De facto expropriation compensation: causal link between land depreciation and expropriation vs. infrastructure works

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 21.10.2011, reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. au chemat în judecată pe pârâţii Comisia pentru Aplicarea Legii 198/2004, Consiliul Local al Comunei Bascov, Prefectura Judeţului Arges, Statul Român prin Compania Naţionala de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din Romania, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Piteşti, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligaţi pârâţii la plata despăgubirilor pentru suprafaţa de teren de 50 mp, la plata prejudiciului constând în devalorizarea terenului rămas după expropriere, a prejudiciului cauzat societăţii reclamante ca urmare a întreruperii activităţii. S-a mai solicitat obligarea Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Piteşti să radieze din cartea funciară nr. x din 19.02.2008 a localităţii Bascov menţiunile privind suprafaţa de teren expropriată.

În motivarea cererii, s-a arătat că pe raza localităţii Bascov, reclamantului i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1452 mp în baza legii fondului funciar.

Pe o parte din acest teren a fost amplasat un magazin şi o baracă de vulcanizare, însă pentru lucrările de construire a autostrăzii, suprafaţa de 50 mp a fost afectată fără a se emite hotărâre de expropriere.

Terenul a fost expropriat în fapt pentru că autoritatea local administrativă a omis să treacă terenul pe lista imobilelor ce urmau să fie expropriate aflate pe raza localităţii Bascov.

Prin întâmpinare, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cu motivarea că expropriatorul este Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România.

La rândul său, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat cu argumentul că prin sentinţa civilă nr. 87 din 22 mai 2006 pronunţată de Tribunalul Argeş, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 6897 din 19 octombrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit în favoarea contestatorului A. dreptul la plata despăgubirilor în sumă de 16.461 euro, pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 463,71 mp.

Prin contestaţia soluţionată în mod irevocabil s-au solicitat şi despăgubiri pentru exproprierea suprafeţei de 50 mp, însă cererea a fost respinsă.

Pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România a invocat şi excepţiile lipsei calităţii sale procesuale, lipsa calităţii procesuale active a reclamantei S.C. B. S.R.L., precum şi cea a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru lipsa hotărârii de expropriere.

Prin sentinţa civilă nr. 194 din 15 mai 2014 a Tribunalului Argeş, secţia civilă au fost respinse excepţiile netimbrării cererii, autorităţii de lucru judecat şi inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiate; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a S.C. B. S.R.L., cu consecinţa respingerii cererii formulate de această reclamantă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a fost admisă în parte cererea astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A., în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Compania Natională de Autostrăzi şi Drumuri Nationale la plata sumei de 12.920 euro, în echivalent RON la data plăţii efective şi 9.800 RON, aceasta actualizată cu indicele de inflatie la data plăţii efective, către reclamant, reprezentând despăgubiri; s-a dispus obligarea pârâtei ANCPI - OCPI - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Pitesti la radierea din cartea funciară nr. x din 19.02.2008 a localităţii Bascov a menţiunii privind terenul în suprafaţă de 38 mp, expropriat; a fost obligat pârâtul Statul Român prin Compania Natională de Autostrăzi şi Drumuri Nationale la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în sumă de 3.400 RON.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Pe baza situaţiei de fapt conturată de proba cu expertiză topografică şi de cea testimonială, s-a stabilit că proprietatea reclamantului A. a fost afectată prin construirea pasajului din localitatea Bascov, jud. Argeş. Din acest motiv, excepţia inadmisibilităţii obiectului cererii s-a apreciat a fi neîntemeiată. În argumentarea acestei excepţii, pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România a invocat inexistenţa unei hotărâri de expropriere şi a unei hotărâri de despăgubire.

Chiar dacă dispoziţiile Legii nr. 33/1994 în materie de expropriere au în vedere proceduri anterioare realizării lucrărilor în vederea cărora imobilul urmează a fi expropriat, în lipsa unor prevederi exprese care să reglementeze situaţia imobilelor expropriate în fapt, proprietarul prejudiciat nu poate fi lipsit de posibilitatea de a obţine o despăgubire. Faptul că expropriatorul nu a respectat întocmai procedura de acordare a acestor despăgubiri nu poate fi imputat reclamantului, a cărui proprietate este garantată prin dispoziţiile art. 44 din Constituţie, exproprierea putând interveni, astfel cum prevede alin. (3) al acestui text constituţional, numai pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

În legătură cu acest aspect, instanţa a reţinut şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului exprimată în cauza Burghelea împotriva României, în care s-a reţinut încălcarea de către Statul român a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că terenul unui particular a fost ocupat în mod ireversibil de o lucrare de utilitate publică, fără a exista un transfer de proprietate către stat şi fără acordarea unei despăgubiri.

Curtea Europeană a apreciat că, în absenţa unui act formal de expropriere, situaţia persoanei astfel prejudiciate nu poate fi considerată "previzibilă" şi corespunzătoare cerinţei "principiului securităţii juridice". Situaţia în cauză a permis autorităţilor să tragă foloase din ocuparea terenului, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea (Constituţia din 1991 şi, în special, Legea nr. 33/1994), fără a pune în prealabil o indemnizaţie la dispoziţia proprietarului.

În virtutea acestor considerente, tribunalul a reţinut că pârâţii sunt cei care au încălcat regulile ce guvernează exproprierea, astfel că entitatea cu atribuţii în materie nu poate să invoce propria culpă în nerespectarea legii, pentru a împiedica demersul judiciar al reclamanţilor care au acţionat pentru a obţine reparaţia pentru exproprierea în fapt.

Referitor la excepţia netimbrării cererii, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 198/2004, potrivit cărora cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, astfel că această excepţie a fost respinsă ca neîntemeiată.

Relativ la excepţia lipsei calităţii procesuale active a S.C. B. S.R.L., au fost reţinute dispoziţiile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, potrivit cărora, pentru acordarea despăgubirilor trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, care prevăd că despăgubirea se acordă numai proprietarului terenului, calitate pe care în cauza de faţă o are reclamantul A., iar nu S.C. B. S.R.L. Din acest motiv, excepţia lipsei calităţii procesuale active a acestei reclamante, invocată de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, a fost admisă şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată de această reclamantă ca fiind promovată de o persoană fără calitate procesuală activă.

În ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România în considerarea sentinţei civile nr. 87 din 22 mai 2006 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2005, irevocabilă prin decizia civilă nr. 6897 pronunţată la data de 19.10.2009 de I.C.C.J., instanţa a avut în vedere faptul că obiectul acelei cereri a constat în contestaţie împotriva hotărârii nr. 15 din 21 decembrie 2004 emisă de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România şi, ca atare, nu se poate reţine că ar exista, în ceea ce priveşte obiectul, identitate între prezenta cauză şi cea soluţionată în cadrul dosarului nr. x/2005 al Tribunalului Argeş.

Referitor la cuantumul despăgubirii ce se cuvine reclamantului ca urmare a exproprierii, astfel cum a evidenţiat proba cu expertiză în specialitatea topografie, s-a reţinut că terenul reclamantului a fost afectat de realizarea obiectivului Autostrada DN 7 Intersecţia Bascov în privinţa suprafeţei de 38 mp. Valoarea de circulaţie a acestui teren, determinată la data deposedării, respectiv luna octombrie 2008, a fost stabilită în cuprinsul raportului de expertiză întocmit de expert C. la 12.920 euro, valoare necontestată de nici una dintre părţile procesului.

Pe acest teren, potrivit schiţei cadastrale, au existat două construcţii notate C1 magazin şi C2 baracă metalică, în care funcţiona o vulcanizare cu rampă auto. De asemenea, terenul era împrejmuit cu gard de metal cu soclu de beton, conform certificatului de urbanism din 06.05.1996. Şi aceste imobile au fost afectate de realizarea aceluiaşi obiectiv, în sensul demolării parţiale în ceea ce priveşte magazinul şi anume copertina acestuia sau totale în privinţa celorlalte, astfel că acelaşi expert C. a determinat o valoare totală de 9.800 RON pentru aceste bunuri.

Acelaşi expert a avut ca obiectiv şi stabilirea faptului dacă suprafaţa de teren rămasă în proprietatea reclamantului a suferit o depreciere ca urmare a efectuării obiectivului tunel legătura Autostradă - DN 7 Râmnicu Vâlcea şi cuantificarea acestei deprecieri. În cadrul răspunsului la acest obiectiv, expertul C. a stabilit că restul de teren rămas neexpropriat a suferit o depreciere valorică în valoare de 87.000 euro ca urmare a construirii în proximitate a pasajului subteran care împiedică accesul comod şi nu permite desfăşurarea activităţilor comerciale. De asemenea, s-a stabilit şi valoarea de 52.400 euro reprezentând deprecierea valorică suferită de construcţia rămasă nefolosită - magazin şi demolată -vulcanizare, ca urmare a execuţiei tunelului de legătură dintre Autostrada şi DN 7 Râmnicu Vâlcea.

Instanţa a reţinut faptul că, atât din concluziile raportului de expertiză întocmit de expert C., cât şi din declaraţiile martorilor audiaţi, a rezultat că deprecierea estimată de expert la 87000 euro, respectiv la 52400 euro, a fost cauzată de executarea pasajului subteran în proximitatea proprietăţii reclamantului, iar nu de însăşi exproprierea unei suprafeţe de teren din această proprietate. Aşa fiind, această depreciere nu a fost consecinţa exproprierii, ci a edificării acestui pasaj, ceea ce înseamnă că şi în ipoteza în care pentru realizarea pasajului nu era necesară deposedarea reclamantului, această depreciere oricum s-ar fi produs. Cadrul legal invocat de reclamant nu permite analizarea pretenţiilor având ca obiect prejudiciul reprezentat de această depreciere.

Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.

Prin urmare, în temeiul acestor prevederi legale, despăgubirea este prevăzută numai pentru expropriere, ceea ce face ca în cauza de faţă acţiunea să fie întemeiată numai pentru sumele de 12.920 euro, în echivalent RON la data plăţii efective şi 9.800 RON, întrucât acestea reprezintă valoarea suprafeţei de 38 mp expropriate, respectiv valoarea prejudiciului suferit de reclamant prin demolarea gardului şi a unor construcţii ca urmare a acestei exproprieri. Pentru restul pretenţiilor reclamantului, inclusiv cele determinate de întreruperea activităţii comerciale, cheltuieli de suspendare a activităţii societăţii comerciale şi drepturile salariale ale reclamantului, neputându-se reţine existenţa unei legături de cauzalitate între expropriere şi prejudiciul invocat de reclamant şi, implicit, incidenţa prevederilor legale de mai sus.

În privinţa cheltuielilor de judecată solicitate de reclamant, în temeiul art. 274 C. proc. civ., raportat la soluţia de admitere în parte a acţiunii, instanţa a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin Compania Natională de Autostrăzi şi Drumuri Nationale la plata sumei de 3.400 RON către reclamant, reprezentând onorariu de avocat - 1.500 RON şi onorariu de experţi C. - 1.000 RON, proporţional obiectivelor avute în vedere pentru admiterea acţiunii şi D. - 900 RON, conform chitanţelor aflate la dosar.

Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L., precum şi pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere.

Prin decizia nr. 143 din 27 ianuarie 2015, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins apelul reclamantului A., a admis apelurile declarate de reclamanta S.C. B. S.R.L. şi de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, a schimbat în parte sentinţa în sensul că, admiţând în parte acţiunea, a obligat pe pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, pentru Statul Român, să declanşeze procedura de expropriere pentru suprafaţa de 26 m.p. afectată prin executarea trotuarului pietonal în interiorul culoarului de expropriere (între punctele de contur 24-28'-28"-12-11-24), cât şi cu modificarea detaliilor acestuia (între punctele de contur 28"-29-24-24'-28"), identificat conform E. şi F. (recepţionat cu procesul-verbal de recepţie nr. x/214 al O.C.I. Argeş - B.C.I. Piteşti privind lucrarea din 27 noiembrie 2014), cu obligaţiile aferente referitoare la întocmirea formelor de publicitate imobiliară; a respins cererile de despăgubire, ca prematur formulate; a menţinut sentinţa faţă de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi a respins acţiunea faţă de ceilalţi pârâţi; a obligat pe apelanta-pârâtă Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România la plata sumei de 500 RON, cheltuieli de judecată în apel, către reclamanta S.C. B. S.R.L.

În motivarea soluţiei sale, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Persoana juridică nu are calitatea de a solicita despăgubiri ca urmare a preluării în fapt a unei suprafeţe de teren proprietatea persoanei fizice.

Cu privire la cererea reclamantului A. privind plata despăgubirilor pentru suprafaţa de teren afectată de efectuarea lucrărilor de interes public se impunea existenţa unei hotărâri de expropriere, actul administrativ putând fi emis numai de către instituţiile speciale după procedura exproprierii şi nu direct de către instanţă, deşi pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România recunoaşte că o parte din terenul reclamantului a fost afectată de lucrările de interes public.

Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ. sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată, terenul afectat de lucrarea de interes public fiind diferit de acela pentru care pe cale judiciară s-a constatat existenţa dreptului la despăgubiri.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L.

Prin decizia nr. 1207 din 08 mai 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L., a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a apreciat că ceea ce s-a pretins prin cererea de chemare în judecată este faptul că, deşi parţial, proprietatea a căzut sub perimetrul culoarului de expropriere, iar parţial a intrat în fapt sub incidenţa lucrărilor efectuate în scop public, totuşi nu a fost formulată propunerea de despăgubire în condiţiile Legii nr. 33/1994.

Astfel, ţinând seama de obiectul dedus judecăţii, de faptul că pârâta a recunoscut că în executarea unor lucrări de construcţie a autostrăzii a fost ocupată şi o suprafaţă de teren din proprietatea reclamanţilor, fără a se fi declanşat procedura prealabilă a exproprierii pentru această suprafaţă, de împrejurarea că în fapt s-a produs o deposedare a reclamanţilor de terenul lor, ce a fost afectat de utilităţi publice, se desprinde concluzia că ambele părţi au consimţit la transmiterea dreptului de proprietate de la reclamanţi la pârâtă, divergenţele continuând să se poarte asupra despăgubirilor, chestiune asupra căreia instanţa de judecată are competenţa a se pronunţa, la cererea oricăreia dintre părţi.

Este real că instanţa civilă nu poate fi sesizată decât de către expropriator în condiţiile art. 21 din Legea nr. 33/1994 şi numai după parcurgerea procedurii premergătoare speciale, reglementată în art. 5-20 din aceeaşi lege, condiţia declarării utilităţii publice potrivit acestei legi fiind una de admisibilitate pentru sesizarea instanţei de judecată, conform art. 3, însă este de observat că art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994 prevede o situaţie de excepţie.

Astfel, acest text legal prevede că:

"(1) Cei interesaţi pot conveni atât asupra modalităţii de transfer al dreptului de proprietate, cât şi asupra cuantumului şi naturii despăgubirii, cu respectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de fond, de formă şi de publicitate, fără a se declanşa procedura de expropriere prevăzută în prezenta lege. (2) În cazul în care acordul de voinţă al părţilor priveşte numai modalitatea de transfer al dreptului de proprietate, dar nu şi cuantumul sau natura despăgubirii, instanţele judecătoreşti vor lua act de înţelegerea părţilor şi vor stabili numai cuantumul sau natura despăgubirii, potrivit cap. IV din prezenta lege".

Din perspectiva celor expuse, s-a reţinut că expropriatul are deschisă calea unei acţiuni civile întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 numai în contextul dispoziţiilor art. 4 din acest act normativ.

Ocuparea terenului reclamanţilor şi demararea lucrărilor de expropriere în lipsa declanşării procedurii prevăzute de lege reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate, manifestată prin împiedicarea de a exercita atributele esenţiale ale acestui drept, precum posesia şi folosinţa, în virtutea cărora reclamanţii ar fi putut realiza venituri.

Această situaţie a fost, aşadar, una prejudiciabilă pentru reclamanţi şi, în mod corelativ, imputabilă pârâtului în calitate de posesor şi autoritate abilitată în procedura exproprierii.

Or, prejudiciul creat constă în lipsirea reclamanţilor de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru terenul în litigiu, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularilor dreptului.

În cauză, s-a reţinut că reclamantul a suferit o expropriere de fapt, incompatibilă cu prevederile constituţionale care garantează respectarea dreptului de proprietate şi cu condiţiile în care o persoană poate fi lipsită de acest drept, conţinute de art. 44 din Constituţia României, precum şi cu dispoziţiile art. l din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care consacră dreptul de proprietate în categoria drepturilor fundamentale ale omului.

S-a reţinut, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a subliniat constant că o privare de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate dacă această măsură este prevăzută de lege, este justificată de o cauză de utilitate publică şi dublată de o indemnizare corespunzătoare a titularului dreptului, este conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional, orice limitare trebuind să fie proporţională cu scopul urmărit. Noţiunea de "privare de proprietate" are, de altfel, semnificaţia unei preluări complete şi definitive a unui bun, titularul său nemaiavând posibilitatea exercitării vreuneia din atributele conferite de acesta, calificarea ca atare a unei măsuri luate de autorităţile naţionale se face nu numai în raport de dispoziţiile interne în vigoare, ci şi ţinând cont de efectul real produs de acea măsură (hotărârea CEDO în cauza Burdov contra Rusiei din 7 mai 2002, cauza Sporrong contra Suediei hotărârea din 23 septembrie 1982 şi hotărârea din 24 iunie 1993 în cauza Papamichalopolus contra Greciei).

Din perspectiva celor expuse, s-a reţinut că reclamantul a suferit o privare de bunul său, care, deşi justificată de realizarea unei cauze de utilitate publică, nu a fost însoţită de o despăgubire justă, de natură să reflecte atât valoarea reală, de circulaţie, a suprafeţei de teren de care a fost deposedat, cât şi contravaloarea lipsei de folosinţă calculată de la data preluării în fapt. În aceste condiţii, reclamantul trebuie să aibă posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată, pentru apărarea drepturilor sale, potrivit art. 21 alin. (3) din legea fundamentală şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În rejudecare, prin decizia nr. 1757 din 06 iunie 2017, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelurile declarate de reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. şi de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. să plătească reclamantului A. sumele de: 39.684,62 RON, reprezentând valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 38 mp, echivalent al 9.956 euro; 59.758 RON, echivalent a 14.992 euro, reprezentând valoarea lipsei de folosinţă a acestui teren; 35.403,65 RON, echivalentul a 8.882 euro, reprezentând despăgubiri pentru zona de siguranţă în suprafaţă de 33,9 mp; 185.341 RON, echivalentul a 46.498 euro, reprezentând despăgubiri pentru zona de protecţie; a obligat pârâta să plătească reclamantei S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar, suma totală de 35.435 RON, reprezentând contravaloarea construcţiilor demolate de pe suprafaţa de teren expropriată; a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi în sumă de 7.900 RON; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Având în vedere dezlegările în drept date prin decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în rejudecare s-a administrat proba cu expertiză tehnică.

Potrivit constatărilor din raportul de expertiză tehnică şi probelor administrate în cauză, prin lucrările de utilitate publică expropriatorul a afectat suprafaţa de 38 mp la data de 20.10.2008, perioadă după care preţul de circulaţie al imobilelor a cunoscut o scădere semnificativă urmare a crizei economice care a afectat şi piaţa imobiliară.

Stabilirea unei despăgubiri juste trebuie să se facă prin raportare la data la care reclamantul a fost deposedat de imobil şi nu la o dată ulterioară care, din cauza crizei, nu ar putea să exprime în mod real valoarea prejudiciului suferit, atât cu privire la valoarea terenului, cât şi daunele cauzate prin privarea de dreptul de folosinţă.

În raportul de expertiză pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a avut în vedere data de 20.10.2008, respectiv preţurile de circulaţie cu care s-au vândut imobile în mod obişnuit, de acelaşi fel, pe raza localităţii Bascov.

La cuantumul total al despăgubirilor au fost avute în vedere valoarea reală a imobilului în suprafaţă de 38 mp, valoarea construcţiilor demolate, precum şi a gardurilor care au împrejmuit terenul, scăderea valorii terenului rămas neexpropriat prin lucrarea de interes public care a îngreunat accesul direct la imobil şi a creat imposibilitatea amenajării unei parcări.

Ca urmare a culpei sale procesuale, Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, în baza art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A., pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., precum şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti.

1. În motivarea recursului său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., reclamantul A. a formulat umătoarele critici:

În mod greşit, instanţa de apel a dispus acordarea despăgubirilor pentru construcţiile demolate către reclamanta S.C. B. S.R.L., întrucât proprietar al acestora este reclamantul persoană fizică, iar la dosar nu există niciun înscris din care să rezulte că ar fi proprietatea societăţii.

Tot astfel, în ce priveşte cheltuielile de judecată, s-a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată către ambii reclamanţi, deşi din dovezile depuse la dosar rezultă că acestea au fost suportate doar de reclamantul persoană fizică.

Mai arată că în decizia recurată s-a strecurat o eroare constând în aceea că s-a menţionat că acţiunea introductivă de instanţă a fost formulată de reclamanta S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar, în loc de asociat unic, lichidatorul judiciar fiind citat abia pentru termenul din 13.06.2013.

O ultimă critică a recurentului reclamant vizează acordarea despăgubirilor, fără ca acestea să fie indexate cu indicele de inflaţie.

2. Pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. şi-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

Sub un prim aspect, recurenta pârâtă critică modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului, sub aspectul momentului avut în vedere de instanţa de apel, respectiv cel al deposedării - 2008, ceea ce a determinat suma de 262 euro/mp, ce constituie o îmbogăţire fără justă cauză a acestuia.

Soluţia instanţei de apel este greşită şi în ce priveşte despăgubirile reprezentând lipsa de folosinţă a terenului expropriat, atât sub aspectul acordării, cât şi în cu privire la cuantumul acestora, întrucât instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, încălcând îndrumarea dată prin decizia de casare de către I.C.C.J.

Mai susţine recurenta pârâtă că terenul neexpropriat a dobândit acces la drumul public, ceea ce i-a conferit o valoare economică în sine ca efect al modernizării căilor de acces şi fluidizării traficului, astfel că prejudiciul invocat nu justifică creşterea indemnizaţiei pe criteriul imposibilităţii continuării, în condiţii de rentabilitate, a activităţii pe suprafaţa de teren rămasă neexpropriată.

O ultimă critică vizează dispoziţia privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, recurenta pârâtă susţinând că instanţa nu a motivat această dispoziţie, iar suma acordată este prea mare, astfel că solicită reducerea acesteia.

Recurenta pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru terenul expropriat conform grilei notarilor la data efectuării expertizei.

3. Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a formulat critici sub aspectul acordării despăgubirilor pentru zona de protecţie şi zona de siguranţă.

Astfel, recurentul susţine că, urmare a deciziei de casare pronunţate în primul ciclu procesual de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice, prin care s-a stabilit valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 38 mp la 9,956 euro, respectiv 39.684,62 RON, iar valoarea lipsei de folosinţă a acestuia la 14.990 euro, reprezentând 59.758 RON.

Din aceeaşi expertiză rezultă că experţii au stabilit şi valoarea pagubei produse restului de teren în suprafaţă de 860 m2, ce aparţine reclamantului lonescu A., respectiv despăgubiri pentru restricţiile la nivelul zonei de siguranţă în cuantum de 35.403,65 RON, echivalentul a 8.882 euro, precum şi cele pentru restricţii la nivelul zonei de protecţie în cuantum de 185.341 RON, echivalentul a 46.498 euro.

Aceste sume nu pot face parte din despăgubirea la care este îndreptăţit reclamantul A., întrucât restricţiile au fost cauzate de executarea pasajului subteran în proximitatea proprietăţii reclamantului, iar nu de expropriere, aspect reţinut şi de instanţa de fond.

Astfel, s-a reţinut că deprecierea valorii restului imobilului reclamantului nu a fost consecinţa exproprierii în fapt a suprafeţei de 38 mp, ci a edificării pasajului subteran, ceea ce înseamnă că şi în ipoteza în care pentru realizarea pasajului nu era necesară deposedarea reclamantului, deprecierea oricum s-ar fi produs.

Recurentul Ministerul Public solicită casarea în parte a deciziei atacate, în sensul menţinerii obligaţiei de plată a despăgubirilor reprezentând valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 38 mp şi a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă şi înlăturării obligării Statului Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii, la plata sumelor de 35.403,65 RON şi 185.341 RON, reprezentând despăgubiri pentru zona de protecţie şi zona de siguranţă.

Structurând criticile din cele trei recursuri cu care a fost legal învestită, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, trebuie menţionat că susţinerile recurentului-reclamant privind eroarea de consemnare în decizia recurată a reprezentantului reclamantei S.C. B. S.R.L. la data sesizării instanţei nu pot forma obiect de critică în recurs, întrucât vizează îndreptarea unei erori materiale, care potrivit dispoziţiilor art. 2812 din C. proc. civ. nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 281, respectiv în procedura îndreptării erorilor materiale.

Relativ la criticile formulate prin recursurile formulate în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut în mod corect că, în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat cu putere de lucru judecat împrejurarea că terenul proprietatea reclamantului A. a fost supus unei exproprieri de fapt, acesta fiind îndreptăţit să primească contravaloarea despăgubirilor reprezentând valoarea de circulaţie a terenului expropriat şi valoarea lipsei de folosinţă.

Astfel, în decizia de casare s-a reţinut că prejudiciul creat constă în lipsirea reclamantului de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru terenul în litigiu, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularilor dreptului.

Reclamantul a suferit o expropriere de fapt, incompatibilă cu prevederile constituţionale care garantează respectarea dreptului de proprietate şi cu condiţiile în care o persoană poate fi lipsită de acest drept, conţinute de art. 44 din Constituţia României, precum şi cu dispoziţiile art. l din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care consacră dreptul de proprietate în categoria drepturilor fundamentale ale omului.

Reclamantul a suferit o privare de bunul său, care, deşi justificată de realizarea unei cauze de utilitate publică, nu a fost însoţită de o despăgubire justă, de natură să reflecte atât valoarea reală de circulaţie a suprafeţei de teren de care a fost deposedat, cât şi contravaloarea lipsei de folosinţă calculată de la data preluării în fapt. În aceste condiţii, reclamantul trebuie să aibă posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată, pentru apărarea drepturilor sale, potrivit art. 21 alin. (3) din legea fundamentală şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de această dezlegare a instanţei de casare, obligatorie pentru judecătorii fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nu mai poate fi repusă în discuţie îndreptăţirea reclamantului A. la despăgubiri vizând valoarea de circulaţie a terenului expropriat şi contravaloarea lipsei de folosinţă cu privire la acest teren, care se bucură de autoritate de lucru judecat şi, ca atare, nu poate fi primită critica recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel, dispunând acordarea despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă, a dat mai mult decât s-a cerut.

Cu privire la criticile din recursul pârâtei vizând cuantumul despăgubirilor, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. critică momentul la care s-a raportat instanţa de apel în stabilirea cuantumului despăgubirii, respectiv cel al deposedării - octombrie 2008.

Aşa cum deja s-a menţionat, în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat cu putere de lucru judecat împrejurarea că terenul proprietatea reclamantului A. a fost supus unei exproprieri de fapt, acesta fiind îndreptăţit să primească contravaloarea despăgubirilor reprezentând valoarea de circulaţie a terenului expropriat şi valoarea lipsei de folosinţă.

În ce priveşte momentul în raport de care instanţa are a stabili cuantumul despăgubirilor, se impune a se avea în vedere deciziile Curţii Constituţionale nr. 12/2015 şi nr. 380/2015, prin care s-au constatat ca fiind neconstituţionale dispoziţiile care vizează momentul în raport de care se stabileşte cuantumul despăgubirilor cuvenite urmare exproprierii, respectiv cele care vizează sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză", cuprinse în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că "stabilirea cuantumului despăgubirii este o măsură conexă şi indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic ce se naşte între expropriat şi expropriator, iar nu de vreun alt moment ulterior stabilit aleatoriu. În consecinţă, în această privinţă legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere, valoarea bunului expropriat neputând fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului."

Ocuparea terenului şi demararea lucrărilor de expropriere în lipsa declanşării procedurii prevăzute de lege reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate manifestată prin împiedicarea de a exercita atribute esenţiale ale acestui drept.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului consacrată într-o serie de cauze în materie (ex: cauza Burghelea contra României), exproprierea forţată desemnează acea situaţie în care o persoană care este proprietarul unui bun pierde toate atributele dreptului de proprietate în favoarea statului, fără ca această privare de atributele proprietăţii să facă obiectul unui act juridic.

În acest context şi în absenţa unui act formal de expropriere, situaţia reclamantului nu poate fi considerată ca "previzibilă" şi corespunzătoare cerinţei "principiului securităţii juridice". Situaţia în cauză a permis autorităţilor să tragă foloase din ocuparea terenului în cauză, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea (Constituţia din anul 1991 şi, în special, Legea nr. 33/1994), fără a pune, în prealabil, la îndemâna reclamantului o indemnizaţie proporţională (a se vedea mutatis mutandis, Burghelea împotriva României, par. 39).

S-a mai reţinut că nu poate fi impusă părţii deposedate obligaţia de a urma diverse proceduri în scopul acoperirii prejudiciului determinat de acţiunea statului, prin autorităţile sale, ci acestora din urmă trebuie să le fie impusă obligaţia ca preluarea unui bun sau reglementarea folosinţei bunului, proprietatea unei persoane private, să urmeze, anterior adoptării acestei măsuri, procedurile prescrise de lege, pentru a asigura legalitatea măsurii, care, numai într-o asemenea ipoteză, îşi găseşte justificarea în normele interne şi convenţionale în materie, ce fac parte din ordinea de drept internă.

În acest sens, şi instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, în urma analizării jurisprudenţei CEDO, a stabilit că reclamantul a suferit o privare de bunul său, care, deşi justificată de realizarea unei cauze de utilitate publică, nu a fost însoţită de o despăgubire justă, de natură să reflecte atât valoarea reală, de circulaţie a suprafeţei de teren de care a fost deposedat, cât şi contravaloarea lipsei de folosinţă calculată de la data preluării în fapt.

Prin urmare, data transferului dreptului de proprietate este data exproprierii în fapt, repectiv cea a deposedării, octombrie 2008.

Aşa fiind, contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, în mod corect instanţa de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului expropriat, pe baza unui raport de expertiză efectuat cu respectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, stabilind valoarea de circulaţie a terenului expropriat la data deposedării - octombrie 2008, în acord cu deciziile Curţii Constituţionale.

Ca atare, criticile recurentei-pârâte vizând greşita stabilire a cuantumului despăgubirilor raportat la momentul deposedării sunt nefondate şi nu pot fi primite.

În ceea ce priveşte solicitarea aceleiaşi recurente de stabilire a cuantumului despăgubirilor, pentru terenul de 38 mp expropriat, conform grilei notarilor, aceasta nu poate fi primită, raportat la dispoziţiile legale aplicabile în materie, respectiv art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care instituie drept criteriu de stabilire a despăgubirilor pentru expropriere "preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială", deci preţul de tranzacţionare pentru imobile similare celui expropriat, ceea ce s-a avut în vedere de instanţa de apel la stabilirea despăgubirilor pentru terenul expropriat.

Nefondată este şi critica recurentului-reclamant privind actualizarea cu rata inflaţiei a sumelor acordate cu titlu de despăgubire, având în vedere că acesta este apărat de consecinţele devalorizării monedei naţionale, în condiţiile în care sumele au fost stabilite ca echivalent în RON al despăgubirii calculate în moneda europeană.

În ce priveşte însă criticile privind contravaloarea construcţiilor demolate de pe suprafaţa de teren expropriată, precum şi despăgubirile pentru zona de protecţie şi zona de siguranţă, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, pentru următoarele considerente:

Ca situaţie de fapt, prima instanţă a reţinut, conform raportului de expertiză în specialitatea topografie administrat în cauză, că terenul proprietatea reclamantului A. a fost afectat de realizarea obiectivului Autostrada DN 7 Intersecţia Bascov în privinţa unei suprafeţe de 38 mp şi că pe acest teren, potrivit schiţei cadastrale, au existat două construcţii notate C1 magazin şi C2 baracă metalică, în care funcţiona o vulcanizare cu rampă auto. De asemenea, terenul era împrejmuit cu gard de metal cu soclu de beton, conform certificatului de urbanism din 06.05.1996. Şi aceste imobile au fost afectate de realizarea aceluiaşi obiectiv, în sensul demolării parţiale în ceea ce priveşte magazinul, respectiv copertina acestuia, sau totale, în privinţa celorlalte.

Cu privire la terenul neexpropriat, rămas în proprietatea reclamantului, prima instanţă a reţinut, atât din concluziile raportului de expertiză, cât şi din declaraţiile celor doi martori audiaţi în cauză, că acesta a suferit o depreciere valorică ce a fost cauzată de executarea pasajului subteran în proximitatea proprietăţii reclamantului, iar nu de însăşi exproprierea unei suprafeţe de teren din această proprietate, nefiind deci consecinţa exproprierii terenului în litigiu.

Raportând această situaţie de fapt la dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, prima instanţă a stabilit că reclamantul A. este îndreptăţit la despăgubiri reprezentând valoarea suprafeţei de 38 mp expropriate şi valoarea prejudiciului suferit prin demolarea gardului şi a unor construcţii ca urmare a acestei exproprieri, nu şi la despăgubiri pentru deprecierea valorică a terenului rămas în proprietate, deoarece nu se poate reţine existenţa unei legături de cauzalitate între această depreciere şi expropriere.

Deşi nu a modificat situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, instanţa de apel a schimbat soluţia fondului, dispunând acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate în favoarea reclamantei S.C. B. S.R.L. (la fond fiind acordate despăgubiri cu acest titlu reclamantului A.) şi acordarea de despăgubiri pentru deprecierea valorică a terenului rămas neexpropriat, respectiv pentru zona de protecţie şi zona de siguranţă, în favoarea reclamantului A. (la fond nefiind acordate despăgubiri cu acest titlu), fără a motiva în vreun fel aceste soluţii prin raportare la probele administrate.

Astfel, instanţa de apel a modificat titularul dreptului la despăgubiri pentru construcţiile demolate, stabilit la fond ca fiind reclamantul A., dispunând ca despăgubirile cu acest titlu să fie acordate reclamantei S.C. B. S.R.L., fără a argumenta, prin raportare la probele administrate, cine este titularul dreptului de proprietate cu privire la aceste construcţii.

Tot astfel, instanţa de apel, care a dispus acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului A. pentru prejudiciul decurgând din deprecierea valorică a terenului rămas neexpropriat, respectiv pentru zona de protecţie şi zona de siguranţă, nu a adus niciun argument, prin raportare la probele administrate, care să releve existenţa legăturii de cauzalitate între prejudiciul reclamat pentru deprecierea valorică a terenului rămas în proprietatea reclamantului A. şi exproprierea suprafeţei litigioase, în condiţiile în care la fond se reţinuse inexistenţa acestei legături de cauzalitate.

Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligaţia instanţei de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, nemotivarea constituind un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivarea hotărârii judecătoreşti este indispensabilă pentru controlul exercitat de instanţa ierarhic superioară şi constituie, printre altele, o garanţie împotriva arbitrarului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

În cazul în care motivarea lipseşte cu desăvârşire, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile şi mijloacele de apărare invocate de părţi prin apelurile deduse judecăţii au fost înlăturate, hotărârea este nulă şi se impune casarea sa, cu reluarea judecăţii.

În speţă, instanţa de apel a procedat la pronunţarea unei hotărâri prin care a dispus acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei S.C. B. S.R.L. pentru construcţiile demolate de pe suprafaţa de teren expropriată şi în favoarea reclamantului A. pentru deprecierea valorică a terenului rămas neexpropriat, respectiv pentru zona de protecţie şi zona de siguranţă, fără să arate argumentele pentru care a schimbat hotărârea primei instanţe pe aceste aspecte, astfel că decizia recurată este defectuoasă din punct de vedere procedural, lipsindu-i considerentele pe aspecte deduse judecăţii.

Instanţa de recurs nu poate suplini motivarea, deoarece aceasta ar însemna ca respectivele chestiuni, rămase nerezolvate în etapa jurisdicţională anterioară, să fie tranşate în mod irevocabil de către instanţa de recurs.

În felul acesta ar fi suprimată o fază procesuală şi, în plus, instanţa de recurs nu ar mai exercita o cenzură de legalitate asupra modalităţii în care a doua instanţă a fondului, într-o judecată devolutivă, trebuie să dea dezlegare criticilor care au învestit-o.

Fără arătarea argumentelor care să susţină soluţia din dispozitiv, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală care, potrivit prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este supusă casării, întrucât asupra acesteia nu se poate realiza controlul judiciar.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1)-(3) şi alin. (5) raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmează ca recursurile exercitate în cauză să fie admise în limita criticilor referitoare la despăgubirile pentru construcţiile demolate de pe suprafaţa de teren expropriată şi despăgubirile pentru zona de protecţie şi zona de siguranţă, pretinse ca prejudiciu pentru deprecierea valorii terenului rămas în proprietatea reclamantului A. după exproprierea suprafeţei litigioase, cu consecinţa casării în parte a deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, în ceea ce priveşte despăgubirile pretinse pentru construcţiile demolate de pe suprafaţa de teren expropriată şi pentru deprecierea valorii terenului rămas în proprietatea reclamantului după exproprierea suprafeţei litigioase (zona de protecţie şi de siguranţă).

În acest sens, cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va dispune efectuarea unui nou raport de expertiză, cu respectarea prevederilor art. 25-26 din Legea nr. 33/1994 şi va administra, în mod nemijlocit, orice dovadă pe care o va considera necesară pentru a stabili dacă terenul aflat în proprietatea reclamantului A., rămas neexpropriat, a suferit o depreciere valorică cauzată de exproprierea suprafeţei de teren ce constituie obiectul prezentei cauze şi, în raport de această constatare, va stabili dacă reclamantul A. este îndreptăţit să primească despăgubiri pentru această componentă a prejudiciului.

Totodată, în rejudecare, se vor administra toate probatoriile necesare pentru a se stabili cine este titularul dreptului de proprietate asupra construcţiilor demolate, respectiv reclamantul persoană fizică sau societatea reclamantă, deci cine este persoana îndreptăţită la despăgubiri.

Evident, dacă instanţa de apel va constata că deprecierea valorii terenului neexpropriat şi demolarea construcţiilor sunt consecinţa exproprierii suprafeţei litigioase, va stabili şi cuantumul despăgubirilor ce se cuvin persoanei îndreptăţite, expertiza ce se va administra în rejudecare urmând a avea ca obiectiv şi calcularea despăgubirilor pentru aceste componente ale prejudiciului pretins.

În raport de concluzia la care va ajunge şi de soluţia ce o va pronunţa, instanţa de apel va dispune şi cu privire la cheltuielile de judecată datorate de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., urmând a stabili dacă acestea se cuvin ambilor reclamanţi sau doar reclamantului A.

Dispoziţiile din decizia recurată privind despăgubirile reprezentând valoarea de circulaţie a terenului expropriat şi valoarea lipsei de folosinţă a acestui teren vor fi menţinute, urmare a respingerii criticilor formulate pe aceste aspecte prin recursurile exercitate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul A., de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti împotriva deciziei nr. 1757 din 6 iunie 2017 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare în ceea ce priveşte contravaloarea construcţiilor demolate de pe suprafaţa de teren expropriată, despăgubirile pentru zona de protecţie şi cele pentru zona de siguranţă, precum şi cheltuielile de judecată.

Menţine dispoziţiile din decizie privind despăgubirile reprezentând valoarea de circulaţie a terenului expropriat şi valoarea lipsei de folosinţă a acestui teren.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2017.