spate a autoturismului se aflau mai multe persoane decât capacitatea maxim admisă, dacă acestea purtau centurile de siguranţă, dacă victimele au consumat băuturi alcoolice împreună cu conducătorul autovehiculului, aspecte ce ar putea contura o eventuală culpă concurentă în producerea prejudiciilor pe care persoanele vătămate le puteau determina. Aceste chestiuni de fapt nu pot fi tranşate de către instanţa de recurs, faţă de structura normelor ce reglementează această cale extraordinară de atac.

Totodată, analiza probelor reprezintă cel mai important şi mai hotărâtor moment în derularea unui proces civil, deoarece numai pe baza probelor ce se administrează, judecătorul îşi poate forma convingerea cu privire la litigiul dedus judecăţii.

Pentru lămurirea pe deplin a situaţiei de fapt, în scopul aplicării corecte a normelor de drept material, instanţa de apel, în rejudecare, va administra toate probele pe care le va considera pertinente şi utile, iar în privinţa probatoriului deja existent la dosar, va verifica şi analiza forţa probantă a fiecărui mijloc de probă invocat de părţi în apărare şi condiţiile în care poate fi înlăturat de un element doveditor cu aceeaşi forţă probantă şi, de asemenea, va avea în vedere faptul că mijloacele de probă cum sunt rapoartele de expertiză medico-legală, buletinele de analiză toxicologică-alcoolemie fac dovada până la proba contrară şi/sau înscrierea în fals.

Faţă de considerentele reţinute, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va casa decizia atacată şi va trimite cauza la aceeaşi instanţă de apel, pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Biroul Naţional "Carte Verde" din Marea Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva deciziei nr. 654/A din 14 septembrie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Decizia este definitivă şi se va comunica părţilor, în temeiul prevederilor art. 427 alin. (1) din C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 noiembrie 2017.