Equitable remuneration for public communication of phonograms in transport vehicles: mandatory collective management standing and "public communication" via installed sound equipment under CJUE case law

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 6.05.2009 şi înregistrată sub nr. 18952/3/2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a-III-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. şi cu pârâtul B., Director General al SNTFC "C.F.R. Călători", obligarea acestora la: plata în solidar a remuneraţiei echitabile datorate producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică neautorizată a fonogramelor publicate în scop comercial, în cadrul mijloacelor de transport feroviar dotate cu instalaţii de sonorizare, de la data punerii acestora în circulaţie până în prezent; plata în solidar a daunelor interese constând în dobânda legală calculată pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenţei până în prezent, precum şi a valorii actualizate a remuneraţiei în funcţie de rata inflaţiei; obţinerea licenţelor neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, cu aplicarea unei amenzi civile pentru fiecare zi de întârziere, în limitele prevăzute de art. 5803 alin. (1) C. proc. civ.

Pârâta SNTFC "C.F.R. Călători" a formulat cerere de chemare în garanţie a Societăţii Române de Radiodifuziune (SRR), arătând că a încheiat cu aceasta contractul nr. x din 19 februarie 2004, valabil până la 31.12.2006, precum şi contractul nr. x din 16 ianuarie 2007, valabil până la 31.12.2007, prin care SRR se obliga să realizeze şi să imprime 2 CD-uri MP3 lunar cu fonograme muzicale, în care erau inserate şi reclamele SRR, pentru a fi difuzate în trenurile pârâtei, cu suportarea cheltuielilor privind înregistrarea şi plata drepturilor de autor.

Prin sentinţa nr. 337 din 22 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a-III-a cvilă, a admis în parte cererea reclamantei A. şi a obligat pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători (SNTFC) "CFR Călători" la plata sumei de 93.155 RON plus TVA de 17.963 RON, reprezentând remuneraţii echitabile pentru comunicare publică a fonogramelor în trenurile pârâtei, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 12972 RON; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători (SNTFC) "CFR Călători" în contradictoriu cu chemata în garanţie Societatea Română de Radiodifuziune.

În motivarea sentinţei, s-au reţinut următoarele:

Examinând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâtă, tribunalul a constatat că excepţia nu este întemeiată, faţă de calitatea reclamantei A. de organism de gestiune colectivă a drepturilor conexe dreptului de autor, respectiv a drepturilor de care beneficiază producătorii de fonograme, membrii A.

Obligaţia de plată care revine utilizatorilor de felul pârâtei CFR este reglementată prin lege şi prin metodologiile publicate prin Deciziile ORDA nr. 244/2005, nr. 399/2006 şi nr. 113/2006, acestea prevăzând remuneraţiile datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial şi a reproducerilor acestora în spaţiile deţinute de utilizatori de orice fel, prin instalaţiile de sonorizare corespunzătoare sau în alt fel.

Remuneraţiile reglementate de lege în beneficiul producătorilor sunt denumite echitabile, întrucât pentru drepturile conexe privind comunicarea publică legea nu dă posibilitatea negocierii directe între producătorii de fonograme şi utilizatori, ci se prevede doar o remuneraţie echitabilă, care se colectează de către societatea autorilor sau producătorilor, ca urmare a gestiunii colective obligatorii, efectuate de A., potrivit art. 1231 alin. (1) lit. f) din lege.

Domeniile gestiunii colective obligatorii sunt, deci, expres prevăzute de lege, respectiv pentru categoriile de drepturi (de autor sau conexe) a căror exercitare individuală nu este posibilă în fapt. În aceste cazuri, în care gestiunea obligatorie este prevăzută de lege la art. 1231, metodologiile se negociază cu utilizatorii, repertoriile fiind considerate extinse, cu alte cuvinte, indiferent dacă fonogramele aparţin sau nu unui producător de fonograme membru al A..

Aşa este cazul în speţă, în care Societatea de Radio a acţionat ca un producător de fonograme, realizând o serie de CD-uri pentru pârâta CFR, pe care i le-a pus la dispoziţie pentru comunicare publică, iar remuneraţia echitabilă datorată pentru aceste fonograme este datorată A., indiferent de împrejurarea că SRR este sau nu membru la A., acesta din urmă având obligaţia, ca urmare a solicitării exprese a SRR, să-i repartizeze sumele cuvenite în mod corespunzător.

Aşa cum corect a susţinut reclamanta, SRR s-a obligat prin contractele încheiate cu pârâta CFR numai la plata sumelor cu titlu de drepturi de autor privind înregistrarea şi realizarea CD-urilor, dar remuneraţia echitabilă pentru comunicarea publică a acestor fonograme cade în sarcina pârâtei CFR, în calitate de deţinător al trenurilor intercity unde au fost difuzate fonogramele respective, sumele fiind colectate de A., în temeiul gestiunii colective obligatorii.

Pe fondul cauzei, analizând ansamblul materialului probator, respectiv înscrisurile depuse la dosar şi concluziile raportului de expertiză, tribunalul a constatat că pârâta din cauză a deţinut în perioada mai 2006 - 31 octombrie 2010 mijloace de transport feroviar dotate cu instalaţii de sonorizare, pentru acestea având obligaţia legală de a achita remuneraţiile prevăzute la art. 1055, în cuantumul stabilit de metodologiile aprobate prin deciziile ORDA, metodologiile devenind după publicare opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care au fost negociate tarifele.

Comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial este o operaţiune în sine legală, dar pentru care se datorează remuneraţia echitabilă (drepturile exclusive ale producătorilor de fonograme sunt prevăzute de asemenea de lege şi se referă la autorizarea sau interzicerea reproducerii, distribuirii, închirierii, împrumutului, importului în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor legal realizate de pe înregistrările lor sonore, punerea la dispoziţia publicului a acestora), pentru radiodifuzarea şi comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, producătorii de fonograme având dreptul la o remuneraţie unică echitabilă. Cuantumul remuneraţiei a fost modificat în timp, fiind prevăzut prin H.G. nr. 143/2003, respectiv metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 244/2005, iar ulterior Decizia nr. 399/2006.

Tribunalul a constatat că sunt întemeiate susţinerile reclamantei, potrivit cărora obligaţia de plată a remuneraţiei echitabile pentru comunicarea publică a fonogramelor nu presupune cu necesitate realizarea efectivă a actului de comunicare publică, întrucât instalarea dispozitivelor de redare a înregistrărilor sonore de către public constituie deja comunicare publică în sensul legii, indiferent dacă a avut loc sau nu comunicarea publică efectivă, aşa cum s-a stabilit şi prin jurisprudenţa CJUE, în interpretarea Directivei nr. 2001/29 privind armonizarea unor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională (Hotărârea din 7 decembrie 2006).

Tribunalul a constatat că prin expertiza efectuată în cauză s-a stabilit că remuneraţia echitabilă datorată de pârâta CFR este în sumă de 93.155 RON, plus TVA de 17.963 RON, datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor pentru trenurile dotate cu instalaţii de sonorizare deţinute şi folosite de pârâtă în perioada mai 2006 - octombrie 2010, urmând ca pârâta să fie obligată la plata acestei sume, precum şi la plata sumei de 12.972 RON reprezentând penalităţi de întârziere, calculate de expert, prin admiterea acţiunii în baza dispoziţiilor legale speciale menţionate mai înainte.

Tribunalul nu a admis cererea reclamantei privind plata triplului remuneraţiilor datorate de pârât, întemeiată pe art. 139 din Legea nr. 8/1996, şi nici pe privind obligarea pârâtei la obţinerea licenţei neexclusive, cu aplicarea unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, având în vedere că dispoziţiile art. 5803 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt aplicabile în această fază a procesului civil, ci doar în faza executării silite a unei hotărâri.

Referitor la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta CFR, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, faţă de considerentele reţinute cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, constatând că SRR, chemata în garanţie din cauză, a avut calitatea de producător de fonograme căruia i se datorează o parte din sumele colectate de A. pentru comunicarea publică a fonogramelor în perioada de referinţă din acţiune, aceasta nu poate fi în niciun caz obligată la plata remuneraţiei pe care o datorează CFR.

Prin decizia nr. 225 din 3 decembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei menţionate şi a încheierii interlocutorii din data de 12.05.2010; a modificat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. la plata sumei de 122.131 RON (TVA inclus), reprezentând remuneraţie restantă, actualizată cu indicele de inflaţie pentru perioada mai 2006- 31.10.2010, precum şi la plata sumei de 32.885 RON, reprezentând daune - interese calculate până la data de 31.05.2013; a menţinut în rest sentinţa apelată; a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A..

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat următoarele:

În ceea ce priveşte apelul reclamantei, s-a apreciat că este corectă soluţia dată de tribunal excepţiei prescripţiei extinctive, confirmându-se considerentele potrivit cărora reclamanta trebuia şi putea să cunoască paguba şi pe autor cel târziu la data încetării contractului încheiat cu pârâta (31.12.2003). Modalitatea de determinare concretă a prejudiciului prin raportare la numărul exact de trenuri în care fonogramele erau difuzate este un aspect care nu poate duce la o altă concluzie, ţine de probaţiunea pretenţiilor, însă nu se poate pretinde că nu se putea în mod efectiv cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de aceasta.

Cât priveşte acordarea remuneraţiei conform 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, s-a reţinut că reclamanta nu a criticat în apel motivarea soluţiei de respingere a acestei solicitări, anume tardivitatea formulării cererii modificatoare în raport de dispoziţiile art. 132 C. proc. civ., astfel încât soluţia a intrat în puterea de lucru judecat, iar motivele de apel nu pot fi primite, fără a se analiza în integralitate susţinerile apelantei.

Cât priveşte cuantumul remuneraţiilor, s-a apreciat că sunt fondate criticile reclamantei, faţă de concluziile noului raport de expertiză, sens în care a fost admis apelul şi modificată sentinţa în mod corespunzător.

În ceea ce priveşte apelul pârâtei, s-au reţinut următoarele:

Critica privind lipsa calităţii procesuale active nu a fost primită, instanţa de apel însuşindu-şi în totalitate concluziile tribunalului pe acest aspect, reţinând, totodată, că nu au fost aduse argumente noi care să contrazică analiza primei instanţe care a cercetat inclusiv distincţia între obligaţiile producătorului de fonograme şi obligaţiile celui care difuzează respectivele fonograme. S-a făcut trimitere şi la deciziile ORDA nr. 149/2003 şi 113/2006 prin care reclamanta a fost numită drept colector al remuneraţiilor cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora.

Cât priveşte modul de soluţionare a cauzei, s-a constatat incidenţa art. 1065 din Legea nr. 8/1996, reţinându-se, totodată, faptul că, deşi contestă difuzarea de fonograme, pârâtă afirmă încheierea contractului cu chemata în garanţie pentru realizarea CD-urilor care să fie difuzate în trenurile IC. Distincţia între art. 1231 lit. f) şi art. 1232 lit. f) din Legea nr. 8/1996, nu prezintă relevanţă în prezenţa Deciziilor nr. 113/2006 şi nr. 149/2003, care îndreptăţesc reclamanta să pretindă remuneraţiile şi în temeiul ultimului text de lege invocat.

S-a constatat că nu există temei legal pentru obligarea la plată a chematei în garanţie, plata drepturilor de autor neputându-se confunda cu remuneraţia datorată producătorului de fonograme pretinsă în prezenta cauză.

Într-adevăr exista obligaţia emiterii autorizaţiei neexclusive utilizatorilor, însă la cererea acestora. În situaţia refuzului pretins de emiterea actului partea era îndreptăţită să îşi protejeze drepturile conform căilor legale, însă cât timp astfel de fonograme au fost difuzate, partea trebuie să achite remuneraţiile prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte motivele de apel referitoare la modul de administrare a probelor, în faţa instanţei de apel s-a realizat un nou raport în baza listelor de trenuri depuse de către apelanta-pârâtă, certificate de AFER, astfel încât analiza acestor critici nu mai prezintă interes.

Cât priveşte fapta ilicită, constând în difuzarea fonogramelor fără achitarea remuneraţiilor, instanţa de apel a apreciat că este dovedită, rezultând din contractele încheiate cu chemata în garanţie, din chiar declaraţia aparţinând părţii. De altfel, în prima întâmpinare depusă în faţa Tribunalului, pârâta nu a contestat difuzarea fonogramelor, ci faptul că reclamanta nu are dreptul de a pretinde remuneraţiile.

Nu a fost primită afirmaţia apelantei în sensul lipsei oricărei dovezi privind utilizarea fonogramelor, implicit a nedovedirii calităţii de utilizator cu referire la luarea în considerare de către Tribunalul a jurisprudenţe CJUE.

În interpretarea pct. 3 din Metodologia din 16 noiembrie 2006 privind comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi ori executanţi şi producătorilor de fonograme - ce defineşte utilizatorul de fonograme şi comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, instanţa de apel a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la interpretarea dispoziţiilor Directivei Parlamentului European şi a Consiliului 2001/29 CE din data de 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională.

Astfel, prin hotărârea preliminară pronunţată la data de 7 decembrie 2006 în cauza C-306/05 (SGAE contra Rafaeles Hoteles SA), CJUE a apreciat că, deşi simpla existenţă a aparaturii tehnice nu reprezintă în sine o comunicare în sensul Directivei 2001/29/CE, distribuirea unui semnal prin aparate tv de către un hotel către clienţii cazaţi în camere, indiferent de tehnica folosită pentru transmiterea semnalului, constituie comunicare publică în sensul art. 3 alin. (1) din Directivă.

De asemenea, în cauza C-162/10 (C. contra Irlandei), Curtea a reţinut că operatorul hotelier care instalează în camerele clienţilor televizoare şi/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are calitatea de "utilizator" care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme radiodifuzate în sensul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale. Operatorul hotelier care instalează în camerele clienţilor televizoare şi/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are obligaţia de a plăti, pentru emiterea unei fonograme radiodifuzate, o remuneraţie echitabilă în temeiul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115, pe lângă cea plătită de autorul radiodifuzării. Operatorul hotelier care nu instalează în camerele clienţilor televizoare şi/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio, ci pune la dispoziţie altfel de aparate, precum şi fonograme în formă analogică sau digitală care pot fi redate sau ascultate cu ajutorul unor asemenea aparate, are calitatea de "utilizator" care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme în sensul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115. Prin urmare, acesta are obligaţia de a plăti pentru transmisia fonogramelor respective o "remuneraţie echitabilă" în sensul acestei dispoziţii.

Pentru identitate de raţiune, instanţa de apel a apreciat că, deşi situaţia de fapt din speţă nu este identică cu cea examinată în cauza la care s-a făcut referire, concluzia la care a ajuns Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este pe deplin aplicabilă şi în ce priveşte ipoteza în care se regăseşte apelanta-pârâtă, ce are calitatea de transportator de persoane cu mijloace de transport dotate cu instalaţii de sonorizare.

În aceste condiţii, calitatea de utilizator de fonograme publicate în scop comercial în ceea ce o priveşte pe apelanta - pârâtă în activitatea de transportator pe care aceasta o desfăşoară a fost dovedită într-o măsură suficientă (inclusiv prin folosirea prezumţiei relative cât priveşte comunicarea publică de fonograme rezultând din situaţia de fapt reţinută, confirmată şi prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene la care s-a făcut referire).

În consecinţă, s-a constatat că sunt aplicabile prevederile art. 1065 din Legea nr. 8/1996, din care rezultă că orice utilizare a fonogramelor în scopul comunicării acestora către public dă dreptul la remuneraţie unică echitabilă şi pentru aceste considerente.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termen legal, pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători (SNTFC) "CFR Călători".

Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-au susţinut următoarele:

1. Soluţia de menţinere a hotărârii primei instanţe sub aspectul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active privind primele două petite ale cererii de chemare în judecată, având ca obiect plata drepturilor (pentru perioada 1 mai 2006 - 31 decembrie 2007), este nelegală, deoarece reclamanta A. nu are calitatea de a solicita pârâtei plata remuneraţiei echitabile pentru comunicarea publică a unor fonograme publicate în scop comercial care au făcut obiectul contractelor încheiate cu Societatea Română de Radiodifuziune.

Obiectul ambelor contracte a fost reprezentat de imprimarea de către Societatea Română de Radiodifuziune a 2 CD-uri MP3, lunar, cu fonograme muzicale care să se difuzeze în trenurile Intercity (IC). Fonogramele aparţin repertoriului acestei instituţii, astfel cum aceasta a confirmat prin actul din 21.12.2008, iar nu din repertoriul intimatei - reclamante.

Ca atare, instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de faptul că: piesele muzicale au fost fixate pe CD-uri de către producătorul fonogramelor în conformitate cu prevederile art. 103 din Legea nr. 8/1996, respectiv de către Societatea Română de Radiodifuziune; suntem în ipoteza unor fonograme publicate în scop comercial pentru care, potrivit art. 1232 lit. f) din lege, gestiunea colectivă de drepturi este una facultativă, iar nu obligatorie, nefiind incident art. 1231 alin. (1) lit. f) din lege; C.F.R. Călători S.A. a avut, astfel, posibilitatea legală de a negocia direct cu producătorul.

2. Dispoziţia de obligare a pârâtei la plata remuneraţiei şi a accesoriilor acesteia este nelegală, nefiind îndeplinite cumulativ cele patru condiţii sau elemente constitutive necesare pentru atragerea răspunderii delictuale pentru faptă proprie, prin raportare la art. 998 C. civ.

În ceea ce priveşte perioada 1 mai 2006 - 31.12.2007, după cum s-a arătat la pct. 1 din motivele de recurs, A. nu avea calitatea de a solicita CFR Călători S.A. plata remuneraţiei echitabile pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial care au făcut obiectul contractelor încheiate cu Societatea Română de Radiodifuziune.

Faţă de existenţa celor două contracte încheiate între pârâtă şi Societatea Română de Radiodifuziune şi a clauzelor prin care această instituţie şi-a asumat achitarea taxelor privind drepturile de autor, în speţă nu există o fapta ilicită a pârâtei şi nici răspunderea acesteia pentru fapta altuia, iar cererea de chemare în garanţie formulată împotriva Societăţii Române de Radiodifuziune ar fi trebuit admisă. De asemenea, întrucât producătorul fonogramelor difuzate de pârâtă a fost Societatea Română de Radiodifuziune, şi nu reclamanta, nu poate fi reţinut nici vreun prejudiciu cauzat A. de către pârâtă.

Condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite cumulativ nici în ceea ce priveşte pretenţiile formulate pentru perioada 1 ianuarie 2008- 31 octombrie 2010, iar interpretarea dată de instanţa de apel situaţiei de fapt este neconformă cu realitatea şi neîntemeiată raportat la prevederile art. 998 C. civ., nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile obligatorii pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Raportat la prevederile art. 1169 C. civ., sarcina probei în dovedirea aplicării în cauză a prevederilor art. 998 C. civ. i-a incumbat reclamantei.

Or, în cauză, nu s-a dovedit săvârşirea de către pârâtă a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, reţinute a consta în difuzarea fonogramelor fără achitarea remuneraţiilor, şi nici îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei.

UPFR, care avea obligaţia legală, conform dispoziţiilor art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, să acorde CFR Călători S.A. licenţa neexclusivă, nu a mai făcut demersuri în vederea încheierii contractului de licenţiere, astfel încât, în lipsa unui contract încheiat conform prevederilor legale, pârâta nu a mai avut posibilitatea legală de a difuza fonogramele menţionate.

Declaraţia pe proprie răspundere dată de către directorul general al CFR Călători de la acel moment probează exclusiv intenţia de a difuza începând cu data de 01.07.2008 muzică în scop ambiental într-o serie de trenuri intercity, enumerate limitativ în declaraţie.

Reclamanta nu a făcut dovada că vreun delegat împuternicit de A. ar fi identificat în trenurile CFR Călători difuzarea de fonograme muzicale, deşi ar fi putut uza în acest sens de prevederile pct. 13 din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 244/2005, pct. 10 din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 399/2006 ori de prevederile art. 139 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 8/1996, care reglementează în mod expres şi alte mijloace procedurale la care persoanele îndreptăţite puteau recurge pentru a putea face dovada faptelor prejudiciabile.

Expertiza contabilă administrată în apel nu dovedeşte difuzarea fonogramelor, ci doar stabileşte un calcul al pretenţiilor, în situaţia în care acestea ar fi fost probate. Faptul că expertul contabil a avut în vedere la calculul efectuat trenurile dotate cu instalaţii de sonorizare nu dovedeşte că respectivele instalaţii de sonorizare ar fi putut reda fonograme, cu atât mai puţin dovedeşte că în trenurile care au făcut obiectul expertizei s-au difuzat fonograme.

Deşi pârâta a solicitat atât la fond, cât şi în apel, încuviinţarea unei expertize tehnice judiciare în domeniul exploatării căilor ferate, locaţii şi material rulant, pentru a se putea dovedi, în mod real, numărul total al trenurilor IC care au circulat în trafic intern şi internaţional, având în compunere vagoane dotate cu instalaţii apte pentru redarea muzicii în perioada care face obiectul cauzei, proba a fost respinsă în ambele faze procesuale.

Instanţa de apel nu a ţinut seama nici de împrejurarea că dotarea trenurilor IC cu "sistem de sonorizare care să permită personalului de bord să se adreseze călătorilor" este o obligaţie instituită prin lege, astfel că CFR Calatori S.A. trebuie să respecte dispoziţiile H.G. nr. 345/2007 şi H.G. nr. 1667/2008, precum şi prevederile din Anexa III pct. 2.4.1, ultimul paragraf din H.G. nr. 877/2010 privind interoperabilitatea sistemului feroviar, care transpune integral dispoziţiile Directivei 2008/57/CE a Parlamentului European şi a Consiliului.

Faptul că sistemul de sonorizare din trenurile IC nu este apt prin el însuşi să redea muzica şi faptul că redarea muzicii nu intră în dotarea trenurilor ar fi putut fi dovedite exclusiv prin intermediul expertize tehnice judiciare.

În lipsa expertizei tehnice judiciare, este nelegală obligarea la plata pretenţiilor reclamantei exclusiv pe prezumţia potrivit căreia utilizatorii care deţin sisteme de sonorizare difuzează şi muzică. O astfel de prezumţie nu există instituită nici de Legea nr. 8/1996, nici de metodologiile incidente în această cauză şi nici de vreun alt act normativ.

Recurenta a mai susţinut că trimiterile instanţei de apel la practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv la cauzele C-306/05 şi C-162/10, sunt nejustificate, faţă de împrejurarea că ambele cauze privesc situaţia unităţilor hoteliere dotate cu televizoare/aparate de radio prin intermediul cărora se difuzează operele/fonogramele, împrejurări care nu au legătură cu speţa de faţă.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

1. Recurenta - pârâtă a criticat menţinerea hotărârii primei instanţe sub aspectul respingerii excepţiei privind lipsa calităţii procesuale active a organismului de gestiune colectivă, pentru pretenţiile având ca obiect remuneraţie şi accesoriile acesteia, pretenţii formulate pentru perioada 1 mai 2006 - 31 decembrie 2007.

S-a susţinut, în esenţă, pe de o parte, că instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" a difuzat în trenurile Intercity, în perioada în discuţie, fonograme muzicale imprimate şi puse la dispoziţia pârâtei chiar de către producătorul fonogramelor, Societatea Română de Radiodifuziune, iar pe de altă parte, că gestiunea colectivă de drepturi este una facultativă, potrivit art. 1232 lit. f) din Legea nr. 8/1996, iar nu obligatorie.

Din considerentele reţinute de prima instanţă pentru respingerea excepţiei cu acest obiect, menţinute prin decizia de apel, reiese că au fost analizate ambele aspecte invocate de recurentă.

Tribunalul a recunoscut calitatea Societăţii Române de Radiodifuziune de producător de fonograme, însă a apreciat că această calitate nu îi asigură şi dreptul de colectare a remuneraţiei ce i se cuvine prin comunicarea publică realizată de pârâta din cauză, deoarece acest drept aparţine organismului de gestiune colectivă desemnat în acest scop, respectiv reclamantei A., în temeiul gestiunii colective obligatorii.

Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a menţinut dispoziţia astfel motivată, aplicabile fiind prevederile art. 105 alin. (1), art. 1065 şi art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996.

Potrivit art. 105 alin. (1), producătorul de înregistrări sonore (fonograme) are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice utilizarea propriilor înregistrări sonore, inclusiv radiodifuzarea şi comunicarea publică a acestora, cu excepţia celor publicate în scop comercial, caz în care are dreptul doar la remuneraţie echitabilă, după cum se prevede la lit. f) din aceeaşi normă.

În acelaşi sens, art. 1065 alin. (1) din lege prevede dreptul producătorilor de fonograme la o remuneraţie unică echitabilă pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public.

Remuneraţia echitabilă care li se cuvine potrivit legii se stabileşte şi se colectează conform procedurii prevăzute la art. 131, 1311, 1312 şi 133 din lege, după cum prevede în mod expres art. 1065 alin. (2) şi (3) din lege.

Aşadar, titularii de asemenea drepturi conexe drepturilor de autor nu sunt îndreptăţiţi să autorizeze şi nici să interzică comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, motiv pentru care este lipsită de suport susţinerea recurentei în sensul că Societatea Română de Radiodifuziune, în calitate de producător de fonograme, ar fi avut îndreptăţirea legală de a autoriza difuzarea fonogramelor de către pârâtă.

Ipoteza din speţă corespunde unei gestiuni colective obligatorii, dat fiind că titularul nu îşi poate exercita individual drepturile patrimoniale, astfel încât este nefondată susţinerea recurentei privind incidenţa gestiunii colective facultative prevăzute de art. 1232 alin. (1) lit. f) din lege, care ar fi permis intervenţia organismului de gestiune colectivă doar în cazul în care titularii de drepturi i-ar fi acordat mandat şi în limitele acestuia.

Întrucât remuneraţia echitabilă cuvenită producătorilor de fonograme se colectează de la utilizatori (din categoria cărora face parte pârâta) exclusiv de către organismul de gestiune colectivă desemnat în acest sens, care va proceda la repartizarea sa către titulari, se va respinge ca nefondat motivul de recurs referitor la modul de dezlegare în cauză a chestiunii legitimării procesuale active.

2. Recurenta - pârâtă a criticat, totodată, dispoziţia prin care a fost obligată la plata remuneraţiei şi a accesoriilor acesteia, deşi nu erau îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 şi 999 C. civ.

În ceea ce priveşte pretenţiile formulate pentru perioada 1.05.2006 - 31.12.2007, în care s-a derulat contractul încheiat cu Societatea Română de Radiodifuziune, se constată că susţinerile pornesc de la premisa că organismul de gestiune colectivă, ce are calitatea de reclamant în cauză, nu era îndreptăţit să solicite pârâtei plata remuneraţiei echitabile pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial.

Or, această premisă a fost infirmată prin considerentele expuse anterior, în legătură cu calitatea procesuală activă a organismului de gestiune colectivă, motiv pentru care nu pot fi primite susţinerile privind absenţa dreptului reclamantei de a pretinde de la pârâtă plata remuneraţiei şi a obligaţiei corelative a pârâtei, în calitate de utilizator, de a achita reclamantei remuneraţia cuvenită producătorilor de fonograme.

Cât priveşte cererea de chemare în garanţie formulată împotriva Societăţii Române de Radiodifuziune, prima instanţă a reţinut că obligaţia asumată de S.R.R. prin contractul încheiat cu pârâta a vizat plata sumelor cu titlu de drepturi de autor privind înregistrarea şi realizarea CD-urilor puse la dispoziţia pârâtei în vederea difuzării fonogramelor, şi nu însăşi plata remuneraţiei echitabile datorate de către utilizator pentru comunicarea publică a fonogramelor.

La rândul său, instanţa de apel a confirmat că plata drepturilor de autor la care se referă contractul invocat nu se poate confunda cu remuneraţia cuvenită titularilor de drepturi, neexistând un temei legal pentru obligarea la plată a intervenientei chemate în garanţie.

În acest context, se constată că motivele de recurs pe acest aspect tind la schimbarea situaţiei de fapt reţinute de ambele instanţe de fond, privind obiectul obligaţiei asumate de cocontractantul Societatea Română de Radiodifuziune prin contractul încheiat cu pârâta, şi, deci, la reanalizarea clauzelor contractului. Or, atare finalitate nu este compatibilă cu atribuţiile acestei instanţe de control judiciar, ce sunt circumscrise exclusiv cercetării legalităţii deciziei recurate, în raport de cazurile de recurs expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu şi a temeiniciei deciziei, prin reevaluarea probelor administrate şi a situaţiei de fapt deja stabilite.

În ceea ce priveşte pretenţiile formulate pentru perioada 1 ianuarie 2008- 31 octombrie 2010, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, menţinând situaţia de fapt stabilită în primă instanţă, a constatat că şi în această perioadă de timp pârâta a difuzat fonograme muzicale în trenurile dotate cu instalaţii de sonorizare, astfel încât datorează remuneraţia echitabilă cuvenită producătorilor de fonograme.

S-a făcut aplicarea Metodologiei privind comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi ori executanţi şi producătorilor de fonograme, publicată în Monitorul Oficial în data de 8.12.2006 în baza Deciziei ORDA nr. 399/2006 (cuantumul remuneraţiei astfel stabilit a fost actualizat abia în anul 2013).

Prin motivele de recurs, pârâta a reiterat apărarea pe care a susţinut-o în mod constant în cursul procesului, anume aceea că nu a difuzat fonograme pentru care se cuvine plata remuneraţiei echitabile, întrucât trenurile Intercity nu sunt dotate cu instalaţii apte pentru redarea muzicii, astfel cum au reţinut instanţele de fond, ci cu un sistem de sonorizare care permite personalului de bord să se adreseze călătorilor, instalat pentru îndeplinirea unei obligaţii legale.

Urmează a fi analizate doar criticile de nelegalitate prin care recurenta tinde să demonstreze că situaţia de fapt a fost reţinută de către instanţa de apel cu nerespectarea ori aplicarea greşită a legii, neputând fi primite acele susţineri ce vizează temeinicia deciziei şi prin care se urmăreşte reanalizarea probelor administrate.

În acest context, Înalta Curte reţine că recurenta a susţinut, în esenţă, următoarele: culpa pentru neemiterea autorizaţiei sub forma licenţei neexclusive pentru comunicarea publică aparţine reclamantei; sarcina dovedirii difuzării fonogramelor revenea reclamantei; nu au fost administrate mijloacele de probă relevante pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt; sunt inaplicabile hotărârile CJUE din cauzele C-306/05 şi C-162/10.

În ceea ce priveşte împrejurarea necontestată a neemiterii de către organismul de gestiune colectivă a autorizaţiei sub forma licenţei neexclusive pentru comunicarea publică de fonograme, critica recurentei - pârâte este formală, conţinând o reiterare a unei susţineri similare anterioare, fără vreo referire la considerentele pentru care instanţa de apel a respins-o pe aceasta.

Aprecierea instanţei de apel pe acest aspect relevă aplicarea literală a prevederilor art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora organismele de gestiune colectivă au obligaţia "să acorde autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii, prin licenţă neexclusivă, în formă scrisă".

Invocând din nou culpa organismului de gestiune colectivă, recurenta - pârâtă ar fi trebuit să arate în ce constă încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a normei anterior citate, precum şi motivele pentru care, contrar celor reţinute de instanţa de apel, eventualul refuz de emitere a licenţei neexclusive o îndreptăţea să procedeze la utilizarea înregistrărilor sonore fără plata remuneraţiilor prevăzute de lege.

Or, recurenta - pârâtă nu a formulat asemenea critici de nelegalitate, astfel încât nu există nicio raţiune pentru cenzurarea aprecierii instanţei de apel pe aspectul în discuţie.

Cât priveşte mijloacele de probă şi sarcina probei, susţinerile pe aceste aspecte au în vedere, pe de o parte, împrejurarea existenţei în trenurile Intercity a unor instalaţii apte pentru difuzarea de fonograme, iar, pe de o parte, faptul difuzării efective de fonograme de către pârâtă în perioada 1 ianuarie 2008 - 31 octombrie 2010. În legătură cu această din urmă împrejurare a fost concepută şi critica privind relevanţa jurisprudenţei CJUE invocate în decizia recurată.

Cât priveşte natura instalaţiilor din garniturile feroviare în discuţie, se observă că recurenta a contestat aptitudinea acestora de a reda piese muzicale pentru perioada ulterioară încetării contractului cu Societatea Română de Radiodifuziune, în timp ce pentru perioada anterioară, apărările formulate au vizat doar lipsa calităţii procesuale active a organismului de gestiune colectivă şi asumarea plăţii contravalorii drepturilor de autor de către cocontractantul Societatea Română de Radiodifuziune, necontestându-se difuzarea propriu - zisă de fonograme.

În evaluarea apărărilor pârâtei în legătură cu pretenţiile vizând perioada mai 2006 - 31 decembrie 2007, ambele instanţe de fond au pornit de la premisa difuzării de fonograme, ca situaţie de fapt necontestată, ceea ce înseamnă că, la acel moment, trenurile Intercity erau dotate cu instalaţii apte din punct de vedere tehnic să redea înregistrări sonore în sensul art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

În acest context, revenea pârâtei sarcina probării schimbării situaţiei de fapt, atât timp cât a susţinut că, după data de 1 ianuarie 2008, trenurile Intercity nu erau dotate cu instalaţii compatibile cu difuzarea de fonograme.

În egală măsură, această îndatorire procesuală presupunea dovedirea şi a unui număr diferit de garnituri astfel echipate, deoarece calcularea remuneraţiei în perioada anterioară s-a bazat pe un asemenea element de fapt, stabilit pe baza probelor administrate.

Cât priveşte împrejurarea difuzării efective de fonograme, se reţine că instanţa de apel a făcut trimitere la dezlegările din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în raport de care a apreciat că această împrejurare nu era necesar a fi fost probată în cauză.

Prin motivele de recurs, aprecierea instanţei de apel a fost criticată exclusiv din perspectiva relevanţei în cauză a hotărârilor CJUE invocate, care ar viza o ipoteză diferită de cea din speţă.

Susţinerea recurentei pe acest aspect nu poate fi primită.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (începând cu hotărârea din 10 aprilie 1984 pronunţată în cauza Von Colson et Kamann), instanţa naţională, în aplicarea legii naţionale şi, în special, a dispoziţiilor legale ce transpun o directivă, are obligaţia să le interpreteze în lumina textului şi a finalităţii directivei.

Prin prisma acestei obligaţii, instanţa de judecată din prezenta cauză, în interpretarea noţiunii de "comunicare publică", definită de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 - normă aplicabilă şi în cazul comunicării publice de fonograme, conform art. 105 alin. (2) din lege -, trebuie să asigure efectul deplin al acelor prevederi din dreptul Uniunii Europene care reglementează chestiunea respectivă şi, astfel, să ţină cont de interpretarea dată de CJUE normelor din dreptul Uniunii Europene, în măsura în care există o asemenea interpretare.

Aprecierea globală a situaţiei concrete şi a compatibilităţii acesteia cu dezlegările de drept regăsite în jurisprudenţa CJUE revine instanţei naţionale.

Aşadar, simplul fapt că ipoteza din speţă vizează un loc al comunicării publice a fonogramelor diferit de cel din hotărârile CJUE menţionate, precum şi o modalitate diferită de comunicarea publică - dar mai simplă decât cea avută în vedere de CJUE -, nu împiedică instanţa naţională să aplice dezlegările de principiu date în interpretarea directivei. Dimpotrivă, atare operaţiune relevă obligaţia instanţei naţionale de a interpreta legea naţională prin prisma directivei.

În absenţa unor critici concrete ale recurentei referitoare la criteriile din jurisprudenţa CJUE referitoare la modul de apreciere a comunicării publice de fonograme, nu există nicio raţiune pentru infirmarea constatării instanţei de apel din cauză în sensul că pârâta realizează o comunicare publică de fonograme prin simpla existenţă a instalaţiei de sonorizare în trenurile Intercity, care permite difuzarea fonogramelor, independent de folosirea efectivă a acesteia.

Faţă de toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că situaţia de fapt ce trebuia reţinută în cauză viza dotarea garniturilor feroviare cu instalaţie de sonorizare, şi nu difuzarea efectivă a fonogramelor, astfel încât instanţa de apel a procedat corect analizând pretenţiile reclamantei prin prisma acestui element de fapt.

De asemenea, faţă de situaţia de fapt reţinută pentru perioada mai 2006 - 31 decembrie 2007, în aplicarea prevederilor art. 1169 C. civ. sarcina probei contrare revenea chiar pârâtei, care a afirmat că trenurile nu au fost dotate în perioada ulterioară cu un sistem tehnic compatibil cu difuzarea de fonograme, şi nu reclamantei, astfel cum s-a susţinut prin motivele de recurs. Astfel, pârâta ar fi trebuit să probeze dezafectarea instalaţiei de sonorizare existente până la 1 ianuarie 2008 şi dotarea trenurilor cu instalaţii noi, ce nu mai permiteau difuzarea fonogramelor, precum şi numărul relevant de garnituri feroviare, prin înscrisuri conţinând date din evidenţele proprii, care ar fi trebuit să existe dacă aceste operaţiuni ar fi avut loc.

În absenţa administrării probei cu asemenea înscrisuri şi a dovedirii existenţei operaţiunilor menţionate, proba cu expertiză la care se face referire prin motivele de recurs, respectiv în domeniul exploatării cailor ferate, locaţii şi material rulant, nu ar fi putut fi, oricum, administrată - chiar dacă ar fi fost admisibilă -, deoarece ar fi urmat să se bazeze pe evidenţele pârâtei.

Nu în ultimul rând, se impune a se preciza că susţinerile recurentei - pârâte referitoare la mijloacele de probă şi la sarcina probei nu pot fi primite şi pentru motivul că, prin acestea, recurenta invocă propria culpă în îndeplinirea îndatoririlor procesuale privind formularea apărărilor, propunerea şi administrarea probelor, pentru a critica aprecierea instanţei de apel în analiza susţinerilor părţilor şi a dovezilor administrate în cauză.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate în recurs de către intimata-reclamantă A., constând în onorariu de avocat, se constată că este întemeiată solicitarea recurentei - pârâte de reducere a cuantumului acestora, faţă de nivelul de complexitate a cauzei şi de împrejurarea că recursul a fost soluţionat la primul termen de judecată fixat în cauză.

Drept urmare, pe temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., urmează a se dispune obligarea recurentei-pârâte la plata către intimata-reclamantă a sumei de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse de la cuantumul de 11.900 RON (dovedit prin factura din 2 octombrie 2017 şi extras din evidenţele reclamantei privind plata - file 50 şi 51 dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători (SNTFC) "CFR Călători" împotriva deciziei civile nr. 225/A din 3 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2017.