Revocation of 1960 donation of art collection for non-compliance with conservation charges; quashed and remanded for re-judgment with mandatory technical expertise

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 08.08.2008 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii comuna Topalu, Muzeul "B." Topalu şi Muzeul de Artă Constanţa, ca prin hotărâre judecătorească să dispună revocarea donaţiei făcută de C. în favoarea pârâtei comuna Topalu prin contractul de donaţie cu sarcini încheiat la 27.08.1960, autentificat de Notariatul Principal de Stat al Regiunii Constanţa sub nr. x/443/1960, pentru neîndeplinirea sarcinilor şi să oblige pârâţii să îi predea piesele colecţiei de artă plastică denumită "Colecţia de Artă Plastică B.".

În motivare s-a arătat că prin contractul de donaţie cu sarcini anterior menţionat, încheiat între C., în calitate de donator, şi Sfatul Popular al comunei Topalu, în calitate de donatar, s-a transferat în patrimoniul comunei Topalu dreptul de proprietate asupra unei colecţii de 228 de lucrări de artă plastică de o deosebită valoare.

Prin clauzele contractuale, în sarcina donatarului au fost instituite mai multe obligaţii, fiecare dintre ele esenţială pentru însăşi valabilitatea donaţiei, care au vizat, în esenţă, pe de o parte, interdicţia de înstrăinare a colecţiei ce a făcut obiectul donaţiei, iar pe de altă parte, asigurarea condiţiilor necesare pentru expunerea şi conservarea în bune condiţii a lucrărilor de artă donate.

S-a arătat că în perioada 1962-1978 au fost efectuate lucrări de extindere a clădirii în care funcţionează şi în prezent Muzeul "B." Topalu, precum şi investiţii pentru întreţinerea lucrărilor de artă plastică donate comunei Topalu, fiind achiziţionată aparatură tehnică necesară conservării acestora; că după decesul donatorului, în anul 1978, Muzeul de Artă Constanţa a iniţiat o serie de demersuri pentru transferarea din patrimoniul comunei Topalu a colecţiei ce a făcut obiectul donaţiei, prin preluarea treptată a lucrărilor şi substituirea acestora cu altele, mai puţin valoroase, din patrimoniul acestui muzeu.

În acelaşi timp a fost sistată acordarea de fonduri destinate lucrărilor de întreţinere şi reparaţie a imobilului în care funcţionează Muzeul "B." Topalu, nefiind executate nici măcar lucrări de reparaţie sau întreţinere, astfel că, în timp, acesta a ajuns într-un grad avansat de degradare, iar mare parte a pieselor s-au deteriorat ca urmare a lipsei unor lucrări corespunzătoare de conservare.

A mai susţinut reclamantul că, deşi în perioada 2006-august 2007 au fost efectuate o serie de lucrări de reparaţie/reamenajare a clădirii în care funcţionează Muzeul "B." Topalu, starea imobilului nu asigură nici măcar în prezent condiţii corespunzătoare pentru expunerea şi conservarea lucrărilor de artă rămase în patrimoniul comunei Topalu.

S-a subliniat că toate aspectele reliefate au fost constatate personal de către reclamant, cu ocazia vizitei pe care a efectuat-o la Muzeul "B." Topalu, când a observat că imobilul nu numai că nu este dotat cu aparatură tehnică minimă necesară pentru conservarea acestora, dar şi că încăperile muzeului prezintă igrasie.

În drept, reclamantul a invocat disp. art. 832 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 397 din 24 martie 2009, Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Muzeul "B." Topalu, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea, ca prescrisă, reţinând că prin Hotărârea nr. 15 din 04.02 2008, Hotărârea nr. 13 din 07.02 2007 şi Hotărârea nr. 29 din 31.01.2006 de aprobare a organigramei Muzeului de Artă Constanţa, rezultă că Muzeul "B." Topalu face parte din secţia Muzee teritoriu, fiind subordonat Muzeului de Artă Constanţa, neavând personalitate juridică şi organe proprii de conducere, după cum rezultă din statul de funcţii, astfel că nu are capacitate de folosinţă şi nu poate sta în judecată ca parte.

Apelul formulat de reclamant împotriva acestei sentinţe, doar în ceea ce priveşte modul de soluţionare a prescripţiei dreptului de a cere revocarea donaţiei, a fost admis de Curtea de Apel Constanţa prin decizia civilă nr. 289/C din 09.12.2009, cu consecinţa desfiinţării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul Constanţa constatându-se că reclamantul a formulat acţiunea de revocare a donaţiei în termenul legal de prescripţie, raportat la ultima reamenajare din anul 2007, întrucât pentru perioada ce s-a scurs între majoratul reclamantului şi anul 2007, anul ultimei reamenajări, reclamantul nu a fost interesat de gestionarea colecţiei şi nici nu mai poate invoca aspecte ce ţin de neexecutarea sarcinilor donaţiei, în schimb, pentru starea colecţiei intervenită după ultima reamenajare, reclamantul este în termenul legal de prescripţie de a cere revocarea donaţiei, revenindu-i instanţei de judecată competenţa exclusivă de a aprecia dacă există vreo cauză de neexecutare a sarcinii şi, eventual, dacă gravitatea acestei neexecutări determină revocarea donaţiei.

Prin decizia nr. 5068 din 07 octombrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost respinse ca nefondate recursurile formulate de pârâţii comuna Topalu prin Primar şi Muzeul de Artă Constanţa împotriva deciziei din apel întrucât reclamantul a luat la cunoştinţă de neîndeplinirea sarcinilor impuse de autorul său donatorului la o dată concretă, respectiv la 18.06.2008, când a constatat starea necorespunzătoare a colecţiei de lucrări de artă plastică.

În raport de această dată s-a reţinut că acţiunea reclamantului a fost promovată cu respectarea termenului prevăzut de art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În rejudecare, în al doilea ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 1621 din 27 martie 2012 a Tribunalului Constanţa sub nr. x/118/2010, a fost respinsă acţiunea opusă Muzeului "B." pentru lipsa capacităţii de folosinţă a acestei entităţi, iar acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii comuna Topalu şi Muzeul de Artă Constanţa, ca nefondată, cu motivarea că, fiind vorba despre o desfiinţare totală, se impune şi reanalizarea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a Muzeului de Artă "B.". Sub acest aspect a fost reluată aceeaşi motivare din sentinţa primei instanţe de fond din primul ciclu procesual.

Prin decizia civilă nr. 9/C din 21 ianuarie 2013 Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins apelul formulat de reclamant împotriva încheierii de şedinţă din 13.03.2012 şi a sentinţei civile nr. 1621 din 27 martie 2012 pronunţate de Tribunalul Constanţa, ca nefondat, iar recursul declarat de reclamant împotriva deciziei din apel şi a încheierii de şedinţă din 10 decembrie 2012 a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 5519 din 27 noiembrie 2013, prin care au fost casate hotărârile atacate, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a hotărî în acest sens, instanţa de recurs a reţinut că prin decizia civilă nr. 289 din 9 decembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, menţinută prin decizia civilă nr. 5068 din 7 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate într-un prim ciclu judiciar, s-a stabilit irevocabil atât natura juridică a actului juridic dedus judecaţii, respectiv contractul de donaţie autentificat sub nr. x/443/1960, ca fiind un contract de donaţie cu sarcini, contract sinalagmatic, cât şi a obligaţiei impusă donatarului Sfatul Popular al comunei Topalu, constând în "îndeplinirea mai multor obligaţii continue: colecţia ce face obiectul donaţiei să nu iasă niciodată, sub nicio formă, din patrimonial comunei Topalu, colecţia să fie expusă public în incinta unei clădiri amenajate expres de autorităţile locale ale comunei Topalu, iar donatarul să asigure condiţiile necesare conservării lucrărilor ce fac parte din colecţia ce face obiectul donaţiei, atât în ceea ce priveşte expunerea acestora, cât şi în ceea ce priveşte întreţinerea lor".

S-a conchis că "donatorul a impus în sarcina donatarului comuna Topalu o obligaţie de a face, respectiv obligaţia de a organiza un serviciu determinat şi de a-i asigura în permanenţă condiţiile normale de funcţionare pentru a realiza scopul comemorativ şi cultural urmărit de autorul reclamantului".

"Obligaţia de a menţine colecţia într-o stare corespunzătoare, în vederea expunerii sale publicului, implică o serie de lucrări de conservare şi reabilitare a acestor opere de artă supuse degradării ca urmare a trecerii timpului, lucrări ce se desfăşoară în timp, ele având caracter de continuitate".

S-a arătat că, în acest fel, datorită efectului pozitiv al lucrului judecat, statuările irevocabile ale hotărârii judecătoreşti pronunţate în primul ciclu judiciar se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, ce a tranşat definitiv un aspect al litigiului.

Modalitatea în care este dezlegat un anumit aspect litigios se impune, fără a putea fi contrazisă ori altfel determinată cu ocazia rejudecării, pentru că în acest fel ar însemna să se ignore efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale irevocabile în interiorul aceluiaşi proces, în conformitate cu prescripţiile art. 315 C. proc. civ.

Or, în rejudecare, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile instanţelor ce s-au pronunţat anterior în cauză, cu referire la natura juridică a convenţiei, chestiune cu implicaţii atât în ce priveşte limitele şi întinderea probaţiunii, cât şi soluţia pronunţată care, în contextul menţionat, al nesocotirii celor irevocabil stabilite anterior şi a clauzelor convenţiei exhibate, se vădeşte a fi nelegală.

A constatat instanţa de recurs că, fiind stabilit irevocabil caracterul contractului de donaţie cu sarcini, constând în îndeplinirea unor obligaţii precis determinate în contract, reţinerea, în rejudecare, că obligaţia fixată în sarcina donatorului are caracterul uneia de diligenţă, echivalează, cum corect susţine recurentul, nu doar cu încălcarea dispoziţiilor instanţelor anterioare, ci şi cu nesocotirea voinţei reale a donatorului, cu consecinţa transformării nepermise a donaţiei cu sarcini într-o donaţie pur gratuită.

S-a subliniat distincţia dintre sarcină, ca modalitate a unui act juridic civil gratuit, şi obligaţia de diligenţă şi s-a arătat că sarcina, concretizată într-o obligaţie de a da, a face ori a nu face ceva, este o obligaţie impusă donatarului, pe care acesta este ţinut să o execute după acceptarea donaţiei; în caz de neexecutare sunt antrenate mijloacele procedurale specifice, respectiv fie acţiunea în executarea obligaţiei/prestaţiei, fie acţiunea în revocarea (rezoluţiunea) donaţiei pentru neexecutarea de obligaţii, pentru că donaţia cu sarcini este, în limita sarcinii, un contract sinalagmatic (şi cu titlu oneros), iar în caz de neexecutare intervin, cum s-a arătat mai sus, efectele specifice contractelor sinalagmatice.

Or, obligaţia de diligenţă, reţinută de instanţa de apel ca fiind datorată de către donatoare, constituie obligaţia debitorului de a pune în valoare toate mijloacele de care dispune şi întreaga sa diligenţă pentru a obţine un anumit rezultat, în favoarea creditorului. În acest caz, debitorul nu se obligă şi nu garantează obţinerea rezultatului.

Raportându-se la conţinutul clauzelor contractului de donaţie analizat în cauză şi la dispoziţia potrivit căreia "nerespectarea în total sau în parte a condiţiunilor prezentei donaţiuni atrage după sine nulitatea actului, bunurile donate reintrând de drept şi de fapt în patrimoniul subsemnatului donator sau al moştenitorilor săi legali, fără niciun fel de pretenţie de nicio natură, din partea donatarei", clauză ce se constituie într-un pact comisoriu expres (întrucât prevede nulitatea/revocarea convenţiei în cazul neexecutării actului), instanţa de recurs a reţinut că natura juridică a acestei convenţii este alta decât cea stabilită de instanţa de apel.

S-a constatat corectitudinea măsurilor luate în rejudecare de tribunal care, în conformitate cu dispoziţiile instanţei de casare, a dispus suplimentarea probaţiunii prin administrarea probei cu expertiza tehnică, ale cărei obiective au fost de natură să lămurească, în raport de elementele de fapt ale cauzei, aspectele litigioase deduse judecaţii.

Au fost menţionate obiectivele lucrării de specialitate dispuse de prima instanţă, respectiv: să se determine dacă toate lucrările ce au făcut obiectul contractului de donaţie sunt expuse publicului; să se determine starea fizică a fiecăreia dintre cele 228 piese ale colecţiei de Artă Plastică B. (colecţia), precum şi dacă acestea au fost întreţinute corespunzător şi dacă le-au fost asigurate condiţiile optime de păstrare, în raport de specificul fiecăreia; să se stabilească dacă, în prezent, fiecare piesă a colecţiei este întreţinută corespunzător şi dacă sunt asigurate condiţiile optime de păstrare şi expunere a acestora; să se determine dacă imobilul ce aparţine comunei Topalu şi în care funcţionează muzeul prezintă o stare tehnică adecvată pentru păstrarea şi expunerea în condiţii optime a pieselor colecţiei, precum şi dacă existenţa igrasiei în respectivul imobil afectează starea fizică a pieselor colecţiei; să se determine dacă imobilul în care funcţionează Muzeul "B." Topalu a suferit vreo renovare, iar în caz afirmativ să se precizeze data când au fost efectuate lucrările; să se stabilească dacă în incinta Muzeului "B." Topalu există dotări tehnice care să asigure conservarea corespunzătoare a pieselor colecţiei, inclusiv dacă există aparatura corespunzătoare pentru menţinerea unui microclimat cu temperatură şi umiditate controlate, precum şi dacă piesele colecţiei sunt protejate cu rame şi geamuri.

S-a arătat că, deşi lucrarea de specialitate efectuată de expert D., istoric de artă, desemnată în locul expertei E. - care prin cererea înregistrată la 19 iulie 2011 a învederat imposibilitatea de a efectua această lucrare, justificat de faptul că are competenţa de expert doar în ceea ce priveşte bunurile cu semnificaţie artistică, respectiv pictura românească a sec. XX, calitate ce nu-i permite determinarea stării de conservare a bunurilor, s-a desfăşurat în altă modalitate decât cea fixată de instanţă, instanţele fondului au omologat constatările şi concluziile expertului menţionat, deşi ele nu erau de natură a converge obiectivelor fixate.

Sub acest aspect s-a arătat că, deşi prin decizia de casare s-a impus, în scopul lămuririi tuturor aspectelor litigioase deduse judecaţii, expertizarea/verificarea fiecărei lucrări aflate în expunerea muzeului, obiectivul nu a fost îndeplinit în condiţiile în care experta a utilizat, ca modalitate de vizionare a pieselor colecţiei, o "vizionare generală", întrucât răspunderea pentru respectarea obligaţiilor fixate prin actul de donaţie privea fiecare piesă a colecţiei, iar nu colecţia în ansamblul său.

S-a reţinut că, şi în contextul unei vizionări superficiale, experta, specializată în elaborarea de studii, cercetări şi inventarierea monumentelor istorice, nu în conservarea şi restaurarea lucrărilor de artă, a constatat existenţa unor semne de degradare (cu trimitere la pictura "Margine de crâng la Balcic"), inclusiv la piesele aflate în conservare în cadrul Muzeului de Artă Constanţa; s-a consemnat, totodată, fugitiv şi doar în procesele-verbale încheiate cu ocazia vizionarii obiectivului, nu şi în raportul de expertiză tehnică, că la data efectuării cercetărilor experta a constatat "o relativă uscăciune a aerului", astfel că a recomandat "activarea funcţiei de umidificare a celor trei aparate existente şi montarea a trei console deasupra caloriferelor din sala F.".

A mai menţionat instanţa de recurs că cele 29 lucrări de grafică aflate în custodia Muzeului de Artă Constanţa nu au fost vizionate în locul în care erau depozitate, ci au fost aduse experţilor într-o altă încăpere, ceea ce nu a permis stabilirea condiţiilor de conservare şi depozitare a acestora; s-a subliniat, totodată, că în condiţiile în care acestea prezintă urme de îngălbenire şi rigidizarea cleiurilor de lipire de cartonul suport al passpartout-ului, se impunea cu necesitate stabilirea condiţiilor de depozitare ca şi a măsurilor necesare pentru protecţia şi păstrarea lor în bune condiţiuni.

Au fost reţinute, în acest sens, şi declaraţiile martorilor propuşi de reclamant, care relevă condiţii improprii de expunere (frig, umiditate exagerată ori insuficientă în raport de perioada anului în care s-au efectuat vizitele), ca şi cele consemnate în lucrarea Muzeul "B." Topalu - repere identitare şi fotografiile depuse la dosarul cauzei, ce susţin alegaţiile reclamantului, referitoare la modalitatea de expunere a lucrărilor, cu implicaţii asupra integrităţii colecţiei.

În acest context s-a apreciat că măsura respingerii obiecţiunilor reclamantului, respectiv a cererii de suplimentare a lucrării de expertiză în sensul celor dispuse la momentul încuviinţării probei, este contrară dispoziţiilor instanţei de casare, astfel cum au fost însuşite de instanţa de trimitere, dar şi scopului lămuririi cauzei dedusă judecăţii sub toate aspectele, în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

A subliniat instanţa de recurs că argumentul reţinut de instanţe în susţinerea acestei soluţii se plasează dincolo de limitele probaţiunii, astfel cum au fost stabilite prin încheiere interlocutorie, dar şi de aspectele deduse judecăţii de părţile litigante; că problema stării colecţiei la momentul preluării de către donatar nu a constituit obiect de dispută judiciară în primul ciclu judiciar, pe de o parte, iar pe de altă parte nu prezintă nicio relevanţă în verificarea îndeplinirii obligaţiilor la care s-a îndatorat donatarul; preluarea colecţiei prezumă că aceasta se prezenta într-o stare bună, ceea ce face ca, ulterior momentului preluării, orice chestiune referitoare la acest aspect să nu mai prezinte nicio importanţă.

Ca nerelevantă în dezlegarea raportului juridic litigios a fost apreciată şi problema cuantumului contravalorii cheltuielilor suportate de entităţile deţinătoare, subliniindu-se că important este doar dacă dotările ori lucrările efectuate sunt de natură să asigure condiţiile corespunzătoare pentru păstrarea şi expunerea colecţiei.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. cu referire la art. 314 C. proc. civ., recursul dedus judecăţii a fost admis, cu consecinţa casării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel. S-a dispus ca, în rejudecare, să se dispună refacerea sau completarea lucrării de specialitate conform celor dispuse de instanţa de fond la data încuviinţării lucrării, prin încheierea din 29 martie 2011, de către un expert de specialitate conservare/restaurare artă românească şi să se aibă în vedere, totodată, şi celelalte critici invocate prin declaraţia de recurs.

În rejudecare, în cel de-al treilea ciclu procesual, prin decizia nr. 80/C din 15 iunie 2016, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 13 martie 2012 şi a sentinţei civile nr. 1621 din 27 martie 2012, pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosar nr. x/2010, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi comuna Topalu prin Primar, Muzeul de Artă "B." şi Muzeul de Artă Constanţa.

Curtea a reţinut că apelul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

Natura juridică a actului dedus judecăţii, ca şi a obligaţiei impusă donatarului au fost în irevocabil stabilite prin decizia de casare nr. 289 din 09 decembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că actul încheiat în 1960 este un contract de donaţie cu sarcini, contract sinalagmatic şi că obligaţia impusă donatarului Sfatul Popular al comunei Topalu constă în îndeplinirea mai multor obligaţii continue: colecţia ce face obiectul donaţiei să nu iasă niciodată, sub nicio formă, din patrimoniul comunei Topalu, colecţia să fie expusă public în incinta unei clădiri amenajate expres de autorităţile locale ale comunei Topalu, iar donatarul să asigure condiţiile necesare conservării lucrărilor ce fac parte din colecţia ce face obiectul donaţiei, atât în ceea ce priveşte expunerea acestora, cât şi în ceea ce priveşte întreţinerea lor.

Prin aceeaşi decizie s-a conchis că "donatorul a impus în sarcina donatarului comuna Topalu o obligaţie de a face, respectiv obligaţia de a organiza un serviciu determinat şi de a-i asigura în permanenţă condiţiile normale de funcţionare pentru a realiza scopul comemorativ şi cultural urmărit de autorul reclamantului" şi că "obligaţia de a menţine colecţia într-o stare corespunzătoare, în vederea expunerii sale publicului, implică o serie de lucrări de conservare şi reabilitare a acestor opere de artă supuse degradării ca urmare a trecerii timpului, lucrări ce se desfăşoară în timp, ele având caracter de continuitate."

Statuările succesive ale acestor decizii ale instanţei de recurs au limitat obiectul cercetării judecătoreşti în rejudecare, astfel că aspectele ce se impun a fi analizate în cauză de instanţa de trimitere, potrivit art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., vizează doar îndeplinirea obligaţiilor continue indicate în prima decizie de casare, prin raportare la fiecare din piesele colecţiei donate şi îndreptăţirea Muzeului de Artă "B." Topalu de a sta în proces în nume propriu.

Verificând respectarea sarcinilor impuse donatarului, astfel cum au fost identificate prin decizia instanţei supreme, Curtea a constatat că nu poate da eficienţă condiţiei rezolutorii stipulată în conţinutul actului de donaţie, deoarece starea colecţiei şi condiţiile de păstrare şi expunere a acesteia, astfel cum au fost demonstrate de probele dosarului, nu dovedesc pretinsa neexecutare a obligaţiilor asumate de donatar.

Contrar susţinerilor reclamantului, lecturarea consemnărilor din lucrarea "Muzeul B. Topalu, Repere de identitate", scrisă de fostul director al acestuia, infirmă pretinsa stare de neglijare a obligaţiei anterior menţionate, respectiv pasivitatea donatarului în asigurarea condiţiilor corespunzătoare de întreţinere şi expunere a colecţiei donate, autoarea menţionând că, după anul 1962, s-a acordat "o mare atenţie conservării patrimoniului, încercând asigurarea unui climat corespunzător. Prin urmare, contrar celor afirmate în apel, lucrarea d-nei G. demonstrează că preocuparea pentru transformarea clădirii în care muzeul de la Topalu a fost deschis - de care donatorul a avut cunoştinţă şi pe care a acceptat-o - într-un spaţiu optim pentru întreţinerea şi expunerea lucrărilor de artă donate s-a manifestat de la momentul efectuării donaţiei şi a avut caracter constant, demersurile efectuate fiind, însă, în acord cu condiţiile tehnice ale acelei perioade.

Este real că în procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc H. la 18.06.2008 s-a consemnat faptul că în 4 dintre încăperile muzeului au fost identificate urme de igrasie, că din cele 3 aparate de dezumidificare a aerului doar unul era în funcţiune, că două rame erau deteriorate, iar 3 sculpturi erau depozitate în camera de supraveghere video, dar aceste aspecte nu conduc în mod automat la concluzia nesocotirii obligaţiilor asumate prin contractul de donaţie, iar constatările efectuate la date ulterioare vizitei executorului judecătoresc au arătat că ele au fost înlăturate, respectiv că imobilul nu prezintă urme de igrasie, că în muzeu există aparatura necesară menţinerii unui microclimat corespunzător, aflată în stare de funcţionare şi că lucrările au rame şi geamuri de protecţie.

În contextul în care aspectele relevate de declaraţiile martorilor au fost considerate în mod evident contradictorii, Curtea a verificat posibilitatea coroborării lor cu celelalte probatorii administrate, respectiv actele depuse de părţi şi constatările expertizelor de specialitate efectuate pe întregul parcurs procesual al litigiului care, contrar susţinerilor apelantului, au confirmat că spaţiul în care se găseşte colecţia îndeplineşte condiţiile stabilite de Normele de conservare şi restaurare a bunurilor culturale aprobate prin H.G. nr. 1546/2003.

Astfel, potrivit expertizei D., efectuată în ciclul procesual anterior, din punctul de vedere al parametrilor microclimatici, muzeul de la Topalu se dovedeşte, după ampla restaurare din 2007-2008, capabil să asigure condiţii optime pentru păstrarea şi expunerea operelor de artă ce i-au fost donate.

Prin expertiza efectuată în rejudecare de d-na expert I. s-a constatat că încăperile muzeului din Topalu sunt salubre, pereţii sunt zugrăviţi, curaţi, iar pardoseala este uşor de curăţat, fiind din gresie antiderapantă; că în perioada expertizării valorile temperaturii şi ale umidităţii relative s-au încadrat în parametrii prevăzuţi de normele anterior menţionate, izolarea termică a clădirii şi aparatura de umidificare şi dezumidificare putând asigura un microclimat stabil; nivelul iluminării are o intensitate redusă întrucât lămpile sunt de tip fluorescent, iar ferestrele sunt obturate de draperii, instalaţiile de iluminat, încălzire, apă şi canal sunt în stare bună de funcţionare, securitatea bunurilor expuse este asigurată de sistemul tehnic de supraveghere existent şi de personalul de pază. S-a mai arătat că în imobil nu a fost observată nicio urmă de igrasie în vreuna dintre încăperi, că acesta prezintă toate dotările tehnice necesare pentru a asigura expunerea pieselor colecţiei şi că, în prezent, spaţiul în care se regăseşte colecţia îndeplineşte condiţii optime de păstrare şi valorificare expoziţională a operelor de artă.

Starea corespunzătoare a clădirii şi existenţa dotărilor necesare nu au fost contestate în mod expres nici prin expertiza întocmită de expertul parte al reclamantului, care sub acest aspect a arătat doar că monitorizarea parametrilor de temperatură şi umiditate relativă pe o perioadă de câteva zile nu permite stabilirea unei concluzii obiective în condiţiile variaţiunilor diurne şi sezoniere din zona comunei Topalu, iar în privinţa aparaturii tehnice a subliniat necesitatea prezentării documentaţiei din care rezultă data achiziţionării şi a punerii în funcţiune, fără a contesta existenţa ei. Lucrarea a subliniat riscul decurgând din situarea caloriferelor sub exponate, la o distanţă mică de acestea, precum şi din situarea la vedere a instalaţiei de apă în toate încăperile muzeului.

În referire la aceste observaţii se constată, pe de o parte, că urmare a efectuării unor atenţionări similare a expertului D., intimata Muzeul de Artă Constanţa a depus la dosar, pe parcursul soluţionării cauzei în ciclul procesual anterior, dovezi cu privire la instalarea unor console deasupra caloriferelor din Sălile K., pe peretele unde sunt expuse lucrările şi la achiziţionarea unui termostat - ambient; de asemenea, în expertiza efectuată în acest ciclu procesual s-a arătat că deasupra caloriferelor sunt montate sisteme de protecţie special confecţionate dintr-o scândură de lemn groasă de cca 3-4 cm, căptuşită pe dedesubt cu polistiren, care dirijează fluxul de căldură spre interiorul camerei; expunerea lucrărilor şi în camerele în care există ţevi de apă pe perete a fost justificată de necesitatea expunerii în totalitate a colecţiei, cu precizarea că riscul producerii pericolului invocat de reclamant este minim în condiţiile în care muzeul este permanent monitorizat, iar piesele sunt protejate cu geam.

Pe de altă parte, Curtea a apreciat că modalitatea de expunere a lucrărilor de pictură faţă de instalaţia termică şi reţeaua de apă din clădire nu demonstrează prin ea însăşi o stare de ignorare a obligaţiilor asumate prin contractul de donaţie, cu atât mai mult cu cât probatoriile analizate în precedent demonstrează în mod neechivoc preocuparea constantă a donatarului de a asigura întreţinerea şi expunerea colecţiei de artă donate prin contractul încheiat cu autorul reclamantului în cele mai bune condiţii, precum şi conformitatea condiţiilor astfel create cu exigenţele Normelor de conservare şi restaurare a bunurilor culturale aprobate prin H.G. nr. 1546/2003.

Aceleaşi probatorii susţin îndeplinirea obligaţiei de asigurare a condiţiilor necesare pentru conservarea lucrărilor donate şi din perspectiva stării lor actuale de conservare, demonstrând realizarea cu regularitate a lucrărilor de conservare, respectiv restaurare, care s-au impus.

O primă dovadă în acest sens sunt consemnările din lucrarea doamnei G., potrivit cărora starea de conservare a operelor a fost verificată în 1962, cu ajutorul specialistului restaurator al Muzeului de Artă Bucureşti, pictorul N., iar începând cu anul 1963 s-a procedat la restaurarea unor opere "care prezentau unele mici deteriorări (aşa cum fuseseră achiziţionate)."

Procesul-verbal de recepţie nr. x din 22.07.1966 întocmit de comisia constituită în cadrul Muzeului de Artă Constanţa consemnează, într-adevăr, faptul că unele dintre lucrările colecţiei au "stare mediocră" sau "stare proastă" de conservare, dar, fără a analiza în ce măsură aceasta exista la momentul efectuării donaţiei, conform statuărilor deciziei de casare, prin care s-a stabilit că acceptarea donaţiei prezumă existenţa unei stări bune a colecţiei în ansamblul său, Curtea constată că expertizele efectuate ulterior asupra acestor lucrări din dispoziţia instanţei de judecată demonstrează că donatarul s-a preocupat de restaurarea lor şi că, cu mici excepţii, starea de conservare a lucrărilor era bună la momentul expertizării.

Concluzia a fost în mod clar exprimată în expertiza efectuată în acest ciclu procesual, de către un expert în domeniul conservare patrimoniu cultural mobil, care a analizat individual fiecare dintre lucrările colecţiei donate, parte dintre acestea în forma scoaterii din ramă, conform solicitării apelantului reclamant; pe baza descrierii stării fizice a fiecăreia dintre cele 228 piese ale colecţiei de artă plastică "B.", d-na expert I. a constatat că starea fizică a pieselor este bună, mai puţin a lucrării "Pădure", autor O. şi că, deşi unele picturi prezintă craqueluri pe suprafaţa stratului pictural, acestea nu pot fi apreciate, neapărat, ca şi degradări datorate întreţinerii necorespunzătoare, ci pot fi defecte ale tehnicii practicate de pictori, datorită intervenirii la intervale mari de timp asupra stratului pictural, aspect des întâlnit în perioada interbelică; deformarea cartonului se poate datora calităţii acestuia; lacunele pe mici porţiuni sunt desprinderi ale stratului pictural, dar la lucrările din colecţie acestea sunt întâlnite mai mult în zona marginilor lucrării, ceea ce dovedeşte că unele sunt datorate unor înrămări anterioare.

Referitor la lucrările de pictură şi grafică s-a subliniat că nu prezintă forme evidente de degradare ori prezintă degradări minore, care apar inevitabil ca urmare a îmbătrânirii fireşti a materialelor sau ca urmare a folosirii unor materiale necorespunzătoare, ceea ce demonstrează că lucrările au fost întreţinute corespunzător.

A mai arătat expertul că, în prezent, lucrările sunt întreţinute corespunzător, respectiv că picturile sunt protejate cu rame şi geam de sticlă, conform voinţei donatorului, spatele este protejat cu carton rigid, buretat, iar unele dintre ele au fost restaurate; grafica este expusă corespunzător în passpartout de carton, protejat cu rame de plastic şi sticlă organică; sculpturile prezintă produşi de coroziune ai bronzului stabilizaţi, specifici obiectelor din bronz, care constituie o relativă patină nobilă şi au o stare bună de conservare.

Prin lucrarea întocmită de expertul parte al reclamantului, dl. P., s-a reclamat necesitatea examinării amănunţite a fiecărei lucrări de pictură în forma desfacerii lor din ramă şi analizării sub lumină UV (fără a se contesta examinarea individuală a fiecărei lucrări de pictură de către expertul desemnat de instanţă) şi s-a subliniat că 19 dintre lucrările colecţiei au o stare necorespunzătoare.

Pentru o corectă verificare a stării de conservare a acestor lucrări, instanţa a dispus cercetarea lor în modalitatea scoaterii din ramă, iar prin răspunsul formulat ca urmare a acestei dispoziţii, experta a concluzionat că starea de conservare a tablourilor nu este necorespunzătoare, degradările fizico chimice ce se pot observa constând în detensionări, deformări ale suportului datorate şasiurilor necorespunzător confecţionate, a calităţii inferioare a cartoanelor suport sau preparaţiilor; în general, cracluri apărute în urma îmbătrânirii stratului pictural; mici lacune datorate detensionării suportului din pânză ori tehnicii de lucru a autorului; brunisare, îngălbenire, îmbătrânire a verniului datorate vechimii acestuia; abraziuni pe marginile lucrărilor datorate unor înrămări anterioare; aspecte de biodeteriorare neevolutive (orificii de zbor provenite de la insecte xilofage observate pe şasiul unor lucrări).

S-a subliniat că aceste degradări sunt des întâlnite asupra operelor de artă şi nu sunt majore, având în vedere tehnica şi vechimea tablourilor.

S-a arătat, totodată, că fac excepţie de la situaţia anterior expusă 3 lucrări, respectiv Q., "Sat din Muscel", ulei pe pânză, R., "Câmp cu maci", ulei pe carton şi O., "Pădure", ulei pe pânză, care prezintă unele fenomene de degradare ce necesită intervenţii de restaurare, precum şi lucrarea "Natură moartă cu peşti", ulei pe pânză, a lui T., care necesită o conservare curativă.

Prin raportare la numărul tablourilor analizate s-a considerat că procentul degradărilor nu este foarte important, că intervenţiile de restaurare recomandate pot face parte din politica normală de conservare a oricărui muzeu şi că, în general, toate degradările menţionate nu au caracter evolutiv şi nu este afectată major structura materială şi imaginea plastică a lucrărilor, în condiţiile de conservare pe care microclimatul controlat al muzeului din Topalu le asigură.

Starea corespunzătoare de întreţinere a lucrărilor a fost confirmată şi de raportul privind constatarea condiţiilor de conservare a bunurilor culturale expuse la sediul Muzeului de Artă "B." din Topalu, întocmit cu prilejul verificărilor efectuate la faţa locului în data de 20 martie 2015 de către comisia desemnată de Ministerul Culturii, prin care s-a concluzionat că, în urma examinării fiecărei lucrări în parte, a rezultat faptul că, cu o singură excepţie (în care cel mai probabil este vorba de degradări cauzate de natura tehnicii), starea de conservare a bunurilor culturale este una bună, ceea ce demonstrează că spaţiul de expunere a avut şi are o stabilitate microclimatică suficient de bună pentru a găzdui aceste bunuri culturale şi pentru a le asigura protejarea pe termen lung.

Concluzia anterioară nu poate fi infirmată de situaţia tabloului "Pădure", autor O., deoarece raportul de expertiză biologică efectuat în rejudecare de d-na expert U. dovedeşte că starea de conservare actuală a picturii este bună şi că analiza probelor recoltate nu a identificat niciun atac fungic, speciile de bacterii identificate fiind bacterii cosmopolite, care nu pun în pericol pictura, ce fac parte din microaeroflora mediului înconjurător, respectiv a celui muzeal, în cazul de faţă.

Nici starea celorlalte 3 lucrări la care se face referire în răspunsul la obiecţiuni formulat de d-na expert I. nu justifică susţinerile reclamantului, pentru că necesitatea efectuării unor lucrări de restaurare la 3 dintre cele 228 piese ale colecţiei nu demonstrează prin ea însăşi pretinsa stare de pasivitate a donatarului în realizarea sarcinilor asumate, cu atât mai mult cu cât din filele cu menţiuni olografe aflate în documentaţia "Dosar Topalu - Fotografii şi Starea" şi fişa de restaurare depusă la filele 19-21 în volumul IV dosar apel rejudecare rezultă că asupra unora dintre aceste picturi au mai fost efectuate lucrări de restaurare la scurtă vreme de la momentul efectuării donaţiei.

Curtea a analizat modalitatea de realizare a expunerii publice şi a constatat că voinţa donatorului a fost respectată şi sub acest aspect.

Potrivit clauzelor contractuale, expunerea lucrărilor trebuia să se facă,, în zilele fixate prin regulament’’ şi,, în condiţii bune’’, deci cu respectarea programului de vizitare al muzeului, dar şi a intervalelor de timp necesare pentru efectuarea lucrărilor de restaurare sau a celor în care este permisă expunerea lucrărilor, în raport de specificul acestora, cum este cazul lucrărilor de grafică, în privinţa cărora d-na expert I. a arătat că prin normele de conservare se recomandă ca grafica să nu fie expusă mai mult de 3-4 săptămâni pe an.

Ori, faptul că donatarul s-a preocupat de crearea condiţiilor necesare pentru expunerea tuturor pieselor colecţiei în condiţii bune, dar şi expunerea propriu zisă a acestor lucrări, rezultă atât din lucrarea d-nei G. - unde se arată că pentru a se putea realiza expunerea lucrărilor de pictură şi grafică în mod corespunzător, iar nu pe 2 rânduri, cum s-a procedat în 1960, la deschiderea muzeului, clădirea a fost extinsă cu o cameră în 1963 şi cu alte 7 încăperi în 1975, extindere care a permis ca expunerea să fie făcută pe un singur rând - cât şi din lucrările de expertiză efectuate în cauză, respectiv expertiza D., care a constatat expunerea a 181 lucrări de pictură, 13 sculpturi în bronz, 3 piese minore fiind în biroul custodelui şi 2 piese de grafică (celelalte piese de grafică fiind în custodia depozitului de grafică al Muzeului din Constanţa) şi expertiza J., care a arătat că toate lucrările ce au făcut obiectul contractului de donaţie sunt expuse publicului în Muzeul "B." din comuna Topalu.

Valoarea probatorie a acestor mijloace de probă nu poate fi infirmată, cum în mod nefondat susţine apelantul, de aspectele relevate de proba testimonială administrată la solicitarea acestuia, câtă vreme ambele martore s-au referit doar la lipsa expunerii lucrărilor de grafică, apreciind că, deşi mai sensibile, şi acestea puteau fi expuse în acelaşi microclimat, iar martora V. a confirmat în mod expres că la fiecare vizită în muzeu a constatat că numărul lucrărilor expuse a crescut. Nesocotirea clauzei prin care s-a impus ca lucrările donate să nu iasă niciodată, sub nicio formă, din patrimoniul comunei Topalu a fost susţinută de reclamant prin raportare la adresa nr. x/Patrimoniu din 19.04.2011 emisă de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi la hotărârile de clasare prin care se atestă că, potrivit inventarului bunurilor aparţinând patrimoniului cultural naţional, unicul deţinător al bunurilor mobile incluse în colecţia B. este Muzeul de Artă Constanţa.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 182/2000, modificată prin Legea nr. 488/2006, bunurile ce aparţin patrimoniului cultural naţional mobil (care includ şi operele de artă plastică, indiferent de forma de proprietate, conform art. 3 alin. (2) pct. 2) fac parte din fondul patrimoniului cultural naţional. Art. 2 alin. (4) din acelaşi act normativ defineşte ansamblul operaţiunilor menite să asigure protejarea acestui patrimoniu (între care, inventarierea, clasarea, conservarea, asigurarea securităţii, restaurarea), iar art. 10 arată în ce constă procedura clasării (respectiv, stabilirea apartenenţei unor bunuri culturale la acest patrimoniu specific).

Dispoziţiile art. 28 din lege, ca şi cele ale Normelor privind autorizarea laboratoarelor şi a atelierelor de conservare şi restaurare aprobate prin H.G. nr. 216/2004, dispun că lucrările de conservare şi restaurare se fac, în acest caz, numai de către persoane specializate, conservatori şi restauratori acreditaţi, în laboratoare care funcţionează în cadrul instituţiilor publice muzeale.

Totodată, potrivit art. 52 din aceeaşi reglementare, descoperirea, colectarea, cercetarea, expertizarea, clasarea, inventarierea, depozitarea, conservarea, prepararea, restaurarea, protejarea, achiziţionarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural naţional mobil se realizează prin organisme şi instituţii specializate, care au competenţe generale şi speciale în domeniu (în speţă, Muzeul de Artă din Constanţa), iar conform art. 6 alin. (1), atributul coordonării activităţilor specifice din domeniul patrimoniului cultural naţional mobil revine Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (deci şi entităţilor cu personalitate juridică din subordine) şi Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor.

Legea nr. 182 din 2000 mai prevede, în art. 34, că aceste bunuri pot face obiectul expoziţiilor, cu respectarea procedurilor prin care ele pot fi relocate în acest scop.

Din interpretarea coroborată a acestor reglementări rezultă că operaţiunile realizate cu bunurile aparţinând fondului patrimoniului cultural naţional, respectiv clasarea, transferul în laboratoarele specializate pentru conservare sau prezentarea în expoziţii, nu au semnificaţia unui transfer de proprietate, deci nu au drept consecinţă schimbarea titularului dreptului de proprietate al bunurilor supuse prescripţiilor speciale ale normelor menţionate.

Aşa fiind, faptul că parte din piesele colecţiei de artă plastică "B." au fost duse la Muzeul de Artă din Constanţa pentru realizarea lucrărilor de conservare sau pentru a fi prezentate în cadrul expoziţiilor realizate de diferite muzee din ţară, nu contravine voinţei donatorului - care a impus doar ca aceste valori culturale să aparţină permanent, din punct de vedere juridic, comunităţii faţă de care a dispus, ci reprezintă acte prin care s-a asigurat conservarea lucrărilor sau integrarea lor în circuitul firesc al bunurilor de patrimoniu.

Mai mult, din lucrarea d-nei G. rezultă că acţiuni de cunoaştere a patrimoniului muzeului au fost iniţiate din 1964, prin organizarea de expoziţii în muzeele de artă din Constanţa, Bucureşti, Bacău, Brăila, Galaţi, Cluj şi că unele dintre acestea au avut loc în perioada 1969-1978, când donatorul "a fost muzeograf principal al Muzeului de Artă Constanţa, în concordanţă cu drepturile legitime de donator", deci a avut cunoştinţă de "ieşirea" lucrărilor donate din sfera teritorială a comunei Topalu, dar nu a apreciat că măsura contravine sarcinilor pe care le-a impus donatarului prin contractul din 1960.

În acest context, menţionarea în adresa nr. x/Patrimoniu din 19.04.2011 a faptului că Primăria Topalu nu apare ca deţinător în inventarul bunurilor aparţinând patrimoniului cultural naţional mobil, nu poate susţine, în absenţa indicării şi prezentării actelor propriu zise prin care s-a realizat pretinsa translaţie a proprietăţii, concluzia ieşirii pieselor colecţiei de artă plastică "B." din patrimoniul donatarului, cu atât mai mult cu cât în conţinutul aceluiaşi act s-a arătat că, potrivit documentaţiei de clasare, Muzeul din Topalu este o secţie fără personalitate juridică a Muzeului de Artă Constanţa, iar acesta din urmă a solicitat clasarea în calitate de administrator/mandatar al proprietarului bunurilor culturale mobile în cauză.

Nu justifică reformarea hotărârii de fond nici critica referitoare la capacitatea procesuală a Muzeului de Artă Topalu, întrucât documentaţia depusă în cursul judecăţii atestă că această entitate este organizată ca secţie teritorială a Muzeului de Artă Constanţa, conform hotărârilor Consiliului Judeţean din 2007 şi 2008 de aprobare a înfiinţării şi organigramei, astfel că, potrivit art. 13 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 311/2003 a muzeelor şi colecţiilor publice, este lipsit de personalitate juridică.

Apreciind, pentru argumentele arătate, că instanţa de fond a stabilit corect cadrul procesual al litigiului, dar şi concluzia respectării sarcinilor impuse donatarului comuna Topalu prin contractul de donaţie autentificat de Notariatul Principal de Stat al Regiunii Constanţa sub nr. 2773/443/1960, în temeiul art. 296 din C. proc. civ., Curtea a respins apelul reclamantului ca nefondat.

Împotriva acestei decizii şi a încheierilor din data de 16.06.2015, 22.06.2015, 23.12.2015, 24.02.2016, 25.05.2016 a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. s-a arătat că, prin hotărârile recurate, au fost încălcate dispoziţiile art. 315 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., prin ignorarea caracterului obligatoriu al hotărârii instanţei de recurs, respectiv a deciziei de casare nr. 5519 din 17 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, cu referire concretă la încălcarea obligaţiei privind completa cercetare a cauzei.

S-a arătat că neîncuviinţarea depunerii la dosarul cauzei a fişelor de conservare privind fiecare piesă a colecţiei, respectiv a scoaterii tablourilor din ramă, fac ca rezultatul expertizei pe care instanţa de judecată şi-a întemeiat soluţia să nu corespundă dispoziţiilor instanţei de casare şi să nu poată conduce la aflarea adevărului în cauză prin neverificarea în mod real a modului în care donatarul şi-a îndeplinit în mod continuu sarcinile, începând cu data primirii donaţiei (1960) şi până la momentul efectuării expertizei de specialitate, în condiţiile în care este lesne de observat că raportul de expertiză specialitatea conservare concluzionează în mod expres asupra constatării îndeplinirii sarcinilor exclusiv "în prezent".

Aşadar, Curtea de Apel Constanţa şi-a întemeiat soluţia pe un raport de expertiză tehnică care nu a analizat, în mod real şi complet, fiecare piesă a colecţiei şi nu a constatat starea reală a fiecărei opere în parte, în condiţiile în care nu a încuviinţat cererea reclamantului de depunere a fişelor de conservare/restaurare privind fiecare piesă a colecţiei donate, înscrisuri de o importanţă capitală conform dispoziţiilor art. 22 din H.G. nr. 1546 din 18 decembrie 2003 pentru aprobarea Normelor de conservare şi restaurare a bunurilor culturale mobile clasate, potrivit cărora este obligatoriu ca fiecare piesă a colecţiei de artă să aibă o fişă de conservare proprie în care să se menţioneze exact şi datat toate intervenţiile asupra operei de artă, precum şi compuşii chimici folosiţi şi autorul acestor operaţiuni.

De asemenea, toate intervenţiile la care este supus bunul cultural mobil se consemnează în fişa de evidenţă, fişa de conservare, documentaţia restaurărilor anterioare, documentaţia de investigaţii, documentaţia foto, metodologia de restaurare, procesul-verbal al comisiei de restaurare, jurnalul de restaurare.

Aşadar, fişa de conservare-restaurare era intrinsecă realizării unei expertize specialitatea conservare care să respecte dispoziţiile legale, întrucât aceste fişe reprezintă istoricul fiecărei lucrări în parte, un accesoriu indispensabil al fiecărei opere, iar fără a avea în vedere istoricul operaţiunilor de conservare-restaurare, nu se putea analiza "starea fiecărei lucrări", precum şi "dacă acestea au fost întreţinute corespunzător şi dacă le-au fost asigurate condiţii optime de păstrare, în raport cu specificul acestora".

Mai mult, expertul judiciar I. a confirmat importanţa fişelor de conservare/restaurare, neîncuviinţate de instanţa de apel:

"Pot spune că în toate fişele de conservare întâlnite de mine, atât întocmite de către specialiştii din ţara noastră cât şi cele cu care am avut contact în expoziţiile găzduite de către muzeul în care îmi desfăşor activitatea de 23 de ani nu a întâlnit o altă abordare pentru a descrie starea de conservare a tablourilor".

În acest context, instanţa de apel nu a permis analiza detaliată şi completă, inclusiv prin raportare la factorul evoluţie în timp, ceea ce a determinat pronunţarea unei soluţii nelegale, în total dezacord cu principiul fundamental al aflării adevărului în cauză.

Încălcarea art. 315 din C. proc. civ. rezultă şi din împrejurarea că instanţa de apel nu a încuviinţat scoaterea din ramă a tablourilor ce fac parte din colecţia donată, aspect ce a impietat în mod neechivoc asupra calităţii şi dimensiunii ştiinţifice a expertizei efectuate în cauză.

Exclusiv ca urmare a raportului de expertiză întocmit de expertul parte al recurentului-reclamant, dl. P., care a semnalat că, cel puţin 19 piese ale colecţiei se află în stare avansată de degradare, Curtea de Apel Constanţa a încuviinţat modalitatea de examinare prin scoaterea din ramă doar pentru 19 lucrări, iar nu pentru fiecare piesă a colecţiei, celelalte tablouri fiind observate "cu ochiul liber" sau "prin geam", astfel cum se reţine în expertiza de specialitate, deşi Curtea de Apel Constanţa era obligată conform, obiectivelor 2 şi 3 ale raportului de expertiză, reiterate în considerentele deciziei de casare nr. 5519 din 17 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să analizeze fiecare tablou în parte.

Deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sancţionat raportul de expertiză administrat în anul 2011, de către expert D., pe motiv că s-a bazat exclusiv pe o analiză generală şi superficială, lucrarea tehnică administrată în al treilea ciclu procesual de către expert judiciar I. nu este decât o reiterare a celei din 2011.

Omologarea, în aceste condiţii, a raportului de expertiză reprezintă, în mod evident, o nesocotire gravă a dispoziţiilor instanţei de casare.

Curtea de Apel Constanţa a încălcat dispoziţiile obligatorii stabilite prin decizia de casare şi prin raportarea exclusivă la momentul efectuării expertizei de specialitate, făcând astfel abstracţie de caracterul continuu al sarcinii instituite în sarcina donatarului, ceea ce implica o analiză pentru intervalul cuprins între data încheierii actului de donaţie şi momentul închiderii dezbaterilor pe fond în faza apelului.

Sub acest aspect, instanţa supremă a reţinut că îndeplinirea acestei obligaţii presupune un proces continuu de conservare şi reabilitare a operelor de artă supuse degradării ca urmare a trecerii timpului, conform art. 4 din Legea nr. 311/2003, de la momentul încheierii actului de donaţie şi până în prezent. Or, concluziile raportului de expertiză specialitatea conservare au în vedere îndeplinirea sarcinilor de către donatarul comuna Topalu exclusiv în prezent.

Curtea de Apel Constanţa a depăşit conţinutul şi limitele voinţei donatorului C. deoarece, deşi în privinţa anumitor piese ale colecţiei a reţinut neîndeplinirea sarcinilor de către donatarul comuna Topalu, a concluzionat că procentul degradărilor nu este foarte important, deşi răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor fixate prin actul de donaţie privea fiecare piesă a colecţiei, iar nu colecţia în ansamblul său, aşa cum s-a stabilit la pag. 38, parag. 1 din decizia de casare nr. 5519 din 27 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., se arată că decizia nr. 80/C din 15.06.2016 a Curţii de Apel Constanţa nu cuprinde motivele pe care se sprijină prin raportare la: înlăturarea nemotivată a probatoriului administrat în favoarea recurentului, comportamentul de netăgăduit al Muzeului de Artă Constanţa materializat în acte şi fapte specifice unui adevărat proprietar, motivarea străină de prezenta cauză cât priveşte pretinsa îndeplinire a sarcinii ca piesele colecţiei să nu iasă din patrimoniul comunei Topalu.

Faţă de lipsa unei motivări complete a hotărârii pronunţate care să aibă în vedere toate aspectele invocate de către părţile litigante în cadrul unui proces, atitudinea instanţei de recurs este în vădită disonanţă cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, se observă că instanţa de apel nu indică nici măcar un motiv pentru care a respins celelalte probe care fac dovada ieşirii colecţiei de artă din patrimoniul comunei Topalu, respectiv:

- procesul-verbal încheiat de B.E.J. H. la data de 18.06.2008 care dovedeşte că o parte importantă din colecţia de artă se afla la Muzeul de Artă Constanţa: W. - "Loc pădure", X. - "Peisaj dobrogean", Y. "Margine oraş", Z. - "Margine oră*, T. - "Car cu boi", T. - "Nud", F. - "Flori în glastră", AA. - "Fugari", BB.. - "Iarna", F. - "Flori cu struguri", CC. - "Conjuncţiune", AA. - "Ghiocei", Dărăscu - "Veneţia", L. - "Mahala", L. - "Femeie la plaja".

- fişele de conservare/restaurare cu privire la lucrările ce fac parte din colecţia de artă, se află tot la Muzeul de Artă Constanţa, astfel cum s-a consemnat în raportul de expertiză specialitatea conservare "reprezentantul apelantului a solicitat fişa de restaurare şi de conservare a fiecărei lucrări în parte. Asupra acestui aspect dna. DD. a precizat că fişele se află la Muzeul de Artă Constanţa;

- procedura de clasare a pieselor colecţiei a fost declanşată tot de Muzeul de Artă Constanţa, care şi-a recunoscut calitatea de proprietar în acte oficiale, fără să depună la dosarul cauzei dovezi conform cărora a avut acordul proprietarului comuna Topalu de a demara o astfel de procedură; de asemenea, nu a fost adusă nicio probă din care să rezulte motivul pentru care adevăratul proprietar comuna Topalu nu a demarat el însuşi această procedură;

- atitudinea procesuală a Muzeului de Artă Constanţa confirmă comportamentul acestuia ca un adevărat proprietar. La data de 15.08.2003, Muzeul de Artă Constanţa cumpără clădirea în care se afla expusă colecţia B., iar lucrările de amenajare ale clădirii sunt realizate tot de Muzeul de Artă Constanţa. Deşi însăşi instanţa de judecată confirmă ieşirea colecţiei din Muzeul de Artă Topalu, la dosarul cauzei nu există niciun înscris care să ateste acordul expres al comunei Topalu privind transferul pieselor colecţiei de la Muzeul de Artă Topalu la Muzeul de Artă Constanţa;

- prezentările colecţiei de artă în expoziţii temporare sau în cataloagele de artă existente la dosarul cauzei, care atestă că, vreme îndelungată, Muzeul de Artă din Constanţa a prezentat publicului anumite exponate din colecţia de Artă "B." ca făcând parte de drept din expunerea Muzeului de Artă din Constanţa;

- procesul-verbal de recepţie nr. x din 22 iulie 1966, nesemnat de donatorul C., prin care Muzeul de Artă Constanţa a preluat de facto colecţia de artă, fiind demonstrat fără echivoc că în anul 1966 donatarul comuna Topalu a predat în fapt Muzeului de Artă Constanţa, pentru o perioadă nedeterminată, întreaga colecţie de artă;

- depoziţiile testimoniale, coroborate cu probele menţionate mai sus, confirmă în plus transferul colecţiei de artă către Muzeul de Artă Constanţa, de pildă declaraţia dnei. prof. univ, V., precum şi declaraţia dnei. expert în restaurare, EE.

În pofida voinţei donatorului, colecţia de artă nu a fost expusă public, integral şi continuu, reţinându-se greşit îndeplinirea acestei sarcini impuse prin actul de donaţie, prin raportare, în principal, la expertizele specialitatea conservare efectuate de expert D. şi de expert J. care constată îndeplinirea acestei sarcini de către donatar exclusiv la momentul efectuării expertizelor.

Curtea de Apel Constanţa nu motivează înlăturarea recunoaşterii exprese a Muzeului de Artă Constanţa conform căreia lucrările de artă au fost ţinute în depozitele Muzeului de Artă din Constanţa, fără a fi expuse publicului în perioada reparaţiilor clădirii, doamna director afirmând că lucrările au fost ţinute în depozitele Muzeului de Artă din Constanţa, nefiind expuse publicului.

Mai mult, chiar instanţa de apel reţine că la momentul efectuării expertizei specialitatea conservare de către expert D., în al doilea ciclu procesual, o parte dintre piesele de grafică se aflau în custodia Muzeului de Artă Constanţa şi nu motivează înlăturarea aspectelor consemnate de G. în cartea "Muzeul B. din Topalu. Repere identitare" care confirmă că, în anul 2007, cel puţin 100 de piese ale colecţiei se aflau în expunerea Muzeului de Artă Constanţa.

Recurentul susţine că, în pofida voinţei donatorului ca lucrările de artă să fie expuse în condiţiuni bune, spre a nu fi supuse la intemperii şi avarii, operele de artă donate nu au fost expuse în condiţii corespunzătoare şi nici nu s-au luat măsurile necesare conservării sau restaurării acestora.

În pofida celor reţinute de instanţa de apel, starea de degradare a imobilului Muzeului de Artă din Topalu este susţinută de probatoriul administrat în cauză.

Astfel, deşi Curtea de Apel reţine că "procesul-verbal nr. x din 22 iulie 1966 consemnează, într-adevăr, faptul că unele dintre lucrările colecţiei aveau "stare mediocră" sau "stare proastă de conservare", concluzionează superficial şi în mod nelegal că nu rezultă în ce măsură aceste degradări existau la momentul efectuării donaţiei de vreme ce, în recurs, prin decizia de casare nr. 5519 din 27 noiembrie 2013, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că se prezumă că preluarea colecţiei s-a realizat într-o stare bună, ceea ce face ca orice chestiune vizând acest aspect, ulterior momentului preluării, să nu mai prezinte nicio importanţă. De asemenea, executorul judecătoresc, la data de 18 iunie 2008, a constatat că "în patru încăperi ale muzeului sunt urme de igrasie, iar din cele trei aparate de dezumidificare a aerului, doar unul singur este în stare de funcţionare";

De altfel, ieşirea din starea de pasivitate a pârâtelor este rezultatul exclusiv al demersurilor recurentului-reclamant de chemare în judecată a Muzeului de Artă Constanţa şi a comunei Topalu.

Raportul de expertiză, împreună cu suplimentul, confirmă neîndeplinirea de către donatar a sarcinilor expres stabilite prin actul de donaţie, însă, în pofida concluziilor raportului de expertiză, din descrierea punctuală pe care expertul judiciar I. o face operelor investigate prin suplimentul la raportul de expertiză rezultă neechivoc starea incontestabilă de degradare a pieselor colecţiei, aspect neanalizat de instanţă.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. recurentul-reclamant arată că, interpretând greşit actul de donaţie, Curtea de Apel Constanta a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

În pofida voinţei donatorului, colecţia de artă a ieşit din patrimoniul donatarului la început de facto, ulterior de iure, după cum atestă materialul probator administrat în cauză, situaţie în care este lipsită de suport probator interpretarea restrictivă a respectivei clauze contractuale în sensul că ar viza exclusiv dreptul de proprietate.

Astfel, donatorul vorbeşte, pe de o parte, de patrimoniul comunei Topalu, ca şi ansamblu de drepturi şi obligaţii, fără nicio limitare exclusivă la dreptul de proprietate, iar pe de altă parte, foloseşte sintagma "sub nicio formă", atunci când exprimă interdicţia scoaterii din patrimoniul autorităţii publice locale a bunurilor ce au făcut obiectul donaţiei, în scopul dezvoltării culturale a respectivei localităţi, fapt greu de acceptat în ipoteza expunerii repetate a lucrărilor în alte zone teritoriale.

Aşadar, interdicţia de scoatere a colecţiei de artă din patrimoniul comunei Topalu nu înseamnă doar interdicţia de transmitere către orice terţ a proprietăţii, cum în mod greşit a apreciat instanţa de apel, ci, în egală măsură, şi interdicţia de a transmite posesia sau detenţia asupra colecţiei, în întregime sau în parte, drepturi aflate în mod indiscutabil în patrimoniul comunei Topalu.

Această concluzie are suport probator şi în interpretarea corectă şi cu putere de lucru judecat a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cadrul deciziei pronunţate în primul ciclu procesual în sensul că "Donaţia (…) este o donaţie cu sarcini, respectiv aceea de a cinsti memoria părinţilor săi şi, în acelaşi timp, de a contribui la "sănătatea spirituală, cultural educativă a membrilor comunităţii locale", dar şi în acţiunile întreprinse de donator până la momentul decesului acestuia în legătură cu colecţia de artă donată în legătură cu condiţiile şi dezideratele urmărite prin actul de donaţie, aspect peste care instanţa de apel a trecut cu o uşurinţă, în contextul cercetării dreptului dedus judecăţii.

Astfel fiind, Curtea de Apel Constanţa interpretează în mod nepermis voinţa exprimată neechivoc de donatorul C., apreciind că nu contravine voinţei donatorului faptul că parte din piesele colecţiei de artă plastic "B." au fost duse la Muzeul de Artă din Constanţa pentru realizarea lucrărilor de conservare sau pentru a fi prezentate în cadrul expoziţiilor realizate de diferite muzee din ţară întrucât donatorul ar fi avut în vedere "translaţia proprietăţii", iar actele menţionate nu ar avea semnificaţia unui transfer de proprietate de la comuna Topalu către Muzeul de Artă Topalu.

Confirmarea interpretării abuzive a instanţei de apel ar conduce la concluzia absurdă că piesele colecţiei ar putea fi transferate chiar definitiv la Muzeul de Artă Constanţa, însă atâta vreme cât nu se încheie formal un act translativ de proprietate, ar fi respectată voinţa donatorului.

Muzeul de Artă Constanţa, în mod treptat dar constant, şi-a arogat calitatea de proprietar asupra colecţiei de artă ce a făcut obiectul actului de donaţie, aspect ce pune în discuţie cel puţin, la nivel de aparenţă, calitatea actuală de proprietar a comunei Topalu.

Deşi este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, certificatele de clasare nu constituie prin ele însele un titlu de proprietate, trebuie subliniat că procedura de clasare este demarată şi susţinută de proprietarul obiectelor de artă, iar nu de persoane străine din punct de vedere juridic, cum este cazul Muzeului de Artă Constanţa care nu a explicat natura şi izvorul dreptului pretins în legătură cu colecţia publică în discuţie, deşi a fost implicat activ în promovarea şi susţinerea unui număr semnificativ de acţiuni cu privire la aceasta, inclusiv promovarea procedurii de clasare a bunurilor culturale mobile unde Muzeul de Arta Constanţa a indicat exclusiv calitatea de proprietar, în condiţiile în care nu există la dosarul cauzei vreun înscris care să reflecte voinţa proprietarului colecţiei de artă, în acest sens, respectiv luarea în mod constant de măsuri de conservare/restaurare/punere în valoare/expunere publică în cadrul unor expoziţii organizate în afara Muzeului Topalu, fără a avea acordul proprietarului.

De altfel, Muzeul de Artă Constanţa s-a comportat ca un veritabil proprietar, aspect de natură a se converti, în absenţa unor înscrisuri din care să rezulte situaţia juridică actuală a lucrărilor donate, într-o probă privind ieşirea respectivelor bunuri din patrimoniul Primăriei Topalu.

Toate aceste aspecte trebuiau lămurite de instanţa de apel, inclusiv prin admiterea cererii recurentului de depunere a unor înscrisuri, făcând abstracţie de faptul că, dintr-un înscris oficial emis de Ministerul Culturii, rezulta că Primăria Topalu nu apare ca deţinător în inventarul bunurilor aparţinând patrimoniului cultural naţional mobil al colecţiei de artă plastică ce a făcut obiectul donaţiei.

Un alt argument adus în susţinerea acestui motiv de recurs este acela că motivarea instanţei de apel, prin referire la Legea nr. 182/2000 şi Normele nr. 216/2004, excede obiectului dedus judecăţii.

De vreme ce în speţă nu a fost contestat şi nu face obiect al judecăţii faptul că, potrivit art. 4 din Legea nr. 182/2000 aceste bunuri fac parte din fondul patrimoniului cultural naţional, că art. 28 din Legea nr. 182/2000 şi H.G. 216/2004 recunosc că aceste operaţiuni se realizează de organisme sau instituţii specializate sau art. 34 din Legea nr. 182/2000 conform cărora aceste bunuri pot face obiectul unor expoziţii, fiind evident că bunurile ce aparţin fondului patrimoniului cultural naţional au un regim juridic strict reglementat prin dispoziţiile Legii nr. 182/2000, motivarea instanţei de apel are un caracter general şi străin raportului juridic dedus judecăţii.

Ceea ce contestă recurentul pune în discuţie modul în care Muzeul de Artă Constanţa şi-a exercitat atribuţiile conferite prin Legea nr. 182/2000 şi Legea nr. 311/2003 cu privire la bunurile donate, în condiţiile în care recurentul a observat o încălcare a drepturilor comunei Topalu, în raporturile cu respectiva instituţie de cultură.

Dincolo de atribuţiile conferite de cele două acte normative Muzeului de Artă Constanţa, instanţa de apel omite să reţină faptul că toate aceste operaţiuni se fac cu acordul titularului dreptului de proprietate, astfel cum prevăd expres dispoziţiile art. 16 alin. (2), art. 25 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, art. 34 alin. (2) şi art. 57 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 182/2000.

Or, în cazul de faţă, instanţa de apel a ignorant în mod flagrant faptul că Muzeul de Artă din Constanţa nu a făcut dovada existenţei unui acord al proprietarului comunei Topalu de a declanşa procedura de clasare şi nici de a scoate piesele colecţiei donate din incinta Muzeului de Artă din Topalu, chiar şi cu titlu de împrumut, în contextul în care, contrar celor susţinute de Muzeul de Artă Constanţa, Legea nr. 182/2000 nu conţine nicio normă juridică care să confere de plano un drept de administrare asupra operelor proprietate privată înscrise în patrimoniul cultural mobil. O astfel de interpretare este contrară principiului constituţional al garantării dreptului de proprietate.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., se arată că decizia recurată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 829 şi art. 969 din C. civ., ale Legii nr. 182/2000, ale Legii nr. 311/2003, respectiv ale Legii nr. 215/2001.

Refuzul Curţii de Apel Constanţa de a conferi relevanţă juridică dispoziţiilor art. 829 din C. civ. şi voinţei donatorului, exprimată în mod neechivoc în cadrul contractului de donaţie, în sensul că: "Nerespectarea în total sau în parte a condiţiunilor prezentei donaţii, atrage după sine nulitatea actului, bunurile donate reintrând de drept şi de fapt în patrimoniul subsemnatului donator sau al moştenitorilor săi legali, fără nici un fel de pretenţie de nicio natură, din partea donatarului".

Ne regăsim, astfel, în ipoteza unui pact comisoriu impus de donator care determină o desfiinţare a contractului de donaţie atâta vreme cât se constată o neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale şi care nu permite instanţei de judecată să aprecieze asupra gravităţii neexecutării sarcinilor.

Mai mult, dispoziţiile art. 969 din vechiul C. civ. dispun în sensul următor:

"Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege", or actul de donaţie are putere de lege între contractanţi, iar cauzele de revocare sunt indicate atât prin această convenţie, cât şi prin art. 829 din C. civ. De altfel, instanţa de casare a stabilit irevocabil că sancţiunea neîndeplinirii sarcinilor, impusă de donator, este lipsită de orice echivoc.

Toate aceste aspecte sunt mărturii ale nesocotirii voinţei autorului reclamantului, ale neîndeplinirii scopului donaţiei, ce determină incidenţa sancţiunii revocării acesteia prevăzute expres de donator prin contractul de donaţie şi de dispoziţiile art. 829 din C. civ. Cuza, teza I.

Se consideră că instanţa de apel a făcut o confuzie gravă între noţiunile "patrimoniu", ca ansamblu de drepturi şi obligaţii a comunei Topalu (art. 119 din Legea nr. 215/2001) şi "patrimoniu muzeal", în sensul art. 8 din Legea nr. 311/2003, respectiv "patrimoniu cultural naţional", în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 182/200, deşi atât drepturile şi obligaţiile Muzeului de Artă Constanţa, cât şi raporturile dintre instituţiile de cultură şi proprietarii unor colecţii publice sunt foarte clar delimitate prin respectivele acte normative şi nu pot aduce atingere exerciţiului dreptului de proprietate al comunei Topalu asupra colecţiei de artă ce a făcut obiectul actului de donaţie.

Astfel, instanţa de apel face abstracţie de drepturile comunei Topalu, în calitate de proprietar al colecţiei de artă, în ceea ce priveşte desfăşurarea procedurilor de conservare/valorificare prin expunere publică, interpretând în mod greşit limitele şi dimensiunea drepturilor conferite prin Legea nr. 311/2003 şi Legea nr. 182/2000 Muzeului de Artă Constanţa, în condiţiile în care, potrivit Legii nr. 215/2001, între comuna Topalu şi Consiliul Judeţean Constanţa (în subordinea căruia se află Muzeul de Artă Constanţa) nu există raporturi de subordonare (art. 6 alin. (2) din lege) şi că comuna Topalu dispune de bunurile proprietate publică sau privată în conformitate cu principiul autonomiei locale (art. 6 din lege), în contextul în care, reţinând, în mod greşit, că Muzeul din Topalu este o secţie a Muzeului de Artă Constanţa, a concluzionat că această ultimă instituţie de cultură poate acţiona în calitate de "mandatar al proprietarului bunurilor culturale mobile în cauză", respectiv al proprietarului comuna Topalu, în declanşarea procedurii reglementate prin dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 182/2000.

De asemenea, în mod greşit, cu încălcarea dispoziţiilor deciziei de casare privind analiza altor aspecte invocate în recurs, Curtea de Apel reţine lipsa capacităţii de folosinţă a Muzeului de Artă "B.", de vreme ce din ansamblul probatoriului administrat rezultă că această entitate este chiar detentorul donaţiei, iar actul de donaţie prevede că colecţia de artă nu va ieşi niciodată din patrimoniul comunei Topalu, respectiv din Muzeul "B." Topalu, astfel încât, cel puţin pentru opozabilitate, se impune ca Muzeul de Artă Topalu să figureze în acest litigiu.

Or, soluţionarea greşită a acestei excepţii a fost antamată prin motivele de recurs astfel încât orice apreciere contrară conduce la încălcarea principiului reformatio in pejus, întrucât se creează în situaţia rejudecării o situaţie nefavorabilă recurentului-reclamant, deşi ne aflăm în această etapă procesuală exclusiv ca urmare a recursului promovat anterior de A.

În faza procesuală a recursului, intimaţii-pârâţi comuna Topalu, prin primar şi Muzeul "B." Topalu au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva încheierilor de şedinţă din 16.06.2015, 22.06.2015, 23.12.2015, 24.02.2016, 25.05.2016, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa cu motivarea că acestea sunt încheieri premergătoare care sunt absorbite în hotărârea dată asupra fondului, astfel că recursul se socoteşte şi împotriva încheierilor premergătoare fără a fi necesară o menţiune specială.

Analizând această excepţie cu prioritate, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte constată că prin încheierile de şedinţă din 16.06.2015, 22.06.2015, 23.12.2015, 24.02.2016, 25.05.2016, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa au fost respinse probe şi obiecţiunile la raportul de expertiză.

Aceste încheieri constituie încheieri premergătoare care, potrivit art. 316 coroborat cu art. 282 alin. (2) din C. proc. civ., se atacă odată cu hotărârea pronunţată pe fond.

Cum şi hotărârea pronunţată pe fond, decizia civilă nr. 80/C din 15.06.2016 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, este supusă recursului, încheierile menţionate pot fi atacate cu recurs.

Nu poate fi primită susţinerea intimaţilor-pârâţi că este formală declararea recursului împotriva acestor încheieri deoarece ele se absorb în decizia de fond întrucât ceea ce se atacă prin recursul împotriva acestor încheieri are în vedere considerentele încheierilor care motivează respingerea probelor şi a obiecţiunilor la expertiză, iar aceste considerente nu sunt reiterate în motivarea deciziei de fond, astfel că recursul împotriva acestor încheieri premergătoare nu poate fi privit ca inadmisibil.

Ca atare, Înalta Curte va respinge excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva încheierilor de şedinţă din 16.06.2015, 22.06.2015, 23.12.2015, 24.02.2016, 25.05.2016, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, invocată de intimaţii-pârâţi comuna Topalu, prin primar şi Muzeul "B." Topalu.

Analizând recursul formulat împotriva deciziei nr. 80/C din 15 iunie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, şi a încheierilor de şedinţă din 16.06.2015, 22.06.2015, 23.12.2015, 24.02.2016, 25.05.2016, pronunţate de aceeaşi instanţă, în limitele motivelor de casare şi modificare invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 5519/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate în contractul de donaţie cu sarcini următoarele obligaţii continue în sarcina donatarului comuna Topalu:

"colecţia ce face obiectul donaţiei să nu iasă niciodată, sub nicio formă, din patrimoniul comunei Topalu, colecţia să fie expusă public în incinta unei clădiri amenajate expres de autorităţile locale ale comunei Topalu, iar donatarul să asigure condiţiile necesare conservării lucrărilor ce fac parte din colecţia ce face obiectul donaţiei, atât în ceea ce priveşte expunerea acestora, cât şi în ceea ce priveşte întreţinerea lor", în considerarea cărora instanţa de recurs a dat îndrumarea de refacere a expertizei, de către un expert se specialitate conservare sau restaurare artă românească, expertiză ce urma să aibă următoarele obiective:

- "1) să se determine dacă toate lucrările ce au făcut obiectul contractului de donaţie sunt expuse publicului;

- 2) să se determine starea fizică a fiecăreia dintre cele 228 piese ale colecţiei de Artă Plastică B. (colecţia), precum şi dacă acestea au fost întreţinute corespunzător şi dacă le-au fost asigurate condiţiile optime de păstrare, în raport de specificul fiecăreia;

- 3) să se stabilească dacă, în prezent, fiecare piesă a colecţiei este întreţinută corespunzător şi dacă sunt asigurate condiţiile optime de păstrare şi expunere a acestora;

- 4) să se determine dacă imobilul ce aparţine comunei Topalu şi în care funcţionează muzeul prezintă o stare tehnică adecvată pentru păstrarea şi expunerea în condiţii optime a pieselor colecţiei, precum şi dacă existenţa igrasiei în respectivul imobil afectează starea fizică a pieselor colecţiei;

- 5) să se determine dacă imobilul în care funcţionează Muzeul "B." Topalu a suferit vreo renovare, iar în caz afirmativ să se precizeze data când au fost efectuate lucrările;

- 6) să se stabilească dacă în incinta Muzeului B. există dotări tehnice care să asigure conservarea corespunzătoare a pieselor colecţiei, inclusiv dacă există aparatura corespunzătoare pentru menţinerea unui microclimat cu temperatură şi umiditate controlate, precum şi dacă piesele colecţiei sunt protejate cu rame şi geamuri".

Se constată că expertiza efectuată de expert I. nu a respectat îndrumările instanţei de recurs, în sensul că nu s-a determinat starea fizică a fiecăreia dintre cele 228 piese ale colecţiei de Artă Plastică B., nu a stabilit în mod ştiinţific dacă acestea au fost întreţinute corespunzător şi dacă le-au fost asigurate condiţiile optime de păstrare, în raport de specificul fiecăreia şi dacă, în prezent, fiecare piesă a colecţiei este întreţinută corespunzător şi sunt asigurate condiţiile optime de păstrare şi expunere a acestora.

Deşi prima expertiză efectuată de experta D. a fost considerată necorespunzătoare întrucât a realizat o vizualizare generală şi superficială a tablourilor, nici expertiza efectuată de expert I. nu convinge, fiind lipsită de o argumentare ştiinţifică, întrucât, deşi expertul a vizualizat fiecare piesă în parte, vizualizarea s-a realizat "cu ochiul liber", cu excepţia a două tablouri care au fost date jos de pe perete şi observate atent, constatându-se degradarea lor şi, în urma încuviinţării obiecţiunilor la raportul de expertiză, a încă 19 tablouri care au fost scoase din ramă şi trecute prin filtrul UV, ocazie cu care s-a constatat că 3 dintre acestea se află în stare de degradare şi necesită restaurare, iar un alt tablou necesită o conservare curativă, datorată tot degradării, astfel cum rezultă din definiţia acestui tip de conservare.

Cu toate că s-a solicitat părţilor şi expertului să indice care este metodologia după care se verifică modul de conservare a lucrărilor, nu a fost indicate norme metodologice sau uzanţe care reglementează modalitatea de realizare a expertizei de conservare-restaurare, iar experta I. a răspuns instanţei de recurs că de 23 de ani efectuează expertize prin vizualizarea tablourilor cu ochiul liber în lumină directă şi laterală, folosind când este cazul o lupă.

Înalta Curte observă că, deşi nu au fost adoptate, în temeiul art. 90 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 182/2000, normele de conservare şi restaurare a bunurilor culturale mobile clasate sau aflate în colecţii publice, evaluarea corectă a colecţiei nu se poate realiza cu ochiul liber, ci în modalitatea scoaterii din ramă şi a verificării cu lampa UV a fiecărui tablou, procedeu de expertizare care a fost utilizat de expertă pentru a răspunde la obiecţiunile vizând 19 dintre tablouri şi care s-a dovedit edificator de vreme ce, prin aplicarea sa, s-a constatat că 4 dintre cele 19 tablouri se află în stare de degradare şi necesită restaurare, constatare care demonstrează fără putere de tăgadă că evaluarea tablourilor cu ochiul liber este lipsită de acurateţe şi duce la concluzii greşite.

Temerea exprimată la cuvântul pe fond de recurentul Muzeul de Artă Constanţa cu privire la riscul degradării tablourilor la momentul în care vor fi scoase din ramă este contrazisă de susţinerea constantă a acestei părţi şi de concluziile expertului său parte că toate lucrările colecţiei se află în stare bună şi foarte bună. O astfel de temere, venită chiar din partea Muzeului de Artă Constanţa, creează confuzie, care justifică cu atât mai mult nevoia stabilirii stării reale a tablourilor prin analizarea lor cu ajutorul unor mijloacele a căror acurateţe nu este contestată.

Scoaterea din ramă a tablourilor nu nesocoteşte voinţa donatorului ca tablourile să fie păstrate în ramă cu geam, întrucât această modalitate de păstrare nu excluse posibilitatea scoaterii din ramă a tablourilor în scopul expertizării lor, operaţiune care, pentru întreţinerea corespunzătoare a colecţiei, ar trebui să aibă caracter periodic, dar şi caracter obligatoriu în cazul bunurilor clasate, astfel cum se specifică în art. 57 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 182/2000. Trebuie amintit şi faptul că potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, proprietarii bunurilor culturale mobile şi deţinătorii cu orice titlu ai acestor bunuri au obligaţia de a permite examinarea bunurilor de către experţi.

De altfel, încă de la momentul donaţiei, însuşi donatorul a acceptat supunerea pieselor colecţiei oricărei operaţiuni necesare pentru ca operele să reziste în timp, atunci când a menţionat următoarele:

"Colecţia să fie expusă public în clădirea amenajată de Sfatul Popular, în condiţii bune spre a nu fi supusă la intemperii şi avarii, deoarece ştiinţa muzeologiei a ajuns să creeze condiţiuni în care operele de artă să reziste secolelor". Astfel fiind, nu se poate susţine cu temei că scoatere din ramă a tablourilor în scopul expertizării ar încălca voinţa donatorului.

În cadrul expunerii publice, obligaţia de întreţinere a tablourilor presupune atât asigurarea integrităţii, securităţii, cât şi conservarea şi restaurarea bunurilor.

Contrar susţinerilor reprezentantului Muzeului de Artă Constanţa, astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat şi cum legea prevede în cazul operelor clasate, donatarului îi revine nu doar obligaţia de întreţinere a lucrărilor, ci şi de restaurare a acestora, aspect care urmează a fi verificat cu ajutorul fişelor de conservare-restaurare.

Altfel, obligaţia de "reabilitare", adică de restaurare, existentă în sarcina donatarului a fost recunoscută în decizia de casare nr. 5068/7 10 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a finalizat primul ciclu procesual, şi reiterată, ca urmare a aplicării puterii de lucru judecat, în cuprinsul deciziei civile nr. 5519/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde s-a menţionat că:

"Obligaţia de a menţine colecţia într-o stare corespunzătoare, în vederea expunerii sale publicului, implică o serie de lucrări de conservare şi reabilitare a acestor opere de artă supuse degradării".

De remarcat că, în cazul bunurilor clasate care aparţin patrimoniului cultural naţional mobil, obligaţia proprietarilor de restaurare a bunurilor este prevăzută expres în lege (spre pildă în art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil şi în art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea muzeelor şi a colecţiilor publice nr. 311/2003).

Din perspectiva existenţei în sarcina donatarului atât a unei obligaţii de conservare, cât şi a uneia de restaurare, verificarea menţinerii colecţiei în bună stare necesită evaluarea stării fiecărei lucrări la momentul de faţă printr-o cercetare minuţioasă realizată după scoaterea din ramă a tablourilor şi vizualizarea lor sub lumină UV, coroborată cu studierea fişelor de conservare-restaurare în cuprinsul cărora este menţionat istoricul fiecărei piese. Numai astfel pot fi determinate cauzele deteriorărilor survenite, momentul şi modul de remediere a lor, deci îndeplinirea obligaţiei de restaurare.

O atare analiză nu s-a realizat în nici una dintre expertizele efectuate în cauză deoarece fişele de conservare-restaurare au fost depuse la dosar numai în prezenta fază procesuală, motiv pentru care Înalta Curte consideră că nu s-a intrat în cercetarea fondului de vreme ce nu s-a stabilit cu acurateţe starea actuală a pieselor colecţiei pentru a se putea concluziona asupra îndeplinirii de donatar a sarcinii de asigure a condiţiilor necesare conservării lucrărilor.

Pentru aceste considerente Înalta Curte consideră că instanţa de apel, încălcând îndrumările date în recurs, nu a verificat temeinic modul în care a fost îndeplinită de către donatar sarcina referitoare la asigurarea condiţiilor necesare întreţinerii în bune condiţii a lucrărilor în ceea ce priveşte conservarea şi restaurarea lor, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

Sunt astfel fondate criticile care susţin că s-au încălcat îndrumările deciziei civile nr. 5519/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, neintrându-se în cercetarea fondului, întrucât nu s-a permis analizarea detaliată şi completă a fiecărei lucrări prin scoaterea din ramă şi coroborarea stării astfel constatate cu fişele de conservare/restaurare, pe care Muzeul de Artă Constanţa nu le-a depus la dosar.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea argument adus de recurent în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., respectiv neverificarea îndeplinirii sarcinilor în mod continuu, din 1960 până la momentul efectuării expertizei, Înalta Curte constată că, deşi este evident că starea actuală a operelor reflectă modul în care operele au fost conservate de-a lungul timpului, starea actuală a operelor de artă fiind consecinţa condiţiilor în care au fost expuse şi întreţinute, nu se impune o analiză a stării lucrărilor în diferite momente din intervalul menţionat, având în vedere argumentele, intrate în puterea lucrului judecat, pe care instanţa le-a expus în primul ciclu procesual.

Astfel, soluţionând irevocabil aspectul prescripţiei dreptului de a solicita revocarea donaţiei, instanţa de recurs a menţinut hotărârea instanţei de apel care, în decizia civilă nr. 289/C din 09.12.2009, a statuat că reclamantul a formulat acţiunea de revocare a donaţiei în termenul legal de prescripţie, raportat la ultima reamenajare din anul 2007, întrucât pentru perioada ce s-a scurs între majoratul reclamantului şi anul ultimei reamenajări, 2007, reclamantul nu a fost interesat de gestionarea colecţiei şi nici nu mai poate invoca aspecte ce ţin de neexecutarea sarcinilor donaţiei; în schimb, pentru starea colecţiei intervenită după ultima reamenajare, reclamantul este în termenul legal de prescripţie şi poate cere revocarea donaţiei, revenindu-i instanţei de judecată competenţa exclusivă de a aprecia dacă există vreo cauză de neexecutare a sarcinii şi, eventual, dacă gravitatea acestei neexecutări determină revocarea donaţiei.

Astfel fiind, au intrat sub puterea de lucru judecat considerentele care susţin soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei, referitoare la posibilitatea de a cere revocarea donaţiei doar pentru neexecutarea sarcinilor în perioada ulterioară anului 2007 şi cele referitoare la competenţa exclusivă a instanţei de a aprecia dacă există vreo cauză de neexecutare a sarcinii şi, eventual, dacă gravitatea acestei neexecutări determină revocarea donaţiei.

Apar astfel ca nefondate susţinerile recurentului, expuse în cuprinsul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 din C. proc. civ., potrivit cărora au fost depăşite limitele voinţei donatorului şi încălcate prevederile art. 829 din C. civ. deoarece nerespectarea în tot sau în parte a condiţiilor donaţiei ar atrage nulitatea actului de donaţie, donatorul stipulând astfel un pact comisoriu care nu permite instanţei să aprecieze asupra gravităţii neexecutării sarcinilor.

Înalta Curte observă că, deşi instanţa de recurs din al doilea ciclu procesual a statuat că răspunderea pentru respectarea obligaţiilor fixate prin actul de donaţie privea fiecare piesă a colecţiei, iar nu colecţia în ansamblul său, această apreciere nu vine în contradicţie cu dezlegările irevocabile din primul ciclu procesual întrucât modalitatea în care au fost respectate sarcinile impuse prin contractul de donaţie este analizată exclusiv de către instanţă şi, deşi vizează fiecare exponat în parte, gravitatea neexecutării sarcinii, ca şi cauză de nulitate a contractului de donaţie cu sarcini, se va aprecia prin raportare la toate piesele colecţiei, iar nu a unei singure piese, aşa cum consideră recurentul.

Sunt fondate şi criticile referitoare la obligaţia impusă donatarului de a expune public colecţia în incinta unei clădiri amenajate de autorităţile locale ale comunei Topalu, iar exponatele să fie expuse corespunzător.

Recurentul, în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., susţine că instanţa de apel nu a analizat starea de degradare în care se afla sediul Muzeului B. în anul 2008 şi nefuncţionarea tuturor aparatelor de menţinere a umidităţii, dovedită prin procesul-verbal nr. x, întocmit de executorul judecătoresc şi nici contradicţia dintre considerentele şi concluziile raportului de expertiză întocmit de expert I., în sensul că, deşi concluzionează că piesele colecţiei se află în bună stare, atunci când enumeră starea fiecărei lucrări, menţionează numeroase aspecte ce denotă starea de degradare.

Înalta Curte observă că, într-adevăr, în descrierea exponatelor, experta I. observă degradări la multe exponate (68 din cele 228 de piese), însă apreciază că acestea nu sunt importante.

De asemenea, instanţa de apel, preluând constatările din expertiza efectuată în apel după casare, deşi observă că nu este respectată obligaţia legală de amplasare a exponatelor la distanţă de sursele de căldură, deasupra caloriferelor, reţine că sunt montate sisteme de protecţie special confecţionate dintr-o scândură de lemn căptuşită pe dedesubt cu polistiren, care dirijează fluxul de căldură spre interiorul camerei, iar expunerea lucrărilor şi în camerele în care există ţevi de apă pe perete a fost justificată de necesitatea expunerii în totalitate a colecţiei.

Considerând că riscul producerii pericolului invocat de reclamant este minim în condiţiile în care muzeul este permanent monitorizat, iar piesele sunt protejate cu geam, instanţa de apel concluzionează că modalitatea de expunere a lucrărilor de pictură faţă de instalaţia termică şi reţeaua de apă din clădire nu demonstrează prin ea însăşi o stare de ignorare a obligaţiilor asumate prin contractul de donaţie, cu atât mai mult cu cât probatoriile analizate în precedent demonstrează în mod neechivoc preocuparea constantă a donatarului de a asigura întreţinerea şi expunerea colecţiei de artă donate prin contractul încheiat cu autorul reclamantului în cele mai bune condiţii, precum şi conformitatea condiţiilor astfel create cu exigenţele Normelor de conservare şi restaurare a bunurilor culturale aprobate prin H.G. nr. 1546/2003.

Înalta Curte apreciază că motivarea instanţei de apel este insuficientă, fără raportare la probele relevante sau la exigenţele legale invocate şi, prin aceasta neconvingătoare, întrucât acceptă soluţii tehnice care vin în contradicţie cu standardelor impuse de art. 4 lit. h) şi g) din Normele de conservare şi restaurare a bunurilor culturale aprobate prin H.G. nr. 1546/2003, în materie de securitate a bunurilor expuse, afectată tocmai prin amplasarea instalaţiilor de stingere a incendiilor deasupra locului de expunere a operelor şi de art. 6 lit. b) din acelaşi act normativ, care interzice plasarea obiectelor în imediata apropiere a caloriferelor.

Pentru aceste motive, Înalta Curte apreciază că este necesar ca, în expertiza ce se va efectua, să se răspundă tuturor obiectivelor stabilite prin decizia civilă nr. 5519/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin referire expresă şi motivată la exigenţele impuse de lege, cu precizarea textului legal avut în vedere.

În decizia civilă nr. 5519/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "nu are, de asemenea, relevanţă în ceea ce priveşte dezlegarea raportului juridic litigios, contravaloarea cheltuielilor suportate de entităţile deţinătoare (cuantumul acestora), ci dacă dotările ori lucrările efectuate sunt de natură să asigure condiţiile corespunzătoare păstrării şi expunerii colecţiei".

Or, pentru a se verifica dacă dotările ori lucrările efectuate pot să asigure condiţiile corespunzătoare păstrării şi expunerii colecţiei, trebuie să se facă dovada alocării de fonduri pentru asigurarea stabilităţii microclimatului în cadrul Muzeului de Artă Topalu, cerinţă menţionată în art. 4 lit. b) din H.G. nr. 1546/2003.

Cu toate acestea, instanţa de apel nu s-a preocupat să analizeze în concret dacă sunt funcţionale pe termen lung dotările ori lucrările efectuate pentru asigurarea condiţiilor corespunzătoare păstrării şi expunerii colecţiei, inclusiv sub aspectul alocării de fonduri pentru încălzire şi electricitate, necesare menţinerii climatului optim pentru expunerea lucrărilor, motiv pentru care proba cu înscrisuri a fost încuviinţată în recurs, probă pe care Muzeul de Artă Constanţa nu a înţeles să o administreze.

Luând în considerare modalitatea de expertizare, coroborată cu lipsa de preocupare a instanţei de apel de a motiva în mod convingător îndeplinirea condiţiilor referitoare la modul de expunere, microclimatul şi siguranţa exponatelor împotriva inundaţiei şi expunerii excesive la sursele de căldură, în incinta Muzeului B., Înalta Curte apreciază că nu s-a realizat o cercetare completă a fondului cauzei sub aspectul îndeplinirii acestei obligaţii, ceea ce atrage casarea deciziei şi rejudecarea cauzei şi sub acest aspect, prin refacerea raportului de expertiză de către un expert specializat în conservare şi restaurare artă românească, care să răspundă aceloraşi obiective pe care instanţa de recurs le-a stabilit în decizia civilă nr. 5519/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând criticile referitoare la celelalte două sarcini impuse prin contractul de donaţie, invocate în cadrul motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte sarcina ca elementele componente ale colecţiei ce face obiectul donaţiei să nu iasă niciodată, sub nicio formă, din patrimonial comunei Topalu, recurentul a invocat:

- în argumentarea art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., faptul că nu a fost motivată respingerea probelor care dovedesc ieşirea colecţiei din patrimoniul comunei Topalu, nu s-a motivat comportamentul Muzeului de Artă Constanţa, materializat în acte şi fapte specifice unui proprietar, nu s-a făcut referire la probatoriul administrat în favoarea reclamantului care dovedeşte că, în perioada renovării Muzeului de Artă din Topalu, lucrările au fost ţinute în depozitul Muzeului de Artă din Constanţa şi a altor probe care dovedesc că, în anul 2007, 100 de piese erau expuse la Muzeul de Artă din Constanţa;

- în argumentarea art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., faptul că s-a făcut o interpretare restrictivă a actului de donaţie în sensul că interdicţia pe care donatorul a impus-o cu privire la imposibilitatea ieşirii colecţiei din patrimoniul donatarului se referă doar la dreptul de proprietate, nu şi la expunerea repetată a lucrărilor în expoziţii organizate în alte zone teritoriale, deşi exprimarea donatorului "sub nici o formă" şi statuarea cu putere de lucru judecat a instanţei de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual privind rolul donaţiei de a contribui la sănătatea spirituală, cultural-educativă a membrilor comunităţii locale denotă intenţia donatorului de a interzice şi transmiterea posesiei sau detenţiei în întreg sau în parte către terţi.

Aceste critici sunt nefondate întrucât, interpretarea sintagmei "colecţia ce face obiectul donaţiei să nu iasă niciodată, sub nicio formă, din patrimoniul comunei Topalu" nu se poate face decât în sensul unei interdicţii de înstrăinare a oricărui bun aparţinând colecţiei, interdicţie care vizează strict dreptul de dispoziţie, întrucât numai prin exercitarea acestui dezmembrământ al dreptului de proprietate se poate vorbi despre o ieşire din patrimoniu.

Or, de vreme ce exercitarea celorlalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (posesia şi folosinţa) nu produc ieşirea bunului din patrimoniu, înseamnă că voinţa donatorului nu se referă şi la interdicţia de a da bunuri ale colecţiei spre folosinţă sau în posesie altor persoane.

Această interpretare este impusă şi de natura bunurilor ce fac obiectul donaţiei, bunuri care aparţin patrimoniul cultural naţional mobil şi intră sub incidenţa Legii nr. 182/2000 care, în art. 34, permite împrumutarea bunurilor culturale mobile clasate pentru organizarea unor expoziţii sau realizarea unor proiecte culturale.

Prin urmare, în absenţa dovedirii existenţei unor acte translative de proprietate şi, de vreme ce este permisă utilizarea unor opere ale colecţiei pentru organizarea unor expoziţii, nu poate fi primită susţinerea recurentului privind interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în sensul că s-ar fi schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi nici cea potrivit căreia hotărârea nu ar fi motivată sub aspectul celor invocate de recurent.

Recurentul critică şi modul în care Muzeul de Artă Constanţa şi-a exercitat atribuţiile conferite de legile speciale, prin asumarea calităţii de proprietar a unei părţi a colecţiei, fără a avea acordul proprietarului, ceea ce, în opinia recurentului, ar dovedi faptul că, de fapt, colecţia s-ar afla în proprietatea Muzeului de Artă Constanţa.

Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că transferul dreptului de proprietate nu se poate prezuma, ci trebuie dovedit prin acte translative de proprietate, astfel că nu se poate susţine cu temei că folosirea unor bunuri aparţinând colecţiei de către Muzeul de Artă Constanţa dovedeşte scoaterea bunurilor din patrimoniul comunei Topalu.

Colecţia "B." este o colecţie de artă, care a intrat în proprietatea comunei Topalu printr-un act de donaţie, aceste bunuri aflându-se în prezent în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale. Însă, datorită caracterului lor special, de bunuri cu semnificaţie artistică: pictură, sculptură, grafică, sunt bunuri care, potrivit art. 3 alin. (2) pct. 2 lit. a) al Legii nr. 182/2000, aparţin patrimoniului cultural naţional mobil, intrând sub incidenţa Legii nr. 182/2000 şi, potrivit art. 2 al acestei legi, sunt supuse protejării printr-un ansamblu de măsuri având caracter ştiinţific, juridic, administrativ, financiar şi tehnic, luate prin intermediul muzeelor, ca instituţii specializate.

Colecţia de artă "B." este găzduită în incinta Muzeului "B." Topalu care, astfel cum rezultă din Hotărârea nr. 15/4 02 2008, Hotărârea nr. 13/7 02 2007 şi Hotărârea nr. 29/31 01 2006 de aprobare a organigramei Muzeului de Artă Constanţa, face parte din secţia Muzee teritoriu, fiind subordonat Muzeului de Artă Constanţa, neavând personalitate juridică şi, după cum rezultă din statul de funcţii, nici organe proprii de conducere.

Întrucât prin modul de organizare menţionat, Muzeul "B." Topalu este o secţie a Muzeului de Artă Constanţa, este nefondată susţinerea recurentului că Muzeul "B." Topalu nu constituie o secţie a Muzeului de Artă Constanţa şi, din acest considerent, Muzeul de Artă Constanţa nu poate acţiona ca mandatar al acestuia în procedura de clasare a bunurilor. Devine astfel lipsită de relevanţă o eventuală subordonare a Muzeului de Artă Constanţa faţă de Consiliul Judeţean Constanţa sau autonomia locală a Comunei Topalu în raport cu Consiliul Judeţean, în temeiul art. 6 al Legii nr. 215/2001.

Subordonarea Muzeului "B." Topalu faţă de Muzeul de Artă Constanţa determină incidenţa art. 2 alin. (5) al Legii nr. 182/2000 potrivit căruia protejarea colecţiei găzduite de Muzeul "B." Topalu, cu toate operaţiunile pe care le implică, se realizează prin Muzeul de Artă Constanţa.

Astfel fiind, apare ca nefondată susţinerea recurentului că acest muzeu nu are de plano un drept de administrare asupra colecţiei în litigiu.

Mai mult, conform art. 57 lit. f) al Legii nr. 182/2000, Muzeul de Artă Constanţa, ca instituţie specializată care asigură protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, are obligaţia de a asigura controlul periodic al stării conservare şi de securitate a bunurilor culturale mobile clasate, motiv pentru care anumite operaţiuni nu necesită acordul proprietarului, mai ales cele care vizează bunurile clasate.

Însă, în cauză, îndeplinirea sarcinilor privind colecţia "B." a fost analizată diferenţiat, după cum bunurile colecţiei sunt clasate (cele care, potrivit art. 10 al Legii nr. 182/2000, fac parte din categoriile patrimoniului cultural naţional mobil: tezaur şi fond) sau nu sunt clasate.

De aceea urmează ca, în rejudecare, să se analizeze dacă Muzeul de Artă Constanţa a acţionat cu încălcarea prevederilor legale care prevăd cerinţa acordului proprietarului, în raport de regimul juridic distinct pe care îl au bunurile clasate prin raportare la bunurile care nu fac parte din această categorie.

În ceea ce priveşte imposibilitatea Muzeului "B." Topalu de a fi parte în proces, întrucât nu are capacitate de folosinţă, deci nici de exerciţiu, Înalta Curte observă că acest aspect a fost dezlegat de către prima instanţă, în primul ciclu procesual şi a intrat sub puterea de lucru judecat întrucât, cu privire la acest aspect, nu a fost formulat apel.

În contextul menţionat, este greşită motivarea primei instanţe din al doilea ciclu procesual, care a reanalizat acest aspect pe motiv că desfiinţarea sentinţei a fost totală. Chiar dacă a nesocotit puterea lucrului judecat, în rejudecare, instanţa din primul ciclu procesual a preluat identic argumentele avute în vedere în soluţionarea acestei excepţii.

Astfel, aspectul referitor la lipsa capacităţii de folosinţă a Muzeului "B." Topalu a fost analizată cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, motiv pentru care nu mai putea fi reiterată în al doilea ciclu procesual, motiv pentru care sunt nefondate criticile referitoare la încălcarea art. 315 din C. proc. civ. sub aspectul neanalizării în al doilea ciclu procesual a acestei excepţii cu toate că fusese antamată ca motiv de recurs şi care, în opinia recurentului, trebuia respinsă întrucât Muzeului "B." Topalu ar fi trebuit citat în cauză cel puţin pentru opozabilitate.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte, în majoritate, va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva încheierilor de şedinţă din 16.06.2015, 22.06.2015, 23.12.2015, 24.02.2016, 25.05.2016, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, invocată de intimaţii-pârâţi comuna Topalu, prin primar şi Muzeul "B." Topalu.

În majoritate, admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 80/C din 15.06.2016 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, şi a încheierilor de şedinţă din 16.06.2015, 22.06.2015, 23.12.2015, 24.02.2016, 25.05.2016, pronunţate de aceeaşi instanţă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 noiembrie 2017.

Opinia separată vizează soluţia de admitere a recursului declarat de reclamant împotriva deciziei nr. 80/C din 15.06.2016 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, şi a încheierilor premergătoare din 16.06.2015, 22.06.2015, 23.12.2015, 24.02.2016 şi 25.05.2016 pronunţate de aceeaşi instanţă, de casare a deciziei atacate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel şi nu şi soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii recursului împotriva încheierilor de şedinţă menţionate, excepţie invocată de intimaţii-pârâţi Comuna Topalu prin primar şi Muzeul "B." Topalu.

Consider că recursul este nefondat, raportat la criticile invocate, prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Critica invocată prin primul motiv de recurs, în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a respectat obligaţia privind completarea probatoriului, fixată prin decizia de casare nr. 5519 din 27.11 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin raportare la dispoziţiile art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

În cadrul acestui motiv, recurentul a invocat încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că nu s-a încuviinţat depunerea la dosar a fişelor de conservare pentru fiecare piesă, s-a efectuat expertiza de specialitate fără scoaterea din ramă a tablourilor şi nu s-a verificat în mod real modul în care donatarul şi-a îndeplinit în mod continuu sarcinile începând cu anul 1990 şi până la momentul efectuării expertizei.

În acest context, recurentul a susţinut că instanţa de apel, fără a respecta dispoziţiile deciziei de casare, nu a efectuat o analiză detaliată şi complexă prin raportare la evoluţia în timp, pretinzând că raportul de expertiză contestat este rezultatul unei lucrări de specialitate desfăşurate în dezacord cu îndrumările instanţei de recurs prin omologarea căruia s-au nesocotit dispoziţiile instanţei de casare şi voinţa donatorului.

Decizia de casare a reţinut că tribunalul, ca primă instanţă de trimitere, a dispus suplimentarea probaţiunii, prin administrarea probei cu expertiză tehnică, obiectivele expertizei, astfel cum au fost stabilite, fiind de natură să lămurească în raport de elementele de fapt ale cauzei, aspectele litigioase deduse judecăţii.

Instanţa de casare a dispus, astfel, asupra necesităţii administrării probei cu refacerea ori completarea expertizei de specialitate conform celor dispuse la data încuviinţării lucrării, prin încheierea din 29.03.2011, de către un expert de specialitate conservare/restaurare artă românească.

Învestită cu rejudecarea apelului declarat de reclamantul A., Curtea de Apel Constanţa, a dispus efectuarea expertizei de către expertul I., cu respectarea limitelor stabilite prin decizia de casare. Această lucrare a fost suplimentată cu completarea concluziilor în ceea ce priveşte un număr de 19 lucrări ale colecţiei de artă plastică, indicate în raportul expertului P., în modalitatea scoaterii lucrărilor din ramă.

La solicitarea reclamantului-apelant, instanţa a dispus expertiza biologică a lucrării "Pădure" de O., justificată prin raportare la sarcina actului de donaţie impusă donatarului ca "lucrările de artă să fie expuse în condiţii bune, spre a nu fi supuse la intemperii şi avarii, deoarece ştiinţa muzeologiei a ajuns să creeze condiţii în care operele de artă să reziste secolelor."

Expertul I., expert conservator Patrimoniu Cultural Mobil, atestat de Ministerul Culturii şi Cultelor a efectuat lucrarea de specialitate în condiţiile stabilite prin decizia de casare, printre care nu există şi obligaţia scoaterii din ramă a tuturor tablourilor, expertul parte P. indicând doar pentru 19 lucrări expertizarea prin scoaterea din ramă.

Concluziile expertului I. se coroborează cu raportul de expertiză-expert D. şi cu cele ale raportului privind constatarea condiţiilor de conservare a bunurilor culturale expuse la Muzeul de Artă "B." din Topalu, din 20.03.2015, întocmit de comisia numită de Ministerul Culturii.

Acelaşi expert, I., în urma analizei celor 19 lucrări în modalitatea scoaterii din ramă, a descris detaliat starea de conservare a acestora, cu concluzia că lucrările nu au o stare necorespunzătoare.

Expertiza biologică a tabloului "Pădure" de O., a stabilit că starea de conservare a picturii este bună şi nu se impune restaurarea.

La solicitarea instanţei de recurs, expertul I. a comunicat la 6.10.2017, aspectele privind metodologia folosită pentru determinarea stării fizice a fiecărui obiect şi a condiţiilor de păstrare, conform procedurilor standard folosite în conservarea preventivă.

Expertul a precizat că pentru realizarea expertizei nu a fost necesară în mod obligatoriu verificarea fişei de conservare/restaurare a fiecărui obiect, întrucât la momentul examinării lucrărilor, conform obiectivelor stabilite de Tribunalul Constanţa, s-a constatat că acestea prezentau o stare de conservare şi etalare corespunzătoare.

Prin urmare, în condiţiile în care recurentul nu a putut invoca încălcarea vreunei norme legale vizând metodologia utilizată de expert cu ocazia efectuării expertizei şi nici nu a existat vreo indicaţie obligatorie a instanţei de casare, cuprinsă în decizia nr. 5519 din 27 noiembrie 2013, de a se scoate toate tablourile din ramă în vederea examinării prin metode specifice, nu se poate reţine că s-ar fi încălcat dreptul la apărare al recurentului, faţă de ignorarea obligaţiei privind completa cercetare a cauzei.

De altfel, expertul parte al reclamantului, P., nu a contestat împrejurarea că au fost examinate toate lucrările de artă, obiect cu obiect, la solicitarea sa expresă, fiind examinate prin scoaterea din ramă un număr de 19 tablouri.

În consecinţă, atâta timp cât nu s-au încălcat dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 4 din Normele Naţionale de Conservare în vigoare, Hotărârea nr. 1546 din 18 decembrie 2003 pentru arătarea Normelor de conservare şi restaurare a bunurilor culturale mobile clasate şi art. III din O.U.G. nr. 16/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 182/2000 pentru protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, nu există un temei legal care să impună refacerea expertizei conform solicitărilor reclamantului-recurent.

În consecinţă, nu se impune casarea deciziei recurate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea argument adus de recurent în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., respectiv neverificarea îndeplinirii sarcinilor în mod continuu, din 1960 până la momentul efectuării expertizei, autorul opiniei separate se raliază motivării soluţiei majoritare în sensul că nu se impune o analiză a stării lucrărilor în diferite momente din intervalul menţionat, având în vedere argumentele intrate în puterea lucrului judecat, expuse în primul ciclu procesual.

Sub aspectul prescripţiei dreptului de a solicita revocarea donaţiei, instanţa de recurs a menţinut hotărârea instanţei de apel care, în decizia civilă nr. 289/C din 9.12.2009, a statuat că reclamantul a formulat acţiunea în revocarea donaţiei în termenul legal de prescripţie, raportat la ultima reamenajare din anul 2007.

Considerentele ce susţin soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei, referitoare la posibilitatea de a cere revocarea donaţiei doar pentru neexecutarea sarcinilor ulterioară anului 2007 au intrat în puterea lucrului judecat, astfel că nu pot fi primite nici criticile recurentului, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., potrivit cărora au fost depăşite limitele voinţei donatorului şi au fost încălcate prevederile art. 829 C. civ.

Autorul opiniei separate consideră ca fiind nefondate şi criticile vizând obligaţia impusă donatorului de a expune public colecţia în incinta unei clădiri amenajate de autorităţile locale din Comuna Topalu, iar lucrările să fie expuse corespunzător.

Obligaţia de întreţinere a colecţiei cuprinde şi necesitatea asigurării unui spaţiu care să corespundă parametrilor şi cerinţelor necesare expunerii unei colecţii de artă.

Raportul de expertiză efectuat în cauză a concluzionat, în acest sens, că microclimatul din spaţiul muzeului este conform cu studiile de conservare ale ICOM, astfel că Muzeul Topalu asigură condiţii optime pentru păstrarea şi expunerea operelor de artă, clădirea fiind integral renovată în anul 2007.

Prin expertiza efectuată în rejudecarea apelului de expertul I. s-a constatat că încăperile muzeului sunt salubre, pereţii sunt zugrăviţi, curaţi, iar pardoseala este uşor de curăţat, fiind din gresie antiderapantă şi că în perioada expertizării valorile temperaturii şi ale umidităţii relative s-au încadrat în parametrii menţionaţi, izolare termică şi aparatura de umidificare şi dezumidificare putând asigura un microclimat stabil.

S-a constatat că spaţiul în care se regăseşte colecţia îndeplineşte condiţii optime de păstrare şi valorificare expoziţională a operelor de artă, starea corespunzătoare a clădirii şi existenţa dotărilor necesare nefiind infirmate în mod expres de nicio altă probă şi nici de concluziile expertului parte al reclamantului.

Prin urmare, nici în ceea ce priveşte aspecte menţionate, reţinute de instanţa de apel, nu există niciun temei pentru casarea deciziei recurate, cu atât mai mult cu cât casarea cu trimitere a fost motivată de suplimentarea/refacerea lucrării de specialitate, cu obiectivele stabilite prin încheierea din 29.03.2011 a Tribunalului Constanţa de către un expert de specialitate conservare/restaurare artă românească, probă deja administrată, recursul fiind nedevolutiv, prin urmare nefiind de natură să provoace rejudecarea în fond a pricinii.

Celelalte critici întemeiate pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., referitoare la sarcina donaţiei ca bunurile ce alcătuiesc colecţia să nu iasă niciodată, sub nicio formă, din patrimoniul comunei Topalu, sunt nefondate, în acest sens autorul opiniei separate raliindu-se opiniei majoritare.

Pentru aceste considerente, autorul opiniei separate, constată că, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se impunea respingerea recursului reclamantului A., ca nefondat.