International jurisdiction in delict: direct vs. indirect prejudice under Article 5(3) of Regulation 44/2001

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 10.10.2014, reclamanţii B., C. şi A. au chemat în judecată pe pârâţii D. şi E., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la repararea prejudiciului patrimonial neacoperit încă, în total în cuantum de 200.000 euro, compus din diferenţa dintre salariul pe care îl încasa A., autorul lor decedat, şi pensiile acordate soţiei şi copiilor acestuia, în cuantum de aproximativ 64.886,4 euro, precum şi obligarea la contravaloarea prejudiciului moral suferit de reclamanţi, în cuantum total de aproximativ de 135.115,6 euro, câte 45.038,53 euro aproximativ pentru fiecare, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă publică din 19.05.2015, Tribunalul a respins, ca nefondată, excepţia necompetenţei generale a instanţelor din România, excepţie invocată de pârâţi prin întâmpinare, iar prin încheierea de şedinţă din 16.06.2015, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 1414 din 23 noiembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi şi i-a obligat pe pârâţii D. şi E., în solidar, la plata către reclamanţi a câte 22.519,26 euro, reprezentând daune morale, respingând în rest acţiunea.

Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamanţii.

Împotriva aceleiaşi sentinţe şi a încheierilor de şedinţă din data de 19.05.2015 şi 16.06.2015 au declarat apel pârâţii D. şi E..

Prin decizia civilă nr. 998/A din 21.12.2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor şi a admis apelul pârâţilor împotriva încheierilor de şedinţă din 19.05.2015 şi 16.06.2015 şi a hotărârii nr. 1414 din 23 noiembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă.

S-a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că s-a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor române şi, în consecinţă, s-a respins cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Împotriva deciziei menţionare au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii B., C. şi A., criticând-o ca nelegală, pentru încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile cauzei, respectiv art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în această materie civilă şi comercială, a Hotărârii C-189/08 Zuid-Chemie, cauzele C-509/09 şi C-161/10 eDate Advertising Gmbh şi Oliver Martinez, a art. 7 alin. (2) şi art. 81 din Regulamentul nr. 1215/2012, intrat în vigoare la 10.01.2015 şi a art. 1080 alin. (1) pct. 3 din Noul C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamanţii au arătat că, deşi acţiunea a fost promovată la 10.10.2014 şi, în mod legal, au invocat art. 5 lit. c) pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001, ca temei al reţinerii competenţei instanţelor din România în soluţionarea cauzei, având în vedere că, în condiţiile art. 81 din Regulamentul nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, acesta a intrat în vigoare la 10.01.2015, au invocat şi temeiul legal prevăzut de art. 7 alin. (2) din acesta din urmă, prin cerere depusă separat la dosarul primei instanţe.

Recurenţii au precizat că cele două articole menţionate au acelaşi conţinut, în sensul că "o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membri poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru; în materie delictuală şi cvasidelictuală, în faţa instanţelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă".

S-a arătat că aceeaşi dispoziţie legală se regăseşte şi în Noul C. proc. civ., în art. 1080 alin. (1) pct. 3, astfel cum era în vigoare la data sesizării instanţei prin cererea de chemare în judecată, devenit art. 1081 după republicarea Noului C. proc. civ.

S-a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile legale menţionate, considerând că litigiile nu ar fi de competenţa instanţelor române şi admiţând astfel excepţia invocată de intimaţi, asupra căreia instanţa de fond s-a pronunţat prin încheierea din 19.05.2015.

În acest sens, recurenţii au invocat jurisprudenţa CJUE (Hotărârea C-189/08 Zuid-Chemie, cauzele C-509/09 şi C-161/10 eDate Advertising Gmbh şi Oliver Martinez, potrivit căreia "în cazul în care nu există identitate între locul în care s-a produs fapta susceptibilă să angajeze răspunderea delictuală şi locul unde s-a produs prejudiciul cauzat de această faptă, expresia-locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă-trebuie să fie înţeleasă în sensul că vizează atât locul unde s-a produs prejudiciul cât şi locul unde s-a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, astfel că pârâtul poate fi acţionat în justiţie, la alegerea reclamantului, în faţa instanţei de la unul dintre aceste două locuri…".

Recurenţii au susţinut că toate cauzele citat şi avute în vedere la pronunţarea hotărârii de instanţa de apel nu au relevanţă în speţă pentru că situaţia de fapt este cu totul alta faţă de cea a reclamanţilor A.

Având în vedere că hotărârile CJUE au caracter obligatoriu pentru instanţele tuturor statelor membre, instanţa de apel, care a interpretat astfel norma europeană, avea obligaţia ca, anterior deciziei sale, să se adreseze Curţii, motivându-şi opinia divergentă şi solicitând o nouă hotărâre în chestiunea aflată în discuţie ("sesizare de divergenţă") conform art. 267 din TFUE.

Totodată, recurenţii au invocat faptul că, în cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile se face ţinându-se seama de normele de drept internaţional privat cuprinse în Cartea a VII-a din C. civ. (art. 8 din C. civ. republicat în Monitorul Oficial nr. 505 din 15 iulie 2011), numai în cauzele deduse judecăţii după data intrării în vigoare a C. civ. (art. 207 alin. (1) din Legea nr. 7/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 pentru punerea în aplicare a C. civ., publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011).

S-a precizat că Regulamentul nr. 864 din 11.07.2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale ("Roma II") instituie principiull aplicării legii locului unde s-a produs faptul juridic, ilicit, lex loci commissi, care reprezintă soluţia de bază privind obligaţiile necontractuale în cvasi-totalitatea statelor membre.

Actuala reglementare a C. civ., privind modul de determinare a legii aplicabile litigiilor cu element de extraneitate se subsumează armonizării tuturor sistemelor naţionale privind modul de soluţionare a conflictelor de legi ce urmăresc să supună statutul persoanelor dreptului cu care persoana interesată are legăturile cele mai strânse.

S-a precizat că, în esenţă, natura raportului juridic este de răspundere civilă delictuală, acesta fiind născut la data de 30.10.2013, data accidentului de muncă suferit în Austria de autorul reclamanţilor, legea aplicabilă determinându-se potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene.

Regulamentul nr. 864/2007 privind Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale ("Roma II") se aplică obligaţiilor necontractuale în materie civilă şi comercială, în situaţii care implică un conflict de legi, iar în sensul acestuia, termenul de "prejudiciu" reprezintă orice consecinţă a unei fapte ilicite. În consecinţă, s-a susţinut că prejudiciul fiind produs pe teritoriul statului român, ar putea fi apreciată ca fiind incidentă în cauză legea română, însă şi dacă s-ar aprecia că se aplică legea austriacă, această împrejurare nu ar influenţa soluţia, având în vedere că s-au identificat normele din dreptul austriac nerespectate de către angajator şi care constituie fapta ilicită a acestuia.

Precizând că obiectul cauzei, răspundere civilă delictuală, nu are nicio legătură cu contractul de muncă al persoanei decedate, recurenţii au susţinut, în esenţă, că nu se poate vorbi de posibilitatea atragerii răspunderii contractuale, câtă vreme contractul de muncă al victimei cu pârâta societate angajatoare a încetat de drept la data decesului, astfel că se aplică dispoziţiile art. 1349, 1357, 1381 şi 1386 din C. civ.

Cu privire la fondul litigiului recurenţii au invocat dispoziţiile art. 1365 din Noul C. civ. privind efectele hotărârii penale, susţinând că instanţa civilă nu este ţinută de probele care au condus la pronunţarea unei astfel de hotărâri, în caz contrar ajungându-se la o eludare a art. 1365 din Noul C. civ.

S-a menţionat că, având în vedere dispoziţiile art. 255 teza I din Noul C. proc. civ., raportat la art. 1365 din Noul C. civ., proba cu înscrisurile reprezentând materialul întocmit de organele de urmărire penală din Austria este inadmisibilă, cum s-a reţinut de instanţa de fond.

Intimaţii D. şi E. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat ca, în ceea ce priveşte admisibilitatea în principiu a recursului, să se constate, în baza prevederilor art. 493 alin. (3) şi (5) din Noul C. proc. civ. că motivul de casare invocat şi dezvoltat de recurenţi nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi să se anuleze recursul.

În subsidiar, în cazul în care s-ar considera că recursul este admisibil, s-a solicitat să se constate, în procedura de filtru, că acesta este vădit nefondat şi, în baza art. 493 alin. (6) C. proc. civ., să fie respins.

În subsidiar, pentru cazul în care s-ar constata că recursul nu poate fi soluţionat potrivit art. 493 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., s-a solicitat respingerea ca nefondat.

O ultimă solicitare, formulată în subsidiar, a vizat ca în ipoteza admiterii recursului, să se admită apelul pârâţilor sub toate aspecte şi să se respingă apelul reclamanţilor ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 19.09.2017, s-a admis în principiu recursul reclamanţilor, constatându-se că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute la alin. (5) şi (6) din art. 493 C. proc. civ., pentru motivele expuse pe larg în considerentele încheierii menţionate.

Examinând cu prioritate critica recurenţilor vizând nelegalitatea soluţiei admiterii excepţiei necompetenţei instanţelor române în soluţionarea cauzei, Curtea va constata că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Acţiunea dedusă judecăţii a fost introdusă la 10.10.2014, având ca obiect obligarea pârâţilor, cu sediul şi, respectiv, domiciliul în Austria, la plata unor daune materiale şi morale pentru pretinsa faptă ilicită ce a cauzat decesul lui A., soţul şi, respectiv, tatăl reclamanţilor, angajat al companiei D., urmare a accidentului de muncă din 30.10.2013.

Instanţa de apel a reţinut corect că, ratione temporis, sunt aplicabile dispoziţiile Regulamentului nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, iar nu dispoziţiile Regulamentului nr. 1215/2012, aplicabil doar acţiunilor în justiţie formulate după 10.01.2015.

Potrivit dispoziţiilor art. 66 alin. (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, Regulamentul (CE) nr. 44/2001 continuă să aplice hotărârilor pronunţate în cadrul acţiunilor judiciare intentate, actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial şi tranzacţiilor judiciare aprobate sau încheiate înainte de 10.01.2015 şi care intră în domeniul de aplicare al respectivului regulament.

De asemenea, şi ratione materia, cauza dedusă judecăţii intră sub incidenţa art. 1 din Regulamentul nr. 44/2001, nefiind exceptată de nicio prevedere a art. 1 alin. (2), pârâţii fiind domiciliaţi pe teritoriul unui stat membru al U.E. (art. 2 şi art. 3 alin. (1).

Instanţele de fond şi apel au procedat legal la verificarea competenţei, având în vedere că posibila necompetenţă a instanţelor române nu s-a acoperit prin înfăţişarea pârâţilor, care să nu fi invocat această excepţie, în sensul art. 24 din Regulament.

Dimpotrivă, pârâţii intimaţi au invocat excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române atât în faţa primei instanţe, cât şi prin motivele de apel.

Curtea, examinând această excepţie, va constata că, în cauză, se aplică cu prioritate prevederile art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 care produce efecte directe pe teritoriul statelor membre conform art. 148 alin. (2) din Constituţie, raportat la natura delictuală a raporturilor deduse judecăţii, dispoziţiile art. 1081 alin. (3) Noul C. proc. civ., neputând fundamenta competenţa instanţelor române.

Se va constata că, deşi a reţinut corect aplicabilitatea dispoziţiilor Regulamentului nr. 44/2001, instanţa de apel a interpretat eronat noţiunea de "loc al producerii prejudiciului", raportându-se la cauze C.J.U.E. lipsite de relevanţă pentru situaţia de fapt a reclamanţilor.

În cauza Mines de potasse d'Alsace (Hotărârea C.J. din 30.11.1976, C-21/76), una dintre primele hotărâri cu privire la competenţa specială în materia delictelor şi cvasidelictelor, în legătură cu art. 5 pct. 3 din Convenţia de la Bruxelles din 27.09.1968, precursoarea Regulamentului nr. 44/2001, C.J.U.E. a concluzionat că în cazul în care locul în care s-a petrecut un eveniment care poate da naştere răspunderii delictuale sau cvasidelictuale şi locul în care rezultatele evenimentului dăunător au apărut, nu sunt identice, expresia "locul în care faptul prejudiciant a avut loc", folosită de art. 5 pct. 3 din Convenţie, trebuie să fie înţeleasă ca fiind destinată să acopere locul unde se produce dauna şi locul evenimentului care a condus la aceasta, pârâtul putând fi acţionat în justiţie, la alegerea reclamantului, în oricare dintre instanţele respective.

Acest principiu a fost reluat într-o serie de cauze subsecvente (C.J., Hotărârea din 19.09.1995, Cauza C-364/1993, Antonio Marinari împotriva F. plc şi Zubaidi Trading Company, C.J. - Hotărârea din 10.06.2004, cauza C-168/02, Rudolf Kronhofer împotriva Mariannei Maier ş.a., C.J. - Hotărârea din 16.07.2009, cauza C-189/08, Zuid-Chemie BV împotriva Philippo's Mineralenfabriek NV/SA., C.J. - Marea Cameră, Hotărârea din 25.10.2011, cauzele conexate C-509/09 eDate Adverting Gmbh şi Olivier Martinez - C-161/10).

Astfel, evenimentul cauzator al prejudiciului, respectiv accidentul de muncă soldat cu decesul autorului reclamanţilor, A., a avut loc în Austria.

În ceea ce priveşte locul producerii prejudiciului, prin raportare la daunele pretinse, materiale şi morale, acesta se situează în România, având în vedere că daunele s-au produs direct, nemijlocit în patrimoniul soţiei şi al copiilor victimei decedate.

Examinând jurisprudenţa Curţii de Justiţie în ipoteza în care locul evenimentului cauzator şi locul prejudiciului sunt diferite, Înalta Curte constată că hotărârile pe care s-a întemeiat decizia instanţei de apel nu sunt relevante în speţă.

În cauză, prejudiciul s-a născut direct în patrimoniul reclamanţilor, având în vedere că nu se mai poate vorbi de un prejudiciu propriu al victimei decedate.

Astfel, situaţia de fapt avută în vedere la pronunţarea soluţiei în cauza Dumez c. Hessische Landesbank (C220/88, hotărârea din 11.01.1990) nu este similară celei din speţă pentru a se aplica principiul interpretării restrictive a art. 5 pct. 3 din Convenţia de la Bruxelles (având un text identic cu art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001), întrucât prejudiciul pretins constă în pagubele cauzate unor filiale germane ale societăţilor franceze reclamante, prin denunţarea unui contract de credit de către banca germană pârâtă. În această cauză s-a reţinut că prejudiciul financiar nemijlocit a fost suferit de filialele germane, în Germania şi doar mediat de societăţile mamă, care au înregistrat pierderi în contabilitate, la sediul din Franţa. Prin urmare, prejudiciile au fost suferite în mai multe patrimonii, în cel german un prejudiciu nemijlocit, "primar", iar în patrimoniul societăţii franceze mamă - un prejudiciu mediat.

În cauza subsecventă, la care s-a făcut referire prin considerentele deciziei recurate, Antonio Marinari vs. F. plc şi Zubaidi Trading Company, C-364/93 (hotărârea Curţii de Justiţie din 19.09.1995), s-a statuat că expresia "locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă" trebuie interpretată în sensul că nu include locul în care victima pretinde că ar fi suferit financiar ca urmare a prejudiciului iniţial produs şi suferit de aceasta într-un alt stat contractant. S-a reţinut că "deşi expresia poate include atât locul în care s-a produs prejudiciul, cât şi locul în care s-a produs fapta care a dat naştere prejudiciului respectiv, ea nu poate fi interpretată atât de extensiv încât să cuprindă orice loc în care s-ar putea simţi consecinţele negative ale unei fapte care a cauzat deja un prejudiciu apărut, de fapt, în altă parte."

Nici situaţia de fapt avută în vedere la pronunţarea acestei hotărâri nu este similară celei din speţă.

Victima în acel caz, reclamantul Marinari a depus la o sucursală F. din Manchester un număr de bilete la ordin, pe care personalul băncii le-a considerat ca având o origine dubioasă, ceea ce a condus la arestarea reclamantului.

După ce a fost eliberat de autorităţile engleze, dl. Marinari a acţionat în instanţă F. la un tribunal din Italia, solicitând nu doar plata biletelor la ordin la valoarea nominală a acestora, ci şi acoperirea prejudiciului adus reputaţiei, ca urmare a arestării sale în Regatul Unit.

Prin urmare, şi în această cauză s-a reţinut că expresia "locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă" nu poate fi interpretată atât de extensiv încât să cuprindă orice loc în care s-ar putea simţi consecinţele negative ale unei fapte care a cauzat deja un prejudiciu apărut în altă parte. În consecinţă, situaţia avută în vedere presupune că victima invocă un prejudiciu financiar ca urmare a prejudiciului iniţial produs şi suferit de aceasta într-un alt stat contractant.

Spre deosebire de situaţia reţinută în cauza Marinari, argumentul curţii referitor la relevanţa localizării bunurilor din momentul naşterii obligaţiei de reparare a prejudiciului în sensul că pierderea profitului şi cheltuielile suportate ca urmare a faptei prejudiciabile iniţiale ar putea conferi competenţă unei instanţe care nu a avut nicio legătură cu obiectul disputei, nu se poate regăsi şi aplica în speţa dedusă judecăţii, întrucât nu există două prejudicii, pentru a se putea reţine că prejudiciul financiar invocat s-a produs ca urmare a prejudiciului iniţial produs şi suferit de victimă într-un alt stat contractant.

Curtea va constata că soluţia primei instanţe, infirmată de instanţa de apel, în sensul reţinerii competenţei instanţelor române este cea corectă, pentru argumentele expuse, ce completează în parte şi se substituie considerentelor încheierii Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, din 19.05.2015, prin care s-a soluţionat excepţia menţionată.

Curtea va constata, totodată, că, instanţa de apel s-a pronunţat şi asupra legii aplicabile fondului raportului juridic, referindu-se la Regulamentul Roma II privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale, nr. x/2007 şi motivând că prezenta cauză prezintă legături mai strânse cu Austria, deşi a constatat necompetenţa instanţelor române, soluţionând deci cauza pe excepţie.

Prin urmare, şi sub acest aspect soluţia este nelegală.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., va admite recursul reclamanţilor şi va casa decizia atacată cu trimiterea spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Urmează ca instanţa de apel să aibă în vedere, cu ocazia rejudecării şi celelalte critici formulate cu privire la fondul litigiului, respectiv legea aplicabilă, în limitele invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate, admite recursul declarat de reclamanţii C., A. şi B. împotriva deciziei nr. 998/A din 21 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 noiembrie 2017.

Cu opinia separată a doamnei judecător J., în sensul respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanţii C., A. şi B. împotriva deciziei nr. 998/A din 21 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Motivarea opiniei separată a doamnei judecător J. în sensul respingerii recursului:

Întrucât acţiunea are ca obiect acordarea de daune, consecinţă a unui accident de muncă produs în Austria, iar părţile au sediul, respectiv domiciliul pe teritoriul unor ţări membre ale Uniunii Europene, ne aflăm în prezenţa unui raport juridic cu element de extraneitate care intră sub incidenţa dreptului Uniunii Europene, astfel că, pentru stabilirea competenţei internaţionale, faţă de data sesizării instanţei, în mod corect, ambele instanţe de fond au făcut aplicarea art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001.

Prin decizia recurată, instanţa de apel s-a pronunţat exclusiv asupra competenţei internaţionale a instanţelor române, apreciind că este competentă instanţa din Austria, adică instanţa "de la locul unde s-a produs prejudiciul" direct, nu cel indirect, întrucât numai locul producerii prejudiciului direct are relevanţă în stabilirea competenţei jurisdicţionale.

S-a dat însemnătate numai locului în care este lezată valoarea socială ocrotită de lege, adică locul unde se produce consecinţa imediată a faptei ilicite, întrucât este cel mai bine poziţionată pentru administrarea probelor, şi s-a considerat că producerea unor consecinţe ulterioare, indirecte, de natură materială şi morală faţă de terţe persoane, nu face ca prejudiciul produs direct în patrimoniul terţelor persoane să dobândească atributele unui prejudiciu direct.

Delimitarea pe care instanţa de apel a realizat-o, între prejudiciul direct şi cel indirect, este amplu motivată prin raportare la valorarea socială protejată; la faptul că noţiunea de prejudiciu nu se poate limita la o interpretare patrimonială din perspectiva legii române; la jurisprudenţa C.J.U.E. care a analizat această sintagmă din cuprinsul art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, într-o situaţie similară cu cele din prezenta cauză.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenţii se referă nu doar la greşita interpretare şi aplicare a art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, ci şi a altor prevederi precum: art. 7 alin. (2) şi a art. 81 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 şi a art. 1080 alin. (1) pct. 3 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenţii fac ample referiri la legea aplicabilă din perspectiva Regulamentului (UE) nr. 864/2007 (Roma II), la actuala reglementare a legii aplicabile conform dreptului internaţional privat român, menţionată în noul C. civ., la noţiunea de "calificare" din dreptul internaţional privat român, la diferenţa dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală.

Recurenţii susţin că între părţile cauzei nu există nicio legătură, nici preexistentă prezentului litigiu şi nici contractuală, singura acţiune pe care reclamanţii o au, în calitate de terţi desăvârşiţi faţă de apelanţii-pârâţi, fiind prezenta acţiune, de vreme ce contractul de muncă a încetat de drept la data decesului autorului reclamanţilor, astfel încât, în opinia lor, prejudiciul produs celor trei reclamanţi s-a produs şi se produce în România.

Această critică se referă, implicit, la faptul că prejudiciul ce le-a fost provocat este unul direct, nu indirect, fiind singura critică ce vizează considerentele decisive ale schimbării soluţiei în apel, motiv pentru care va fi analizată în această fază procesuală.

Analizând celelalte critici referitoare la încălcarea dreptului Uniunii Europene şi a dreptului intern, se observă că acestea nu reprezintă argumente fondate de nelegalitate care să susţină art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., întrucât depăşesc limitele în care judecătorul naţional realizează interpretarea şi aplicarea dreptului Uniunii Europene, pentru următoarele considerente:

Judecătorul naţional, în calitatea sa de judecător de drept comun al dreptului Uniunii, este ţinut, pe de o parte, să aplice dreptul Uniunii Europene cu respectarea principiilor de aplicare a dreptului unional: principiul priorităţii, principiul efectului direct, principiul efectului imediat, principiul echivalenţei şi principiul efectivităţii, iar, pe de altă parte, să interpreteze dreptul unional, exclusiv prin prisma interpretării pe care C.J.U.E. o face în hotărârile prealabile pe care le pronunţă, ca unică instanţă care are competenţa de a da interpretări dreptului Uniunii Europene, atribut care îi este conferit de art. 267 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene - T.F.U.E.

Obligaţiile impuse României după aderarea la Uniunea Europeană în ceea ce priveşte modul de interpretare şi aplicare a unei norme de drept unional derivă din faptul că dreptul adoptat de instituţiile Uniunii primează asupra dreptului statelor membre şi se aplică cu prioritate, iar hotărârile C.J.U.E. în materie de interpretare trebuie cunoscute de către judecătorul naţional, care nu poate da o altă interpretare normelor unionale.

Astfel, principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene este determinat de preeminenţa în aplicare a dreptului unional, indiferent de natura constituţională sau infraconstituţională a normei naţionale sau de anterioritatea sau posterioritatea normei naţionale faţă de momentul incidenţei dreptului Uniunii (astfel cum C.J.U.E. a statuat în cauzele C-43/71, C-8/81, C-130/78, C-104/81 şi C-5/88).

Principiul este reluat în art. 148 alin. (2) al Constituţiei României şi este exprimat explicit în art. 4 din noul C. proc. civ., potrivit cu care "În materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor".

Aplicarea principiului priorităţii face ca argumentarea unei hotărâri, în care este analizată o normă de drept unional, să nu se mai poată realiza în temeiul legii interne a statelor membre.

De asemenea, noţiunile utilizate în dreptul unional sunt noţiuni autonome, adică sunt noţiuni care pot avea un înţeles diferit de cel din legislaţia, doctrina şi jurisprudenţa statelor membre ale Uniunii Europene, motiv pentru care, în aplicarea dreptului unional de către instanţele naţionale, acestea sunt ţinute să îşi însuşească interpretările date de C.J.U.E. în jurisprudenţa sa, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea uniformă a dreptului unional în statele membre.

În consecinţă, în interpretarea dreptului unional, impusă de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., aspectul de legalitate privind stabilirea instanţei competente se va cerceta exclusiv prin prisma jurisprudenţei C.J.U.E. şi nicidecum prin raportare la dreptul intern sau la alte dispoziţii din dreptul unional, cum în mod greşit a procedat prima instanţă şi cum se reiterează prin motivele de recurs.

Hotărârile date în interpretarea dreptului Uniunii Europene de către C.J.U.E. (hotărârile preliminare) au caracter obligatoriu pentru instanţele statelor membre, astfel cum s-a statuat în cauza C-52/76, Benedetti împotriva Munari, indiferent dacă situaţiile de fapt nu sunt aceleaşi, întrucât nu situaţia de fapt trebuie să fie similară pentru ca o decizie interpretativă a C.J.U.E. să fie obligatorie, ci problema de drept dezlegată cu prilejul acelei interpretări, pe care situaţia de fapt o aduce în discuţie.

De aceea, judecătorul naţional nu poate înlătura ca nerelevantă jurisprudenţa C.J.U.E. numai pentru că situaţia de fapt avută în vedere la pronunţarea acesteia nu este similară celei în discuţie.

În acest context, verificarea de legalitate pe care o impune art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., din perspectiva interpretării art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, se limitează la cercetarea jurisprudenţei C.J.U.E. privind acest text iar, în ipoteza în care nu este exprimată o opinie asupra aspectului supus analizei, judecătorul naţional nu poate face propria interpretare, ci are obligaţia să formuleze o întrebare preliminară către C.J.U.E.

Altfel spus, judecătorul naţional nu poate interpreta el însuşi, prin raportare la legea internă sau la alte reglementări unionale, noţiuni de drept unional, precum noţiunea de "prejudiciu" din cuprinsul art. 5 pct. 3 al Regulamentului (CE) nr. 44/2001.

Încălcând această obligaţie, recurenţii şi-au argumentat recursul prin raportare la dreptul intern şi la alte prevederi unionale, fără a antama jurisprudenţa relevantă a C.J.U.E., identificată în raport de specificul cauzei, motiv pentru care aceste argumente nu pot fi analizate în recurs.

Specificul prezentei cauze este dat de distincţia dintre prejudiciul direct, cel suferit de victimă, şi cel indirect, suferit de reclamanţi, iar prima instanţă, nefăcând această diferenţiere, a verificat numai jurisprudenţa C.J.U.E. în care nu se invocă un prejudiciu adus terţelor persoane în raport cu victima directă.

De altfel, acesta este şi motivul divergenţei în cadrul recursului, în opinie majoritară plecându-se de la premisa că daunele pretinse, materiale şi morale, s-ar fi produs direct în patrimoniul soţiei şi copiilor victimei decedate, având în vedere că nu se mai poate vorbi despre un prejudiciu propriu al victimei decedate.

Nu împărtăşesc această opinie întrucât prejudiciul invocat de reclamanţi constă în diferenţa dintre salariul acordat autorului lor şi pensiile obţinute de aceştia, precum şi prejudiciul moral rezultat din pierderea unui membru al familiei, prin aceasta reclamanţii neinvocând o valoare socială ocrotită de lege în persoana lor, ci exclusiv lezarea unor drepturi conexe valorii sociale afectate prin fapta ilicită, respectiv dreptul la viaţă al autorului lor.

Chiar reclamanţii recunosc că există un prejudiciu propriu al victimei decedate, atunci când solicită diferenţa dintre salariul pe care autorul lor l-a pierdut prin deces şi pensia care le-a fost acordată lor, în calitate de persoane aflate în întreţinerea defunctului. De altfel, a nega existenţa prejudiciului direct, suferit de victima decedată, echivalează cu negarea dreptului la viaţă, ca valoare fundamentală ocrotită de lege.

Mai mult, ar fi nefiresc ca noţiunea de "prejudiciu", ca şi criteriu legal de stabilire a instanţei competente, să fie interpretată nu prin raportare la victima directă, cea care a fost lipsită de dreptul la viaţă, ci prin raportare la drepturile patrimoniale pe care terţe persoane le-au dobândit în temeiul obligaţiei de întreţinere pe care victima o avea faţă de ei.

Din moment ce reclamanţii, în calitate de soţie supravieţuitoare şi de copii, invocă suferinţe morale, datorate decesului autorului lor, dar şi faptul că sunt lipsiţi de confortul material pe care îl aveau când autorul lor era în viaţă, nu se poate susţine cu temei că prejudiciul pe care îl invocă este unul personal, adică produs de fapta prejudiciabilă direct asupra lor.

Se observă că nici prima instanţă, nici recurenţii nu analizează diferenţa existentă între prejudiciul direct, suportat de victimă, şi prejudiciul indirect, suportat de reclamanţi, deşi acest aspect a fost considerat esenţial de către instanţa de apel în schimbarea soluţiei primei instanţe şi a fost argumentat în considerarea opiniei exprimate de C.J.U.E. asupra acestei probleme de drept.

Instanţa de apel, printr-o motivare care denotă o temeinică cunoaştere a principiilor şi instituţiilor dreptului Uniunii Europene, a motivat riguros şi detaliat, de ce nu sunt aplicabile prevederile Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, a arătat că principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul intern al statelor membre împiedică instanţele naţionale să aplice normele similare din dreptul intern, atunci când la nivel unional există o reglementare în respectiva materie şi a identificat două categorii de prejudiciu, stabilind instanţa competentă în urma unei complete analize a jurisprudenţei C.J.U.E., prin raportare la noţiunea de "prejudiciu" folosită în cuprinsul art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001.

Interpretând art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în cauzele C-21/76, C-167/00 şi C-523/10, C.J.U.E. a conturat două criterii principale de determinare a instanţei competente: locul producerii evenimentului cauzator şi locul unde s-a produs prejudiciul, reclamantul fiind cel care are alegerea între cele două instanţe deopotrivă competente.

În jurisprudenţa sa ulterioară, faţă de particularităţile cauzelor cu care a fost învestită, C.J.U.E. a dezvoltat cele două criterii principale de determinare a instanţei competente, pentru ipoteza în care reclamanţii nu au fost direct afectaţi de fapta prejudiciabilă, ci au suportat consecinţele acesteia (un prejudiciu indirect), cel prejudiciat direct fiind o persoană cu care reclamanţii justifică legături patrimoniale, situaţie care se regăseşte şi în prezenta cauză, dând relevanţă juridică, în stabilirea competenţei, numai prejudiciului direct.

Interpretând art. 5 pct. 3 al Regulamentului (CE) nr. 44/2001, în cauza C-220/88 Dumez France S.A. şi Tracoba SARL împotriva Hessische Landesbank ş.a. (parag. 14, 20,21), C.J.U.E. a stabilit că persoana care nu a fost prejudiciată direct de evenimentul cauzal, dar care suportă consecinţele faptului prejudiciabil, nu poate chema în judecată pe autorul acestui fapt în faţa instanţei de la locul unde reclamantul însuşi a constatat producerea pagubei în propriul patrimoniu, instanţa competentă fiind cea de la locul unde s-a produs prejudiciul iniţial. În acest caz, prejudiciul invocat de reclamant nu este decât consecinţa indirectă a daunei suferită iniţial de o altă persoană care a fost victima directă a prejudiciului materializat într-un loc diferit de acela unde victima indirectă a suferit ulterior o daună. Locul unde s-a produs prejudiciul iniţial prezintă în general o legătură strânsă cu celelalte elemente constitutive ale răspunderii, ceea ce nu este cazul cu privire la domiciliul victimei indirecte. În acest caz, locul producerii prejudiciului desemnează locul unde faptul cauzal, angajator al răspunderii delictuale şi cvasidelictuale, a produs în mod direct efectele prejudiciabile cu privire la victima imediată.

În prezenta cauză, ne aflăm într-o ipoteză similară, în care reclamanţii nu au fost prejudiciaţi direct de evenimentul cauzal, dar suportă consecinţele faptului prejudiciabil, astfel încât, potrivit dezlegărilor obligatorii ale C.J.U.E., instanţa competentă nu poate fi alta decât cea de la locul unde s-a produs prejudiciul iniţial, adică instanţa din Austria.

Deşi situaţia de fapt din cauza menţionată este alta decât cea din prezenta cauză, interpretarea C.J.U.E. dată în cauza C-220/88 este relevantă în speţă întrucât, spre deosebire de jurisprudenţa sa anterioară, de această dată C.J.U.E. a interpretat art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 luând în discuţie diferenţierea dintre prejudiciul direct şi cel indirect, aspect care nu a mai fost anterior analizat şi care a fost reluat ulterior într-o singură cauză, cauza C- 364/93, de altfel analizată de instanţa de apel.

Reiterez observaţia anterioară potrivit căreia nu situaţia de fapt trebuie să fie similară pentru ca o decizie interpretativă a C.J.U.E. să fie obligatorie, ci problema de drept dezlegată cu prilejul acelei interpretări.

La fel ca în cauzele C-220/88 şi C- 364/93, unde se produce un prejudiciu patrimonial altei persoane decât victima imediată, ca urmare a prejudiciului iniţial, survenit şi suferit de către aceasta într-un alt stat membru, în prezenta cauză este vorba mai întâi despre un prejudiciul direct, suportat de către autorul reclamanţilor, prin pierderea vieţii, ca valoare fundamentală ocrotită de lege şi, numai ca efect al decesului acestuia, de un prejudiciu, moral şi patrimonial, care afectează patrimoniul reclamanţilor în alt stat membru. Prin urmare, nici unul dintre drepturile proprii pe care reclamanţii le consideră lezate nu a fost afectat direct de fapta prejudiciabilă, ci indirect, ca urmare a decesului autorului acestora.

Prin urmare, în toate celelalte cauze pronunţate de C.J.U.E. în interpretarea art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, problema de drept nu este similară cu cea analizată de C.J.U.E. în prezenta cauză întrucât acestea pleacă de la premisa existenţei unui singur prejudiciu, cel suportat de victima directă, în cuprinsul lor nefiind invocat şi analizat un prejudiciu indirect. De aceea, în mod corect instanţa de apel a considerat că acestea nu prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei.

Motivarea instanţei de apel este susţinută şi de principiile care au stat la baza adoptării Regulamentului (CE) nr. 44/2001, respectiv necesitatea luării în considerare doar a acelor locuri aflate în strânsă legătură cu împrejurările litigiului, pentru o bună administrare a justiţiei şi facilitarea probaţiunii, imperative care nu sunt asigurate de instanţa de la locul producerii prejudiciului indirect, deci de instanţele din România, pentru argumentele expuse pe larg de instanţa de apel.

Or, este fără putinţă de tăgadă, cum chiar recurenţii-reclamanţi concluzionează în motivarea recursului, că, în absenţa vreunei legături între părţile prezentei cauze, preexistente prezentului litigiu, sau în absenţa unui contract, pârâţii nu puteau crea reclamanţilor un prejudiciu decât în mod indirect.

Ca atare, cu respectarea interpretării date de C.J.U.E. art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în ipoteza în care, prin aceeaşi faptă prejudiciabilă, se creează atât un prejudiciu direct, cât şi un prejudiciu indirect, în mod corect a fost stabilită competenţa instanţelor din Austria.

Pentru considerentele expuse, apreciez că motivul de recurs invocat nu este incident, astfel că recursul, fiind nefondat, urmează a fi respins.