Interest Clarification in Enforcement Title Challenge Upheld; Claimant's Appeal Unfounded

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea la data de 23.01.2013, contestatorul B. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii Instituţia Primarului municipiului Oradea şi Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001 Oradea, lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 174/C/2010 pronunţată de Tribunalul Bihor în ceea ce priveşte întinderea dobânzii legale, în sensul obligării intimaţilor la plata sumei de 1.470.625,2 RON, reprezentând dobânda legală pentru neexecutare, începând cu data de 25 mai 2009.

În motivarea cererii, contestatorul a arătat că prin sentinţa menţionată cei doi debitori au fost obligaţi la plata dobânzii legale de 12%/an raportat la suma de 3.342.330 RON, ce reprezintă valoarea imobilului demolat din Oradea, str. D. Cantemir. Întrucât debitorii nu au procedat la plata benevolă a vreunei sume de bani, contestatorul s-a adresat Primăriei Municipiului Oradea, dar nu a fost luat în considerare.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 400 C. proc. civ.

După soluţionarea conflictului negativ de competenţă, dintre Judecătoria Oradea şi Tribunalul Bihor, de către Curtea de Apel Oradea, raportat la calificarea cererii deduse judecăţii contestaţie la titlu formulată în temeiul art. 400 alin. (2) C. proc. civ., a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 31/C din 26 februarie 2015 de către Tribunalul Bihor prin care s-a respins excepţia lipsei de interes a contestatorului, invocată de către intimate şi a fost admisă în parte contestaţia la titlu.

A fost lămurit dispozitivul sentinţei civile nr. 174/C/2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, în sensul că obligaţia intimaţilor privitoare la plata dobânzilor legale pentru neexecutare în favoarea contestatorului B. se va calcula raportat la dispoziţiile art. 1088 C. civ. şi anume la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, începând cu data de 25 mai 2009 şi până la momentul plăţii efective.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 174/C/2010 pronunţată de Tribunalul Bihor au fost obligaţi pârâţii Instituţia Municipiului Oradea şi Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 Oradea la plata dobânzilor legale pentru neexecutare, începând cu data de 25 mai 2009, în favoarea reclamantului B. Temeiul juridic al acestor dobânzi îl reprezintă art. 1088 C. civ., iar suma la care trebuie calculate dobânzile o reprezintă cea de 3.342.330 RON despăgubiri şi 2.100 RON cheltuieli de judecată, ambele sume acordate prin decizia civilă nr. 96 din 28 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea.

A fost respinsă excepţia lipsei de interes a contestatorului grefată pe prescripţia dreptului acestuia de a cere executarea silită, prescripţie solicitată a se constata într-un alt dosar, înregistrat pe rolul Judecătoriei Oradea la data de 20.10.2014, cu motivarea că soluţionarea prezentei cauze nu depinde de soluţionarea acţiunii în constatarea împlinirii terenului de prescripţie pentru executarea silită a sentinţei civile nr. 174/C/2010 a Tribunalului Bihor.

Având în vedere considerentele hotărârii judecătoreşti ce se tinde a fi lămurită, s-a reţinut că dobânda legală pentru neexecutare se va calcula raportat la dispoziţiile art. 1088 C. civ., şi anume dobânda de referinţă BNR, începând cu data de 25 mai 2009 până la momentul plăţii.

Concluziile expertei contabile C. în ceea ce priveşte calculul dobânzii legale în temeiul dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011 au fost înlăturate, acest act normativ nefiind aplicabil în prezenta cauză.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel contestatorul B. şi intimaţii Municipiul Oradea şi Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001 prin Primar.

Prin apelul declarat contestatorul B. a solicitat ca drepturile sale la daune moratorii să fie stabilite/calculate conform legislaţiei Uniunii Europene şi practicii CEDO, şi anume o dobândă de credit plus 3% pentru neexecutare, norme comunitare cu caracter prioritar în raport cu cele naţionale şi să se dispună suspendarea perioadei prescripţiei extinctive privind dreptul la executarea silită, până la soluţionarea prezentului dosar în mod definitiv şi irevocabil.

Prin apelul declarat, intimaţii au solicitat stabilirea obligaţiei de plată până la data de 03.06.2014, în cuantum de 998.082,92 RON.

La data de 07 mai 2015, apelantul contestator B. a depus la dosar o cerere pentru emiterea unei hotărâri parţiale pentru suma de 998.082,92 RON, datorie calculată, indicată şi recunoscută, care formează obiectul apelului declarat de pârâţi, invocând dispoziţiile art. 270 vechiul C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 370/A din 25 mai 2015, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile.

În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că, faţă de faptul că hotărârea ce se cere a fi lămurită, prin considerente, priveşte dispoziţiile art. 1088 C. civ., lămurirea dispozitivului trebuie făcută în acord cu motivarea. Aşadar, se impune calcularea dobânzii legale raportat la dobânda de referinţă a BNR, începând cu 25 mai 2009 şi până la momentul plăţii. În cauză nu se poate aplica, prin asemănare, dobânda de referinţă a D. (de la Frankfurt), majorată cu trei puncte procentuale, aşa cum reţine jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, având în vedere temeiurile juridice diferite. Soluţia învederată de către apelantul B. ar avea ca efect nesocotirea legii interne privind dobânda legală, în toate cazurile. Or, jurisprudenţa CEDO stabileşte dobânda numai în cazurile, constatate de către aceasta, de încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ceea ce nu este cazul în speţă.

De asemenea, instituţia prescripţiei executării nu este incidentă în cauza de faţă având ca obiect lămurirea titlului executoriu, ci în cadrul unei eventuale contestaţii la executare, aceasta din urmă având un regim juridic diferit.

În cauză, fiind vorba despre lămurirea unei hotărâri judecătoreşti, problema obţinerii unui nou titlu executoriu, prin pronunţarea unei hotărâri parţiale, în limita unei eventuale recunoaşteri de către partea adversă, excede cadrului procesual. Solicitarea priveşte litigiul din dosar nr. x/2009, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 174/C din 07.06.2010, o eventuală intervenţie în acest sens aducând atingere puterii lucrului judecat.

Instanţa de apel a apreciat că este nefondat şi apelul intimaţilor. Prescripţia dreptului de a cere executarea silită se invocă pe calea unei contestaţii la executare, nu în cadrul unei lămuriri a titlului. Ca atare, este firească acordarea dobânzii legale până în momentul îndeplinirii obligaţiei. "Plata efectivă" semnifică tocmai momentul executării obligaţiei, alegat de către apelanţii intimaţi. Constatarea acestui moment, dacă executarea s-a petrecut la 03.06.2014 ori nu, precum şi calcularea cuantumului dobânzii în funcţie de acest moment, se determină în cadrul executării titlului, de bunăvoie ori silit. În caz de neînţelegeri, se poate promova o contestaţie la executare având acest obiect.

Împotriva acestei decizii, părţile au declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 855 din 8 aprilie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/2013, s-au admis recursurile împotriva deciziei nr. 370/A din 25 mai 2015, ce a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanţei de apel.

A reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte cererea de suspendare a cursului prescripţiei extinctive privind dreptul de a cere executarea silită, că în mod corect instanţa de apel a considerat că o astfel de solicitare nu poate fi antamată în cadrul prezentului litigiu, ce are ca obiect o contestaţie la titlu, iar nu o contestaţie la executare.

De altfel, această cerere a fost analizată de instanţa de executare, potrivit sentinţei civile nr. 77 din 24 aprilie 2015 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 756 din 6 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, aşa încât recurentul-contestator nu mai justifică niciun interes actual în legătură cu verificarea acestui motiv. Prin cele două hotărâri menţionate anterior a fost analizată cererea intimaţilor prin care aceştia au solicitat să se constate că s-a împlinit termenul de prescripţie pentru a se putea cere executarea silită.

Înalta Curte a apreciat, de asemenea, că nu pot fi primite argumentele invocate de contestator privind incidenţa în cauză a legislaţiei Uniunii Europene ori a jurisprudenţei C.E.D.O. în legătură cu valoarea dobânzii care poate fi aplicată la suma constatată drept creanţă în favoarea acestei părţi, date fiind, pe de o parte, considerentele hotărârii al cărei dispozitiv se cere a fi lămurit, iar, pe de altă parte, împrejurarea că în situaţia de faţă nu se constată o neconcordanţă între legislaţia internă şi cea internaţională de natură a face aplicarea prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

S-a reţinut că, în situaţia de faţă, obligaţia stabilită în sarcina Comisiei Locale de Aplicare a Legii nr. 10/2001 Oradea, prin decizia civilă nr. 96/2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, nu este de plată a unei sume de bani, ci de conformare la executarea dispozitivului acestei hotărâri, prin care s-a constatat dreptul reclamantului B. la despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Oradea, str. D. Cantemir, în valoare de 3.342.330 RON, sumă ce urmează a fi actualizată la data plăţii, respectiv de a se face demersurile necesare în vederea achitării acestor despăgubiri, conform Titlului VII Cap. V al Legii nr. 247/2005.

Înalta Curte a constatat că, la momentul pronunţării titlului executoriu, anume decizia civilă nr. 96 din 28 mai 2009 a Curţii de Apel Oradea, dobânda legală era reglementată de O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti. Ulterior, O.G. nr. 9/2000 a fost abrogată prin art. 11 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar fiscale în domeniul bancar, începând cu data de 1.09.2011.

Ca atare, pentru a evalua daunele interese în cauză, instanţa de judecată trebuia să se raporteze la dispoziţiile art. 1088 C. civ. cu referire la O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011 şi, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi de împrejurarea că, în speţă, contestatorul s-a plâns că nu s-a efectuat un calcul matematic asupra prejudiciului care i-a fost cauzat, aceasta avea obligaţia ca, în temeiul art. 129 C. proc. civ., să pună în discuţia părţilor necesitatea efectuării unei expertize pentru determinarea cuantumului daunelor moratorii datorate.

Neprocedând în acest sens, instanţa de apel nu a răspuns criticilor formulate şi nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt dedusă judecăţii, cu atât mai mult cu cât s-a susţinut, de către intimaţi, că obligaţia instituită prin titlul executoriu, de continuare a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 prin înaintarea dosarului notificatorului B. la Instituţia Prefectului Judeţului Bihor, a fost îndeplinită la data de 3.06.2014, astfel cum rezultă din adresa din 30 mai 2014 emisă de Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 Oradea.

Or, în aceste condiţii, instanţa de apel trebuia să verifice dacă obligaţia instituită prin decizia civilă nr. 96/2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea a fost îndeplinită în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005 în vigoare la data pronunţării titlului executoriu, precum şi momentul până la care sunt datorate daunele interese moratorii.

În rejudecare, apelanţii-pârâţi au depus, la data de 24.11.2016, note de şedinţă prin care au învederat că, în urma contestaţiei la executare formulată împotriva titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 174/C/2010 a Tribunalului Bihor prin care s-a stabilit obligaţia de plată a dobânzilor legale pentru neexecutare, cauză ce a format obiectul dosar nr. x/2015, Tribunalul Bihor, prin decizia civilă nr. 727/A/2016 definitivă, a stabilit atât perioada pentru care se vor acorda dobânzile legale pentru neexecutare, respectiv 25.05.2009-03.06.2014, cât şi cuantumul acestor dobânzi, respectiv suma 998.082,92 RON.

Prin notele de şedinţă depuse la data de 10.01.2017, apelantul contestator a arătat că daunele moratorii curg până la momentul la care documentaţia înaintată Prefectului a primit avizul de legalitate. Sub acest aspect, data de 3 iunie 2014 avansată de către intimate nu corespunde realităţii, deoarece această documentaţie a fost restituită de către Instituţia Prefectului şi redepusă de Comisia Locală la data de 15 ianuarie 2015, doar pentru a fi din nou restituită de către Prefect la data de 2 iunie 2015.

Decizia civilă nr. 727/A/2016 a Tribunalului Bihor, ce a soluţionat contestaţia la executare, nu are autoritate de lucru judecat sau putere de lucru judecat în cauză, având în vedere că prezentul dosar are ca obiect lămurirea titlului pus în executare silită în cadrul căreia a fost formulată contestaţia la executare propriu zisă. Din considerentele deciziei rezultă că, pentru a pronunţa hotărârea, instanţa de executare a avut în vedere poziţia comună a părţilor cu privire la calculul dobânzii legale în perioada 25.05.2009-03.06.2014, poziţie exprimată prin notele de şedinţă depuse la dosar de către creditor în data de 26.05.2016. Prin aceste note de şedinţă s-a arătat că acel calcul matematic este corect în raport de perioada indicată chiar de contestatoarea-debitoare şi de faptul că, la acea dată, lămurirea titlului executoriu s-a făcut, în mod nedefinitiv, prin sentinţa civilă nr. 33/C din 26 februarie 2015 pronunţată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2013*, sentinţă a cărei legalitate şi temeinicie face obiectul prezentului apel.

Prin decizia nr. 355/A din 15 mai 2017 Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, rejudecând după casare, a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestator împotriva sentinţei pronunţate de tribunal. A admis apelul intimaţilor Municipiul Oradea prin Primar şi Comisia locală Oradea de aplicare a Legii nr. 10/2001 împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, stabilind că obligaţia intimaţilor privitoare la plata dobânzilor legale pentru neexecutare se va calcula pe perioada 25 mai 2009 şi până la 3 iunie 2014 şi este în sumă de 998.082,92 RON. A menţinut restul dispoziţiilor hotărârii apelate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că, în rejudecare, potrivit îndrumărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia de casare, trebuie lămurite următoarele aspecte: momentul până la care se datorează dobânzile legale stabilite prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 174/C/2010 a Tribunalului Bihor (ce reprezintă data la care obligaţia instituită prin decizia civilă nr. 96/2009 pronunţată de către Curtea de Apel Oradea a fost îndeplinită în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005) şi care este cuantumul daunelor interese datorate conform art. 1088 C. civ., prin raportare la actele normative care au reglementat dobânda legală, iar în acest sens instanţa de casare a considerat că trebuie să se pună în discuţia părţilor necesitatea efectuării unei expertize pentru determinarea cuantumului daunelor moratorii.

În privinţa momentului până la care curg daunele moratorii, stabilite prin sentinţa civilă nr. 174/C/2010 a Tribunalului Bihor, din probaţiunea cu înscrisuri administrată în cauză, curtea de apel a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 534/C din 18 iunie 2007 dată în dosar nr. x/2004, Tribunalul Bihor a admis contestaţia formulată de B. împotriva procesului-verbal nr. x de stabilire a ofertei de despăgubiri, respectiv a dispoziţiei nr. 4142/2004, emise de Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 Oradea, pe care le-a anulat şi a dispus continuarea procedurii privind acordarea de despăgubiri, având în vedere sumele stabilite în expertiza efectuată în cauză, de 555.071,7 RON.

Prin decizia civilă nr. 96 din 28 mai 2009, Curtea de Apel Oradea a admis apelul declarat de B. împotriva sentinţei civile de mai sus, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Oradea, str. D. Cantemir, în valoare de 3.342.330 RON, ce se va actualiza la data plăţii începând cu 23 aprilie 2009. A obligat pe Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei municipiului Oradea prin Primar să facă demersurile necesare în vederea achitării acestor despăgubiri, conform Titlului VII Cap. V al Legii nr. 247/2005. Totodată intimaţii au fost obligaţi să achite apelantului suma de 2.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 14 octombrie 2009, sub dosar nr. x/2009, reclamantul B. a solicitat să fie obligaţi pârâţii la plata: sumei de 3.342.330 RON despăgubiri, cu penalităţi de întârziere de 1%/zi; a sumei de 2.100 RON, cheltuieli de judecată din dosar nr. x/2004 al Curţii de Apel Oradea; a unei dobânzi legale de 12% pe an pentru folosul nerealizat datorită pasivităţii legate de plată, conform sentinţei civile nr. 534/C/2007 a Tribunalului Bihor, precum şi alte daune ce sunt consecinţă directă a amânărilor nejustificare şi a refuzului privind soluţionarea cauzei de revendicare a imobilului.

Prin sentinţa civilă nr. 174/C din 7 iunie 2010, pronunţată în dosar nr. x/2009, Tribunalul Bihor a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte obligarea pârâţilor la plata sumei de 3.342.330 RON despăgubiri şi a cheltuielilor de judecată, a admis, în parte, acţiunea reclamantului B., a obligat pe pârâţii Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 Oradea şi Instituţia Municipiului Oradea la plata dobânzilor legale pentru neexecutare, începând cu data de 25 mai 2009, în favoarea reclamantului. S-au respins celelalte cereri privind acordarea penalităţilor de întârziere de 1% pe zi şi alte daune solicitate, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a apreciat că reclamantul este îndreptăţit la dobânda legală ca daune moratorii, în baza art. 1088 C. civ., deoarece nu a primit executarea creanţei sale, aşa cum s-a stipulat prin decizia civilă nr. 96 din 28 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, iar dobânda este preţul lipsei de folosinţă.

Această hotărâre a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 5727 din 4 iulie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispozitivul sentinţei civile nr. 174/C din 7 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2009 se solicită a fi lămurit pe calea contestaţiei la titlu formulată de contestator în prezentul dosar.

Aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele deciziei de casare nr. 855 din 8 aprilie 2016, obligaţia stabilită în sarcina Comisiei Locale Oradea de aplicare a Legii nr. 10/2001 prin decizia civilă nr. 96 din 28 mai 2009 a Curţii de Apel Oradea nu este de plată a unei sume de bani, ci de conformare la executarea dispozitivului acestei hotărâri, respectiv de a face demersurile necesare în vederea achitării despăgubirilor, conform Titlului VII, cap. V al Legii nr. 247/2005.

Cu toate acestea, prin sentinţa civilă nr. 174/C din 7 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bihor s-au stabilit daune interese moratorii în baza art. 1088 C. civ., constând în dobânda legală, ce se acordă pentru neexecutarea unei obligaţii de a da o sumă de bani, aspect care nu a mai putut fi însă analizat în cadrul prezentei contestaţii la titlu.

Curtea a reţinut că, în baza deciziei nr. 96 din 28 mai 2009 a Curţii de Apel Oradea, Primarul municipiului Oradea a emis dispoziţia nr. x din 5 noiembrie 2009 prin care s-a propus acordarea despăgubirilor, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, notificatorului B., decizie ce a fost comunicată contestatorului.

Prin acţiunea înregistrată sub dosar nr. x/2010 al Tribunalului Bihor, B. a solicitat anularea dispoziţiei Primarului municipiului Oradea nr. x/2009. Prin sentinţa civilă nr. 143/C/din 20.05.2010, Tribunalul Bihor a respins cererea reclamantului B., constatând că dispoziţia primarului nr. x/2009 a fost emisă în considerarea şi executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi cu respectarea acesteia, neexistând vreun motiv de nelegalitate.

Împotriva acestei sentinţe, contestatorul a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 280/A din 28 mai 2014, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. x/2010, a fost constatat perimat.

După soluţionarea definitivă a dosarului în care contestatorul B. a solicitat anularea dispoziţiei primarului nr. x din 5 noiembrie 2009, Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 Oradea a înaintat Prefecturii judeţului Bihor dosar nr. x/2001, nr. 11/2001 şi nr. 12/2001-conexate, aferente notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de B., în vederea definitivării procedurilor administrative de acordare a despăgubirilor, în conformitate cu dispoziţia Primarului mun. Oradea nr. x/2009 şi a deciziei civile nr. 96/2009 a Curţii de Apel Oradea, adresa de înaintare din 30 mai 2014 fiind înregistrată la Prefectura Bihor din 3 iunie 2014.

Apelanţii-pârâţi au arătat că nu au trimis până la această dată dosarul administrativ cuprinzând dispoziţia primarului din 5 noiembrie 2009 către Prefectura Bihor pentru motivul că au aşteptat finalizarea definitivă a dosar nr. x/2010, iar dacă ar fi înaintat dosarul administrativ anterior, oricum ar fi fost returnat de către prefectură.

Curtea a reţinut însă că în sarcina acestora exista, stabilită prin hotărâre judecătorească, obligaţia de a face demersurile necesare în vederea achitării despăgubirilor, către notificator, conform Titlului VII Cap. V al Legii nr. 247/2005. Totodată contestaţia împotriva dispoziţiei primarului din 5 noiembrie 2009 s-a soluţionat în primă instanţă la data de 20 mai 2010, iar pârâtele au aşteptat să se perime apelul împotriva hotărârii primei instanţe, perimare care s-a constatat patru ani mai târziu, pentru a înainta dosarul, deşi erau obligate la daune moratorii pentru întârziere printr-o hotărâre irevocabilă.

A rezultat aşadar că dosarul administrativ a fost înregistrat la Prefectura judeţului Bihor, în vederea transmiterii către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la data de 3 iunie 2014. Dosarul cuprindea dispoziţia Primarului municipiului Oradea nr. x/2009 prin care s-a propus acordarea despăgubirilor, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

La data de 9 octombrie 2014, aşadar după 4 luni de la înregistrarea dosarului administrativ la Prefectura Bihor, contestatorul B. a depus la această instituţie o cerere şi un set de înscrisuri cu care a dorit să dovedească faptul că valoarea imobilului fostă proprietate a antecesoarei sale este alta, înscrisuri ce a solicitat a fi ataşate la dosarul administrativ de Legea nr. 10/2001, aspect ce a determinat retransmiterea dosarului administrativ de Legea nr. 10/2001, deşi dispoziţia nr. x/2009 de acordare a unei despăgubiri în suma de 3.342.330 RON a fost emisă în executarea şi cu respectarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile decizia civilă nr. 96/2009 a Curţii de Apel Oradea, iar legalitatea sa a fost constatată, de asemenea, prin hotărâre irevocabilă sentinţa civilă nr. 143/C/2010 Tribunalul Bihor, aşadar cuantumul despăgubirilor acordate nu mai putea fi modificat pe baza înscrisurilor depuse de contestator.

După completarea dosarului de Legea nr. 10/2001, prin anexarea actelor depuse de contestatorul B., dosarul administrativ a fost înaintat din nou prin adresa din 14 ianuarie 2015 către Prefectura Jud. Bihor (având nr. de înregistrare 435 din 15 ianuarie 2015 la Prefectura Bihor).

Afirmaţiile contestatorului apelant în sensul că dosarul administrativ de Legea nr. 10/2001 a fost retrimis Comisiei Locale Oradea datorită modului defectuos de lucru şi pentru că ar fi fost incomplet, au fost constatate nereale, legalitatea dispoziţiei Primarului municipiului Oradea nr. x/2009 fiind constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Totodată s-a reţinut că, la patru luni după ce dosarul a fost înregistrat pentru a doua oară la Prefectura judeţului Bihor, contestatorul a depus la această instituţie o cerere, înregistrată sub nr. 220/P/15.05.2015, prin care a solicitat din nou restituirea dosarului de Legea nr. 10/2001 către Primăria Oradea pentru motivul că în dispoziţia primarului nr. x/2009 nu este trecută adresa sa exactă la care îşi are domiciliul solicitare formulată de petent la 6 ani după emiterea dispoziţiei şi după ce legalitatea acesteia a fost constatată în mod irevocabil de către instanţele de judecată, solicitând modificarea dispoziţiei cu adresa exactă şi acordarea, în compensare, a unui alt imobil.

Cu toate că acesta nu reprezintă un motiv de nulitate şi nelegalitate a dispoziţiei primarului (având în vedere că domiciliul unui notificator se poate modifica de mai multe ori până la finalizarea procedurii administrative), la data de 2.06.2015, Prefectura judeţului Bihor a restituit dosarul administrativ către Comisia Locală Oradea, cu solicitarea corectării adresei de domiciliu a petentului şi analizării cerinţelor acestuia. Dosarul nu a fost returnat însoţit de vreun referat de nelegalitate, Prefectura Bihor dând curs solicitării exprese a notificatorului.

Având în vedere acest aspect, la data de 30 iunie 2015, a fost emisă dispoziţia Primarului municipiului Oradea nr. 1705 de modificare a dispoziţiei nr. x/2009, în ce priveşte adresa de domiciliu a petentului, iar prin adresa din 30 iunie 2015 (înregistrată la Prefectura Bihor din 07 iulie 2015) Comisia Locală a înaintat Prefecturii jud. Bihor dosarul de Legea nr. 10/2001 conţinând dispoziţia primarului modificată, în vederea transmiterii acestuia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

La data de 21 iulie 2015, Instituţia Prefectului Bihor a emis avizul de legalitate a dispoziţiei primarului nr. x/2009, modificată prin dispoziţia primarului din 30 iunie 2015.

După ce dosarul administrativ a fost trimis la ANRP, contestatorul B. a atacat în instanţă şi dispoziţia primarului nr. x/2015 (prin care s-a modificat domiciliul din dispoziţia anterioară, la solicitarea acestuia) şi a înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 3 august 2015, o nouă acţiune, solicitând anularea parţială a dispoziţiei. Această acţiune a format obiectul dosar nr. x/2015.

Totodată, în data de 1 februarie 2016, contestatorul B. a depus la Prefectura jud. Bihor o cerere prin care a solicitat să fie oprită trimiterea dosarelor administrative de revendicare către ANRP până la soluţionarea dosar nr. x/2015.

Urmare a cererii acestuia, Prefectura jud. Bihor a solicitat ANRP să restituie dosarele administrative privind pe notificatorul B. (adresa din 8.02.2016).

În data de 23 martie 2016, ANRP a restituit către Prefectura jud. Bihor, în original, dosarul de Legea nr. 10/2001 al contestatorului, iar în data de 4 aprilie 2016 această instituţie a returnat din nou dosarul administrativ către Comisia Locală Oradea (adresa înregistrată la Primăria Oradea din 6 aprilie 2016), având în vedere că titularul a contestat dispoziţia nr. x/2015.

Prin sentinţa civila nr. 4/C din 18.01.2016 dată în dosar nr. x/2015, Tribunalul Bihor a respins contestaţia formulată de reclamantul B. având ca obiect anularea dispoziţiei primarului din 30 iunie 2015. Această hotărâre a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 563/AP din 21.06.2016 pronunţată de Curtea de Apel Oradea.

Prin adresa din 7 iulie 2016 (înregistrată la Prefectura Bihor din 25 iulie 2016), Comisia Locală a transmis din nou dosarul administrativ de Legea nr. 10/2001 către Prefectura jud. Bihor în vederea înaintării către ANRP.

În raport de cele reţinute, instanţa de apel a constatat că apelanţii pârâţi şi-au îndeplinit, la data de 3 iunie 2014, obligaţia stabilită în sarcina lor prin titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 96/2009 a Curţii de Apel Oradea, înaintând către Prefectura jud. Bihor dosar nr. x/2001, nr. 11/2001 şi nr. 12/2001-conexate, aferente notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de către contestator, în vederea definitivării procedurilor administrative de acordare a despăgubirilor.

Restituirile ulterioare ale dosarului administrativ nu pot fi imputate apelantelor-pârâte, ci contestatorului B., care a uzat de toate mijloacele posibile pentru ca dosarul de Legea nr. 10/2001 să nu ajungă la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Astfel, deşi, dispoziţia Primarului mun. Oradea nr. x/2009 de acordare a unei despăgubiri în suma de 3.342.330 RON a fost emisă în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, contestatorul, după înaintarea dosarului către Prefectura jud. Bihor, a depus înscrisuri prin care a contestat cuantumul despăgubirilor, determinând restituirea dosarului. Apoi, după a doua retransmitere a dosarului către Prefectura Bihor şi după 6 ani de la emiterea dispoziţiei, contestatorul a solicitat modificarea acesteia în ceea ce priveşte adresa sa de domiciliu, determinând din nou restituirea dosarului administrativ. Iar după ce adresa sa de domiciliu a fost modificată, contestatorul a atacat şi dispoziţia prin care s-a dispus această modificare, determinând din nou restituirea dosarului administrativ.

În consecinţă, sub aspectul momentului până la care curg daunele moratorii, curtea a reţinut ca fiind întemeiate criticile formulate de apelanţii-pârâţi, în sensul că acestea sunt datorate până la data de 3 iunie 2014, dată la care creditorul şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu şi nu până la data plăţii, cum în mod eronat a dispus instanţa de fond prin sentinţa apelată, în condiţiile în care obligaţia stabilită în sarcina pârâţilor nu este o obligaţie de plată a unei sume de bani, ci una de a face intuitu personae.

Cu privire la determinarea cuantumului daunelor interese moratorii stabilite prin sentinţa civilă nr. 174/C/2010, curtea de apel a reţinut, în raport de art. 399 alin. (1) şi art. 404 alin. (1) C. proc. civ., următoarele aspecte:

Pe calea contestaţiei la executare se pot urmări doar clarificări asupra înţelesului, întinderii sau a modului de aplicare a titlului executoriu, legiuitorul creând în acest fel posibilitatea, pentru instanţa emitentă a titlului, să facă lămuriri de natură a permite executarea fără dificultăţi a hotărârii.

După pronunţarea de către Înalta Curte a deciziei de casare nr. 855 din 8 aprilie 2016, prin care s-a considerat că se impune ca instanţa de apel să determine cuantumul daunelor interese moratorii datorate şi în acest scop să pună în discuţia părţilor necesitatea efectuării unei expertize (expertiză care, de altfel, a fost efectuată de către tribunal, dar concluziile acesteia nu au fost reţinute de instanţa de fond), în urma soluţionării contestaţiei la executare propriu-zisă ce a format obiectul dosar nr. x/2015 al Tribunalului Bihor, prin decizia civilă nr. 727/A/2016 din 30 iunie 2016-definitivă s-a stabilit că suma datorată cu titlu de dobânzi pentru neexecutare în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 174/C/2010 este, pentru perioada 25.05.2009-3.06.2014, de 998.082,92 RON şi s-au anulat formele de executare silită pornite în dosar execuţional nr. x/2015 al SEJ E. până la concurenţa acestei sume.

În acest ultim dosar, tribunalul a reţinut că, la data de 26 mai 2016, creditorul a achiesat la susţinerile debitoarei în sensul că suma pe care aceasta i-o datorează pentru neexecutare pentru perioada 25.05.2009-3.06.2014 este de 998.082,92 RON şi, având în vedere poziţia comună exprimată de părţi cu privire la suma datorată, s-a impus anularea în parte a formelor de executare silită.

Totodată, prin sentinţa civilă nr. 152/C din 19.09.2016, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2016, a fost admisă în parte cererea formulată de petentul Municipiul Oradea prin Primar în contradictoriu cu intimaţii B. şi SEJ E. şi a fost eşalonat, pe o perioadă de 3 ani, debitul în valoare de 998.082,92 RON reprezentând dobânzi pentru neexecutare calculate pentru perioada 25.05.2009-3.06.2014, după cum urmează: prima tranşă în valoare de 500.000 RON se va achita până la finele anului 2016, iar diferenţa se va achita în cursul anilor 2017 şi 2018, în 8 rate trimestriale egale. Această hotărâre a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 6/A/2017 dată de Curtea de Apel Oradea şi a fost executată parţial de Municipiul Oradea care a achitat prima tranşă şi cea mai mare din debit, aferentă anului 2016.

În raport de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs este obligatorie sub două aspecte: asupra modului în care instanţa de recurs a rezolvat problema de drept din speţă şi asupra necesităţii de a se administra anumite probe. Prevederile textului menţionat conduc şi la concluzia potrivit căreia, în privinţa problemelor de fapt, instanţa de rejudecare are o deplină putere de apreciere, putere izvorâtă din regula că stabilirea stării de fapt este de atributul exclusiv al instanţei de fond, iar în cadrul rejudecării ea poate să ajungă la o altă soluţie decât aceea pronunţată anterior, sau, dimpotrivă, poate menţine constatările de fapt anterioare.

Excepţie de la obligaţia de respectare a opiniei juridice a instanţei de control face numai situaţia în care, după casare şi în timpul rejudecării fondului, intervin elemente noi, care nu au putut fi avute în vedere de instanţa de recurs.

Or, în speţă, după data pronunţării deciziei de casare, părţile de comun acord au determinat cuantumul daunelor interese moratorii datorate conform titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 174/C/2010 a Tribunalului Bihor, iar de acordul lor s-a luat act printr-o hotărâre judecătorească definitivă, ulterior acest debit s-a eşalonat în mai multe rate, printr-o altă hotărâre definitivă, iar debitorul a achitat parţial această sumă, astfel că, raportat la aceste aspecte nou intervenite în rejudecare, după casarea cu trimitere, s-a constatat că efectuarea unei expertize contabile, sub aspectul determinării cuantumului daunelor moratorii, a devenit inutilă.

Contestaţia la titlu este destinată să expliciteze dispozitivul hotărârii care urmează a fi valorificat pentru a se putea proceda la executarea silită.

Aşa cum a rezultat din hotărârile judecătoreşti anterior menţionate, pronunţate după trimiterea cauzei spre rejudecare, atât debitorul cât şi creditorul au fost de acord cu modul în care urmează a se face executarea în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 174/C/2010 dată de Tribunalul Bihor, sens în care prin decizia civilă nr. 727/A/2016 din 30.06.2016 au fost anulate în parte a formele de executare şi s-a dispus continuarea executării pentru suma acceptată de ambele părţi ca fiind datorată, iar debitorul a plătit debitul, astfel cum a fost eşalonat.

În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că nu se mai pune problema existentei unor neclarităţi cu privire la înţelesul, întindererea sau a modului de aplicare a titlului executoriu, acesta fiind executat de debitor în forma acceptată de creditor.

Împotriva deciziei nr. 355/A din 15 mai 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, a declarat recurs contestatorul B., nemotivat, cu precizarea că va depune motivele după comunicarea hotărârii. Din verificarea actelor dosarului, s-a observat că, deşi contestatorul a solicitat comunicarea tuturor actelor la domiciliul ales, respectiv la sediul SCA F. şi Asociaţii, în Bucureşti, decizia atacată a fost comunicată de Curtea de apel numai la domiciliul contestatorului în Oradea.

În şedinţa publică din 4 octombrie 2017, a fost înmânat apărătorului recurentului un exemplar al deciziei curţii de apel, în cauză acordându-se un nou termen de judecată pentru depunerea motivelor de recurs şi comunicarea acestora către intimaţi.

La 11 octombrie 2017, s-au depus motivele de recurs, comunicate intimaţilor la 12 octombrie 2017.

Prin motivele de recurs, circumscrise art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, rejudecând, admiterea apelului contestatorului şi lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 174/C/2010 a Tribunalului Bihor, în sensul că obligaţia intimaţilor Municipiul Oradea şi Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 Oradea privitoare la plata dobânzilor legale pentru neexecutare, calculată pe perioada 25 septembrie 2009 7 iulie 2015, este în sumă de 1.270.865,28 RON.

În subsidiar, dacă se va considera că stabilirea datei de 3 iunie 2014 a fost făcută cu respectarea legii, având în vedere dispoziţiile deciziei de casare cu privire la dobânda aplicabilă, recurentul a solicitat lămurirea dispozitivului sentinţei tribunalului, în sensul că obligaţia intimaţilor calculată pe perioada 25 septembrie 2009 3 iunie 2014, este în sumă de 1.144.803,73 RON.

A considerat recurentul că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea obligaţiilor impuse prin decizia de casare a Înaltei Curţi, prin care s-a stabilit că instanţa de apel va trebui să se raporteze la art. 1088 C. civ. cu referire la O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011, să pună în discuţia părţilor necesitatea efectuării unei expertize şi să verifice dacă obligaţia instituită prin decizia civilă nr. 96/2009 a Curţii de Apel Oradea a fost îndeplinită în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005, precum şi momentul până la care sunt datorate daunele interese moratorii.

Recurentul a arătat că instanţa de trimitere a respectat doar în parte decizia de casare, în sensul că a efectuat demersuri pentru a verifica dacă obligaţia instituită prin decizia civilă nr. 96/2009 a Curţii de Apel Oradea a fost îndeplinită în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005, însă a făcut o greşită aplicare a legii la situaţia de fapt şi nu a avut în vedere dispoziţiile art. 1088 C. civ. cu referire la O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011 atunci când a stabilit cuantumul daunelor moratorii.

Cu privire la situaţia de fapt, a precizat că documentaţiile depuse de către intimata Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001 la datele de 03.06.2014 şi 15.01.2015 au fost returnate de către Prefect. Indiferent de motivul returnării, intimata nu a obiectat sau contestat în vreun fel actul administrativ emis de prefect, acesta bucurându-se, în consecinţă, în opinia recurentului, de prezumţia de legalitate. Mai mult decât atât, culpa intimatei în ceea ce priveşte a doua restituire este dovedită din perspectiva faptului că aceasta a propus şi primarul a emis o decizie de modificare a celei iniţiale.

În cazul în care intimatele ar fi depus documentaţii apte să conducă la emiterea avizului de legalitate acesta ar fi fost emis, indiferent şi independent de solicitările/opiniile reclamantului; dacă Prefectul ar fi restituit în mod nejustificat documentaţia Primăriei Municipiului Oradea, respectiv Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, acestea aveau posibilitatea şi chiar obligaţia de a contesta, în contencios administrativ, acest act sau de a formula anumite obiecţiuni, eventual sub forma plângerii administrative prealabile.

Cu privire la calculul dobânzii legale, a arătat că hotărârea pronunţată nesocoteşte decizia de casare care a rezolvat deja problema de drept aflată în dezbatere: cuantumul dobânzii legale se stabileşte prin raportare la actele normative intrate succesiv în vigoare, respectiv O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011. Se are în vedere problema de drept şi nu problematica administrării probei cu expertiză, asupra căreia instanţa de casare a stabilit necesitatea punerii acesteia în discuţia părţilor; proba a fost pusă (formal, este adevărat) în discuţia părţilor iar neadministrarea sa este suplinită de calculul prezentat de reclamant sub forma unui raport de expertiză extrajudiciar.

Articolul 315 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. nu prevede nicio situaţie de excepţie în ceea ce priveşte posibilitatea instanţei de fond de a nu aplica dispoziţiile de casare. Norma este una imperativă, de strictă interpretare iar orice încălcare a acesteia determină nulitatea hotărârii pronunţate cu încălcarea acesteia. Nulitatea este una absolută şi necondiţionată de existenţa unei vătămări, vătămarea fiind prezumată de legiuitor.

Mai mult decât atât, instanţa de apel, în scopul de a eluda decizia de casare, a reţinut în mod eronat faptul că recurentul a achiesat în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor la suma de 998.082,92 RON şi că decizia pronunţată în aceea cauză se impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

Decizia civilă nr. 727/A/2016 a Tribunalului Bihor nu poate avea autoritate sau putere de lucru judecat în prezenta cauză având în vedere că aceasta are ca obiect tocmai lămurirea titlului executoriu în baza căruia a fost începută executarea silită; contestaţia la executare are un caracter subsidiar faţă de prezenta cauză. În cazul în care, după rămânerea definitivă a contestaţiei la titlu, se vor ivi contradicţii între titlu şi hotărârea din contestaţia la executare atunci acestea se vor regla prin continuarea/încetarea/limitarea sau chiar restituirea unor prestaţii. Decizia nu cuprinde nicio dispoziţie în considerente sau în dispozitiv de natură să conducă la concluzia că instanţa învestită cu contestaţia la titlu trebuie să pronunţe o hotărâre într-un anume sens sau să admită vreo excepţie (neinvocată, de altfel).

Susţine că nu a exprimat tacit sau expres vreun acord sau punct de vedere în sensul în care dobânda legală este doar dobânda de referinţă a G.. sau că daunele moratorii se vor calcula doar până la data de 03.06.2014, ci doar că acel calcul este corect în raport de două elemente cuantumul dobânzii şi data până la care se calculează, ambele elemente trebuind a fi determinate, astfel cum a dispus instanţa de control prin hotărârea de casare, prin raportare la actele normative care au stabilit cuantumul acesteia (O.G. nr. 9/2000, O.U.G. nr. 13/2011) şi statuând dacă obligaţia instituita prin decizia civilă nr. 96/2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea a fost îndeplinită şi data la care aceasta a fost îndeplinită.

A mai arătat că nu a achiesat la pretenţiile debitoarei, ci a depus o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri parţiale pentru respectiva sumă, dat fiind că, cel puţin în limita sa, debitoarea a recunoscut existenţa şi întinderea creanţei. Plecând de la prevederile art. 270 C. proc. civ., a opinat că, în faza de executare, calitatea de pârât o are debitorul şi nu creditorul, astfel încât intimaţii sunt cei care au recunoscut o parte din debitul datorat către reclamant.

Apreciază că, deşi şi celalalt aspect era menţionat în aceeaşi hotărâre data până la care se calculează daunele interese instanţa de apel nu s-a A."ascuns" în spatele puterii de lucru judecat a hotărârii din contestaţia la executare propriu-zisă, ci a administrat probe şi a analizat acest aspect în mod nemijlocit. Paradoxal, nu a procedat în aceeaşi manieră şi în ceea ce priveşte procentul dobânzii legale, între cele două hotărâri pronunţate decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi decizia Tribunalului Bihor preferând-o pe cea din urmă.

Intimatele au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Prima critică formulată este întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi se referă la nerespectarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor obligatorii conţinute în decizia de casare în ceea ce priveşte calculul dobânzii legale prin raportare la O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011, împrejurare ce ar atrage, în opinia recurentului, nulitatea deciziei atacate.

Înalta Curte reţine că, prin decizia de casare, astfel cum, de altfel, susţine şi recurentul, instanţa de control judiciar a dispus cu privire la două aspecte ce se impuneau a fi lămurite la rejudecarea cauzei: perioada pentru care se datorează dobânda şi cuantumul acesteia, prin raportare la legislaţia specială care îl reglementează.

Procedând la verificarea raţionamentului judiciar al instanţei de apel, se constată că, în mod corect, aceasta a valorizat situaţia de fapt de la momentul rejudecării cauzei, caracterizată prin apariţia, ulterior dezlegării date de instanţa de recurs, a unei împrejurări apreciate ca fiind relevantă pentru situaţia juridică din prezenta cauză, şi anume, pronunţarea, în mod definitiv şi irevocabil, a unei hotărâri judecătoreşti în contestaţia la executare propriu-zisă, prin care instanţa de executare a statuat cu privire la cuantumul datorat şi întinderea obligaţiei.

Recurentul a susţinut că, odată ce problema de drept referitoare la temeiul juridic în baza căruia se calculează dobânzile, a fost dezlegată în recurs, nu există situaţii de excepţie care să exonereze instanţa de rejudecare de obligaţia, statuată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., de a aplica prevederile dispoziţiei de casare, însă o astfel de afirmaţie este corectă numai în situaţia în care nu au intervenit elemente de fapt, cu semnificaţie juridică nouă, ce nu au putut fi avute în vedere de instanţa superioară de control judiciar la momentul casării.

Cum faza procesuală a apelului are un caracter devolutiv iar situaţia juridică nouă poate fi analizată în limitele învestirii instanţei, în măsura în care există o legătură cu obiectul dedus judecăţii, în mod corect şi fără a se putea considera că a încălcat dispoziţiile deciziei de casare, instanţa de apel a ţinut cont, parţial, şi de cele statuate în contestaţia la executare, neputând ignora efectele unei hotărâri judecătoreşti cu incidenţă în soluţionarea cauzei.

Astfel, respectând îndrumările deciziei de casare, instanţa de apel a reţinut, pe baza unui raţionament propriu, că perioada pentru care sunt datorate despăgubirile este 25.05.2009-03.06.2014, şi că, relativ la această perioadă, s-a statuat într-un alt litigiu, finalizat după ce prezenta cauză a fost trimisă spre rejudecare, asupra unei anume modalităţi de determinare a cuantumului acestora, convenit chiar de părţi şi, ca urmare, a apreciat că nu se mai impune recalcularea acestora în prezenta cauză, printr-un algoritm distinct, respectiv cu luarea în considerare a dispoziţiilor legale în materie, în succesiunea lor temporală, sub acest aspect fiind preluată dezlegarea anterioară a instanţei de recurs, cu privire la care, potrivit aprecierilor instanţei, însuşi reclamantul a achiesat.

Această împrejurare nu echivalează, cum susţine recurentul, cu ignorarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor obligatorii ale deciziei de casare cu privire la modul de calcul al despăgubirilor, câtă vreme, pentru perioada în care s-a constatat că sunt datorate, s-a apreciat că un nou calcul a devenit inutil în condiţiile în care cuantumul lor a fost stabilit într-un litigiu soluţionat, în mod definitiv, anterior pronunţării hotărârii atacate, în care s-a ţinut cont de acordul părţilor asupra acestuia.

Aprecierea recurentului potrivit căreia, în acel litigiu, a fost dedusă judecăţii o contestaţie la executare propriu-zisă, a cărei soluţie trebuie să aibă un caracter subsidiar dezlegărilor din prezentul litigiu, ce poartă asupra unei contestaţii la titlu, sunt nerelevante în economia raţionamentului judiciar din speţă, câtă vreme, în prezenta cauză, au fost analizate, în primul ciclu procesual, în mod irevocabil, elemente ce ţin de comportamentul debitorului obligaţiei de a face, ulterior instituirii acesteia prin titlul a cărui întindere se solicită a fi lămurită, motiv pentru care o astfel de analiză s-a suprapus cu cea dedusă judecăţii în contestaţia la executare propriu-zisă. Ca atare, modalitatea improprie în care recurentul a ales două căi procedurale distincte (contestaţie la titlu şi contestaţie la executare propriu-zisă) pentru valorificarea aceloraşi aspecte a condus la o astfel de situaţie procesuală de suprapunere a unor dezlegări jurisdicţionale.

Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare pentru a atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vizează, pe de o parte, modalitatea în care instanţa de apel a stabilit întinderea daunelor moratorii datorate reclamantului în perioada în care intimatele s-au aflat în culpă pentru neefectuarea demersurilor în vederea achitării despăgubirilor în cuantum de 3.342.330 RON, astfel cum a dispus decizia civilă nr. 96 din 28 mai 2009 a Curţii de Apel Oradea iar, pe de altă parte, soluţia instanţei în ceea ce priveşte calculul acestor despăgubiri, susţinându-se că, în mod greşit, aceasta nu a aplicat normele legale indicate prin decizia de casare, respectiv O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011, a considerat că reclamantul ar fi achiesat la cuantumul stabilit în contestaţia la executare propriu-zisă şi astfel a preluat, fără o altă analiză, această sumă, considerând-o a fi suma datorată.

În legătură cu primul aspect, recurentul susţine că atitudinea culpabilă a intimatelor s-a prelungit şi după data reţinută de instanţa de apel, 3.06.2014, întrucât dosarul administrativ a mai fost returnat de două ori de către Prefectură, Comisiei Locale, respectiv până la 7 iulie 2015, iar intimata nu a obiectat şi nici nu a contestat, în vreun fel, actul administrativ de restituire emis de prefect, acesta bucurându-se, în consecinţă, în opinia recurentului, de prezumţia de legalitate. Mai mult, culpa intimatei în ceea ce priveşte a doua restituire este dovedită şi din perspectiva faptului că primarul a emis o decizie de modificare a celei iniţiale.

Aprecierile cu privire la legalitatea prezumată a măsurii de restituire nu prezintă relevanţă, întrucât restituirile au avut loc exclusiv la solicitarea reclamantului şi au vizat, astfel cum corect a apreciat instanţa de apel, aspecte nerelevante pentru legalitatea deciziei respective, cum ar fi rectificarea adresei reclamantului sau completarea dosarului cu acte privind valoarea imobilului, deşi cuantumul echivalentului bănesc al imobilului fusese stabilit prin hotărâre judecătorească şi nu mai putea fi modificat pe cale administrativă.

Prin urmare, în întârzierea finalizării procedurii de plată a despăgubirilor, corect s-a apreciat că nu mai poate fi reţinută o culpă a intimatelor după data de 3.06.2014, dată până la care urmează a fi acordate daunele moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de a face.

Referitor la cuantumul acestora, cum perioada stabilită în prezentul litigiu concordă cu cea pentru care, în contestaţia la executare propriu-zisă, au fost acordate aceleaşi despăgubiri, la care creditorul a achiesat, nu există nicio justificare legală pentru a fi cenzurate într-un alt litigiu ce are a se pronunţa asupra aceleiaşi împrejurări.

Recurentul critică constatarea instanţei de apel în sensul că ar fi achiesat la pretenţiile debitoarei, în acel litigiu, cu privire la cuantum, susţinând că a depus doar o cerere de pronunţare a unei hotărâri parţiale pentru respectiva sumă, dat fiind că, cel puţin în limita sa, debitoarea a recunoscut existenţa şi întinderea creanţei.

Această interpretare a manifestării sale de voinţă nu contrazice, însă, cele reţinute de instanţa de apel care a ţinut cont de considerentele deciziei nr. 727 din 30 iunie 2016 a Tribunalului Bihor ce a soluţionat, definitiv, contestaţia la executare propriu-zisă, din care rezultă împrejurarea că intimatul a achiesat, în mod neechivoc, la susţinerile debitoarei cum că suma pe care aceasta i-o datorează pentru neexecutare pe perioada 25.05.2009-3.06.2014 este de 998.082,92 RON. Nu rezultă că achiesarea, astfel cum a denumit-o instanţa, reprezintă o recunoaştere parţială de datorie şi nici că instanţa ar fi pronunţat o hotărâre judecătorească în condiţiile art. 270 din vechiul C. proc. civ. sau ale art. 436 alin. (2) şi art. 437 C. proc. civ., ceea ce ar fi permis continuarea judecăţii cu privire la pretenţiile rămase nerecunoscute.

Chiar dacă succesiunea în materia incidentelor la executare este cea arătată de reclamant, respectiv mai întâi se lămureşte titlul executoriu şi ulterior se verifică modalitatea în care acesta a fost pus în executare, în speţă nu se poate ignora situaţia de fapt intervenită în executarea propriu-zisă, în măsura în care anumite aspecte au făcut obiectul unor dezbateri anterioare. Astfel, în acel litigiu, reclamantul a susţinut că este corect calculul matematic în raport de perioada indicată, motiv pentru care acest calcul a şi fost validat de instanţa care a soluţionat contestaţia la executare propriu-zisă.

Prin urmare, nu se poate aprecia că instanţa de apel s-a prevalat, parţial, de autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 727/2016, respectiv doar în privinţa cuantumului sumei datorate, ci se constată că aceasta a efectuat o analiză proprie a situaţiei de fapt, stabilind limitele temporale în care atitudinea culpabilă a intimatelor a determinat nefinalizarea demersurilor de achitare a despăgubirilor, şi, reţinând, ca element relevant, că pentru respectiva perioadă a existat acordul părţilor, expres şi necondiţionat, asupra calculului prin care s-a cuantificat suma datorată, corect a ţinut cont, în prezentul dosar, de acest element asupra căruia s-a statuat în contestaţia la executare propriu-zisă, fără a se putea reţine încălcarea dispoziţiilor legale din materia executării silite.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul B. împotriva deciziei nr. 355/A din 15 mai 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2017.