Tort claim for costs of gas pipeline deviation: characterization of future expense as uncertain damage and non-certainty of investment obligation

Analizând recursurile în condiţiile art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin decizia civilă nr. 75/A din 31 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia III-civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1344 din 11 noiembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă, s-a respins, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelanta-reclamantă; s-a luat act că intimatul-pârât Oraşul Buftea şi-a rezervat dreptul de a solicita acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată; a fost obligată apelanta-reclamantă la plata către intimatul-pârât B. la cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, în termenul legal, au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. şi pârâtul B., recursuri care fac obiectul prezentului dosar.

I. Cererea de recurs formulată de reclamanta S.C. A. S.A. este motivată, aceasta indicând motivele de casare reglementate de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă invocă incidenţa art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că decizia curţii de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi, de asemenea, că aceasta nu cuprinde considerentele pe care se întemeiază respingerea motivului de apel privind calificarea greşită a obiectului acţiunii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Într-o primă critică de recurs, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. care reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului şi a încălcat dreptul de dispoziţie al părţilor prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., întrucât a menţinut calificarea dată de prima instanţă obiectului acţiunii.

În acest sens se arată că, în mod greşit, prima instanţă a considerat că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu cert şi actual, apreciind în cauză că prejudiciul constă în cheltuielile necesare efectuării lucrărilor de deviere a conductelor de gaz de pe terenul proprietatea societăţii reclamante. Or, această concluzie a instanţei de fond a fost criticată de apelanta reclamantă pentru că a reprezentat o calificare greşită a obiectului şi cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, chestiune pe care instanţa de apel nu a analizat-o din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ. şi a deptului de dispoziţie al părţilor prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în raport de motivele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei calificări reclamanta a formulat motive de apel, care nu au fost analizate în calea de atac, curtea de apel concluzionând că instanţa de fond a calificat corect obiectul acţiunii, numai pe baza enumerării unor motive desprinse din aceasta.

Printr-o a doua critică de recurs, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 998 C. civ., ceea ce reprezintă o aplicare greşită a legii, în sensul art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, s-a considerat nelegal, în apel, că lucrările de deviere a celor două conducte magistrale de gaz, la a căror contravaloare solicită să fie obligaţi pârâţii, reprezintă un prejudiciu viitor şi incert, din punct de vedere al existenţei lui, ceea ce face ca un astfel de prejudiciu eventual să nu fie supus reparării.

Instanţa de apel a făcut confuzie între prejudiciul viitor şi cel eventual, prejudiciul încercat de reclamantă nefiind unul eventual, întrucât producerea lui este sigură, certă. Aceasta, deoarece, reclamanta nu poate folosi terenul conform scopului pentru care l-a achiziţionat, fără devierea conductelor magistrale de gaz.

De asemenea, prejudiciul reclamat nu este unul eventual pentru că este susceptibil de evaluare, cuantumul prejudiciului reprezentat de preţul aferent lucrărilor de deviere fiind estimat de reclamantă, conform ofertelor făcute de firme agreate de G. S.A., însă, pentru stabilirea întinderii prejudiciului a solicitat efectuarea unei expertize tehnice judiciare, pobă respinsă în mod nelegal de către instanţele de fond şi apel.

Obligaţia de a suporta costurile lucrărilor de deviere este în sarcina proprietarului terenului, adică a recurentei-reclamante, conform art. 96 alin. (1) din Legea gazelor nr. 351/2004. Aceasta a întreprins demersuri pentru avizarea lucrărilor de deviere, întocmind pe cheltuiala sa documentaţia tehnică, toate acestea nefiind simple proceduri de natură scriptică, ci acte materiale premergătoare lucrărilor efective de deviere a conductelor, de unde reiese şi caracterul cert al prejudiciului reclamat.

Aşadar, se susţine, în esenţă, că prejudiciul solicitat îndeplineşte cerinţele legale necesare pentru repararea acestuia, întrucât are un caracter sigur, determinat de faptul că poate fi constatat cu certitudine şi poate fi evaluat, fiind susceptibil de evaluare la momentul solicitării lui.

Recurenta-reclamată a criticat, în continuare, menţinerea de către instanţa de apel a soluţiei de respingere a probei cu expertiză tehnică de către instanţa de fond, prin încheierea de şedinţă din data de 02.09.2016, instanţa de apel considerând nelegal că această măsură a fost corectă, în raport cu soluţia pronunţată pe fondul cauzei, ceea ce echivalează unei antepronunţări în cauză.

Printr-o altă critică de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut contradictorialitatea motivării deciziei recurate în ceea ce priveşte menţinerea motivării instanţei de fond referitoare la suportarea cheltuielilor de deviere a conductelor. Astfel, pe de-o parte s-a reţinut că reclamanta este obligată să suporte contravaloarea lucrărilor de deviere, iar pe de altă parte s-a arătat că nu există certitudinea că reclamanta va achita contravaloarea unor asemenea lucrări.

În final, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., când a tratat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, care a fost reiterată în apel de către intimatul-pârât B.. Instanţa de apel a menţinut raţionamentul instanţei de fond pe această excepţie, deşi intimatul-pârât nu a formulat apel împotriva sentinţei instanţei de fond, nici în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, nici în ceea ce priveşte fondul cauzei.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., în raport de criticile de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:

Luând în examinare prima critică formulată în recurs, referitoare la nemotivarea hotărârii atacate în ceea ce priveşte respingerea motivului de apel privind calificarea greşită a obiectului acţiunii, din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ. şi a deptului de dispoziţie al părţilor prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondată, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, referitor la calificarea obiectului acţiunii dată de prima instanţă de fond, chestiune pe care instanţa de apel nu a analizat-o din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ. şi a dreptului de dispoziţie al părţilor prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., sau a analizat-o sumar, în opinia recurentei-reclamante, Înalta Curte aminteşte că obiectul cererii de chemare în judecată constă în pretenţia concretă dedusă judecăţii. Potrivit art. 30 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere adresată instanţei judecătoreşti trebuie să cuprindă "o pretenţie împotriva unei alte persoane".

Aşadar, obiectul este pretenţia concretă formulată, dar şi dreptul subiectiv invocat, în vreme ce cauza este situaţia de fapt pe care se întemeiază pretenţia titularului cererii, calificată juridic, la nevoie de către instanţă, în temeiul prerogativelor conferite expres de art. 22 C. proc. civ., dacă această calificare juridică exactă lipseşte sau este eronată.

În temeiul dreptului de dispoziţie al părţilor, astfel cum este acesta reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Cât priveşte obiectul, instanţa este ţinută de cererea reclamantului, neputându-şi depăşi limitele, deoarece obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la ceea ce s-a cerut constituie garanţia aplicării principiului disponibilităţii. Soluţia rezultă nu numai din art. 9 alin. (2), ci şi din art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Numai dacă formulările reclamantului sunt improprii şi nu se poate determina exact obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa este datoare, în baza rolului activ al judecătorului, să solicite precizarea necesară, asigurându-se şi în acest mod de respectarea principiului disponibilităţii.

În jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat în mod constant că, obiectul acţiunii (cererii) nu poate fi nici schimbat, nici depăşit, doar temeiul juridic invocat de reclamant nu leagă instanţa. În temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ. judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii (cauza juridică), instanţa fiind datoare să determine cadrul procesual exact.

Pornind de la aceste consideraţii de ordin teoretic, Înalta Curte reţine că instanţele anterioare au constatat că reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în pretenţii, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, urmărind obligarea pârâţilor la plata unei sume de bani, reprezentând contravaloarea lucrărilor de deviere a conductelor magistrale de gaz, care traversează subteranul lotului de teren în suprafaţă de 46.900 mp proprietatea societăţii reclamante.

În motivarea acţiunii, reclamanta a expus situaţia de fapt pe care se întemeiază pretenţiile deduse judecăţii susţinând, în esenţă, că pârâţii, prin fapta lor ilicită omisă, de a ascunde, cu rea credinţă, reprezentanţilor societăţii, situaţia reală a terenului, dată de existenţa celor două conducte magistrale subterane (care impun terenului un regim particular, sub aspectul posibilităţii de construire), i-au cauzat un prejudiciu, constând în costul lucrărilor de deviere a conductelor, operaţiune necesară în vederea realizării construcţiilor pentru care parcela de teren a fost achiziţionată.

Faţă de pretenţia concret formulată în acest sens, susţinută de motivarea cererii de chemare în judecată, curtea de apel a apreciat că obiectul acţiunii a fost corect calificat de către prima instanţă, care s-a raportat în analiza sa la elementele răspunderii civile delictuale şi a stabilit în mod corect situaţia de fapt.

Aşadar, faţă de cadrul procesual al judecăţii, astfel cum a fost stabilit de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a argumentat respingerea motivului de apel privind calificarea greşită a obiectului acţiunii de către prima instanţă. Totodată, reţine că instanţele anterioare nu au găsit formulările reclamantei ca fiind improprii/incorecte, astfel încât să nu se poată determina obiectul acţiunii, caz în care instanţa era datoare, în baza rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, să solicite părţii precizările necesare, şi în niciun caz să reformuleze sau să schimbe obiectul acţiunii, pentru că aceasta ar fi însemnat de fapt încălcarea celor două principii de bază ale procesului civil invocate în considerentele ce preced.

Mai mult, în formularea obiectului şi motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta a beneficiat de apărare calificată (prin avocat), astfel încât, nu se poate reţine că temeiul răspunderii civile delictuale invocat nu corespunde situaţiei de fapt pe care se întemeiază pretenţia concretă dedusă judecăţii de titularul acţiunii, de natură a impune instanţei solicitarea precizării acţiunii.

Convingerea instanţei supreme în sensul unei corecte califificări a obiectului şi cauzei juridice a acţiunii pendinte este întărită chiar de susţinerile recurentei-reclamante din motivele de recurs, unde arată în mod expres că:

" ...prin cererea de chemare în judecată reclamanta a arătat că nu a folosit şi nu poate folosi terenul potrivit scopului pentru care a fost achiziţionat, decât dacă efectuează lucrările de deviere a celor două conducte magistrale, iar acoperirea acestor cheltuieli cad în sarcina pârâţilor, din vina cărora nu poate utiliza terenul conform destinaţiei sale, aşa cum s-a constatat prin decizia civilă nr. 4388 din 10 decembrie 2013 a Î.C.C.J., secţia a II-a civilă. (...)".

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte urmează a respinge prima critică de recurs şi, completând motivarea curţii de apel, constată că aceasta a apreciat în mod judicios că obiectul acţiunii a fost corect reţinut de către prima instanţă, care s-a raportat în analiza sa la elementele răspunderii civile delictuale şi a calificat corect din punct de vedere juridic situaţia de fapt reţinută în cauză.

Luând în examinare cel de-al doilea motiv de recurs, privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998 C. civ., referitor la condiţiile cerute pentru a se putea obţine repararea prejudiciului invocat, aspecte ce reclamă incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu este fondat.

Astfel, una din condiţiile cumulative ale răspunderii civile delictuale este existenţa unui prejudiciu. Prin urmare, nu poate exista răpundere civilă delictuală, dacă nu s-a produs un prejudiciu (pagubă, daună).

Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii: să fie cert şi să nu fi fost reparat încă.

Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare.

Este întotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la data când se pretinde repararea lui, dar şi prejudiciul viitor, care, deşi nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor, el fiind, astfel, susceptibil de evaluare la momentul când se pretinde repararea lui.

Prin urmare, aşa cum a statuat practica judiciară în materie, prejudiciul viitor este supus reparării, dacă există siguranţa producerii sale, precum şi elementele îndestulătoare pentru a-i determina întinderea.

Recurenta-reclamantă a solicitat să se constate caracterul cert şi sigur al prejudiciului reclamat, invocând lipsa de folosinţă a terenului potrivit scopului pentru care l-a achiziţionat, însă, aşa cum rezultă din considerentele expuse în motivarea primei critici de recurs, prejudiciul pe care aceasta l-a invocat prin cererea de chemare în judecată constă în contravaloarea lucrărilor de deviere a conductelor magistrale de gaz şi nu în eventuala lipsă de folosinţă a terenului. De altfel, aşa cum rezultă din datele dosarului, terenul se află la dispoziţia recurentei-reclamante, neexistând niciun impediment în a-l folosi liber. Ceea ce nemulţumeşte partea sunt costurile necesare pentru modificarea traseului celor două magistrale de gaz care subtraversează terenul proprietatea acesteia.

Recurenta-reclamantă a cumpărat terenul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare din 25 iunie 2007 autentificat de BNP H., achiziţionarea acestuia făcându-se în baza Hotărârii Consiliului de Administraţie al societăţii din 05.06.2007. Obiectul contractului l-a constituit transferul dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, iar invocarea unor aspecte legate de determinarea obiectului şi a scopului contractului încheiat între părţi nu poate face obiectul analizei de faţă, instanţa nefiind învestită cu o acţiune în pretenţii având la bază răspunderea contractuală, ci răspunderea civilă delictuală, sau cu o acţiune în anularea/nulitatea contractului.

În speţă, Curtea de apel a reţinut, ca o particularitate, faptul că lucrările de deviere a conductelor magistrale de gaz, a căror contravaloare este solicitată de reclamantă cu titlu de prejudiciu, nu au fost încă executate, ceea ce imprimă prejudiciului invocat un caracter viitor, dar incert din punct de vedere al existenţei sale şi chiar al întinderii, acesta fiind motivul pentru care s-a constatat că prejudiciul invocat este doar unul eventual.

Aşadar, fiind motiv de critică această calificare juridică dată de instanţele anterioare prejudiciului reclamat, se pune problema de a desluşi dacă prejudiciul viitor invocat de recurenta-reclamantă, este unul cert, sigur sau este lipsit de certitudine şi deci, nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

Înalta Curte apreciază ca fiind corect raţionamentul instanţei de apel, care a reţinut că pretenţia societăţii reclamante, de a obţine în avans cheltuielile necesare efectuăii lucrărilor de deviere, lucrări care nu au fost încă demarate, nu poate conferi drept de despăgubire, în condiţiile în care nu există certitudinea că aceste cheltuieli vor fi efectuate în viitor de către societatea-reclamantă, neexistând nicio obligaţie legală, contractuală, sau de orice altă natură în sarcina acesteia, care să o constrângă în privinţa efectuării acestei investiţii.

Aşadar, nu există siguranţa faptului că recurenta-relamantă va efectua lucrările de deviere a conductelor şi nici nu există mijloacele juridice necesare pentru a o constrânge să utilizeze banii obţinuţi prin hotărârea judecătorească pentru devierea traseului conductelor.

Este adevărat că obligaţia legală de a suporta cheltuielile necesare efectuării lucrărilor de deviere a conductelor de gaz îi revine proprietarului terenului, potrivit art. 96 alin. (1) din Legea gazelor nr. 351/2004, însă, acesta nu este obligat să solicite devierea. Faptul că există această obligaţie legală, nu înseamnă automat că proprietarul chiar va realiza aceste lucrări.

În cadrul răspunderii civile delictuale, legea nu permite acoperirea unui prejudiciu dacă nu este sigură apariţia acestuia. Dacă faptul generator al prejudiciului viitor nu s-a produs încă, nu se poate reţine siguranţa, atât în ceea ce priveşte apariţia acestuia, cât şi în ceea ce priveşte posibilitatea de a fi determinat concret.

În speţă, nu se poate reţine siguranţa producerii prejudiciului viitor reclamat, în condiţiile în care nu se poate susţine că producerea acestuia depinde exclusiv de trecerea timpului, fiind evident că apariţia sa (efectuarea cheltuielilor de devierea a conductelor magistrale de gaz) implică şi voinţa şi acţiunea recurentei-recalmante, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.

Cât priveşte posibilitatea de evaluare a prejudiciului, corect au reţinut instanţele anterioare că pretenţia societăţii reclamante de a obţine în avans unele cheltuieli care nu au fost încă făcute nu poate conferi drept de despăgubire, în condiţiile în care nu există certitudinea că aceste cheltuieli vor fi efectuate în viitor, neexistând nicio obligaţie legală, contractuală, sau orice altă natură în sarcina recurentei-reclamante, care să o constrângă în privinţa acestei investiţii.

În contextul inexistenţei unui prejudiciu sigur în viitor, prejudiciul reclamat nu este cert, ci doar unul eventual, prejudiciul eventual fiind lipsit de certitudine şi deci nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

În ceea ce priveşte critica privind menţinerea greşită de către instanţa de apel a soluţiei de respingere a probei cu expertiză tehnică de către instanţa de fond, prin încheierea de şedinţă din data de 02.09.2016, Înalta Curte apreciază că vizează aprecierea subiectivă şi modul de interpretare a probelor, de care a dat dovadă instanţa de judecată, astfel încât, niciunul din aceste aspecte nu poate face obiect de analiză în recurs, motivele pentru care se poate cere casarea fiind cele expres şi limitativ prevăzute de lege.

De asemenea, critica prin care recurenta-reclamantă a susţinut contradictorialitatea motivării deciziei recurate în ceea ce priveşte menţinerea motivării instanţei de fond referitoare la suportarea cheltuielilor de deviere a conductelor nu este fondată, deoarece, nu există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată, echivalente cu nemotivarea hotărârii, de natură să atragă casarea în temeiul art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Ultima critică de recurs, aceea referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., atunci când a tratat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reiterată în apel de intimatul-pârât B., Înalta Curte urmează a o respinge ca fiind lipsită de interes, în condiţiile în care soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către intimatul-pârât în cauză, nu a produs nici o vătămare recurentei-reclamante, aceasta neputându-se considera parte nemulţumită de o soluţie care îi este favorabilă în cauză.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, sub toate aspectele deduse judecăţii pe calea prezentului recurs, în raport de prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., ca nefondat.

II. Intimatul pârât B. a declarat recurs incident în cauză.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciază ca fiind nelegală soluţia instanţei de apel de reducere a onorariului de avocat solicitat de acesta cu titlu de cheltuieli de judecată. Consideră, în esenţă, că decizia atacată este nelegală sub acest aspect, având în vedere că în cauză cheltuielile de judecată solicitate sunt corespunzătoare şi proporţionale, atât cu munca avocatului cât şi cu dificultatea acesteia, din desfăşurarea procesului rezultând faptul că nu se poate reţine o dificultate redusă a cauzei şi nici o reducere a onorariului de avocat bazată pe munca redusă a avocatului.

Analizând recursul incident declarat de pârâtul B., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

În speţă, Curtea de apel a reţinut că se impune cenzurarea onorariului de avocat achitat de intimatul pârât în apel din perspectiva prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care conferă instanţei această posibilitate.

Astfel, s-a apreciat că sunt incidente aceste dispoziţii legale, impunându-se cenzurarea onorariului de avocat, atât în raport de criteriile legale: complexitatea cauzei, munca depusă de avocat şi circumstanţele particulare ale litigiului, dar şi în raport de alte criterii de apreciere cum ar fi: volumul de muncă al avocatului, valoarea litigiului, gradul de dificultate şi complexitate al cauzei, durata procedurii, diligenţele depuse de avocat personal în vederea administrării probatoriului, sau prezenţa acestuia la toate termenele de judecată, în raport de circumstanţele existente.

Totodată, reţinând că onorariul de avocat trebuie să se supună şi cerinţei rezonabilităţii, Curtea de apel a dat eficienţă tuturor acestor criterii şi aspecte, raportat la situaţia de fapt ce rezultă din dosarul cauzei şi a redus cuantumul onorariului solicitat la suma de 1000 RON.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că motivul de casare invocat, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează, fără echivoc, numai încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, substanţial, ceea ce exclude posibilitatea ca în cadrul acestui motiv să se invoce încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de procedură.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut aplicarea criteriilor indicate în conţinutul normei (art. 451 alin. (2) C. proc. civ.), aprecierea subiectivă a instanţei asupra aspectelor de fapt ce rezultă din datele dosarului, în stabilirea cuantumului redus al cheltuielilor de judecată, neputând face obiect de analiză în recurs, fiind o chestiune de netemeinicie, ci nu de nelegalitate, incompatibilă cu structura acestei căi de atac.

Pentru aceste considerente, constatând legalitatea deciziei recurate, sub aspectele deduse judecăţii pe calea prezentului recurs incident, în raport de prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de recurentul-pârât B. în recurs, având în vedere că instanţa de control judiciar urmează să respingă ambele recursuri, astfel încât, atât recurenta-reclamantă cât şi recurentul-pârât sunt în culpă procesuală pentru respingerea propriei căi de atac, dar parte câştigătoare în calea de atac a adversarului, Înalta Curte va obliga părţile cu interese contrare la suportarea reciprocă a cheltuielilor de judecată, urmând să dispună compensarea lor până la concurenţa sumei celei mai mici, în aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

Totodată, va obliga recurentul-pârât B. la plata sumei de 44.229,14 RON (51048,14 - 6819), către recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând diferenţa rezultată în urma compensării cheltuielilor făcute de ambele părţi, reţinând în acest sens, culpa procesuală a acestuia în raport cu cheltuielile făcute de recurenta-reclamantă în această etapă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.A. şi de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 75/A din 31 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul pârât B. la plata sumei de 44.229,14 RON, către recurenta reclamantă S.C. A. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 453 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2017.