Cassation dismissed; inventor’s claim for patent compensation barred by statute of limitations

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 20.11.2006, sub nr. x/3/2006 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. B. S.A Bacău, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, C., O.S.I.M., Guvernul României şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi a solicitat: anularea "cesiunii" drepturilor patrimoniale ale reclamantului, în favoarea Statului Român, din cererea de acordare a brevetului de invenţie nr. 14828 din 22 august 1991 (declaraţia de cesiune), anularea în parte a brevetului de invenţie nr. 109161 C l/l996, în sensul anulării menţiunii privind calitatea de inventator a anumitor persoane care nu au avut nici o contribuţie inventivă la realizarea invenţiei (C.); drepturile băneşti cuvenite reclamantului conform art. 37 din Legea nr. 64/1991 şi Capitolul V Secţiunea I din Regulamentul din 18.04.2003 (cuantumul legal prevăzut fiind de 387,5 milioane + E x 4% - efectele economice/sociale, E-drepturi băneşti în milioane RON, la acordarea acestor drepturi urmând, fie să se stabilească o cotă contribuţie majoritară a reclamantului, conformă cu aportul său la realizarea invenţiei, fie să i se acorde integral drepturile cuvenite colectivului de inventatori, în urma renunţării (cesiunii) celorlalţi inventatori;acordarea unei licenţe obligatorii pentru Instalaţia de stins incendii, cu jet de gaze, adaptabilă pe autoşasiu, întrucât titularul de brevet s-a dovedit inactiv, dacă interesul public justifică folosirea acestei invenţii.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat, cu referire la primul capăt de cerere, ca semnătura de pe declaraţia de cesiune nu îi aparţine (a fost falsificată în momentul punerii documentaţiei şi cererii pentru acordarea brevetului, în împrejurări care trebuie lămurite de cercetarea judecătoreasca), iar reclamantul nu a încheiat vreodată cu titularul de brevet un act de transmisiune a drepturilor patrimoniale cuvenite inventatorului.

A arătat că, în ceea ce priveşte realizarea invenţiei, nu a primit niciodată vreo recompensă, indemnizaţie, etc. patrimonială, nici înainte şi nici după anul 1990.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 32, art. 33, art. 36, art. 37, art. 40, art. 47, art. 48, art. 55, art. 57 şi art. 60 din Legea nr. 64/1991.

Prin sentinţa civilă nr. 460 din 02 aprilie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei de obiect a acţiunii, excepţia inadmisibilităţii capetelor 1 şi 2 de cerere, excepţia prescripţiei în ce priveşte capătul 1 de cerere, a admis excepţia prescripţiei dreptului reclamantului de a solicita despăgubiri băneşti şi a respins ca prescris capătul 3 de cerere formulat de reclamantul A., a admis excepţia lipsei de interes în cererile de anulare a cesiunii drepturilor reclamantei în favoarea Statului Român şi de acordare a unei licenţei obligatorii şi a respins capetele 1 şi 4 de cerere ca lipsite de interes, a luat act de renunţarea reclamantului la judecata capătului 2 de cerere având ca obiect anularea în parte a brevetului privind calitatea de inventator a lui C.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a constatat că pârâtul S.C. B. S.A. a motivat această excepţie de posibilitatea soluţionării amiabile a litigiului, urmare a informării făcută de acest pârât, cu privire la intenţia sa de renunţare la brevet, înţelegere amiabilă care nu a survenit în cauză.

Sub un alt aspect, pârâtul OSIM a invocat posibilitatea titularului de a solicita revalidarea brevetului de invenţie înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 37 din Legea nr. 64/1991. Instanţa a reţinut însă că posibilitatea reclamantului de a solicita revalidarea brevetului nu lipseşte acţiunea de obiect, ci doar de interes pe capătul patru de cerere.

Astfel, acest capăt de cerere are ca obiect acordarea unei licenţe obligatorii pentru invenţia ce formează obiectul brevetului, însă faţă de decăderea titularului de brevet din drepturile conferite de acesta, care deschide reclamantului căile prevăzute de art. 37 şi 38 din lege, prin acest capăt de cerere reclamantul nu mai obţine nici folos practic.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii capătului unu de cerere, având ca obiect anularea cesiunii drepturilor patrimoniale ale reclamantului, în favoarea Statului Român, tribunalul a constatat că este neîntemeiată, reţinând că reclamantul a solicitat anularea declaraţiei de cesiune motivat de inexistenţa consimţământului său în acest sens, semnătura de pe declaraţia de cesiune nefiind executată de reclamant.

Argumentele pârâtului OSIM legate de aplicabilitatea art. 61 şi 64 din Legea nr. 62/1974 nu privesc admisibilitatea acţiunii, ci aspecte de fond ale acesteia, respectiv dacă era necesar consimţământul reclamantului sau cesiunea opera în temeiul legii.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată cu referire la primul capăt de cerere, deoarece o astfel de cerere poate fi formulată pe toată durata de valabilitate a brevetului, nefiind aplicabile dispoziţiile invocate de pârâtul Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă.

Referitor la cel de al doilea capăt de cerere, s-a reţinut că reclamantul a renunţat la acest capăt de cerere prin precizarea depusă la 22.03.2007, renunţare de care s-a luat act în încheierea de la acelaşi termen, astfel încât nu se impune analizarea acesteia.

Referitor la cel de al patrulea capăt de cerere, acesta a fost considerat lipsit de interes, astfel încât nu se impune analizarea excepţiei prescripţiei.

Referitor la cel de al treilea capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâţilor la plata drepturilor băneşti cuvenite reclamantului, tribunalul a constatat excepţia ca fiind întemeiată.

Astfel, cererea de acordare a brevetului de invenţie a fost depusă la 22.08.1991, sub imperiul Legii nr. 62/1974. iar brevetul de invenţie nr. x a fost publicat în BOPI nr. 4 din 30 aprilie 1996.

Potrivit art. 70 din Legea nr. 64/1991, brevetul menţionat a fost eliberat în conformitate cu prevederile noii legi, respectiv ale Legii nr. 64/1991, acestea aplicându-se şi cererilor formulate în condiţiile Legii nr. 62/1974.

Prin urmare, soluţionarea pretenţiilor reclamantului este supusă dispoziţiilor art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 potrivit cărora drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a legii, se negociază între inventatori şi unitatea care a aplicat invenţia.

În privinţa acestor drepturi sunt aplicabile prevederile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, acţiunea împotriva unităţii care a aplicat invenţia în caz de neînţelegere dintre părţi deschisă de art. 63 din lege, fiind prescriptibilă în termen de 3 ani, care începe să curgă potrivit art. 7 din Decret de la data naşterii dreptului, cel mai târziu de la data publicării brevetului de invenţie 30.04.1996. La data formulării acţiunii - 20.11.2006 acest termen era împlinit.

Reclamantul a arătat că excepţia prescripţiei este neîntemeiată în raport de prevederile Legii nr. 214 din 24 octombrie 2008, pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.

Tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt incidente prevederile acestui act normativ, întrucât domeniul de aplicare stabilit prin art. I pct. 1 cuprinde situaţia titularilor de drepturi de proprietate industrială protejate prin brevete de invenţie acordate de statul român, în perioada 6 martie 1945 - 22.12.1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet.

Or, în speţă brevetul de invenţie a fost acordat ulterior perioadei menţionate, în temeiul Legii nr. 64/1991, dispoziţiile aplicabile fiind cele ale art. 71 alin. (3) din acest act normativ.

În consecinţă, Tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului pentru formularea cererii de acordarea despăgubirilor băneşti.

Urmare a admiterii a acestei excepţii tribunalul a constatat că petitul 1 de cerere rămâne lipsit de interes, întrucât şi în măsura în care s-ar dispune anularea cesiunii drepturilor patrimoniale ale reclamantului în favoarea statului român, aceasta nu ar aduce reclamantului nici un folos practic, dată fiind stingerea prin prescripţie a dreptului său la acţiune pentru obţinerea drepturilor băneşti cuvenite în calitate de inventator.

Prin decizia civilă nr. 177/A din 09.06.2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 460 din 02 aprilie 2009, ca nefondat.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a constatat că este incident art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 214/2008 (intrată în vigoare pe parcursul soluţionării cauzei în primă instanţă).

Or, rezultă din conţinutul textului reprodus mai sus că are relevanţă pentru determinarea sferei sale de aplicare data acordării brevetului şi a deţinerii drepturilor izvorâte din acesta şi nu data la care invenţia în sine a fost creată de autor şi nici perioada în care a fost exploatată de stat, anterior brevetării.

Prin urmare, de vreme ce situaţia reclamantului nu se încadrează în sfera de aplicare a art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 modificată, acesta nu se poate prevala de dispoziţiile reparatorii ale acestui act normativ, iar pretenţia la despăgubiri pentru utilizarea fără drept a invenţiei sa este guvernată de regulile de drept comun ale Legii nr. 64/1991.

În aceste condiţii, a reţinut instanţa de apel temeinicia constatării de către prima instanţă a împrejurării că drepturile inventatorului sunt supuse, în lipsă de dispoziţie specială, prevederilor referitoare la prescripţie din art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că termenul de 3 ani a început să curgă cel mai târziu de la data publicării decretului (când şi autorul avea posibilitatea de a lua cunoştinţă despre existenţa sa, făcută publică), împlinindu-se la data de 30.04.1999, înaintea sesizării instanţei.

Prin decizia nr. 5638 din 21 septembrie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamantul apelant împotriva deciziei civile nr. 177/A din 09.06.2011, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanţei de apel.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a constatat că în mod legal instanţa de apel a confirmat sentinţa primei instanţe în sensul că speţei nu îi sunt aplicabile prevederile art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, deoarece nu era întrunită cel puţin una dintre cerinţele cumulative ale acestui text, respectiv durata protecţiei brevetului în discuţie să fie situată în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În consecinţă, a reţinut instanţa de recurs, cum recurentul reclamant nu este în situaţia de a se prevala în mod valabil de art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cererea sa de despăgubiri (al treilea capăt de cerere) nu putea fi înlăturată ca efect al repunerii în termen.

Cu privire la prevederile art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, Înalta Curte a constatat că, în opoziţie cu prima instanţă, curtea de apel a apreciat că acestea nu sunt întrunite în cauză, deoarece invenţia din speţă a fost brevetată în anul 1996, ulterior actului normativ de referinţă, apreciind legal acest raţionament.

În schimb, instanţa de recurs a constatat că, de vreme ce art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 (invocat de reclamant) şi art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 (reţinut de prima instanţă) au fost înlăturate de la aplicare, instanţa de apel era ţinută să indice în cuprinsul motivării deciziei, temeiul juridic incident la speţă în raport cu cererea în despăgubiri a reclamantului şi să demonstreze eventuala împlinire a termenului de prescripţie în raport cu noul temei juridic identificat în apel, în exercitarea legală de instanţă a atribuţiilor procedurale prevăzute de art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.

Înalta Curte a apreciat că instanţa de apel nu putea confirma excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune fără a încadra cererea în drept, necesitate determinată de înlăturarea temeiului reţinut de instanţa anterioară, pentru că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune presupune raportarea sa la dreptul personal patrimonial afirmat prin formularea cererii, drept prescriptibil, prin ipoteză.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 69/A din 01.04.2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A., a desfiinţat în parte sentinţa civilă nr. 460 din 02 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe; a menţinut sentinţa în ceea ce priveşte respingerea excepţiilor lipsei de obiect a acţiunii, inadmisibilităţii capetelor 1 şi 2 de cerere şi prescripţiei în ceea ce priveşte capătul 1 de cerere, precum şi în ceea ce priveşte renunţarea reclamantului la judecarea capătului 2 de cerere.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că, prin decizia de casare s-a statuat în sensul că, fiind înlăturate în mod corect de la aplicarea în speţă prevederile invocate de reclamantul apelant (art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005) şi cele reţinute ca temei de drept de tribunal (art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991), în mod greşit s-a procedat în apel la validarea soluţiei primei instanţe prin prisma admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capătul 3 din cerere.

Aceasta întrucât examinarea împlinirii prescripţiei dreptului la acţiune presupune, în prealabil, identificarea momentului de naştere a dreptului pretins, care determină şi începerea cursului prescripţiei, or aceasta impune stabilirea temeiului legal din care acest drept poate izvorî.

În aceste coordonate, curtea a constatat că o corectă dezlegare a chestiunii impunea lămurirea acestui aspect de către prima instanţă, câtă vreme excepţia prescripţiei nu poate fi primită în termenii stabiliţi de art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, deoarece acest temei de drept material nu este aplicabil situaţiei deduse judecăţii de reclamantul apelant.

De aceea, curtea a considerat că nu poate evalua direct în faza apelului chestiunea prescripţiei dreptului material la acţiune prin prisma unui alt temei de drept, chiar dacă acesta ar fi fost indicat de apelantul reclamant sau identificat de instanţa de apel.

Devin, astfel, incidente prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. 1865, în forma aplicabilă litigiului de faţă (iniţiat la data de 20.11.2006), în sensul că, în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/3/2006*, la data de 15.04.2014.

Prin încheierea din data de 5.06.2014 Tribunalul a pus în vedere reclamantului să precizeze temeiul juridic al acţiunii.

Prin cererea înregistrată în data de 28.08.2014 reclamantul a precizat temeiul juridic al acţiunii:

- prevederile constituţionale (art. 41 din Constituţie) referitoare la garantarea dreptului de proprietate;

- fostul art. 63 din Tratatul CE, înlocuit de art. 78 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, art. 17 alin. (2) din Tratat care prevede expres "Proprietatea intelectuală este protejată", precum şi principiul priorităţii dreptului comunitar;

- art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, aşa cum a fost completat şi modificat prin Legea nr. 214/2008 - teza finală - "prin orice fapte de încălcare a drepturilor inventatorului".

- dacă instanţa va aprecia că legea reparatorie nu se aplică în speţă, solicită să se constate că legislaţia internă aplicabilă, respectiv O.U.G. nr. 100/2005 nu a transpus în practică sau aplicat greşit în termenul stabilit măsurile stabilite prin Directiva 2004/48/CE.

Prin sentinţa civilă nr. 813 din 24 iunie 2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia prescripţiei, a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamanţii A., C., D., E. şi F. F. împotriva pârâţilor S.C. B. S.A., Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect plata despăgubirilor pentru faptele de folosire a invenţiei anterior datei de 20.11.2003, a admis excepţia lipsei de interes, a respins, ca lipsită de interes, cererea de anulare a cesiunii formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor S.C. B. S.A. şi O.S.I.M. şi a disjuns cererea având ca obiect plata despăgubirilor pentru faptele de folosire a invenţiei ulterior datei de 20.11.2003, a format dosar nou cu termen la data de 22.09.2016.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că la data de 22.08.1991 a fost depusă cererea de brevet. La data de 30.12.1994 brevetul a fost publicat. Brevetul cuprinde numele inventatorilor, al solicitantului şi al titularului. Cererea de brevet se afla la fila 10 şi este formulata de Comandamentul Pompierilor (actual Inspectoratul pentru Situaţii de Urgentă). Cesiunea s-a făcut în favoarea Statului Român care a indicat - prin Ministerul de Interne, ca şi beneficiară pe S.C. B. S.A. Bacău. La data cererii invenţia se afla în faza de aplicare. Brevetul cuprinde aceste date: numele solicitantului, al titularului, (beneficiar indicat de stat) şi ale inventatorilor. De la data publicării brevetului reclamanţii şi intervenienţii puteau formula acţiunea împotriva persoanelor indicate ca beneficiare ale brevetului şi respectiv, împotriva persoanelor care au folosit invenţia fără drept.

Tribunalul a reţinut că A. a participat - ca salariat al Institutului de Mecanica Fluidelor la lucrarea de executare - proiectare a motorului RD - 9 JET, obţinut prin transformarea motorului de aviaţie RD - 9 B care era un motor cu port combustie cu ajutaj reglabil, încercările pentru omologarea turbomotorului au avut loc la nivelul anului 1977 în cadrul G. Bacău (actuala B.), conform proiectului INMT - la care a fost transferat reclamantul. Ulterior acestei date, potrivit notelor scrise elaborate de reclamant, autospeciala cu jet de gaze a intrat în producţie şi în funcţiune.

În condiţiile art. 8 din Decretul 167/1958, nu exista niciun motiv pentru a se considera ca reclamantul şi intervenienţii nu au putut cunoaşte de la momentul folosirii invenţiei despre paguba pretinsa - remuneraţii pentru dreptul de autor, înainte de brevetare respectiv pentru calitatea de inventator, după brevetare. Pentru drepturile de autor chiar în considerarea întreruperii prescripţiei până la momentul înlăturării regimului comunist, reclamanţii şi intervenientul nu dovedesc nici o cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie care începe să curgă de la momentul folosirii invenţiei (reclamanţii şi intervenienţii, implicaţi în procesul de producţie au cunoscut implicarea tuturor pârâţilor în folosirea invenţiei, fără să acţioneze în instanţă până la data de 2006). Cunoaşterea pagubei în sensul art. 8 din Decretul 167/1958 nu înseamnă cuantificarea acesteia efectivă, ci posibilitatea cuantificării în acţiunea îndreptată împotriva autorului faptului ilicit - cunoscut. Mai mult, temeiul legal fixează momentul de început al termenului de prescripţie de la data când partea ar fi trebuit să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. În dosar nu există nici un indiciu că acest moment nu a fost chiar data aplicării invenţiei de către persoanele chemate în judecată.

În privinţa anularii cesiunii pentru lipsa consimţământului, Tribunalul a reţinut că interesul acestei cereri este obţinerea despăgubirilor prescrise. De la momentul publicării brevetului reclamantul avea posibilitatea formulării cererii pentru despăgubiri; actul ilicit - folosirea brevetului fără remuneraţie este pretins a fi avut loc de la acel moment; despăgubirile rezultând din folosirea fără remuneraţie nu se modifica în funcţie de anularea sau nu a cesiunii. Faţă de soluţia asupra acestei din urmă cereri, acţiunea de anulare a fost respinsă ca lipsită de interes.

Împotriva sentinţei civile nr. 813 din 24 iunie 2016 a declarat apel reclamantul A., în motivarea căruia a susţinut următoarele critici:

Instanţa a dat o hotărâre lipsită de temei legal şi cu aplicarea greşită a legii, în sensul că invenţia a fost aplicată şi înainte de a fi brevetată, pe când era considerată "secret de stat".

Se mai arată că nu a fost recompensat nici înainte de brevetare, nici după brevetare şi nici pentru motoarele modificate, care au făcut posibilă invenţia.

Instanţa a respins cererea de anulare a cesiunii, deşi a fost obţinută în urma unei semnături false, la dosar fiind depuse scripte de comparaţie din care a rezultat că semnătura reclamantului a fost falsificată.

Apelantul a învederat că instanţa nu a făcut nici un act de cercetare să verifice cine a semnat cererea şi nici nu indică cine are calitate procesuală şi consideră că, dacă IGSU nu are calitate procesuală, atunci S.C. B. S.A. care este titularul brevetului nu are cum să aibă calitate procesuală.

În opinia apelantului, dacă instanţa vrea să acopere fapta angajaţilor de la Comandamentul Pompierilor care au comis o nelegalitate, aceasta se cheamă aplicarea greşită a legii şi lipsa de temei legal a hotărârii.

Analizând actele dosarului, Curtea a reţinut următoarele:

În primul rând, se arată de către apelantul-reclamant faptul că hotărârea este lipsită de temei legal întrucât invenţia a fost aplicată şi înainte de a fi brevetată, pe când era considerată "secret de stat".

Curtea reţine că nu se contestă de către apelantul-reclamant data începerii curgerii termenului de prescripţie, astfel cum a fost reţinută de tribunal.

Prima instanţă de fond a reţinut faptul că dreptul material la acţiune pentru capătul de cerere având ca obiect plata despăgubirilor pentru faptele de folosire a invenţiei anterior datei de 20.11.2003 este prescris, deoarece termenul de prescripţie începe să curgă de la data folosirii invenţiei, iar reclamantul a cunoscut implicarea pârâţilor în folosirea invenţiei, fără să acţioneze în instanţă. Aceste considerente pentru care tribunalul a admis excepţia prescripţiei nu sunt criticate prin motivele de apel.

În al doilea rând, se arată de către apelantul-reclamant faptul că nu a fost recompensat nici înainte de brevetare, nici după brevetare şi nici pentru motoarele modificate, care au făcut posibilă invenţia; critică pe care Curtea o va respinge, având în vedere că acestea sunt aspecte de fond, or cenzura instanţei de apel este limitată la soluţia de respingere ca prescris a capătului 3 al acţiunii, pentru pretenţiile anterioare datei de 20.11.2003, iar pretenţiile ulterioare acestei date fac obiectul altui dosar, ca urmare a soluţiei de disjungere luate de tribunal.

În al treilea rând, se arată de către apelantul-reclamant faptul că nu a fost niciodată angajat la Comandamentul Pompierilor (actual IGSU) şi nu a primit despăgubiri în calitate de salariat, critică pe care Curtea a respins-o, având în vedere că tribunalul a reţinut în cadrul situaţiei de fapt că reclamantul a participat la lucrarea de executare-proiectare a motorului RD-9 JET, ca salariat al Institutului de Mecanica Fluidelor.

În al patrulea rând, se arată de către apelantul-reclamant faptul că instanţa a respins cererea de anulare a cesiunii, deşi a fost obţinută în urma unei semnături false, la dosar fiind depuse scripte de comparaţie din care a rezultat că semnătura reclamantului a fost falsificată, apelantul criticând lipsa de rol activ a primei instanţe de fond în sensul că nu a făcut nici un act de cercetare pentru a verifica cine a semnat respectiva cerere.

Curtea a respins şi această critică, arătând că tribunalul a respins capătul de cerere având ca obiect anularea cesiunii prin admiterea excepţiei lipsei de interes (soluţie care nu este criticată prin motivele de apel), astfel că, în aplicarea dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. - potrivit cărora instanţa se pronunţă cu prioritate asupra excepţiilor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii - instanţa de fond nu mai avea cum să cerceteze pe fond motivul de nulitate invocat de reclamant.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 296 şi 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de apel a respins apelul declarat de apelantul-reclamant.

Împotriva deciziei nr. 322/A din 5 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A. care a susţinut următoarele critici de nelegalitate:

Se arată că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii (relative), producând o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Se mai susţine că, dat fiind caracterul devolutiv al apelului, instanţa trebuia să analizeze (inclusiv din oficiu) chestiunea prescripţiei. Or, motivarea deciziei apare ca fiind contradictorie: pe de o parte, Curtea reţine că nu au fost formulate critici referitoare la prescripţie, pe de altă parte, are o interpretare proprie referitoare la această chestiune a prescripţiei, şi anume că termenul de prescripţie curge de la data folosirii invenţiei, iar reclamantul a cunoscut implicarea pârâţilor în folosirea invenţiei.

Curtea nu a luat în considerare în nici un fel apărările referitoare la prescripţie menţionate în şedinţa publică (prin avocat) şi consemnate în încheierea din 29.03.2017 - intervenţia autorităţii de lucru judecat (chestiune care nu a fost discutată, reţinută, deşi este de ordine publică).

La aceste nereguli procedurale se adaugă soluţionarea greşită a problemei prescripţiei prin interpretarea şi aplicarea greşită a legii, fiind indicat şi motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit legea cu privire la prescripţie, în cauza de faţă suntem în ipoteza aplicării unei legi reparatorii, precum şi în ipoteza interpretării şi aplicării art. 4 lit. c) teza finală din O.U.G. nr. 100/2005 (niciuna din aceste chestiuni nefiind discutată de instanţele de fond şi apel).

Faţă de intervenţia legii reparatorii, recurentul reclamant a precizat la momentul procesual respectiv (odată cu intervenţia Legii nr. 214/2008) acţiunea, apreciind că a intervenit, prin efectul legii, repunerea în termenul de formulare a acţiunilor; de asemenea, a solicitat ca, în cazul în care nu se va interpreta în sensul arătat, să se aplice Directiva 2004/48 (în temeiul principiului efectului direct al Directivei netranspuse echitabil prin Legea nr. 214/2008).

Se susţine că aceste chestiuni s-au soluţionat definitiv prin decizia nr. 5368/2012 a Î.C.C.J. şi decizia civilă nr. 69/A/2013 a Curţii de Apel Bucureşti, or, se constată că în prezenta cauză instanţele (atât cea de fond, cât şi cea de apel) au ignorat aceste aspecte, nu le-au reţinut şi au procedat la reiterarea aceleiaşi chestiuni (prescripţie).

Se solicită instanţei de casare să constate, pe de o parte, intervenţia autorităţii de lucru judecat; pe de altă parte, să procedeze la interpretarea art. 4 lit. c) teza finală din O.U.G. nr. 100/2005, precum şi la o nouă interpretare şi analiză a modului în care Directiva 2004/48 a fost transpusă prin Legea nr. 214/2008.

Pe de altă parte, se mai arată că decizia instanţei cuprinde motive străine de natura pricinii şi nu reţine aspecte relevante (care ţin de situaţia de fapt).

Curtea reţine 4 categorii de argumente şi anume, că nu s-ar contesta data începerii curgerii termenului de prescripţie care începe să curgă de la data folosirii invenţiei; că reclamantul nu a fost recompensat, că nu a fost angajatul IGSU, că semnătura sa a fost falsificată. Deşi se referă la aspecte reale, instanţa acordă o altă semnificaţie decât cea reală acestor împrejurări.

Instalaţia de stins incendii, cu jet de gaze a fost concepută de reclamant (A.) şi realizată deja în anul 1978, de atunci a fost folosită pentru stingerea incendiilor de sondă, în toată România (Drăgăşani - judeţul Vâlcea, Buneşti-judeţul Braşov, autostrada Bucureşti-Piteşti km. 50, Momeşti etc.). După stingere, sondele au rămas intacte (erupţia a fost captată) şi au adus beneficii economiei naţionale ani de zile. Se apreciază beneficiul realizat de această instalaţie în România la 1.000.000.000 dolari S.U.A.

Analizând astfel cele 4 categorii de argumente ale instanţei, se constată că aceasta a reţinut cu totul superficial situaţia de fapt (dând o altă semnificaţie, marginală, acestor împrejurări) şi nu a reţinut împrejurările esenţiale.

Analizând recursul declarat de recurentul reclamant prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Se susţine, în primul rând, incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., considerându-se că s-au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 C. proc. civ., provocând o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei pronunţate de Curtea de apel Bucureşti.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, se arată că instanţa de apel nu a luat în considerare în niciun fel apărările referitoare la prescripţia dreptului la acţiune al reclamantului, invocate în şedinţă publică şi consemnate în încheierea din 29.03.2017, şi anume intervenţia autorităţii de lucru judecat, chestiune care nu ar fi fost discutată şi reţinută, deşi este de ordine publică.

Criticile invocate de recurent sub acest aspect nu pot fi primite.

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod, care prevăd că:

"actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie."

În speţă, subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurentul a susţinut că instanţa nu a luat în considerare susţinerile sale privind intervenţia autorităţii de lucru judecat, cu privire la prescripţia dreptului la acţiune, însă această chestiune nu intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 105 C. proc. civ. Recurentul reclamant nici nu arată care este forma de procedură încălcată şi nici în ce constă pretinsa vătămare a sa ce nu ar putea fi înlăturată decât prin casarea prezentei decizii.

Aşadar, pornind de la aserţiunile formulate în susţinerea acestui motiv de recurs, Curtea notează că recurentul nu are în vedere o nulitate de procedură, ci acesta critică modalitatea de interpretare şi apreciere a cauzei, de administrare a actului de judecată de către instanţa de apel, în ceea ce priveşte reţinerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune având ca obiect plata despăgubirilor pentru faptele de folosire a invenţiei anterior datei de 20.11.2003, astfel că din această perspectivă, acest motiv nu este întemeiat.

Al doilea motiv de recurs vizează motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se eronata interpretare şi aplicare a legii de către instanţă în ceea ce priveşte soluţionarea de către instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune având ca obiect plata despăgubirilor pentru faptele de folosire a invenţiei.

Nici acest motiv de recurs nu poate fi primit. Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca instanţa de apel să fi interpretat sau aplicat greşit dispoziţiile legale incidente, or, în dezvoltarea acestui motiv, recurentul nu indică care anume dispoziţii referitoare la prescripţie ar fi fost interpretate eronat, ci susţine că sunt incidente prevederile art. 4 lit. c) teza finală din O.U.G. nr. 100/2005, solicitând totodată, şi o nouă interpretare a modului în care Directiva nr. 2004/48 a fost transpusă prin Legea nr. 214/2008.

Susţinerile recurentului în sensul că a solicitat să se aplice Directiva 2004/48, în temeiul principiului efectului direct şi că problema repunerii în termenul de formulare a acţiunii a fost soluţionată definitiv prin decizia nr. 5368/2012 a Î.C.C.J. şi decizia nr. 69/A/2013 a Curţii de Apel Bucureşti nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate. Instanţa de apel a considerat în mod just că, pe de o parte, reclamantul nu a contestat în cuprinsul memoriului de apel, momentul începerii curgerii termenului de prescripţie, iar pe de altă parte, considerentele pentru care instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, soluţie ce a condus la respingerea acţiunii, nu au fost contestate de reclamant în faza procesuală a apelului.

Drept urmare, criticile recurentului reclamant sub aspectul interpretării sau aplicării dispoziţiilor legale incidente în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune nu pot fi primite, fiind formulate pentru prima dată în recurs, omisso medio.

De altfel, prin decizia de casare, Înalta Curte a înlăturat criticile recurentului privind efectul direct al Directivei 2004/48 a Parlamentului European şi a Consiliului din 29.04.2004 referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, dată fiind împrejurarea că prin O.U.G. nr. 100/2005, aprobată prin Legea nr. 280/2005 şi modificată prin Legea nr. 218/2008, s-a realizat tocmai transpunerea în dreptul intern a acestei Directive, astfel cum se arată în mod explicit prin art. 21 din Ordonanţă, această chestiune intrând sub incidenţa art. 315 C. proc. civ., ca de altfel, şi cea legată de inaplicabilitatea art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005.

Motivul de recurs invocat de acelaşi recurent, prin care învederează incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece decizia recurată ar cuprinde motive străine de natura pricinii şi nu ar reţine aspectele relevante pentru cauză nu subzistă.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Acest motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat de recurent în mod nefondat, deoarece sub pretextul reţinerii unor motive contradictorii de către instanţa de apel, recurentul pune în discuţie modul în care instanţa a reţinut că el nu a contestat data începerii curgerii termenului de prescripţie, că reclamantul nu a ştiut de brevetarea invenţiei, precum şi aspecte ce ţin de situaţia de fapt şi anume că instanţele nu ar fi administrat probe sub aspectul realizării invenţiei, că invenţia reclamantului ar fi adus beneficii economiei naţionale.

Or, ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pot fi existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Din analiza deciziei recurate se constată că instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac, neexistând contradicţii ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor.

Astfel, Curtea de apel a reţinut în considerentele deciziei, pe de o parte, că cenzura instanţei de apel este limitată la soluţia de respingere ca fiind prescris a capătului de cerere privind pretenţiile anterioare datei de 20.11.2003, deoarece pretenţiile ulterioare fac obiect al altei judecăţi, pe de altă parte, că, în contextul situaţiei de fapt reţinute de instanţa de fond, reclamantul a participat la lucrarea de executare-proiectare a motorului respectiv, în calitate de salariat al Institutului de Mecanica a Fluidelor. De asemenea, instanţa a mai reţinut că acel capăt de cerere având ca obiect anularea cesiunii a fost respins ca fiind lipsit de interes de instanţa de fond, criticile reclamantului fiind apreciate în mod just ca nefondate.

Prin urmare, în condiţiile în care nu s-a demonstrat că există considerente contradictorii, străine de natura cauzei sau neconcordanţă între acestea şi soluţia din decizia instanţei de apel, şi că argumentele recurentului vizează aspecte ce ţin de situaţia de fapt a litigiului, criticile subsumate prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vor fi înlăturate.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 322/A din 5 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine decizia civilă recurată ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 322/A din 5 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2017.