Limits of extraordinary annulment appeal: distinction between material error and substantive judicial discretion in property litigation

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin contestaţia în anulare înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 23.06 2017, sub numărul 1857/1/2017, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor a solicitat ca, în contradictoriu cu intimaţii Asociaţia Mănăstirea Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava şi Naşterea Maicii Domnului Catrinari, A., B., C., D., E., F., G. şi H., să se dispună anularea deciziei nr. 949 din 6 iunie 2017 pronunţată de această instanţă în dosar nr. x/2014*, pentru motivele regăsite în dispoziţiile art. 318 din C. proc. civ.

Motivele contestaţiei în anulare au fost depuse la dosar, într-o primă etapă, în şedinţa publică din 20 septembrie 2017, iar ulterior au fost completate prin memoriul depus la dosar la data de 7.11.2017.

În motivarea contestaţiei în anulare (din cuprinsul memoriului din 20 septembrie 2017), contestatoarea a susţinut că hotărârea atacată trebuie desfiinţată, în esenţă, întrucât pârâţii, titulari ai recursului declarat împotriva deciziei nr. 660 din 30 iunie 2016 a Curţii de apel Suceava, secţia I civilă, aveau obligaţia de a achita taxă de timbru la valoarea pretenţiilor pe care nu au plătit-o din eroarea instanţei, dar şi întrucât soluţia adoptată în urma judecării recursului, de respingere a acţiunii ca neîntemeiată, este în mod evident rezultat al unei greşeli materiale.

În dezvoltarea motivării, contestatoarea a susţinut că este titulara cererii de chemare în judecată ce a fost înregistrată la data de 25 mai 2010 pe rolul Judecătoriei Vatra Dornei şi că, pentru susţinerea acesteia, prima instanţă i-a pus în vedere să achite o taxă judiciară de timbru de 60.870,88 RON, suplimentar celei de 3.353,18 RON achitată iniţial. Doar în urma formulării unei cereri de reexaminare la taxa de timbru, ce a fost admisă, s-a stabilit că reclamanta (contestatoare) nu datorează taxă judiciară de timbru în virtutea dispoziţiilor Legii nr. 455/2006. Cu toate acestea, susţine şi că în recursul la sentinţa civilă nr. 245 din 22 februarie 2011 a plătit jumătate din taxa judiciară de timbru plătită la fond, respectiv jumătate din 3.353,18 RON.

Astfel fiind, în vederea soluţionării recursului ce a făcut obiectul deciziei a cărei desfiinţare s-a solicitat pe calea prezentei, pârâţii aveau obligaţia achitării unei taxe judiciare de timbru ce ar fi trebuit calculată la jumătate din taxa stabilită la fond, conform art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013, respectiv 50% din suma de 3.353,18 RON +50% din suma de 60.870,88 RON (taxă de la plata căreia reclamanta a fost scutită în nume personal, ca unitate de cult, însă scutirea nu opera şi în favoarea pârâţilor).

Contestatoarea a susţinut că obligaţia de a stabili taxa de timbru revenea instanţei de judecată învestită cu calea de atac a recursului, iar nestabilirea şi neîndeplinirea de către pârâţi a acestei obligaţii este doar consecinţa erorii instanţei, care se impune remediată, având ca, ulterior admiterii contestaţiei şi desfiinţării deciziei atacate, recursul declarat să fie anulat ca netimbrat.

Desfiinţarea deciziei civile nr. 949 din 6 iunie 2017 a Î.C.C.J. se impune şi întrucât soluţia la care a ajuns instanţa de recurs, de respingere a acţiunii ca neîntemeiată, este, în mod evident, rezultatul unei greşeli materiale observându-se că temeiul capetelor de cerere privind constatarea dreptului de proprietate a fost dat de Statutul BOR aprobat prin Decretul nr. 233 din 23 ianuarie 1949 şi Statutul BOR aprobat prin H.G. nr. 53/2008, iar în privinţa capetelor de cerere vizând constatarea nulităţii contractelor de dare în plată şi radierea din cartea funciară a fost invocat dreptul comun.

În drept, au fost indicate prevederile art. 318 din C. proc. civ.

La data de 7.11.2017, contestatoarea a depus la dosar completări la motivele contestaţiei, arătând că judecata înfăptuită în recurs suferă de mai multe omisiuni şi erori, acestea constând în:

- analiza cererii de chemare în judecată exclusiv în raport de temeiul juridic constând în art. 177 din Statutul BOR aprobat prin Decretul nr. 233/1949, nu şi în raport de Statutul BOR aprobat prin H.G. nr. 53/2008, deşi incidenţa celor două norme juridice este dată de momentul la care s-au emis toate actele de sfinţire, de momentul încheierii actelor de dare în plată, de data finalizării construcţiilor în litigiu şi de data achiziţionării bunurilor mobile. Instanţa de recurs s-a mărginit la a analiza doar dacă prevederile vechiului statut mai sunt sau nu în vigoare, fără a se face referire la prevederile noului statut invocat în susţinerea capetelor de cerere din acţiune şi din precizările la acţiune;

- instanţa de recurs a stabilit că normele juridice invocate în susţinerea acţiunii (Statutul BOR din 1949) nu ar mai fi în vigoare după adoptarea Constituţiei de la 1991, aspect ce constituie o eroare materială. Aceasta întrucât art. 177 şi 169 alin. (2) din Statutul BOR din 1949 nu încalcă regula inviolabilităţii proprietăţii private, contrar celor reţinute în decizia contestată (aspect reţinut în speţe similare, cum ar fi decizia nr. 360 din 12 februarie 2016 a Î.C.C.J. pronunţată în dosar nr. x/2013).

- instanţa de recurs a reţinut doar că bunurile trebuiau dobândite "cu titlu", fără a analiza dacă acesta există sau nu, fără a avea în vedere că autorizaţia de construire a complexului monahal este emisă pe numele unităţii de cult, că la baza întabulării Asociaţiei nu stă niciun titlu de proprietate, că nu există un proces-verbal de recepţie finală a lucrărilor emis conform legii. Nu s-a avut în vedere că s-a solicitat de către reclamantă constatarea dreptului de proprietate pentru bunurile mobile, cu privire la care instanţa de recurs nu s-a pronunţat, precum şi faptul că au fost invocate prevederile dreptului comun în susţinerea capetelor de cerere privind nulitatea absolută.

Prin aceleaşi completări la motivele contestaţiei, contestatoarea a reiterat şi motivul invocat iniţial, relativ la necesitatea remedierii erorii instanţei de recurs constând în nestabilirea taxei judiciare de timbru datorate de pârâţi în recurs.

Intimaţii au formulat întâmpinare depusă la dosar la 15.09.2017, prin care au solicitat respingerea contestaţiei ca inadmisibilă dat fiind că, deşi temeiul său este indicat ca fiind art. 318 din C. proc. civ., motivele invocate dovedesc că este folosită această cale pentru a se deschide calea unui recurs la recurs. Ceea ce se invocă a fi erori materiale ar putea constitui, de fapt, pretinse erori de judecată, care nu pot fi îndreptate pe calea contestaţiei în anulare, iar nu erori evidente săvârşite în legătură cu aspectele formale ale judecăţii. Contestatoarea critică, de fapt, dezlegarea dată litigiului de către instanţe de recurs.

Intimaţii au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată şi judecarea cauzei în lipsă, conform art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

Ca urmare a completării motivelor contestaţiei în anulare, intimaţii au mai depus la dosar la data de 8.11.2017 note de concluzii prin care au reiterat aspectele relative la inadmisibilitatea contestaţiei în anulare pentru neîntrunirea condiţiilor art. 318 alin. (1) din C. proc. civ.

A fost ataşat în cauză dosarul de fond al litigiului, în care s-a pronunţat decizia atacată.

Analizând contestaţia în anulare în raport de motivele invocate în susţinerea acesteia şi de temeiul de drept indicat, art. 318 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acesteia.

Potrivit art. 318 din C. proc. civ., ce a constituit temeiul de drept al contestaţiei în anulare deduse judecăţii, "Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeala să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Din motivarea contestaţiei sale, se înţelege că petenta s-a prevalat de ambele motive ale contestaţiei în anulare speciale, acuzând în legătură cu decizia atacată atât faptul că dezlegarea dată ar fi rezultatul unor greşeli materiale evidente, dar şi că instanţa de recurs ar fi omis să cerceteze mai multe aspecte, elemente ale cauzei.

Înalta Curte reţine natura de cale de atac extraordinară a contestaţiei în anulare, ceea ce determină consecinţa ca promovarea şi admisibilitatea acesteia să fie subsumate cazurilor şi condiţiilor expres şi limitativ permise de lege.

Cel dintâi caz al contestaţiei în anulare specială prevăzut de lege - art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.,- corespunde situaţiei în care dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale.

Noţiunea de greşeală materială la care se referă textul legii are în vedere erorile materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, cum ar fi respingerea greşită a recursului ca tardiv declarat (în urma calculului eronat al termenului ori cu neobservarea dovezilor de respectare a termenului), anularea greşită a acestuia ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului ori reaprecierea probelor.

Înalta Curte reţine că petenta s-a prevalat de acest prim motiv al contestaţiei în anulare specială pentru a invoca eroarea instanţei de recurs în aprecierea naturii netimbrabile a căii de atac a recursului, ce a condus la nestabilirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru în sarcina intimaţilor (recurenţii-pârâţi), dar, în acelaşi timp, şi pentru a invoca greşelile materiale evidente, în opinia sa, pe baza cărora instanţa de recurs a adoptat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Or, niciuna din aceste situaţii nu corespunde motivului de contestaţie în anulare ce poate fi invocat în temeiul art. 318 alin. (1) teza I din C. proc. civ. Aceasta întrucât, pe de o parte, elementele pe baza cărora instanţa de recurs a decis rejudecarea cauzei şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată nu ţin nicidecum de elementele formale ale judecăţii în recurs, ci chiar de aspectele de fond ale litigiului care nu sunt în puterea de evaluare a instanţei ce judecă în contestaţie în anulare. Pe de altă parte, deşi chestiunea timbrajului ţine de aspectele formale ale judecăţii în recurs, nu poate constitui motiv de contestaţie în anulare în sensul art. 318 teza I din C. proc. civ. nestabilirea în sarcina pârâţilor-recurenţi a taxelor judiciare pe care contestatoarea consideră că aceştia le-ar fi datorat, observându-se că soluţia adoptată nu a fost pronunţată pe baza acestui element formal, cel al timbrajului, instanţa de recurs procedând la judecarea în fond a litigiului în urma admiterii recursului declarat de pârâţi.

Greşelile de ordin material pentru care legiuitorul permite calea contestaţiei în anulare trebuie să fie dintre cele pe baza cărora instanţa de recurs să fie dat dezlegarea litigiului, neputându-se critica în acest cadru procesual neluarea unor măsuri de către instanţa de recurs ori neadoptarea unei alte soluţii în cauză, atâta timp cât, potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., este permisă atacarea cu contestaţie în anulare a soluţiei instanţei de recurs "când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale".

În plus, calea contestaţiei în anulare a fost reglementată pentru remedierea unor erori de judecată specifice, pentru corectarea cărora nu există alt remediu procedural, această cale extraordinară de atac nefiind concepută nici ca alternativă la calea de atac a recursului, dar nici ca alternativă a altor căi speciale de atac prevăzute de legiuitor, cum este, spre exemplu cea a reexaminării la taxa judiciară de timbru, prin folosirea căreia contestatoarea ar fi putut solicita aplicarea în calea de atac a recursului, a legii taxelor judiciare de timbru în sensul apreciat de aceasta ca fiind cel legal şi corect.

Cel de-al doilea caz al contestaţiei în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., - "când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare", a fost invocat de contestatoare pentru a critica (prin completările la motivarea contestaţiei) omisiunea examinării de către instanţa de recurs a tuturor temeiurilor juridice ale cererii de chemare în judecată ori a tuturor elementelor acesteia, cum ar fi dreptul reclamantei (contestatoare) asupra bunurilor mobile, analiza existenţei titlurilor părţilor în legătură cu bunurile deduse judecăţii, a probelor litigiului (autorizaţia de construire a complexului monahal, absenţa procesului-verbal de recepţie finală a lucrărilor, emis în baza legii).

Hotărârea instanţei de recurs atacată nu poate fi examinată însă nici sub acest motiv al contestaţiei în anulare care rămâne deschis doar titularului căii de atac a recursului (deoarece acesta este singurul în drept să pretindă remedierea vătămării produsă prin omisiunea cercetării vreunui motiv de modificare sau de casare), observându-se că petenta nu a dedus un recurs spre examinare instanţei ce a pronunţat decizia civilă nr. 949 din 6 iunie 2017, judecată în care aceasta a avut poziţia procesuală de intimată.

În plus, acest motiv al contestaţiei în anulare permite criticarea deciziei de recurs doar sub aspectul invocării omisiunii examinării unui/unora din motivele de modificare sau de casare, aşadar nu şi a unora din argumentele ce au susţinut, spre exemplu un motiv al recursului, dar nici a elementelor care privesc fondul raporturilor juridice litigioase examinate de instanţa de recurs cu ocazia evocării fondului, subsecvent admiterii recursului declarat.

Cum s-a arătat, contestaţia în anulare nu a fost concepută nici ca o alternativă la calea de atac a recursului ori a altor căi procedurale speciale, dar nici ca un recurs la recurs, pentru a se putea supune evaluării, din punct de vedere al legalităţii, hotărârea instanţei de recurs.

În alte cuvinte, nefiind titulara unei căi de atac a recursului împotriva deciziei civile nr. 660 din 30 ianuarie 2016, supusă controlului de legalitate prin decizia civilă nr. 949 din 6 iunie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contestatoarea nici nu are deschisă calea contestaţiei în anulare pentru motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., motiv în puterea căruia oricum nu ar putea fi supuse cenzurii raţionamentele instanţei de recurs în soluţionarea raportului juridic litigios, aşa cum a solicitat contestatoarea atunci când a criticat decizia atacată pentru omisiunea examinării tuturor temeiurilor juridice ale cererii de chemare în judecată, ale titlurilor părţilor, ale probelor ori omisiunea soluţionării tuturor pretenţiilor deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată.

În considerarea acestor motive, contestaţia în anulare formulată va fi respinsă ca nefondată, iar în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., contestatoarea va fi obligată să plătească intimaţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 13.960 RON, constând în onorariu de avocat şi cheltuieli de deplasare ale apărătorului acestora, justificate cu documentele depuse la filele 100-105 ale dosarului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor împotriva deciziei nr. 949 din 6 iunie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Obligă pe contestatoare la plata sumei de 13.960 RON cheltuieli de judecată către intimaţii Asociaţia Mânăstirea Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava şi Naşterea Maicii Domnului Catrinari, A., H., B., C., D., E., G. şi F.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2017.