Scope of res judicata from criminal civil liability award in separate civil tort action for post-judgment damages

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III- a civilă, sub nr. x/3/2014, precizată la data de 23.02.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L ca, prin hotărârea care se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 61.820,42 RON, reprezentând cheltuielile efectuate începând cu luna iunie 2013 şi până în prezent, 120.000 RON reprezentând contravaloarea a două cure balneoclimaterice pe an, timp de 20 de ani, efectuate la C., suma de 600.000 RON, reprezentând contravaloarea îngrijirilor medicale timp de 20 de ani, totalizând suma de 781.820,42 RON şi suma de 5.790.000 RON, reprezentând prejudiciul moral suportat de către reclamantă pentru perioada iunie 2013 şi până în prezent.

Pârâta a invocat excepţia autorităţii lucrului judecat faţă de decizia penală nr. 1136/2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosar nr. x/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 254 din 01 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost anulată, ca netimbrată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu S.C. D. S.A.

A fost admisă excepţia autorităţii lucrului judecat în ceea ce priveşte prejudiciul moral şi prejudiciul material produs anterior pronunţării hotărârii penale nr. 1136 din 17 septembrie 2015, cu consecinţa respingerii acestor pretenţii pentru autoritate de lucru judecat prin raportare la decizia penală nr. 1136 din 17 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosar nr. x/2013.

Au fost respinse restul pretenţiilor formulate de reclamantă, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, iar prin decizia civilă nr. 799/A din 21.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelul a fost respins, ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 799 A din data de 21 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamanta A., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1000 raportate la art. 998-999 din C. civ. din 1864, apreciind în mod greşit că prejudiciul produs reclamantei ar fi fost integral reparat în cadrul laturii civile din procesul penal, prin decizia nr. 1136 din 17.09.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală. Soluţia instanţei de apel este profund greşită, deoarece a fost pronunţată cu ignorarea totala a necesităţii reparării integrale a prejudiciului care a fost produs de către intimata-pârâtă, deşi acest principiu fundamental al răspunderii delictuale ar fi fost necesar să fie avut în vedere cu precădere.

În egală măsură, instanţa de apel şi-a însuşit greşita interpretare dată de instanţa de fond prevederilor art. 28 alin. (1) teza I C. proc. pen., care trasează cadrul în care operează autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive a instanţei penale în faţa instanţei care judecă acţiunea civilă, cadru definit prin limitarea la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Reclamanta arată că, prin acţiunea ce constituie obiectul cauzei, a solicitat plata despăgubirilor materiale reprezentând cheltuieli efectuate până în prezent, contravaloarea a două cure balneare pe an timp de 20 ani şi suport îngrijiri medicale şi ajutor la domiciliu pentru aceeaşi perioadă, precum şi plata despăgubirilor morale, acestea nefiind acoperite prin soluţionarea laturii civile, prin decizia penală nr. 1136 din 17.09.8015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosar nr. x/2013.

Prin decizia penală menţionată, rejudecând cauza ca urmare a desfiinţării sentinţei penale nr. 456 din 28.05.2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti (prin care inculpata B. a fost achitată, fiind lăsate nesoluţionate acţiunile civile formulate de către reclamantă, Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca şi Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar Arseni), Curtea de Apel Bucureşti a dispus, în baza art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., condamnarea inculpatei S.C. B. S.R.L. la plata amenzii în cuantum de 200.000 RON. A fost obligată inculpata S.C. B. S.R.L., în solidar cu partea responsabila civilmente S.C. D. S.A., la plata despăgubirilor civile, după cum urmează: 2.000 euro daune materiale şi 180.000 euro daune morale, în echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii în favoarea părţii civile A.; 1.158,03 RON, precum şi dobânda legală de la data de 17 septembrie 2015 şi până la data plăţii efective, în favoarea părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti; 9.963,10 RON, în favoarea părţii civile Spitalul de Urgenţă Bagdasar Arseni. A fost obligată inculpata la plata în solidar cu partea responsabilă civilmente a sumei de 2.000 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare în fond, iar cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

În considerentele hotărârii penale s-a reţinut că "în ceea ce priveşte despăgubirile materiale, Curtea constată că partea civilă a făcut mai multe cheltuieli, în vederea diagnosticării corecte şi a ameliorării stării de sănătate, fiind depuse în acest sens, înscrisuri doveditoare relevante ", astfel încât, susţine recurenta, în hotărârea recurată, se reţine în mod greşit că hotărârea instanţei penale nu ar conţine vreo menţiune care să marcheze o dată anterioară până la care a fost evaluat prejudiciul material.

În dosar nr. x/2013, hotărârea în primă instanţă a fost pronunţată la data de 28.05.2014 (sentinţa penală nr. 456/2015 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti), latura civilă fiind lăsată nesoluţionată în temeiul dispoziţiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen., ca urmare a soluţiei de achitare a inculpatei. Dosarul instanţei de fond a fost soluţionat la 28.05.2014, iar dezbaterile au avut loc la 14.05.2014, fiind logic că înscrisurile din acest dosar, la care s-a raportat instanţa de apel în cauza penală, în soluţionarea laturii civile, au fost depuse anterior acestei date.

Rezultă cu claritate că, prin sentinţa recurată, instanţa de apel a reţinut în mod absolut eronat că, în cauza penală, ar fi fost avut în vedere prejudiciul produs până la data la care a fost soluţionată acţiunea civilă. Din moment ce latura civilă a fost soluţionată la 17.09.2015, iar probele la care s-a raportat instanţa penală au fost cele administrate la fond (deci, până la 14.05.2014), este evidentă eroarea din motivarea deciziei recurate.

Din analiza documentelor avute în vedere de către instanţa de apel în dosarul penal, rezultă că prejudiciul a cărui reparare a fost dispusă de către acesta instanţă a vizat perioada 26.09.2011 - iunie 2013.

Recurenta mai arată că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 27 alin. (6) C. proc. pen., care statuează că persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acţiune la instanţa civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă. Raportat la acest text de lege, se observă instituirea unei prezumţii cu privire la limitele temporale ale prejudiciului produs ori descoperit, acestea fiind cuprinse între momentul comiterii infracţiunii şi data constituirii persoanei vătămate ca parte civilă.

După cum rezultă cu claritate, instanţa de apel s-a aflat într-o gravă confuzie cu privire la obiectul judecăţii pe latură civilă în cadrul dosarului penal, acesta nefiind prejudiciul produs până la soluţionarea cauzei prin hotărâre definitivă, ci, potrivit depoziţiilor legale prezentate, prejudiciul produs până la data constituirii ca parte civilă.

Art. 20 alin. (1) teza I C. proc. pen. prevede, referitor la constituirea ca parte civilă, că aceasta se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti. În dosar nr. x/2013, reclamanta s-a constituit parte civilă la 16.11.2011, ulterior pretenţiile fiind precizate în urma rapoartelor de expertiză depuse la dosarul cauzei.

În ceea ce priveşte o posibilă atitudine culpabilă care ar putea fi imputată reclamantei, bazată pe împrejurarea că nu ar fi depus toate înscrisurile de natură a proba prejudiciul efectiv suferit în perioada în care s-a judecat acţiunea civilă alăturată acţiunii penale, prin raportare la sarcina probei în materie civilă, recurenta reclamantă arată că instanţa de apel nu a ţinut cont de art. 20 alin. (5) lit. b) C. proc. pen., care instituie numai posibilitatea (iar nu obligaţia) pentru partea civilă de a-şi mări sau micşora întinderea pretenţiilor până la terminarea cercetării judecătoreşti, fără existenţa vreunei condiţionări în ceea ce priveşte decizia de a solicita, ulterior, soluţionarea acţiunii civile la instanţa civilă, în condiţiile prevăzute de art. 27 alin. (6) C. proc. pen., pentru prejudiciile născute ori descoperite după constituirea ca parte civilă.

Referitor la susţinerile instanţei de apel, conform cărora despăgubirile materiale de 2.000 euro au fost stabilite în mod global, acoperind astfel întregul prejudiciu produs, recurenta arată că, în practica judiciară, făcându-se aplicarea principiul reparării integrale a prejudiciului în materia răspunderii delictuale, s-au acordat în mod constant despăgubiri suplimentare pentru acoperirea unor urmări produse ulterior pronunţării unei prime hotărâri, ca urmare a aceleiaşi fapte ilicite, deşi prin hotărârea pronunţată despăgubirea fusese acordată sub forma unei sume globale. În motivarea unei astfel de decizii, a fost expus următorul raţionament:

"faptul că prin hotărârea menţionată s-a acordat o despăgubire constând într-o sumă globală nu are nicio eficienţă în promovarea excepţiei autorităţii lucrului judecat, deoarece atât din motivarea, cât şi din dispozitivul hotărârii rezultă în mod evident că suma globală priveşte un interval de 10 luni şi a fost determinată de diferenţa dintre salariul tarifar şi ajutorul de boală ce i se cuvenea pe intervalul de timp până la data pronunţării hotărârii".

Examinând criticile formulate, în raport cu motivul de recurs invocat, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru următoarele considerente:

Potrivit situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă şi confirmată de instanţa de apel, reclamanta a suferit la data de 26.09.2011 un accident provocat de căderea, de la o înălţime de aproximativ 4 m, a unui recipient de 5 kg care se afla într-un stativ neasigurat, accident produs în incinta magazinului B. În urma loviturii cauzate, reclamanta a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 100-110 zile de îngrijiri medicale, suportând mai multe intervenţii chirurgicale la nivelul coloanei vertebrale.

În urma acestui accident s-a dispus începerea urmăririi penale, iar prin sentinţa penală nr. 456 din 28 mai 2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, inculpata S.C. B. S.R.L. a fost achitată, fiind lăsate nesoluţionate acţiunile civile formulate de către părţile civile, inclusiv A. Prin decizia penală nr. 1136 din 17 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosar nr. x/2013, în apel, a fost condamnată inculpata S.C. B. S.R.L. la pedeapsa amenzii în cuantum de 200.000 RON, aceasta fiind obligată prin aceeaşi decizie, în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. D. S.A., la plata despăgubirilor civile în cuantum de 2.000 euro daune materiale şi 180.000 euro daune morale către A.

În ceea ce priveşte despăgubirile materiale, instanţa penală a reţinut că partea civilă a făcut mai multe cheltuieli în vederea diagnosticării corecte şi a ameliorării stării de sănătate, fiind depuse în acest sens înscrisuri doveditoare relevante la filele 150-215. Ţinând seama de aceste înscrisuri, prin care se atestă prestarea unor servicii medicale de către diferiţi furnizori şi de chitanţele de plată, instanţa penală a acordat în echitate suma de 2.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale.

În ceea ce priveşte daunele morale, instanţa penală a reţinut că victima a fost supusă unor profunde suferinţe fizice şi psihice, dar şi unor intervenţii chirurgicale la coloana vertebrală, inclusiv vertebroplastie, element care îi va afecta regimul de viaţă şi o va supune permanent la suferinţe fizice şi psihice, motiv pentru care a fost obligată inculpata la plata sumei de 180.000 pentru repararea prejudiciului moral.

În prezenta cauză, reclamanta pretinde, pe calea unei acţiuni civile separate, obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata unor sume suplimentare cu titlu de daune materiale şi daune morale, care şi-ar avea izvorul în aceeaşi faptă ilicită, dar care au survenit după data de 25.05.2013, dată pe care reclamanta pretinde că instanţa penală a avut-o în vedere cu ocazia stabilirii întinderii prejudiciului în dosarul penal.

Prima instanţă a reţinut autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte prejudiciul material şi moral produs anterior pronunţării deciziei penale nr. 1136 din 17 septembrie 2015 şi a considerat că sunt nedovedite pretenţiile solicitate de reclamantă pentru perioada ulterioară acestei date.

Răspunzând criticilor formulate în apel de către reclamantă, curtea de apel a reţinut, în considerentele deciziei recurate, că instanţa penală s-a pronunţat cu privire la prejudiciul material în raport de probatoriul administrat în respectivul proces, acordând reclamantei (parte civilă în procesul penal) despăgubiri materiale în cuantum de 2.000 euro, cuantum stabilit în echitate, în mod global, însă prin raportare la probele administrate (înscrisuri care atestă prestarea unor servicii medicale din partea unor furnizori diferiţi şi chitanţe de plată).

Instanţa de apel a mai reţinut că, atâta vreme cât hotărârea instanţei penale nu conţine vreo precizare în sensul că despăgubirile astfel stabilite ar fi fost acordate pentru o perioadă cuprinsă între data săvârşirii faptei ilicite (accidentarea părţii civile) şi data de 25.05.2013, afirmaţia apelantei reclamante în sensul că ele ar fi aferente numai acestei perioade este lipsită de orice fundament, neexistând o menţiune care să marcheze o dată anterioară până la care a fost evaluat prejudiciul material. În acest context, instanţa de apel a apreciat că se poate reţine prezumţia simplă în sensul că despăgubirea a fost acordată corespunzător prejudiciului produs până la data judecăţii.

De asemenea, în privinţa despăgubirilor morale, instanţa de apel a reţinut că prin hotărârea penală s-au acordat victimei daune morale în sumă de 180.000 euro, avându-se în vedere ansamblul îngrijirilor de care partea a avut nevoie în perioada necesară vindecării, dar şi suferinţele fizice şi psihice trecute şi viitoare.

Criticând soluţia instanţei de apel sub aspectul menţinerii soluţiei de respingere a pretenţiilor pe temeiul autorităţii de lucru judecat, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 28 alin. (1) teza I C. proc. civ. pen., text potrivit căruia "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o".

Această critică, invocată şi în apel, a fost înlăturată de instanţa de apel, reţinându-se, în mod corect, faptul că prevederile art. 28 alin. (1) din C. proc. civ. pen. au în vedere soluţia pe care instanţa penală o pronunţă cu privire la latura penală a procesului, deoarece aceasta este latura procesuală care intră în sfera de reglementare a legislaţiei penale. În situaţia în care instanţa penală este învestită, în condiţiile legii, cu soluţionarea şi a laturii civile a procesului, aceasta este ţinută să analizeze pretenţiile părţii civile potrivit aceloraşi rigori (de drept material) ca şi instanţa civilă, iar autoritatea de lucru judecat a soluţiei ce a fost adoptată prin hotărârea penală în privinţa laturii civile trebuie evaluată similar situaţiei în care respectiva soluţie ar fi fost pronunţată de o instanţă civilă.

În raport cu aceste considerente, nu se poate reţine critica recurentei, privind interpretarea greşită a prevederilor art. 28 alin. (1) teza I C. proc. civ. pen., deoarece soluţia pronunţată în speţă nu se fundamentează pe autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale din perspectiva celor două elemente la care se referă textul legal, respectiv existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o (acest efect al hotărârii sub aspectul laturii penale nefiind contestat de niciuna dintre părţi), ci autoritatea de lucru judecat a acelei părţi din hotărârea penală prin care s-a soluţionat latura civilă, fiind îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Invocând încălcarea prevederilor art. 1000 raportat l art. 998-999 C. civ. din 1864, recurenta susţine că prejudiciul nu a fost integral reparat prin decizia penală, deoarece instanţa penală a avut în vedere înscrisurile depuse la dosar, în dovedirea prejudiciului provocat reclamantei până în luna iunie 2013.

Nici această critică nu este fondată, deoarece soluţia de respingere a pretenţiilor în ceea ce priveşte prejudiciul material şi moral produs anterior pronunţării hotărârii penale de condamnare nu este rezultatul aplicării normelor de drept substanţial în materia răspunderii civile delictuale, ci se întemeiază pe excepţia autorităţii de lucru judecat. Ca atare, analiza legalităţii soluţiei respective nu presupune verificarea condiţiilor de fond ale răspunderii civile delictuale, nefiind incidente, sub acest aspect, prevederile legale invocate de recurentă.

În recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 27 alin. (6) C. proc. civ. pen., potrivit cărora persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acţiune la instanţa civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă, precum şi prevederile art. 20 alin. (1) teza I C. proc. civ. pen. privind constituirea ca parte civilă, care se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti.

Recurenta susţine că, în raport de aceste texte de lege, limitele temporale ale prejudiciului produs ori descoperit sunt cuprinse între momentul comiterii infracţiunii şi data constituirii persoanei vătămate ca parte civilă. Ca atare, consideră recurenta, instanţa de apel s-a aflat într-o gravă confuzie cu privire la obiectul judecăţii pe latură civilă în cadrul dosarului penal, acesta nefiind prejudiciul produs până la soluţionarea cauzei prin hotărâre definitivă, ci, potrivit depoziţiilor legale prezentate, prejudiciul produs până la data constituirii ca parte civilă.

Aceste argumente ale recurentei sunt contradictorii, deoarece, pe de o parte, se susţine că prin hotărârea penală s-a soluţionat latura civilă sub aspectul prejudiciului produs până la data constituirii ca parte civilă (dată pe care chiar recurenta o indică, 16.11.2011), iar pe de altă parte, se susţine că în dosarul penal s-au precizat pretenţiile ulterior acestei date, fiind depuse înscrisuri care vizează perioada ulterioară constituirii de parte civilă, solicitându-se în mod expres a se constata că prejudiciul a cărui reparare a fost dispusă în dosarul penal a vizat perioada 26.09.2011 - iunie 2013.

Or, ceea ce este relevant în soluţionarea prezentei cauze nu este data constituirii părţii vătămate ca parte civilă în procesul penal, ci obiectul şi cauza acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, respectiv daunele materiale şi daune morale pentru prejudiciul cauzat de pârâtă cu privire la care s-a pronunţat instanţa penală.

Instanţa penală a stabilit daunele materiale în echitate, în mod global, fără a face o cuantificare în limita unei anumite perioade de timp, situaţie în care instanţa de apel a reţinut în mod corect prezumţia simplă, în sensul că prejudiciul se consideră a fi cel produs până la data judecăţii.

În ceea ce priveşte daunele morale în sumă de 180.000 euro, pe care le-a acordat instanţa penală, curtea de apel a reţinut în mod corect în motivarea deciziei recurate că instanţa penală a avut în vedere ansamblul îngrijirilor de care partea a avut nevoie în perioada necesară vindecării lor, precum şi suferinţele fizice şi psihice trecute şi viitoare, prejudiciul moral fiind acoperit integral.

O altă critică formulată în recurs vizează aspectul reţinut de instanţa de apel privind culpa reclamantei (parte civilă în procesul penal), constând în faptul că nu a depus în dosarul penal toate înscrisurile de natură a proba prejudiciul efectiv suferit în perioada în care s-a judecat acţiunea civilă alăturată acţiunii penale. Recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 20 alin. (5) lit. b) C. proc. civ. pen., care instituie numai posibilitatea (iar nu obligaţia) pentru partea civilă de a-şi mări sau micşora întinderea pretenţiilor până la terminarea cercetării judecătoreşti, fără existenţa vreunei condiţionări în ceea ce priveşte decizia de a solicita, ulterior, soluţionarea acţiunii civile la instanţa civilă, în condiţiile prevăzute de art. 27 alin. (6) C. proc. pen., pentru prejudiciile născute ori descoperite după constituirea ca parte civilă.

Deşi Înalta Curte constată că, în principiu, raţionamentul recurentei este corect, consecinţa acestei constatări nu este decât aceea a înlăturării considerentului greşit din decizia recurată, fără a putea conduce la o eventuală modificare a soluţiei pronunţate, deoarece aceasta se sprijină pe celelalte argumente reţinute de instanţa de apel în motivare.

În ceea ce priveşte soluţia unei alte instanţe, invocate cu titlu de practică judiciară în finalul cererii de recurs, se constată că aceasta vizează o situaţie diferită, în care excepţia autorităţii de lucru jucat nu era incidentă deoarece în hotărârea judecătorească anterioară prejudiciul fusese cuantificat corespunzător unui interval de timp clar stabilit.

În finalul acestor considerente se impune precizarea că prin motivele de recurs nu s-au formulat critici de nelegalitate sub aspectul soluţiei de respingere, ca neîntemeiate, a pretenţiilor pentru perioada ulterioară datei pronunţării deciziei penale, pretenţii în privinţa cărora, aşa cum s-a reţinut anterior, ambele instanţe au concluzionat, pe baza probatoriului administrat, că acestea nu au fost dovedite. În consecinţă, susţinerea recurentei din răspunsul la întâmpinare, privitoare la modul în care instanţele de fond şi de apel au evaluat concluziile raportului de expertiză medico-legală, nu poate fi analizată, nefiind invocată ca motiv de recurs în termenul de declarare a recursului. În plus, o asemenea critică ar viza modul de stabilire a situaţiei de fapt, care nu se poate încadra în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În raport cu aceste considerente, constatând că nu este întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 799/A din data de 21 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 octombrie 2017.