Civil liability for pre-1990 land expropriation: statute of limitations start date and passive standing of state versus autonomous forestry administrator

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, la data de 03.01.2007, sub nr. x/288/2007, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să se dispună:

1. obligarea pârâtului la restituirea către obştile de moşneni membre fondatoare ale A. de Munţi şi Codri a veniturilor realizate din exploatarea terenurilor forestiere şi a păşunilor de care au fost deposedate în mod abuziv, începând cu momentul preluării şi până la reconstituirea efectivă a dreptului de proprietate;

2. obligarea pârâtului la plata prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a bunurilor proprietatea obştilor de moşneni membre fondatoare ale A. de Munţi şi Codri;

3. obligarea pârâtului la plata de daune morale către obştile de moşneni membre fondatoare ale A. de Munţi şi Codri pentru prejudiciul cauzat de gravele suferinţe la care au fost supuse ca urmare a lipsirii ilegale de proprietate;

4. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanţie a Regiei Naţionale a Pădurilor şi a Direcţiei Silvice a Judeţului Vâlcea, solicitând ca, în cazul admiterii acţiunii principale, chematele în garanţie să fie obligate la plata sumei la care va fi obligat Statul Român.

Prin sentinţa civilă nr. 4986 din 08 octombrie 2007, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, în temeiul dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., raportat la valoarea precizată, în cursul procesului, pentru pretenţiile solicitate la capătul al treilea din cerere, respectiv 1.700.000 RON.

Ca efect al declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, sub nr. x/90/2007.

Prin sentinţa civilă nr. 478 din 27 mai 2008, Tribunalul Vâlcea, secţia civilă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, în consecinţă, a respins acţiunea, reţinând că scopul urmărit de reclamantă este de a fi despăgubită cu echivalentul prejudiciului cauzat prin lipsa de proprietate, iar acest scop nu putea fi atins decât prin parcurgerea procedurii prevăzute de legea fondului funciar, scopul legilor retrocedării fiind tocmai acela al reparării prejudiciului (moral şi material) cauzat proprietarilor prin preluarea abuzivă a terenurilor.

Prin decizia civilă nr. 216/A din 27.10.2008, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei sus-menţionate, pe care a desfiinţat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că deşi acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 998-999 C. civ., în mod greşit prima instanţă a respins-o ca inadmisibilă, în condiţiile în care legile de reconstituire a dreptului de proprietate, a căror procedură a fost urmată de obştile fondatoare, reglementează numai o componentă a reparării prejudiciului cauzat foştilor proprietari, respectiv restituirea în natură sau în echivalent a terenului preluat de către stat, fără a avea prevederi exprese cu privire la lipsa de folosinţă a acestuia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul.

Prin decizia nr. 3777 din 09 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârât, reţinând că, faţă de obiectul dedus judecăţii, întemeiat pe prevederile art. 998-999 C. civ., de faptul că instanţa de fond a respins acţiunea pe excepţia inadmisibilităţii, se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare pentru analizarea cauzei pe fond, raportat la condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate de dispoziţiile art. 998-999 C. civ.; totodată, s-a reţinut că personalitatea juridică a reclamantei şi respectiv legitimarea sa procesuală urmează a fi examinate de instanţa de trimitere.

În rejudecare, pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

În şedinţa publică din 16 februarie 2012, tribunalul a apreciat că, în cauză, calitatea de reclamante revine obştilor fondatoare ale A. de Munţi şi Codri, faţă de mandatul invocat de aceasta din urmă, sens în care au fost conceptate, în calitate de reclamante, C., B., D., F. şi E., reprezentate de A.

Excepţia lipsei calităţii de reprezentant a fost respinsă prin încheierea din 29 martie 2012, cu motivarea că, potrivit actelor depuse la filele 6-27 din primul dosar de fond, rezultă că asociaţia (comuniune) are dreptul de a acţiona în numele şi pentru cele cinci obşti fondatoare în scopul recuperării uzufructului bănesc realizat de stat de pe proprietăţile acestor obşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1017 din 14 iunie 2012, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, pentru capătul de cerere având ca obiect daunele morale; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru acest capăt de cerere şi, în consecinţă, a respins acest capăt de cerere, formulat de reclamantele C., B., D., F. şi E., reprezentate de A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prescris.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, pentru pretenţiile care formează obiectul primelor două capete de cerere (daune materiale), pe perioada 1948 - ianuarie 1991; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru aceste pretenţii, pentru perioada menţionată şi, în consecinţă, a respins cele două capete de cerere, formulate de aceleaşi reclamante, prin reprezentant, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, în limitele menţionate, ca prescrise.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, pentru pretenţiile care formează obiectul primelor două capete de cerere, pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 şi momentul reconstituirii şi, în consecinţă, a respins cele două capete de cerere, în limitele menţionate, ca fiind formulate împotriva unui subiect de drept fără calitate procesuală pasivă.

A respins cererea de chemare în garanţie a Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva şi a Direcţiei Silvice a judeţului Vâlcea.

A obligat pe pârât la plata sumei de 6.200 RON, cheltuieli de judecată către chemata în garanţie Romsilva S.A.

A obligat pe reclamantele, în solidar, la plata sumei de 6.200 RON, cheltuieli de judecată către pârât.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

Excepţia inadmisibilităţii nu mai poate forma obiectul prezentei judecăţi, faţă de decizia instanţei de apel pronunţată în cauză şi ale cărei considerente vizează aspectele care au format obiectul excepţiei.

În ceea ce priveşte ordinea de soluţionare a celorlalte două excepţii invocate în cauză, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, se impune analizarea mai întâi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi apoi a excepţiei prescripţiei.

Astfel, tribunalul a apreciat că pe capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata daunelor morale, pârâtul Statul Român are calitate procesuală pasivă, deoarece pretinsul fapt prejudiciabil, respectiv preluarea abuzivă a pădurilor care formau obiectul unui drept de proprietate al membrilor obştilor, s-a realizat ca urmare a Constituţiei din anul 1948, care la art. 6 alin. (1) prevedea că "bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie ferate, rutiere, pe apă şi în aer, poşta, telegraful, telefonul şi radio-ul aparţin Statului, ca bunuri comune ale poporului." Rezultă că fapta a constituit elementul material al unui act de voinţă al statului, aşa încât acesta are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind plata daunelor morale.

Prin acest capăt de cerere, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin suferinţele grave la care au fost supuse ca urmare a preluării abuzive a dreptului de proprietate, reclamantele invocând astfel un drept patrimonial, supus prescripţiei în termenul general de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Temeiul acestei cereri îl constituie dispoziţiile art. 998-999 din C. civ., astfel cum s-a statuat şi prin decizia de trimitere spre rejudecare, iar potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil cauzei de faţă de prevederile art. 6 alin. (4) din C. civ. pus în aplicare prin Legea nr. 71/2011, dreptul la acţiune având acest obiect este prescriptibil în termenul general de prescripţie de 3 ani.

Raportat la prevederile acestui decret, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a daunelor morale a început să curgă după data de 22 decembrie 1989, întrucât faţă de aspectele de fapt invocate şi de calitatea pârâtului, cursul prescripţiei a fost suspendat în sensul art. 13 lit. a) din decret, potrivit căruia "cursul prescripţiei se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere."

Or, în speţă, preluarea pădurilor s-a realizat printr-un act de voinţă al statului, exprimat în cea mai înaltă formă, respectiv Constituţia, iar acesta a avut la bază raţiuni de ordin politic, care au subzistat până la data de 22 decembrie 1989.

În plus, dincolo de abolirea dreptului de proprietate privată asupra pădurilor în perioada cuprinsă între 1948-1990, a avut loc şi o desfiinţare formală a obştilor, formele de asociere în privinţa dreptului de proprietate fiind restrictiv reglementate.

Lipsa demersurilor judiciare ale obştilor reclamante în scopul dobândirii personalităţii juridice şi în scopul formulării cererii de chemare în judecată având ca obiect plata unor daune morale în cursul termenului de prescripţie astfel stabilit nu pot constitui cauze de întrerupere ori suspendare a termenului de prescripţie.

Prin primele două capete ale acţiunii, reclamantele au solicitat obligarea Statului Român la plata despăgubirilor materiale pentru veniturile realizate din exploatarea terenurilor forestiere şi a păşunilor şi pentru lipsa de folosinţă a acestora, începând cu data preluării până la data reconstituirii efective a dreptului de proprietate, pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementată de art. 998-999 C. civ.

De la momentul preluării pădurilor şi păşunilor de către stat până la intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 şi în special a H.G. nr. 1335/1990, atributele dreptului de proprietate asupra acestor bunuri au fost exercitate exclusiv de către stat. Prin urmare, pentru perioada cuprinsă între data preluării pădurilor şi păşunilor care formau obiectul dreptului de proprietate al membrilor obştilor şi luna ianuarie 1991 - data intrării în vigoare a hotărârii de guvern privind înfiinţarea unui nou subiect de drept ale cărui atribuţii priveau şi exercitarea unor prerogative ale dreptului de proprietate al statului asupra acestor bunuri, statul are calitate procesuală pasivă în privinţa celor două capete de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale. După acest moment, întrucât activităţile de exploatare, valorificare ori pază şi asigurarea integrităţii bunurilor au revenit unui subiect de drept distinct - Regia Autonomă Romsilva, având autonomie financiară inclusiv cu privire la veniturile obţinute din exploatare, statul nu mai poate fi considerat titular al unei obligaţii de despăgubiri cu privire la veniturile obţinute din exploatare, neavând astfel calitate procesuală pasivă pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 şi perioada reconstituirii efective.

În consecinţă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului a fost respinsă pentru perioada cuprinsă între momentul preluării şi ianuarie 1991 şi a fost admisă pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 şi perioada reconstituirii efective, astfel cum a fost menţionată în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi precizată la filele 218-226.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru cele două capete de cerere, tribunalul a constatat că se impune a fi analizată numai pentru perioada cuprinsă între preluarea pădurilor şi ianuarie 1991, pentru care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată.

Analizând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru această perioadă, tribunalul a apreciat-o ca fiind întemeiată pentru considerentele reţinute la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului de a cere daune morale. În acest sens, raportându-se la pârâtul chemat în judecată, tribunalul a reţinut că pretinsa faptă prejudiciabilă a avut caracter continuu, începând cu momentul preluării până la 10 ianuarie 1991, iar prescripţia a fost supusă prevederilor Decretului nr. 167/1958 (art. 25 din decret). În consecinţă, ea a început să curgă din data de 22 decembrie 1989, fiind suspendată până la această dată atât datorită nerecunoaşterii calităţii de subiect de drept a obştilor reclamante până la această dată, cât şi datorită calităţii pârâtului şi prevederilor legale corespunzătoare regimului politic din aceeaşi perioadă. S-a apreciat că lipsa demersurilor judiciare ale reclamantelor în obţinerea personalităţii juridice şi exercitarea dreptului la acţiune nu constituie cauze de întrerupere ori suspendare a cursului prescripţiei, fiind dependente exclusiv de voinţa acestora, prin organele lor de conducere ori reprezentare.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele.

Prin decizia civilă nr. 24 din 04 februarie 2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins apelul, ca nefondat, reţinând că apelantele au formulat critici care privesc greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, critici care nu sunt fondate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele.

Prin decizia nr. 4904 din 30 octombrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, reţinând că instanţa de apel a omis să cerceteze criticile prin care apelantele au arătat că, în mod greşit, a fost admisă, de către prima instanţă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român pentru perioada 22 decembrie 1989 şi până la retrocedarea efectivă, pe vechile amplasamente, a proprietăţilor codevălmaşe a obştilor reclamante, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, corespunzător fazei procesuale a apelului; instanţa de recurs a mai reţinut că întrucât fondul cererii de apel nu a fost cercetat în întregime, iar excepţia lipsei calităţii procesuale pasive trebuie examinată cu prioritate, în raport de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, nu se impune examinarea celorlalte critici.

În rejudecare, prin încheierea din camera de consiliu din 31 martie 2014 s-a respins cererea de recuzare a judecătorilor cauzei, formulată de apelantele-reclamante.

Prin decizia civilă nr. 1300 din 15 decembrie 2014, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins apelul reclamantelor, ca nefondat.

Împotriva acestei din urmă decizii şi a încheierii din 31 martie 2014 au declarat recurs reclamantele.

Prin decizia nr. 943 din 31 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul reclamantelor, a casat încheierea şi decizia recurate şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Pentru decide astfel, Înalta Curte a reţinut că sunt fondate criticile vizând nemotivarea încheierii din data de 31.03.2014, apreciind că instanţa de apel a pronunţat această încheiere cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cum absenţa motivelor avute în vedere de instanţă la pronunţarea soluţiei de respingere a cererii de recuzare face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii acestei soluţii, nemotivarea încheierii recurate echivalând în fapt cu o necercetare a fondului cererii de recuzare, se impune soluţia casării cu trimitere, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Nulitatea încheierii pronunţate asupra cererii de recuzare atrage şi nulitatea deciziei pronunţate asupra apelului, raportat la dispoziţiile art. 106 alin. (1) C. proc. civ. şi, în aceste condiţii, criticile formulate de recurente cu privire la decizia dată asupra apelului nu au mai fost analizate.

În rejudecare, prin încheierea din camera de consiliu din 18 mai 2015 a fost soluţionată cererea de recuzare ce a atras casarea, iar prin decizia civilă nr. 1639 din 14 octombrie 2015, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei civile nr. 1017 din 14 iunie 2012 a Tribunalului Vâlcea, secţia civilă, pentru următoarele considerente:

Prin cererea dedusă judecăţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., s-a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la restituirea către obşti a veniturilor realizate din exploatarea terenurilor forestiere şi a păşunilor, începând cu momentul preluării până la reconstituirea efectivă a dreptului de proprietate, obligarea la plata prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a bunurilor proprietatea obştilor, precum şi la plata de daune morale pentru prejudiciul cauzat de suferinţele la care au fost supuse ca urmare a lipsirii ilegale de proprietate.

Potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din acelaşi decret, termenul de prescripţie este de 3 ani.

Potrivit art. 8 din acelaşi decret, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

În fine, conform art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripţiei se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţa majoră să facă acte de întrerupere.

În mod corect a reţinut prima instanţă că, fiind promovată o acţiune în repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei fapte ilicite (constând în preluarea şi exploatarea abuzivă a pădurilor, cum se invocă), termenul de prescripţie începe să curgă de la data când a fost cunoscută paguba şi pe cel care răspunde de ea sau de la data când păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Fiind vorba de fapte ilicite anterioare anului 1990 - moment până la care, dată fiind natura regimului politic, în mod evident nu se putea acţiona şi, ca atare, nu putea fi opusă titularului dreptului prescripţia extinctivă, întrucât aceasta nu curge împotriva celui care este în imposibilitate de a acţiona - în mod corect a stabilit prima instanţă că prescripţia a început să curgă după acest moment.

Susţinerea apelantei că prescripţia dreptului la acţiune a început să curgă de la un alt moment, respectiv de la momentul inventarierii proprietăţii, respectiv al realizării amenajamentului silvic, întrucât la acest moment s-ar putea cunoaşte prejudiciul suferit, nu poate fi reţinută.

Astfel, în ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit de către reclamante, acesta era cunoscut încă de la preluarea terenurilor.

În ceea ce priveşte prejudiciul constând lipsa de folosinţă a bunurilor proprietatea obştilor, precum şi veniturile realizate de pârât din exploatarea terenurilor forestiere şi a păşunilor, acesta putea fi cunoscut, de asemenea, de la momentul producerii faptei ilicite invocate.

Împrejurarea invocată de reclamante, în sensul că întinderea exactă a prejudiciului nu poate fi cunoscută decât printr-o expertiză de specialitate şi de atunci s-ar naşte dreptul la acţiune, nu este de natură a modifica data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, întrucât aceasta nu este legată de procurarea mijloacelor de probă, ci de momentul naşterii dreptului la acţiune.

Pentru aceste motive, s-a constatat că prima critică, vizând modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, nu este întemeiată.

Şi a doua critică, vizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului pentru pagubele solicitate pe perioada ulterioară anului 1990, a fost apreciată ca neîntemeiată.

Astfel, prima instanţă a reţinut, în motivarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român pe perioada ulterioară ianuarie 1991, că după data intrării în vigoare a hotărârii de guvern privind înfiinţarea unui nou subiect de drept ale cărui atribuţii priveau şi exercitarea unor prerogative ale dreptului de proprietate al statului asupra acestor bunuri, statul nu mai are calitate procesuală pasivă în privinţa celor două capete de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale, întrucât activităţile de exploatare, valorificare ori pază şi asigurarea integrităţii bunurilor au revenit unui subiect de drept distinct - Regia Autonomă Romsilva, având autonomie financiară inclusiv cu privire la veniturile obţinute din exploatare.

Apelanta nu a adus critici efective cu privire la motivarea dată de instanţă excepţiei lipsei calităţii procesuale, însă, având în vedere cele dispuse de instanţa de casare, s-a analizat şi această excepţie.

Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că, atâta vreme cât se solicită contravaloarea prejudiciului constând în lipsa de folosinţă şi veniturile obţinute din exploatarea pădurilor, calitate procesuală pasivă nu poate avea Statul Român, întrucât o altă instituţie, cu personalitate juridică, a desfăşurat activităţile de exploatare şi valorificate cu privire la păduri.

Pe de altă parte, Statul Român sau instituţiile lui nu au calitate procesuală pasivă în acţiunea având ca obiect plata de despăgubiri decurgând din preluarea imobilelor în perioada regimului comunist şi constând în contravaloarea lipsei de folosinţă de la momentul preluării şi până la restituirea efectivă.

Aşa cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa CEDO, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată însă o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii (cauza Păduraru împotriva României).

Or, atâta vreme cât prin legile speciale de restituire a proprietăţilor preluate în perioada regimului comunist, Statul Român nu şi-a asumat şi obligaţia de a restitui contravaloarea lipsei de folosinţă sau a veniturilor obţinute din exploatarea bunurilor preluate, Statul sau instituţiile sale nu pot avea calitate procesuală pasivă într-o acţiune având un asemenea obiect.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele, criticând-o pentru următoarele motive:

1. Soluţia de menţinere a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, pentru pretenţiile ce formează obiectul primelor 2 capete de cerere (daune materiale), pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 şi momentul reconstituirii, este dată cu aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentele au arătat că Statul Român a rămas proprietar al fondului forestier şi după înfiinţarea Regia Autonomă Romsilva

Statul Român, proprietar unic al fondului forestier în 1990 (şi detentor precar al patrimoniului forestier preluat abuziv de la obştile de moşneni reclamante), şi-a manifestat voinţa, prin adoptarea H.G. nr. 1335 din 21 decembrie 1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 3 din 10 ianuarie 1991, ca activitatea de administrare a fondului forestier să fie desfăşurată de o regie autonomă, şi anume Regia Autonomă Romsilva

Recurentele au evocat art. 2, art. 3 din H.G. nr. 1335/1990, art. 4, art. 7, art. 8 din anexa nr. 2 a H.G. nr. 1335/1990, nota de la finalul anexei nr. 1 a aceleiaşi hotărâri de guvern (cu menţiunea că prevederi similare au şi hotărârile de guvern ulterioare care reglementează funcţionarea Regia Autonomă Romsilva, respectiv H.G. nr. 1112/1996, H.G. nr. 982/1998, H.G. nr. 173/2001, H.G. 1105/2003, H.G. nr. 229/2009), art. 5 alin. (1) şi (2), art. 8 din Legea nr. 15/1990, art. 135 alin. (5), art. 149 din Constituţia României din 1991, art. 7 din Constituţia României din 1965, republicată, art. 5 din Legea nr. 18/1991, susţinând că, în raport de acestea, se justifică următoarele concluzii:

- terenurile forestiere, pădurile au rămas proprietate a statului român şi după înfiinţarea Regiei Autonome Romsilva, aceasta desfăşurând numai o activitate de gospodărire, pe bază de amenajamente silvice, a întregului fond forestier;

- profitul realizat prin această activitate de gospodărire era vărsat la bugetul de stat;

- calitate procesuală pasivă pentru primele 2 capete de cerere, pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 şi momentul reconstituirii, are proprietarul şi nu gestionarul;

- temeiul de drept al acţiunii este art. 998 şi următoarele C. civ. 1864;

- potrivit art. 1000 C. civ.: "Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde" şi "Stăpânii şi comitenţii, de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat" (răspunderea pentru fapta prepusului), iar potrivit art. 1003 C. civ.: "Când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire";

- gestionarea pădurilor de către Regia Autonomă Romsilva s-a făcut prin lege şi hotărâre de guvern, aşadar prin voinţă statală;

- Regia Autonomă Romsilva a exploatat pădurile obştilor de moşneni reclamante pentru că astfel a dispus statut român care, deşi intrat într-un regim democratic, a înţeles să obţină în continuare profit din exploatarea unor terenuri forestiere pe care le deţinea abuziv, fără lege, şi care, din punct de vedere juridic, erau proprietatea de drept a obştilor;

- calitate procesuală pasivă pentru primele 2 capete de cerere, pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 şi momentul reconstituirii, are Statul Român şi nu prepusul său, Regia Autonomă Romsilva, revenind reclamantelor obligaţia să dovedească fapta ilicită a acestui prepus, răspunderea însă aparţine proprietarului;

- Statul Român răspunde, în prezenta speţă, pentru fapta proprie.

De asemenea, recurentele au susţinut că un alt argument, care se impune cu autoritate de lucru judecat, este chiar soluţia Tribunalului Vâlcea de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român pentru perioada 1948 - 1991.

Pentru a admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român pentru perioada de după 1991, prima instanţă a argumentat că "după acest moment, întrucât activităţile de exploatare, valorificare ori pază şi asigurarea integrităţii bunurilor au revenit unui subiect de drept distinct (...) statul nu mai poate fi considerat titular al unei obligaţii de despăgubire".

Or, nici înainte de 1991, începând cu 1948, Statul Român nu desfăşura în mod direct activităţi de exploatare, dovadă stând chiar H.G. nr. 1335/1990, care consemnează că Regia Autonomă Romsilva preia patrimoniul de la inspectoratele silvice judeţene.

În acest sens, au fost evocate dispoziţiile art. 11 din Decretul nr. 218 din 5 septembrie 1950 pentru reorganizarea Ministerului Silviculturii şi Industriei Lemnului al Republicii Populare Române, art. 4 alin. (3) din Decretul nr. 648 din 29 iunie 1967 pentru organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei Forestiere, art. 48 alin. (1) din Decretul nr. 320 din 13 septembrie 1982 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Ministerului Silviculturii, anexa nr. 3 aprobată prin art. 55, care stabileşte 40 de inspectorate silvice judeţene, susţinându-se că pe această structură s-a înfiinţat în 1991 Regia Autonomă Romsilva

Situaţiile juridice identice impun soluţii juridice identice, astfel că în condiţiile în care pârâtul nu a apelat soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român pentru perioada 1948-1991, argumentele intră în puterea lucrului judecat şi trebuie să se impună cu această forţă şi pentru perioada 1991 - momentul reconstituirii dreptului de proprietate.

2. Instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii - art. 304 pct. 5 şi 9 raportat la art. 315 C. proc. civ.

Astfel, motivarea respingerii apelului, referitor la menţinerea soluţiei primei instanţe cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român pentru perioada 1991 - retrocedare, consacră inadmisibilitatea acţiunii, ceea ce încalcă dezlegările de drept date de Curtea de Apel Piteşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual, cu consecinţa nulităţii hotărârii date în rejudecare.

Instanţa de apel a ţinut să furnizeze şi motive suplimentare pentru a menţine soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român pentru perioada 1991 - momentul restituirii, reţinând că "prin legile speciale de restituire a proprietăţilor preluate în perioada regimului comunist, Statul Român nu şi-a asumat şi obligaţia de a restitui contravaloarea lipsei de folosinţă sau a veniturilor obţinute din exploatarea bunurilor preluate", sens în care a concluzionat că "Statul şi instituţiile sale nu pot avea calitate procesuală pasivă într-o acţiune având un asemenea obiect".

Practic, instanţa de apel a stabilit că acţiunea dedusă judecăţii este inadmisibilă, nici statul, nici instituţiile sale neavând calitate procesuală pasivă raportat la obiectul acţiunii.

În felul acesta se încalcă dezlegările obligatorii din primul ciclu procesual al cauzei şi, implicit, dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Astfel, prin decizia civilă nr. 216/A din 27.10.2008 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, menţinută prin decizia civilă nr. 3777 din 9 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dezlegat problema de drept a admisibilităţii acţiunii, stabilindu-se că acţiunea din cauza de faţă, îndreptată împotriva Statului Român, este admisibilă. În acest sens, s-a reţinut că este neîntemeiată susţinerea primei instanţe (care soluţionase cauza pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii), potrivit căreia prin procedura reconstituirii dreptului de proprietate, instituită prin legile reparatorii de fond funciar (nr. 18/1991 şi nr. 1/2000), legiuitorul a înţeles ca numai în acest mod să repare integral prejudiciul material şi moral cauzat proprietarilor prin preluarea terenurilor. Legile reparatorii ce constituie izvorul dreptului de reconstituire a proprietăţii se referă doar la o componentă a reparării prejudiciului cauzat foştilor proprietari - cea de restituire în natură (sau în despăgubiri) a obiectului material al dreptului de proprietate - terenul, fără a avea prevederi exprese cu privire la lipsa de folosinţă a acestuia. Dreptul real de proprietate are mai multe atribute - posesia, dispoziţia şi folosinţa, iar prin legile de retrocedare, titularilor săi li s-a reconstituit acest drept cu toate atributele sale. Folosinţa, ca atribut al dreptului de proprietate, conferă titularului său facultatea de a întrebuinţa bunul, culegând sau percepând în proprietate toate fructele pe care acesta le produce. În virtutea acestui atribut, reclamanta are dreptul de a solicita repararea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a terenurilor în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., potrivit principiului reparării efective a pagubei.

3. Instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii - art. 304 pct. 5 raportat la art. 296 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel a agravat situaţia apelantelor în propria cale de atac, întrucât deşi Tribunalul Vâlcea a stabilit că Statul Român are calitate procesuală pasivă de la preluarea abuzivă şi până în ianuarie 1991, Curtea de Apel Piteşti a stabilit, în apelul reclamantelor, că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, la fel şi instituţiile sale.

Prin sentinţa civilă nr. 1017 din 14 iunie 2012, prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român pentru capătul de cerere având ca obiect daune morale, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român pentru pretenţiile care formează obiectul primelor două capete de cerere (daune materiale), pentru perioada 1948 - ianuarie 1991.

Numai reclamantele au declarat apel împotriva acestei sentinţe, astfel că problema calităţii procesuale pasive a Statului Român, în limitele respinse de prima instanţă, a intrat în puterea lucrului judecat.

Cu toate acestea, Curtea de Apel Piteşti a respins cererea de chemare în judecată "pentru lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român", încălcând principiul neagravării situaţiei părţilor în propria cale de atac, astfel cum este reglementat de art. 296 C. proc. civ.

4. Soluţia de menţinere a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru capătul de cerere având ca obiect daunele morale şi pentru pretenţiile care formează obiectul primelor 2 capete de cerere (daune materiale), pe perioada 1948 - ianuarie 1991, este dată cu aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Perioada pentru care s-au solicitat despăgubiri materiale şi morale este de la preluarea abuzivă a patrimoniilor obştilor de moşneni de către regimul comunist până la retrocedarea efectivă.

Recurentele susţin că paguba pe care le-a creat-o Statul Român s-a realizat gradual, luând amploare de la an la an, printr-o politică consecventă de exploatare fără drept a proprietăţilor lor, însuşindu-şi permanent toate veniturile realizate. Această stare de fapt a continuat până în momentul punerii în posesie şi emiterii titlului de proprietate.

Fapta ilicită prin care Statul Român le-a exploatat proprietăţile are un caracter continuu, începând din momentul preluării abuzive şi până la retrocedarea efectivă şi completă pe vechile amplasamente. Această faptă ilicită a generat în mod continuu o pagubă, care s-a amplificat în funcţie de intervenţia statului în modificarea substanţei dreptului lor, prin exploatarea surselor şi resurselor din proprietatea devălmaşă a obştilor de moşneni.

Prin urmare, fapta ilicită nu este numai preluarea abuzivă a proprietăţilor obştilor de moşneni în 1948, ci şi permanenta exploatare a acestor proprietăţi, astfel că nu suntem în situaţia în care fapta ilicită este unică şi produce mai multe prejudicii în timp (pagube viitoare certe sau pagube viitoare eventuale).

Dreptul subiectiv la repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită se naşte în momentul în care se comite fapta ilicită, or faptul ilicit al exploatării fără drept a proprietăţilor reclamantelor se va încheia în momentul retrocedării efective şi complete pe vechile amplasamente.

Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel ar fi trebuit să mai observe şi momentul în care obştile de moşneni au cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea sau când ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin reglementarea acestei condiţii (art. 8 alin. (1) partea finală din Decretul nr. 167/1958), s-a consacrat ideea ocrotirii celui care a suferit o pagubă ca urmare a săvârşirii unui delict civil, astfel încât acesta să nu fie pus în situaţia ca, atunci când nu are cunoştinţă de prejudiciul ce i s-a adus prin fapta ilicită, prescripţia să înceapă să curgă din momentul săvârşirii faptei şi să se împlinească înainte de a cunoaşte minimul de elemente pentru a putea acţiona: pârâtul şi valoarea litigiului.

În ceea ce priveşte posibilitatea de cunoaştere a cuantumului prejudiciului, obştile de moşneni au putut să-şi formeze un punct de vedere obiectiv numai după momentul inventarierii proprietăţii, moment care cel puţin cu privire la masa lemnoasă exploatată îl reprezintă momentul realizării amenajamentului silvic, act în care sunt prevăzute caracteristicile pădurii referitoare la vârstă, volumul masei lemnoase, esenţa masei lemnoase, posibilitate de exploatare, accesibilitate, ş.a.m.d.

Momentul avizării de către minister a amenajamentului silvic al obştilor de moşneni reclamante a fost: pentru Obştea de C., anul 2004 pentru trupul G. (1230,4 hectare) şi anul 2006 pentru trupul H. (561,8 hectare); pentru B., anul 2006; pentru D., anul 2004; pentru F., anul 2004; pentru E., anul 2006.

După acest moment trebuie calculat un termen rezonabil în care, din datele cuprinse în aceste amenajamente, obştile de moşneni ar fi putut să cunoască caracteristicile pădurii în momentul preluării abuzive de către regimul comunist, volumul de masă lemnoasă însuşit pe nedrept de Statul Român, valoarea la zi a acestei mase lemnoase, fără a se putea determina cuantumul total al pagubei, întrucât la masa lemnoasă exploatată se adaugă şi veniturile generate prin punerea în valoare a celorlalte produse ale pădurii şi valoarea pierderilor cauzate de lipsa de folosinţă a patrimoniului obştilor de moşneni.

Raportat la data formulării cererii de chemare în judecată - 30 decembrie 2006, trebuie observat momentul emiterii titlurilor de proprietate: B. a primit titlul de proprietate din 29 decembrie 2004; D. a primit titlul de proprietate din 26 ianuarie 2004; Obştea de C. a primit titlu de proprietate după pornirea prezentului litigiu; F. a primit titlu de proprietate în anul 2004; E. a primit două titluri de proprietate în anul 2010.

Concluzionând, recurentele au susţinut că, în speţă:

- fapta ilicită a avut un caracter continuu şi a creat o pagubă care a evoluat în mod permanent şi s-a amplificat şi diversificat în timp;

- faptul ilicit al exploatării fără drept a proprietăţilor obştilor de moşneni se va încheia în momentul retrocedării efective şi complete pe vechile amplasamente;

- posibilitatea de cunoaştere a cuantumului prejudiciului, în ceea ce priveşte masa lemnoasă, a apărut după momentul inventarierii proprietăţii, moment reprezentat de avizarea amenajamentului silvic;

- în lipsa unei expertize nu se poate determina paguba creată, rezultată şi prin punerea în valoare de către Statul Român a celorlalte produse ale pădurii, şi nici nu se poate stabili valoarea pierderilor cauzate de lipsa de folosinţă a patrimoniului obştilor de moşneni;

- momentul reconstituirii efective, al recunoaşterii de către stat a dreptului asupra unui patrimoniu forestier preluat abuziv pentru fiecare obşte de moşneni în parte, îl reprezintă emiterea titlului de proprietate sau pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de reconstituire a dreptului de proprietate;

- emiterea titlului de proprietate sau pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de reconstituire a dreptului de proprietate reprezintă momentul în care Statul Român nu mai poate nega faptul că pentru mai bine de 50 de ani a deţinut şi exploatat fără titlu legal valabil patrimoniul devălmaş al obştilor de moşneni membre fondatoare ale A. de Munţi şi Codri;

- dreptul la acţiune, în sensul art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, s-a născut în momentul recunoaşterii, de către Statul Român, a calităţii lor de proprietari, respectiv la data reconstituirii dreptului de proprietate;

- de la naşterea dreptului la acţiune până la introducerea cererii de chemare în judecată nu au trecut cei trei ani necesari intervenţiei prescripţiei extinctive.

Recurentele mai susţin că, dată fiind preluarea şi exploatarea abuzivă, de către Statul Român, a proprietăţilor lor devălmaşe, este evident că în perioada 1948 până la retrocedarea efectivă şi completă pe vechile amplasamente au fost într-o situaţie de forţă majoră care le-a împiedicat să acţioneze şi, totodată, într-o evidentă imposibilitate de a cere Statului Român recuperarea prejudiciului înainte ca acesta să le recunoască ca adevăraţi proprietari.

Legislaţia anterioară preluării abuzive a patrimoniilor obştilor de moşneni nu a permis niciodată reducerea, prin orice formă juridică, a amplasamentului şi întinderii proprietăţii devălmaşe moşneneşti, sens în care sunt prevederile părţii III, capitolul VI, lit. c), alin. (4), respectiv prevederile capitolului I, cu titlul "Exproprierea pădurilor", art. 3 lit. c) din Regulamentul pentru Aplicarea legii pentru satisfacerea trebuinţelor normale de lemn de foc şi de construcţie ale populaţiei rurale din vechiul Regat Basarabia şi Bucovina, publicat în Monitorul Oficial nr. 86 din 16 aprilie 1925. Sunt de observat şi prevederile art. 95 din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic, prin care legiuitorul a recunoscut şi statuat că obştile de moşneni în devălmăşie fac parte din tezaurul istoric al României şi că proprietatea acestor forme asociative este garantată, indivizibilă şi inalienabilă.

Recurentele au făcut şi o scurtă expunere asupra istoriei şi rolului moşnenilor la formarea primelor structuri statale româneşti, raportat la extrase din lucrarea "Istoria Moşnenilor" a Prof. Univ. Dr. I., concluzionând că obştile de moşneni fac parte din tezaurul istoric al României, întrucât sunt piloni etnici stabili cu vechime imemorială, astfel că obştile de moşneni reclamante cer o justă şi dreaptă judecată a cauzei, prin care să se constate amploarea pagubelor pe care Statul comunist şi cel post-comunist le-a produs şi pe care trebuie să le recupereze.

Conform dezlegărilor de drept din primul ciclu procesual, pentru repararea prejudiciilor cauzate prin preluările abuzive efectuate în perioada comunistă, Statul Român răspunde patrimonial ca orice alt subiect de drept, în baza dispoziţiilor art. 998 şi următoarele C. civ.

Singura cale legală pentru obţinerea unei reparaţii integrale a prejudiciului (despăgubiri materiale şi daune morale) o reprezintă promovarea unei acţiuni în justiţie, în condiţiile dreptului comun.

Recurenta a arătat că, în speţă, sunt întrunite condiţiile cu privire la răspunderea civilă delictuală - fapta ilicită, vinovăţie, prejudiciu, raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, dezvoltând în continuare argumente în justificarea întrunirii acestor condiţii.

Intimata-chemată în garanţie Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Vâlcea a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

În această fază procesuală, instanţa a încuviinţat, în temeiul art. 305 C. proc. civ., proba cu înscrisuri solicitată de recurente în dovedirea calităţii procesuale pasive a Statului Român, în raport de critica din recurs formulată pe acest aspect. În acest sens, s-a depus la dosar adresa din 16.06.2016 a Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, însoţită de 3 anexe cuprinzând situaţia veniturilor, cheltuielilor şi profitului regiei raportat la suprafaţa fondului forestier administrat în perioada 1991 - 2015, exprimată în moneda naţională - RON, în USD, respectiv în EURO .

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

O primă observaţie se impune a fi făcută relativ la criticile formulate de recurente cu privire la fondul litigiului, prin care se aduc argumente în justificarea întrunirii, în speţă, a condiţiilor răspunderii civile delictuale, şi anume că aceste critici nu pot fi analizate de prezenta instanţă, deoarece nu au legătură cu soluţia instanţei de apel.

Potrivit art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel, ceea ce înseamnă că motivele de recurs ce trebuie circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pot viza numai aspectele soluţionate de instanţa de apel.

Or, în speţă, prin decizia recurată s-a confirmat soluţia dată în primă instanţă pe excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român şi prescripţiei dreptului material la acţiune, aşa încât obiect al analizei instanţei de recurs pot face numai criticile vizând aceste excepţii, nu şi cele referitoare la fondul pricinii, care exced limitelor judecăţii în apel.

Criticile relative la soluţia instanţei de apel nu pot fi primite, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

1. Criticile vizând pronunţarea hotărârii recurate cu aplicarea greşită a legii, sub aspectul menţinerii soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român pentru pretenţiile care formează obiectul primelor două capete de cerere (daune materiale), pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 şi momentul reconstituirii, sunt nefondate.

Este adevărat că terenurile forestiere au rămas în proprietatea statului şi după înfiinţarea Regiei Autonome Romsilva, care a avut loc la data de 1 ianuarie 1991, conform art. 1 din H.G. nr. 1335 din 21 decembrie 1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 3 din 10 ianuarie 1991. Contrar, însă, susţinerilor recurentelor, aceasta nu justifică legitimarea procesuală pasivă, în cauză, a Statului Român, pe capetele de cerere având ca obiect daune materiale (contravaloare lipsă de folosinţă şi venituri obţinute din exploatarea terenurilor forestiere), pentru perioada ulterioară înfiinţării Regiei Autonome Romsilva, respectiv ianuarie 1991 - momentul reconstituirii.

Instanţele de fond au recunoscut calitatea de proprietar a statului asupra terenurilor forestiere şi după momentul înfiinţării Regiei Autonome Romsilva, calitate care rezultă din prevederile art. 136 alin. (3) din Constituţia de la 1991 raportat la art. 5 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (norma constituţională statuează că în obiectul proprietăţii publice intră, pe lângă bunurile expres menţionate, şi alte bunuri stabilite de legea organică, iar legea fondului funciar stabileşte că aparţin domeniului public, printre altele, şi terenurile cu destinaţie forestieră). Reţinând, însă, că din ianuarie 1991, exercitarea unor prerogative ale dreptului de proprietate al statului asupra terenurilor forestiere se realizează printr-un subiect de drept distinct, cu personalitate juridică, având autonomie financiară, respectiv Regia Autonomă Romsilva, care desfăşoară activităţi de exploatare, valorificare, pază şi asigurare a integrităţii fondului forestier, instanţele de fond au apreciat corect că statul nu mai are calitate procesuală pasivă în privinţa capetelor de cerere prin care s-au solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă şi veniturile obţinute din exploatarea terenurilor forestiere, pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 şi momentul reconstituirii.

Recurentele recunosc, prin motivele de recurs, că prin adoptarea H.G. nr. 1335/1990 privind înfiinţarea Regiei Autonome Romsilva, statul şi-a manifestat voinţa ca activitatea de administrare a fondului forestier să fie desfăşurată de o regie autonomă - Regia Autonomă Romsilva Susţin, însă, că nu administratorul, ci proprietarul are calitate procesuală pasivă în cauză pe capetele de cerere vizând despăgubirile materiale, pentru perioada ulterioară înfiinţării Regiei Autonome Romsilva, ignorând că exercitarea dreptului de proprietate publică, cum este dreptul statului asupra terenurilor forestiere, se poate realiza prin intermediul dreptului de administrare, ceea ce are consecinţe sub aspectul subiectului de drept căruia îi revine obligaţia de a răspunde în raportul juridic în care se reclamă pretenţii în legătură cu atributele ce intră în conţinutul juridic al dreptului de administrare şi, implicit, a calităţii procesuale pasive într-un astfel de raport juridic.

Constituţia de la 1991 consacră dreptul de administrare în cazul bunurilor proprietate publică, prevăzând la art. 136 alin. (4) că, în condiţiile legii organice, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice.

Întrucât premisa naşterii, existenţei şi exercitării dreptului de administrare o constituie însuşi dreptul de proprietate publică, rezultă că dreptul de administrare este un drept real derivat din dreptul de proprietate publică.

Atributul folosinţei intră în conţinutul juridic al dreptului de administrare, formând substanţa acestui drept. Folosinţa bunului primit în administrare conferă titularului acestuia posibilitatea, dar şi obligaţia de a-l utiliza pentru realizarea scopului activităţii sale, cu respectarea uzului şi interesului public, titularul dreptului de administrare având astfel dreptul de a culege fructele civile, naturale şi industriale produse de bunul aflat în administrare.

Dreptul de administrare este un drept real principal, întrucât are o existenţă de sine stătătoare, cu consecinţa că este exercitat de titularul său în nume propriu în raporturile juridice cu celelalte subiecte de drept, altele decât titularul dreptului de proprietate publică, iar răspunderea pe care o antrenează actele sau faptele titularului dreptului de administrare în cadrul circuitului civil este o răspundere proprie a acestuia.

Aşa fiind, raportat la conţinutul juridic al dreptului de administrare, în condiţiile în care de la 1 ianuarie 1991 a fost înfiinţat un subiect de drept distinct, cu personalitate juridică şi autonomie financiară, respectiv Regia Autonomă Romsilva, care administrează terenurile forestiere proprietate publică a statului, exercitând, prin atribuţiile conferite de lege (prevăzute în actul normativ de înfiinţare, la art. 6 din Regulamentul de organizare şi funcţionare, ce constituie Anexa nr. 2 la H.G. nr. 1335/1990, reluate apoi în actele normative succesive ulterioare privind reorganizarea Regiei Autonome Romsilva, respectiv H.G. nr. 1112/1996, H.G. nr. 982/1998, H.G. nr. 173/2001, H.G. nr. 1105/2003, H.G. nr. 229/2009), activităţile de exploatare, valorificare, pază şi asigurare a integrităţii fondului forestier, titularul dreptului de proprietate publică nu mai poate fi subiect pasiv în raportul juridic în care se reclamă contravaloarea lipsei de folosinţă şi a veniturilor obţinute din exploatarea terenurilor forestiere, pentru perioada ulterioară momentului înfiinţării Regiei Autonome Romsilva.

Prin urmare, faptul că Statul Român a rămas proprietar al terenurilor forestiere şi după darea lor în administrare Regiei Autonome Romsilva nu poate justifica, în cauză, calitatea procesuală pasivă a Statului Român pe capetele de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosinţă şi a veniturilor obţinute din exploatarea terenurilor forestiere, pentru perioada ulterioară înfiinţării Regiei Autonome Romsilva, respectiv ianuarie 1991 - momentul reconstituirii, cum neîntemeiat se pretinde în recurs, cu ignorarea regimului juridic al dreptului de administrare.

În justificarea calităţii procesuale pasive a statului pe aceste capete de cerere, pentru perioada menţionată, recurentele au susţinut şi faptul că profitul realizat de Regia Autonomă Romsilva, din activitatea de exploatare a fondului forestier, este vărsat la bugetul statului, astfel că tot statul beneficiază de veniturile obţinute de Regia Autonomă Romsilva din exploatarea terenurilor forestiere. În acest sens, au depus în recurs adresa din 16.06.2016 a Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, însoţită de 3 anexe cuprinzând situaţia veniturilor, cheltuielilor şi profitului regiei raportat la suprafaţa fondului forestier administrat în perioada 1991 - 2015, exprimată în moneda naţională, în USD, respectiv EURO .

Nici aceste susţineri nu sunt întemeiate.

Astfel, în materia perceperii fructelor civile (venituri în bani obţinute prin exploatarea bunurilor), în cazul în care titularul dreptului de administrare este o regie autonomă, întrucât aceasta are, prin natura sa, un scop lucrativ, fructele civile produse de bunurile date în administrare intră în proprietatea privată a acesteia şi vor putea fi utilizate pentru acoperirea cheltuielilor necesare desfăşurării activităţii sale şi pentru obţinerea de profit. Este ceea ce ignoră recurentele, susţinând greşit că profitul realizat de Regia Autonomă Romsilva din activitatea de exploatare a fondului forestier administrat nu aparţine regiei, fiind vărsat la bugetul de stat. De altfel, din chiar înscrisurile administrate de recurente în această fază procesuală rezultă că Regia Autonomă Romsilva nu a virat la bugetul de stat profitul realizat, aferent fondului forestier administrat, ci impozit pe profit şi vărsăminte din profitul net, care reprezintă obligaţii fiscale impuse prin lege agenţilor economici.

De asemenea, nici faptul că soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, pentru pretenţiile având ca obiect daune materiale, pentru perioada 1948 - ianuarie 1991, a intrat în puterea lucrului judecat, prin neexercitarea căilor de atac împotriva ei, nu constituie un argument care să justifice aceeaşi soluţie pentru excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român pe capete de cerere cu acest obiect, pentru perioada ianuarie 1991 - momentul reconstituirii, cum neîntemeiat se pretinde în recurs.

Aceasta deoarece, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, pe care îl invocă în fapt recurentele, şi care presupune că ceea ce a stabilit, în mod definitiv, o instanţă nu poate fi nesocotit sau contrazis de o instanţă ulterioară, se întemeiază pe identitatea de situaţii litigioase, ceea ce nu este cazul în speţă, având în vedere perioadele de timp diferite pentru care instanţa are de dezlegat chestiunea calităţii procesuale pasive a Statului Român. Perioada pentru care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, pe capetele de cerere având ca obiect daune materiale (soluţie necontestată în căile de atac), este 1948 - ianuarie 1991, alta decât cea vizată de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român admisă de prima instanţă, soluţie asupra căreia s-au exercitat căile de atac, şi anume ianuarie 1991 - momentul reconstituirii, ceea ce exclude ipoteza identităţii de situaţii litigioase, întrucât dezlegarea problemei calităţii procesuale pasive în cadrul celor două excepţii presupune raportarea la situaţia concretă aferentă unei alte perioade de timp. Astfel, statuarea potrivit căreia Statul Român are calitate procesuală pasivă pentru pretenţiile aferente perioadei 1948 - 1991, întrucât până în anul 1991 atributele dreptului de proprietate asupra bunurilor preluate de stat au fost exercitate exclusiv de către stat, statuare pe care s-a fundamentat soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, neatacată în căile de atac, nu se poate opune cu forţa prezumţiei lucrului judecat (efectul pozitiv al lucrului judecat) în dezlegarea problemei calităţii procesuale pasive a Statului Român pentru pretenţiile aferente perioadei ianuarie 1991 - momentul reconstituirii, întrucât din anul 1991 regimul juridic al proprietăţii statului s-a schimbat, dreptul de proprietate publică al statului asupra terenurilor forestiere exercitându-se prin intermediul dreptului de administrare conferit Regiei Autonome Romsilva

2. Este adevărat că pentru a menţine soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român pe capetele de cerere având ca obiect daune materiale, pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 şi momentul reconstituirii, curtea de apel a reţinut şi faptul că atâta vreme cât prin legile speciale de restituire a proprietăţilor preluate în perioada regimului comunist, Statul Român nu şi-a asumat şi obligaţia de a restitui contravaloarea lipsei de folosinţă sau a veniturilor obţinute din exploatarea bunurilor preluate, Statul sau instituţiile sale nu pot avea calitate procesuală pasivă într-o acţiune având un asemenea obiect.

Acest argument a stat şi la baza respingerii acţiunii ca inadmisibilă, în primul ciclu procesual al cauzei, prin sentinţa civilă nr. 478 din 27 mai 2008 a Tribunalului Vâlcea, soluţie care a fost, însă, infirmată în calea de atac a apelului. Astfel, prin decizia civilă nr. 216 din 27 octombrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3777 din 09 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus desfiinţarea sentinţei nr. 478 din 27 mai 2008 a Tribunalului Vâlcea şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, statuându-se că acţiunea dedusă judecăţii este admisibilă, întrucât nu se poate susţine că prin legile reparatorii de fond funciar, legiuitorul a înţeles ca numai în acest mod să repare integral prejudiciul cauzat proprietarilor prin preluarea terenurilor; în realitate, legile reparatorii ce constituie izvorul dreptului de reconstituire a proprietăţii se referă doar la o componentă a reparării prejudiciului cauzat foştilor proprietari - cea de restituire în natură (sau în despăgubiri) a obiectului material al dreptului de proprietate - terenul, fără a avea prevederi exprese cu privire la lipsa de folosinţă şi cum folosinţa, ca atribut al dreptului de proprietate, conferă titularului său facultatea de a întrebuinţa bunul, culegând toate fructele pe care acesta le produce, în virtutea acestui atribut, reclamanta are dreptul de a solicita repararea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a terenurilor în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ.

Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziilor de casare asupra problemelor de drept dezlegate, prevăzut de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., faţă de decizia de casare nr. 216 din 27 octombrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3777 din 09 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, chestiunea admisibilităţii acţiunii deduse judecăţii nu mai putea fi reluată în rejudecarea cauzei.

Din acest punct de vedere, este corectă susţinerea recurentelor privind nesocotirea, prin decizia recurată, a dezlegărilor obligatorii din decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei, referitoare la admisibilitatea acţiunii, faţă de împrejurarea că unul din argumentele folosite în motivarea lipsei calităţii procesuale pasive a statului (cel întemeiat pe dispoziţiile legilor reparatorii, redat mai sus) vizează, de fapt, inadmisibilitatea acţiunii.

Este, însă, de observat, că soluţia pronunţată în cauză, în rejudecare, confirmată prin decizia recurată, nu a fost dată pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ci pe excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune (fiind admisă excepţia prescripţiei pe capătul de cerere având ca obiect daune morale şi pe capetele de cerere având ca obiect daune materiale, pentru perioada 1948 - ianuarie 1991) şi lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român (fiind admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe capetele de cerere având ca obiect daune materiale, pentru perioada ianuarie 1991 - momentul reconstituirii). Or, în contextul soluţiei date în rejudecare, contrar susţinerilor recurentelor, nu poate opera nulitatea hotărârii recurate, faţă de motivarea soluţiei lipsei calităţii procesuale pasive pe un considerent care, vizând inadmisibilitatea acţiunii, contravine dezlegărilor din decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei. Aceasta deoarece, art. 105 alin. (2) C. proc. civ. condiţionează nulitatea actelor de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale de inexistenţa unui alt remediu pentru înlăturarea vătămării astfel cauzate părţii, or, în speţă, acest remediu există şi el constă în înlăturarea, din considerentele deciziei recurate, a acelui argument care contravine dezlegărilor din decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei, sens în care se va dispune de prezenta instanţă de control judiciar.

Pe de altă parte, greşeala de motivare săvârşită de instanţa de apel nu este de natură a influenţa nici soluţia pronunţată în cauză cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român pe capetele de cerere având ca obiect daune materiale, pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 şi momentul reconstituirii, în condiţiile în care curtea de apel a avut în vedere şi alte argumente în fundamentarea acestei soluţii, care sunt corecte şi care justifică legalitatea soluţiei pronunţate, potrivit celor arătate în analiza primului motiv de recurs.

Aşa fiind, nici din această perspectivă nu se justifică reformarea hotărârii recurate, ci doar înlăturarea, din considerentele acesteia, a argumentului care nu susţine soluţia în fundamentarea căreia a fost adus.

3. Criticile vizând agravarea situaţiei reclamantelor în propria cale de atac a apelului sunt nefondate.

Potrivit art. 296 teza a II-a C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată.

Textul consacră principiul non reformatio in pejus, care presupune ca părţii care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze, prin soluţia dată de instanţa de control judiciar, situaţia stabilită prin hotărârea atacată. Astfel spus, hotărârea atacată poate fi schimbată numai în favoarea părţii care a exercitat apelul.

Recurentele susţin, în mod neîntemeiat, că instanţa de apel le-a agravat situaţia în propria cale de atac, stabilind în apelul lor că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, pe capetele de cerere având ca obiect daune materiale, de la momentul preluării şi până la restituirea efectivă, deşi prin sentinţa primei instanţe se stabilise că Statul Român are calitate procesuală pasivă pe aceste capete de cerere, de la preluarea abuzivă şi până în ianuarie 1991, iar această soluţie nu a fost atacată cu apel.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1017 din 14 iunie 2012 a Tribunalului Vâlcea s-a dispus, printre altele, şi respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român pentru pretenţiile care formează obiectul primelor două capete de cerere - daune materiale, pe perioada 1948 - ianuarie 1991, soluţie pe care reclamantele, singurele părţi care au exercitat apel împotriva acestei sentinţe, nu au contestat-o. Prin decizia recurată, apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei civile nr. 1017 din 14 iunie 2012 a Tribunalului Vâlcea a fost respins, ca nefondat.

Înrăutăţirea situaţiei părţii în propria cale de atac are ca premisă schimbarea hotărârii atacate de către instanţa de control judiciar, ceea ce nu este cazul în speţă, unde apelul reclamantelor a fost respins, păstrându-se astfel neschimbată sentinţa apelată. În aceste condiţii, faţă de soluţia de respingere a apelului reclamantelor, nu se poate pune problema înrăutăţirii situaţiei acestora în propria cale de atac.

Pentru reţinerea încălcării principiului non reformatio in pejus, respectiv a dispoziţiilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ., este lipsit de relevanţă faptul că în considerentele deciziei recurate s-a reţinut că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în acţiunea având ca obiect plata de despăgubiri decurgând din preluarea imobilelor în perioada regimului comunist, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă de la momentul preluării şi până la restituirea efectivă, cât timp prin această decizie nu s-a schimbat sentinţa apelată, ci s-a respins apelul reclamantelor, ceea ce semnifică păstrarea sentinţei sub aspectul tuturor soluţiilor pe care le cuprinde, deci inclusiv cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român pentru pretenţiile care formează obiectul primelor două capete de cerere (daune materiale), pe perioada 1948 - ianuarie 1991.

Aşadar, contrar susţinerilor din recurs, instanţa de apel nu a agravat situaţia reclamantelor în propria cale de atac, devreme ce soluţia pe care a pronunţat-o a fost de respingere a apelului reclamantelor, caz în care sentinţa apelată este păstrată în tot.

4. Motivul de recurs vizând pronunţarea hotărârii recurate cu aplicarea greşită a legii, sub aspectul menţinerii soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capătul de cerere având ca obiect daune morale şi pentru pretenţiile care formează obiectul primelor 2 capete de cerere (daune materiale), pe perioada 1948 - ianuarie 1991, este nefondat.

În speţă, acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., pentru paguba cauzată prin faptă ilicită, reclamantele solicitând despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosinţă şi veniturile realizate din exploatarea terenurilor forestiere şi a păşunilor de care au fost deposedate abuziv de stat, de la data preluării în fapt a acestora până la reconstituirea dreptului de proprietate, precum şi daune morale pentru prejudiciul cauzat de gravele suferinţe la care au fost supuse ca urmare a lipsirii ilegale de proprietate.

Prin urmare, dreptul subiectiv civil valorificat în cauză este un drept de creanţă, evaluabil în bani şi, ca atare, are natură patrimonială.

Or, drepturile patrimoniale, cum este şi cel de creanţă valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripţiei extinctive, sens în care sunt dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, potrivit cărora,, Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege".

Termenul de prescripţie aplicabil acţiunilor personale, care însoţesc drepturi subiective civile de creanţă, cum este şi acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, este termenul general de prescripţie, de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Recurentele susţin că acest termen de prescripţie nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată, faţă de data naşterii dreptului la acţiune. În opinia recurentelor, dreptul la acţiune, în sensul art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, s-a născut în momentul recunoaşterii, de către Statul Român, a calităţii lor de proprietari, prin reconstituirea dreptului de proprietate, or de la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv data emiterii titlurilor de proprietate pentru obştile de moşneni, până la introducerea cererii de chemare în judecată nu au trecut cei trei ani necesari intervenirii prescripţiei extinctive.

În primul rând, este de observat că data naşterii dreptului la acţiune nu este cea pretinsă de recurente. Astfel, data naşterii dreptului la acţiune este data încălcării dreptului subiectiv. Prin urmare, dreptul la acţiune al reclamantelor pentru repararea pagubei cauzată ca urmare a preluării abuzive, de către stat, a bunurilor proprietatea lor s-a născut la data la care li s-a încălcat dreptul de proprietate de către stat, şi anume în anul 1948, când a avut loc preluarea abuzivă.

În al doilea rând, este de observat că dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care leagă începutul prescripţiei extinctive de naşterea dreptului la acţiune, nu sunt aplicabile în speţă.

Astfel, art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 instituie regula generală privind începutul prescripţiei dreptului material la acţiune, potrivit căreia prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune. Deoarece legea nu prevede drepturile la acţiune cărora ea li se aplică, regula instituită prin art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 are caracter general, în sensul că ea se aplică ori de câte ori nu-şi găseşte incidenţa vreo regulă specială, edictată pentru un anumit caz particular.

Regulile speciale privind începutul prescripţiei sunt dispoziţii particulare, de excepţie, în sensul că începutul prescripţiei este anume determinat de lege pentru situaţiile la care se referă aceste norme, indiferent dacă începutul curgerii prescripţiei coincide sau nu cu data naşterii dreptului la acţiune.

Astfel, pentru ipoteza acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, Decretul nr. 167/1958 instituie o regulă specială privind începutul prescripţiei extinctive, respectiv cea cuprinsă în art. 8 alin. (1), potrivit căreia prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Norma înscrisă în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care instituie regula generală privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune, este o normă generală, iar nomele care instituie celelalte reguli privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune, indiferent de izvorul lor concret, sunt norme speciale.

Specialia generalibus derogant este un principiu juridic care semnifică faptul că norma specială este cea care derogă de la norma generală şi că norma specială este de strictă interpretare la cazul respectiv. Fiind derogatorie de la norma generală, norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală.

Prin urmare, faţă de principiul specialia generalibus derogant, raportat la învestirea instanţei cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, în cauză îşi găseşte aplicare regula specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive, cuprinsă în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar nu cea generală, invocată de recurente, respectiv cea prevăzută de art. 7 alin. (1) din acelaşi decret, înlăturată de la aplicare de norma specială.

Aşadar, momentul începerii prescripţiei în cazul acţiunii în răspundere civilă delictuală este marcat, conform regulii speciale instituite prin dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, de data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Plecând de la premisa corectă că acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune în repararea prejudiciului cauzat prin faptă ilicită, în mod legal instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 157/1958, raportându-se, în determinarea începutului prescripţiei, la criteriul prevăzut de aceste dispoziţii legale. În acest sens, în mod corect instanţa de apel a reţinut, ca şi prima instanţă, că termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea; în mod evident, acest moment a avut loc la data preluării abuzive, de către stat, a bunurilor din patrimoniul reclamantelor, împrejurare cunoscută de acestea, conform propriilor susţineri din cererea de chemare în judecată.

Recurentele pretind, în mod neîntemeiat, că prescripţia a început să curgă de la momentul inventarierii proprietăţii, reprezentat de avizarea amenajamentului silvic, întrucât până la acest moment nu au avut posibilitatea de a cunoaşte cuantumul prejudiciului, în ceea ce priveşte masa lemnoasă, respectiv că întinderea exactă a prejudiciului nu poate fi stabilită şi, implicit, cunoscută în lipsa unei expertize de specialitate. Aceasta deoarece, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, legiuitorul leagă începerea prescripţiei dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală de cunoaşterea pagubei, deci a existenţei acesteia, iar nu de cunoaşterea cuantumului prejudiciului, a întinderii acestuia. Or, după cum s-a arătat deja, existenţa pagubei s-a cunoscut sau trebuia cunoscută de reclamante la data preluării abuzive a bunurilor din patrimoniul lor.

Corect a reţinut instanţa de apel că până în anul 1990 nu era posibilă, în mod obiectiv, formularea acţiunii, dată fiind natura regimului politic de până la acel moment, existenţa regimului politic comunist fiind asimilabilă unei cauze de forţă majoră, susceptibilă de a suspenda cursul prescripţiei extinctive, în temeiul art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cu consecinţa că prescripţia a început să curgă din anul 1990.

Contrar susţinerilor recurentelor, faptul că statul a continuat să le exploateze abuziv bunurile şi după anul 1990, până la retrocedarea efectivă şi completă pe vechile amplasamente, nu reprezintă o situaţie de forţă majoră care să le fi împiedicat să acţioneze, până la acest moment, pentru recuperarea prejudiciului. Suspendarea curgerii termenului de prescripţie operează pe timpul cât durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitatea de a acţiona pe titularul dreptului material la acţiune. Într-adevăr, cursul prescripţiei este suspendat cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere (art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958). Forţa majoră este o împrejurare extraordinară şi invincibilă, o piedică de neînlăturat de către oricine s-ar afla într-o astfel de situaţie. Or, într-un regim democratic, cum este cel instaurat în România după 22 Decembrie 1989, exploatarea abuzivă a bunurilor unei persoane de către stat poate fi reclamată în justiţie, imposibilitatea de facto de a reclama un astfel de abuz, asimilabilă unei veritabile forţe majore, subzistând numai în perioada unui regim politic dictatorial, cum a fost cel anterior momentului 22 Decembrie 1989.

Pe de altă parte, recurentele susţin că prescripţia a început să curgă de la momentul reconstituirii dreptului de proprietate, când a încetat fapta ilicită a statului. În acest sens, au invocat că fapta ilicită cauzatoare a prejudiciului reclamat prin acţiune nu este numai preluarea abuzivă a proprietăţilor obştilor de moşneni în 1948, ci şi permanenta exploatare a acestor proprietăţi, că fapta ilicită a exploatării fără drept a proprietăţilor lor a avut caracter continuu, urmând a se încheia în momentul retrocedării efective şi complete pe vechile amplasamente şi că a creat o pagubă care s-a amplificat în timp.

Contrar susţinerilor din recurs, fapta ilicită cauzatoare a prejudiciului moral reclamat, aşa cum este relevată de cauza acţiunii (motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată împreună cu temeiul juridic), este reprezentată de preluarea abuzivă a proprietăţilor obştilor de moşneni de către stat. Această faptă ilicită nu are caracter continuu, epuizându-se în momentul săvârşirii sale, respectiv anul 1948. Or, cunoscând că în anul 1948 li s-au preluat abuziv, în fapt, proprietăţile de către stat, este evident că reclamantele au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască încă de la acest moment prejudiciul moral astfel cauzat, dar şi pe cel răspunzător de producerea lui, respectiv Statul Român.

Prin urmare, în aplicarea regulii instituite de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune pentru daunele morale ar fi trebuit să înceapă să curgă de la momentul preluării abuzive, respectiv anul 1948.

Cum, însă, pentru argumentele arătate în precedent, până în anul 1990 a operat suspendarea cursului prescripţiei, în temeiul art. 3 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia a început să curgă din 1990, or acţiunea din cauza de faţă, prin care reclamantele au solicitat daune morale, a fost formulată la data de 03.01.2007 (iar nu 30 decembrie 2006, cum greşit s-a invocat prin motivele de recurs), deci cu depăşirea termenului general de prescripţie, de 3 ani. În consecinţă, în mod legal instanţa de apel a constatat prescris dreptul material la acţiune al reclamantelor, pe capătul de cerere având ca obiect daune morale, confirmând soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pe acest capăt de cerere, prin aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, respectiv art. 3 alin. (1) raportat la art. 8 alin. (1) şi art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Daunele materiale solicitate în cauză, respectiv contravaloarea lipsei de folosinţă şi veniturile realizate din exploatarea bunurilor de care reclamantele au fost deposedate abuziv de stat, care formează obiectul primelor două capete de cerere ale acţiunii, sunt aferente încălcării a două din atributele dreptului de proprietate, şi anume usus şi fructus. Încălcarea a îmbrăcat forma faptei ilicite continue, reprezentată de ocuparea abuzivă a terenurilor, subzistând de la momentul preluării în fapt, respectiv anul 1948, şi până la momentul reconstituirii dreptului de proprietate.

Modalitatea în care s-a săvârşit fapta ilicită a generat posibilitatea pentru reclamante de a solicita despăgubiri derivând din lipsa de folosinţă pe întreaga perioadă cât a durat încălcarea dreptului subiectiv, dar în toată această perioadă au curs prescripţii succesive pentru fiecare pagubă, produsă zi de zi, întrucât fructele civile (al căror echivalent îl solicită reclamantele, ca daune materiale) se dobândesc zi de zi, prin trecerea timpului. Prin urmare, consecinţa caracterului continuu al faptei ilicite cauzatoare a prejudiciului material reclamat este curgerea unor prescripţii distincte, succesive pentru fiecare pagubă, produsă zi de zi pe perioada încălcării dreptului subiectiv, iar nu curgerea unei prescripţii unice, de la data încetării încălcării dreptului subiectiv, pentru întreaga perioadă cât a durat încălcarea, cum neîntemeiat pretind, în fapt, recurentele.

De reţinut că instanţa are de analizat prescripţia pentru pretenţiile derivând din lipsa de folosinţă (contravaloare lipsă de folosinţă şi venituri realizate din exploatarea terenurilor preluate abuziv) numai pentru perioada 1948 - ianuarie 1991, iar nu pentru întreaga perioadă solicitată prin acţiune, respectiv 1948 - momentul reconstituirii, întrucât pentru pretenţiile cu acest obiect, aferente perioadei ianuarie 1991 - momentul reconstituirii, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, soluţie a cărei legalitate a fost confirmată în recurs, prin prezenta decizie.

Aşa fiind, raportat la perioada de analizat, 1948 - ianuarie 1991, reţinând că fapta ilicită a avut caracter continuu, începând cu momentul preluării până în ianuarie 1991, că prescripţia nu a curs până în anul 1990, fiind suspendată în temeiul art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, astfel că pentru pretenţiile aferente perioadei anterioare anului 1990 prescripţia a început să curgă în anul 1990, că pentru pretenţiile aferente perioadei 1990 - ianuarie 1991 au curs prescripţii succesive pe toată această perioadă, urmează a se constata că dreptul material la acţiune al reclamantelor, pentru pretenţiile având ca obiect daune materiale, pentru perioada 1948 - ianuarie 1991, este prescris, raportat la data introducerii acţiunii - 03.01.2007. Pentru aceste considerente, care complinesc, în parte, motivarea instanţei de apel, rezultă că această instanţă a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materia prescripţiei extinctive (art. 3 alin. (1) raportat la art. 8 alin. (1) şi art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958), sub aspectul menţinerii soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pe capetele de cerere având ca obiect daune materiale, pentru perioada 1948 - ianuarie 1991.

Cât priveşte aserţiunile referitoare la faptul că legislaţia anterioară preluării abuzive a patrimoniilor obştilor de moşneni nu ar fi permis reducerea, prin orice formă juridică, a amplasamentului şi întinderii proprietăţii devălmaşe moşneneşti, ca şi cele referitoare la rolul moşnenilor la formarea primelor structuri statale româneşti, dezvoltate în cadrul ultimului motiv de recurs, acestea sunt irelevante în dezlegarea problemei de drept asupra căreia poartă acest motiv, şi anume prescripţia dreptului material la acţiune.

Faţă de considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul reclamantelor este nefondat şi îl va respinge ca atare, nefiind întrunite cerinţele cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

Cererea formulată de intimata-chemată în garanţie Direcţia Silvică a Judeţului Vâlcea, privind obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a recursului, este neîntemeiată.

Conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală. Or, nu se poate reţine că recurentele-reclamante, al căror recurs a fost respins, sunt în culpă procesuală faţă de intimata-chemată în garanţie, în condiţiile în care între aceste părţi nu există nici un raport juridic, atragerea în proces a intimatei fiind făcută de către pârât, care a chemat-o în garanţie, iar recursul pendinte nu a vizat soluţia dată cererii de chemare în garanţie.

Pentru aceste motive, cererea formulată de intimata-chemată în garanţie Direcţia Silvică a Judeţului Vâlcea, privind obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a recursului, va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele D., B., C., E. şi F., prin A. împotriva deciziei nr. 1639 din 14 octombrie 2015 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-chemată în garanţie Direcţia Silvică a Judeţului Vâlcea.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2017.