Jurisdiction for military pension severance allowances under Law 284/2010: Labor vs. Administrative Court Competence

După deliberare, asupra conflictului negativ de competenţă, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 15 decembrie 2016, sub nr. x/3/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, obligarea acestuia la recunoaşterea drepturilor de natură salarială, reprezentând acordarea ajutoarelor, înregistrarea acestor sume de bani în evidenţa financiar-contabilă pentru activitatea depusă în cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi vechimea efectivă ca militar, începând cu 30 iunie 2016, dată la care a fost trecut în rezervă; la plata efectivă a acestor ajutoare, constând în acordarea unui număr de 20 solde de funcţie de bază, conform art. 20 alin. (1), Cap. II, Anexa VII din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri pubiice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877 din 28 decembrie 2010, începând cu 30 iunie 2016; la plata ajutorului egal cu 12 solde ale funcţiei de bază, care se acordă personalului militar ale cărui raporturi de serviciu au încetat, cu drept de pensie pentru limită de vârstă, înainte de împlinirea limitei de vârstă standard de pensionare, precum şi la actualizarea acestei sume cu dobânda legală, începând cu data datorării acesteia, respectiv 3 noiembrie 2014, până la momentul plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 20 alin. (1), Cap. II, Anexa VII din Legea nr. 284/2010 şi pe cele ale art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 1827 din 15 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a decimat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că a fost sesizat de către reclamant cu soluţionarea unui litigiu de munca, constând în recunoaşterea şi plata drepturilor salariale şi actualizarea acestor sume începând cu data de 3 noiembrie 2014, până la momentul plăţii efective.

Instanţa a apreciat că, deşi cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, aceste norme nu sunt aplicabile în cauză, întrucât reclamantul nu a deţinut calitatea de funcţionar public şi nici nu a solicitat anularea unui act administrativ.

Constatând incidenţa prevederilor art. 269 din C. muncii, a statuat că judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform C. proc. civ. Cererile referitoare la cauzele prevăzute ia alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Tribunalul Bucureşti a constatat că, din datele menţionate în cererea de chemare în judecată, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi din decizia nr. 141376/2 din 14 iulie 2016 rezultă că reclamantul domiciliază în judeţul laşi, iar locui de muncă al acestuia, la data formulării cererii, nu era în municipiul Bucureşti.

Faţă de aceste considerente, a apreciat că Tribunalul Iaşi este competent să soluţioneze cererea de chemare în judecată.

Urmare declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civila, la data de 26 aprilie 2017, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 1291 din 26 iunie 2017, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunahdiu Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a dispune astfel, a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă acordarea ajutoarelor salariale compensatorii, cu ocazia pensionării reclamantului, în temeiul art. 20 alin. (1) Secţiunea a 3-a, Anexa nr. 7 din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Conform dispoziţiilor art. 20 alin. (1), Cap. 2, Anexa VII din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, "La trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, pentru activitatea depusă, în funcţie de vechimea efectivă ca militar, poliţist, funcţionar public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personal civil în instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, beneficiază de un ajutor stabilit în raport cu solda funcţiei de bază, respectiv salariul funcţiei de bază avută/avut în luna schimbării poziţiei de activitate, astfel: vechime efectivă până la 5 ani - un ajutor egal cu 3 solde ale funcţiei de baza/salarii ale funcţiei de baza; între 5-10 ani - un ajutor egal cu 6 solde ale funcţiei de baza/salarii ale funcţiei de baza; între 10-15 ani - un ajutor egal cu 8 solde ale funcţiei de baza/salarii ale funcţiei de bază; între 15-20 ani - un ajutor egal cu 10 solde ale funcţiei de baza/salarii ale funcţiei de bază; între 20-25 ani - un ajutor egal cu 12 solde ale funcţiei de baza/salarii ale funcţiei de bază; între 25-30 ani - un ajutor egal cu 15 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază, iar peste 30 ani - un ajutor egal cu 20 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază".

Din interpretarea acestui text legal, Tribunalul Iaşi a reţinut că sumele solicitate de către reclamant au natura juridică a unor ajutoare de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special, la trecerea în rezervă sau direct în retragere, ajutor salarial compensatoriu stabilit în raport cu solda funcţiei de bază, rezultat din raportul de serviciu avut de reclamant, în calitate de cadru militar, cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, iar nu din calitatea de asigurat a acestuia. Aceste ajutoare acordate cadrelor militare la data pensionării se plătesc de către angajator, din fondurile primite de la bugetul de stat, iar nu din bugetul asigurărilor sociale.

De asemenea, a apreciat că sunt de competenţa instanţelor de asigurări sociale doar litigiile privind refuzul nejustifieal de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale, cele privind modul de stabilire şi de plată a pensiilor şi a altor drepturi de asigurări sociale, precum şi cele privind alte drepturi şi obligaţii de asigurări sociale. A considerat că indemnizaţia sau compensaţia la pensionare, solicitată de către reclamant în temeiul unei legi cadru de salarizare a personalului din sistemul bugetar, nu poate fi calificat ca fiind un drept de asigurări sociale.

Tribunalul Iaşi a reţinut că Normele metodologice de aplicare a dispoziţiilor Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, la pct. 68 stipulează că "Veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relaţii contractuale de muncă, precum şi orice sume de natura salarială, primite în baza unor legi speciale.", fiind incluse în această categorie şi compensaţiile băneşti la concediere sau la trecerea în rezervă.

Totodată, a constatat că în jurispradenţă, drepturile pecuniare solicitate la încetarea raporturilor de muncă/de serviciu sau la concediere nu au fost calificate ca fund ajutoare sociale, ci drepturi născute în temeiul legii sau contractelor colective de muncă, din raporturile de muncă sau din cele de serviciu, fiind soluţionate în raport de calitatea avută de către solicitant, respectiv de salariat sau funcţionar public, în materia litigiilor de muncă sau de contencios administrativ.

A menţionat că în acest sens este întreaga practică judiciară, instanţa supremă stabilind că aceste compensaţii la încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu sunt de natură saiarială şi se cuvin atât salariaţilor, cât şi funcţionarilor publici, ca forme de remuneraţie, nu ea ajutoare sociale.

Relevant în acest sens a apreciat că este şi faptul că legiuitorul a inclus aceste drepturi în Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Constatând că la data formulării cererii de chemare în judecată reclamantul A. avea domiciliul în municipiul Bucureşti, Şos, Berceni, Tribunalul Iaşi a apreciat că este competent să soluţioneze litigiul un complet specializat în materia contenciosului administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Bucureşti, iar nu un complet de asigurări sociale, întrucât, în speţă, nu este vorba despre refuzul nejustificat privind rezolvarea unei cereri referitoare la drepturile de asigurări sociale, ci despre un refuz al fostului angajator de a acorda drepturile băneşti rezultate din raportul de serviciu, la încetarea acestuia prin trecerea în rezervă.

Faţă de aceste considerente, instanţa a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal

Examinând conflictul negativ de competenţă, Înalta Curte, în majoritate, reţine că, în cauză, competenţa soluţionării pricinii revine Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în considerarea dispoziţiilor legale şi argumentelor care succed:

Obiectul litigiului pendinte îl reprezintă cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, recunoaşterea dreptului de natură saiarială, reprezentând acordarea ajutoarelor, înregistrarea acestor sume în evidenţa financiar-contabilă pentru activitatea depusă în cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi vechimea efectivă ca militar, începând cu 30 iunie 2016, dată la care a fost trecut în rezervă; plata efectivă a acestor ajutoare, constând în acordarea unui număr de 20 solde de funcţie de bază, conform art. 20 alin. (1), Cap. II, Anexa VII din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, începând cu data de 30 iunie 2016; obligarea pârâtului la plata ajutorului egal cu 12 solde ale funcţiei de bază, care se acordă personalului militar ale cărui raporturi de serviciu au încetat, cu drept de pensie pentru limită de vârstă înainte de împlinirea limitei de vârstă standard de pensionare şi actualizarea acestei sume cu dobânda legală, începând cu data datorării acesteia, respectiv 3 noiembrie 2014, până la momentul plăţii efective.

Sediul materiei în ceea ce priveşte drepturile deduse judecăţii este reprezentat de art. 20 din Anexa VII, Cap. II, Secţiunea a III-a la Legea - Cadru nr. 284/2010, care prevede că, la trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, pentru activitatea depusă, în funcţie de vechimea efectivă ca militar, poliţist, funcţionar public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personal civil în instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, beneficiază de un ajutor stabilit în raport cu soida funcţiei de bază, respectiv salariul funcţiei de bază avută/avut în luna schimbării poziţiei de activitate.

Chiar dacă dreptul la ajutorul material este acordat prin legea de salarizare pentru mai multe categorii de bugetari, solicitarea acestuia pe cale jurisdicţională presupune ca fiecare categorie de salariaţi să se adreseze instanţei competente, în funcţie de raportul juridic, de muncă sau de serviciu, în care se află cu angajatorul său.

Din acest punct de vedere nu se va reţine că ceea ce s-a dedus judecăţii este un raport juridic de asigurări sociale, întrucât ajutorul la pensionare nu reprezintă o formă de sprijin suportat de stat din bugetul asigurărilor sociale, ci o compensaţie acordată de plătitorul de salariu la încetarea raportului de muncă al persoanei salariate,

În speţa dedusă judecăţii, reclamantul a avut calitatea de cadru militar în structurile Ministerului Apărării Naţionale, trecând în rezervă, cu drept de pensie, la data de 30 iunie 2016.

Potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres, prin lege, competenţa altor instanţe

Astfel cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, acestea nu sunt funcţionari publici, raportul dedus prezentei judecăţi nu implică exerciţiul autorităţii publice, iar în cauză nu se contestă refuzul de emitere a unui act administrativ pentru ea eventualele litigii cu angajatorul să fie soluţionate de instanţele de contencios administrativ.

În lipsa unor norme speciale de natura celor cuprinse în Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţiştilor, care îi califică pe aceştia drept funcţionari publici cu statut special şi cărora li se aplică jurisdicţia administrativă în litigiile decurgând din raportul de serviciu, militarii sunt supuşi, în ceea ce priveşte drepturile băneşti pretinse, jurisdicţiei instanţelor de drept comun în materia litigiilor de muncă.

Conform prevederilor art. 269 din C. muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform C. proc. civ. Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Contrar aspectelor reţinute de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, care a statuat că, din datele menţionate în cererea de chemare în judecată, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi din decizia nr. 141376/2 din 14 iulie 2016, emisă de Ministerul Apărării Naţionale - Casa de Pensii Sectorială, rezultă că reclamantul domiciliază în judeţul Iaşi, iar locul de muncă al acestuia, la data formulării cererii, nu era în municipiul Bucureşti, Înalta Curte observă că, la data formulării cererii de chemare în judecată, reclamantul a indicat domiciliul actual ca fiind în municipiul Bucureşti, Şos. Berceni.

Înalta Curte constată, de asemenea, că decizia nr. 141376/2 din 14 iulie 2016, emisă de Ministerul Apărării Naţionale - Casa de Pensii Sectorială, plângerea prealabilă adresată de reclamant la 1 septembrie 2016 conducerii Unităţii Militare x Bucureşti, precum şi înscrisurile anexe, în care s-a specificat că acesta domiciliază în municipiul Iaşi, Şos. Nicolina, jud. Iaşi, poartă o dată anterioară celei la care a fost formulată cererea de chemare în judecată, respectiv 15 decembrie 2016 (data depunerii la oficiul poştal), sens în care nu pot fi avute în vedere în determinarea instanţei competente să soluţioneze acţiunea pendinte.

Or, astfel cum s-a arătat, în cererea de chemare în judecată reclamantul a specificat că domiciliază în municipiul Bucureşti, sector 4, iar, în plus, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei reiese faptul că acesta a avut calitatea de cadru militar în structurile Ministerului Apărării Naţionale, cu sediul în municipiul Bucureşti, str. Izvor, sector 5.

Pentru toate considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate, stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 octombrie 2017.

Cu opinia separată a doamnei judecător B., în sensul stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Apreciez că, în speţă, competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată prin care reclamantul A., având gradul de colonel (r), a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, obligarea acestuia: 1) la recunoaşterea drepturilor de natură salarială, reprezentând acordarea ajutoarelor, înregistrarea acestor sume de bani în evidenţa financiar-contabilă pentru activitatea depusă în cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi vechimea efectivă ca militar, începând cu 30 iunie 2016, dată la care a fost trecut în rezervă; 2) la plata efectivă a acestor ajutoare, constând în acordarea unui număr de 20 solde de funcţie de bază, conform art. 20 alin. (1), Cap. II, Anexa VII din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, începând cu 30 iunie 2016; 3) la plata ajutorului egal cu 12 solde ale funcţiei de bază, care se acordă personalului militar ale cărui raporturi de serviciu au încetat, cu drept de pensie pentru limită de vârstă, înainte de împlinirea limitei de vârstă standard de pensionare, precum şi la actualizarea acestei sume cu dobânda legală, începând cu data datorării acesteia, respectiv 3 noiembrie 2014, până la momentul plăţii efective şi 4) la plata cheltuielilor de judecată, aparţine secţiei contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte calificarea litigiului dedus judecăţii, mă raliez opiniei exprimate în majoritate, în sensul că cererea de chemare în judecată nu se circumscrie unui raport juridic de asigurări sociale.

Astfel, sumele reprezentând ajutoare stabilite în raport cu solda funcţiei de bază, respectiv cu salariul funcţiei de bază avută/avut în luna schimbării poziţiei de activitate, solicitate în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (2) din Anexa VII a Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, sunt prevăzute a se acorda la trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, personalului militar, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, pentru activitatea depusă, în funcţie de vechimea efectivă ca militar, poliţist, funcţionar public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personal civil în instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.

Acestea nu se încadrează în categoria drepturilor de asigurări sociale prevăzute de art. 51 şi, respectiv, art. 121 din Legea nr. 263/2010, ci sunt prevăzute a fi acordate în considerarea prestării unei anumite activităţi în temeiul unui raport de serviciu.

Din perspectiva competenţei funcţionale a tribunalului competent, apreciez că, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, care prevăd că:

"în exercitarea atribuţiilor ce ie revin potrivit legii şi prevederilor regulamentelor militare, ofiţerii (s.n.)., maiştrii militari şi subofiţerii sunt învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice (s.n.), bucurându-se de protecţie potrivit legii penale", litigiul de faţă se subsumează cauzelor care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public.

În consecinţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, conform cărora "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".

Coroborând aceste prevederi cu cele al art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi văzând că, atât domiciliul reclamantului, cât şi sediul pârâtului, simt în Bucureşti, din punct de vedere teritorial, competent este Tribunalul Bucureşti.