Scope of restitution claim under Law 10/2001: prohibition of double recovery and preclusion of expanding claim scope beyond original notification

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin contestaţia înregistrată la data de 4 iunie 2007 pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, sub nr. x/109/2007, reclamantele A. şi B. au solicitat, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Piteşti, prin primar, desfiinţarea în parte a dispoziţiei nr. 2813/2007 emisă de pârât, cu privire la refuzul acordării despăgubirilor băneşti pentru suprafaţa de teren de 5.000 mp din Piteşti, str. Craiovei, judeţul Argeş şi obligarea acestuia la acordarea de despăgubiri băneşti pentru respectivul teren.

Prin sentinţa nr. 282 din 23 decembrie 2009 pronunţată în dosar nr. x/2007, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins acţiunea şi a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993 pronunţată de Judecătoria Piteşti, reclamantele au fost puse în posesie cu suprafaţa de 10 ha pe raza municipiului Piteşti, pentru care li s-a eliberat titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, iar această hotărâre judecătorească a avut la bază şi actele de proprietate pentru terenul din str. Craiovei, pct. "la x". Reclamantele s-au folosit de aceleaşi documente depuse şi în susţinerea cererii formulate potrivit Legii nr. 18/1991, din care rezultă că autorii lor au dobândit suprafaţa totală de 10.000 mp., din care 5.000 mp preluaţi prin Decretul de expropriere nr. 1013/1965, iar pentru diferenţa de 5000 mp au primit despăgubiri în cuantum de 32.955,42 RON.

Prin decizia nr. 24 din 20 aprilie 2012 pronunţată în dosar nr. x/2007, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul reclamantelor împotriva sentinţei mai sus menţionate, a admis contestaţia şi a anulat, în parte, dispoziţia nr. 2813 din 25 aprilie 2007 emisă de Municipiul Piteşti, prin primar, dispunând acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru terenul în suprafaţă de 5.000 mp din Piteşti, str. Craiovei, judeţul Argeş; a menţinut, în rest, dispoziţia contestată şi a obligat pârâtul la plata sumei de 1.003,40 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către apelante, reprezentând onorariu expert.

În adoptarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993 pronunţată de Judecătoria Piteşti a fost admisă în parte plângerea formulată de B. împotriva hotărârii Comisiei Judeţene de Fond Funciar şi s-a constatat că aceasta şi C. au dreptul să le fie reconstituită proprietatea în natură pe un teren de 10 ha situat pe raza municipiului Piteşti. Nu s-a stabilit amplasamentul terenului cu indicarea punctului unde se află, faţă de competenţa stabilită instanţei de Legea nr. 18/1991 nefiind posibilă o astfel de precizare, astfel cum rezultă din considerentele sentinţei, ultimul alineat.

S-a reţinut şi că prin sentinţa civilă nr. 197 din 26 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Argeş a fost respinsă contestaţia formulată de aceleaşi reclamante împotriva dispoziţiei nr. 2816/2007 emisă de Primarul Municipiului Piteşti, prin care se solicitau despăgubiri băneşti pentru un teren în suprafaţă de 5.000 mp situat în Piteşti, Prelungirea Craiovei, sentinţă irevocabilă, urmare respingerii apelului formulat de reclamante prin decizia civilă nr. 71/A din 19.05.2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti şi constatării nulităţii recursului prin decizia nr. 4865 din 07 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Din raportul de expertiză tehnică efectuat în apel, cât şi din completarea acestuia, instanţa a reţinut că terenul în litigiu este diferit atât de cel în suprafaţă de 10 ha pentru care reclamantele au beneficiat de dispoziţiile Legii nr. 18/1991, cât şi de cel ce a format obiectul dispoziţiei nr. 2816/2007. Terenul ce face obiectul prezentei contestaţii este situat în Piteşti, între str. Exerciţiu şi Calea Craiovei şi nu se învecinează cu terenurile din punctul "I.", nefiind atribuit apelantelor prin sentinţa civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993.

Terenul din decizia civilă nr. 71/A din 19.05.2010 a fost solicitat de reclamante în acelaşi punct "I.", în care prin sentinţa civilă nr. 8265/1993 s-a stabilit dreptul de proprietate în favoarea acestora asupra unei suprafeţe de 10 ha.

S-a concluzionat că terenul în litigiu nu face parte din suprafaţa de 5 ha solicitată în pct. "I." pentru care acţiunea a fost respinsă.

În dosarele soluţionate prin sentinţa civilă nr. 8265/1993 şi decizia civilă nr. 71/2010 nu a fost identificat Decretul de expropriere nr. 1013 din 31 decembrie 1965. S-a constatat astfel că în mod greşit instanţa de fond a respins contestaţia, reţinând, în baza unui probatoriu incomplet, că terenul în suprafaţă de 5.000 m.p. face parte din cel în suprafaţă de 10 ha reconstituit pe Legea nr. 18/1991.

Prin decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul pârâtului Municipiul Piteşti, prin primar împotriva deciziei instanţei de apel, pe care a casat-o şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Instanţa de recurs a reţinut că îndreptăţirea reclamantelor de a beneficia de măsurile reparatorii solicitate în procedura Legii nr. 10/2001, pentru nedovedirea acceptării succesiunii bunicilor ori pentru motivul neprocurării unui certificat de moştenitor de pe urma acestora, nu poate face obiectul cenzurii în recurs întrucât aspectele criticate au fost considerate ca fiind dezlegate cu ocazia soluţionării notificării şi nu mai pot fi invocate în faţa instanţei de către emitentul actului contestat.

Instanţa supremă a constatat că nu s-a stabilit cu certitudine dreptul de proprietate, ca întindere, ţinându-se cont totodată şi de faptul că s-a dispus deja restituirea în natură a unei suprafeţe de 10 ha în procedura Legii nr. 18/199, iar pentru o suprafaţă de 5000 mp a mai existat un litigiu pe Legea nr. 10/2001.

Întrucât s-a făcut referire la raportul de expertiză efectuat în dosarul de apel din care ar rezulta că terenul în litigiu este diferit atât de cel în suprafaţă de 10 ha pentru care reclamantele au beneficiat de dispoziţiile Legii nr. 18/1991, cât şi de cel ce a format obiectul dispoziţiei nr. 2816/2007, trebuie să se verifice dreptul reclamat în prezentul dosar şi prin procedurile declanşate şi soluţionate deja, sub aspectul amplasamentului iniţial. Nu este suficientă în soluţionarea prezentei cauze poziţionarea terenului solicitat în raport de cel restituit în procedura Legii nr. 18/1991 şi cel solicitat în celălalt dosar pe Legea nr. 10/2001.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât s-a reţinut în apel că în hotărârea de reconstituire a dreptului asupra celor 10 ha nu s-a stabilit amplasamentul terenului cu indicarea punctului unde se află, iar pârâtul susţine că punerea în posesie pentru această suprafaţă de 10 ha s-a realizat din rezerva statului, întrucât terenul deţinut de autori era ocupat de blocuri de locuinţe, despre care s-ar face vorbire în raportul de expertiză tehnică efectuat în prezenta cauză.

În ipoteza în care reconstituirea terenului în procedura Legii nr. 18/1991 s-a făcut pe un alt amplasament, care în mod evident nu are aceeaşi poziţionare cu cel situat pe vechiul amplasament, este necesar să se stabilească dreptul reclamat în procedura respectivă, pentru a se evita astfel o dublă reparaţie în ipoteza în care acesta este acelaşi.

S-a apreciat că, aceeaşi verificare se impune şi faţă de imobilul ce a făcut deja obiectul unei proceduri declanşată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 490 din 4 iunie 2014 pronunţată în dosar nr. x/2007* în rejudecare, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins apelul reclamantelor împotriva hotărârii de primă instanţă.

În rejudecare, instanţa de apel a reţinut, pe baza înscrisurilor depuse de reclamante în cauză, că autoarea acestora a avut în proprietate o suprafaţă totală de 6,35 ha. La data apariţiei Legii nr. 18/1991, reclamantele au obţinut întreaga suprafaţă de teren, conform hotărârilor judecătoreşti aflate la dosar.

Din expertiza efectuată de expert D. a rezultat că suprafaţa deţinută de autorii reclamantelor anterior exproprierii şi cedării terenurilor către CAP era de 6,35 ha, iar pentru tot terenul acestea au obţinut reconstituirea dreptului de proprietate conform tot unei legi speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 18/1991. Este adevărat că terenul solicitat, de 5000 m.p., se afla în alt punct decât cel pentru care li s-a reconstituit dreptul de proprietate, însă şi acesta face parte din întreaga suprafaţă de 6,35 ha cât au avut autorii lor, astfel că reclamantele nu pot solicita şi obţine o dublă reparaţie pentru terenul ce a aparţinut autorilor.

Prevederile Legii nr. 10/2001 au un caracter de complinire în raport cu alte acte normative de reparaţie adoptate anterior anului 2001, inclusiv în raport cu Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000. Altfel spus, în măsura în care prejudiciile cauzate foştilor proprietari prin măsurile abuzive de preluare a proprietăţilor lor în perioada 1945 - 1989 nu au fost reparate în baza acestor legi, persoana îndreptăţită va putea să solicite repararea în natură sau prin echivalent a prejudiciului suferit, conform Legii nr. 10/2001.

Reclamantele au făcut însă demersuri şi au redobândit dreptul lor de proprietate asupra întregului teren de 10 ha, aşa încât nu pot obţine o dublă reparaţie asupra aceluiaşi teren.

Prin decizia nr. 3329 din 27 noiembrie 2014, pronunţată în dosar nr. x/2007*, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantelor împotriva deciziei mai sus arătate, pe care a casat-o decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Instanţa de recurs a reţinut că limitele cadrului procesual au fost fixate prin decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2013 pronunţată de instanţa supremă, prin care a fost casată decizia nr. 24 din 20 aprilie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, cu trimitere spre rejudecare, întrucât nu s-a stabilit cu certitudine dreptul de proprietate invocat de către contestatoare, având în vedere că în favoarea lor s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 10 ha în teren în temeiul Legii nr. 18/1991, suprafaţa de 5.000 mp făcând obiectul cererii de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pentru lămurirea corectă a situaţiei de fapt, instanţei de trimitere i s-a indicat să stabilească dreptul care face obiectul contestaţiei pentru a se evita o dublă reparaţie, respectiv suprafaţa de 5.000 mp, situat pe raza municipiului Piteşti, str. Craiovei, judeţul Argeş, nefiind suficientă în cercetarea judecătorească poziţionarea terenului solicitat, în raport de acela care a făcut obiectul Legii nr. 18/1991 şi cel solicitat în cauza întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 1967 din 4 octombrie 2016 pronunţată în dosar nr. x/2007 Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în a doua rejudecare, a admis apelul reclamantelor, a admis în parte contestaţia, a anulat dispoziţia nr. 2813/2007, emisă de Primarul Municipiului Piteşti, a constatat că reclamantele sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru suprafaţa de 5.000 mp, situată pe raza Municipiului Piteşti, str. Craiovei, potrivit Legii nr. 10/2001 şi a obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 2.300 RON, stabilind onorariul definitiv pentru expert la suma de 800 RON.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, în justificarea dreptului de proprietate, reclamantele au arătat că de la autorul comun, în baza Decretului de expropriere nr. 1013/1965, a fost expropriată o suprafaţă totală de 1,2 ha teren, situată pe raza municipiului Piteşti, str. Craiovei, judeţul Argeş, din care primarul municipiului Piteşti a propus plata de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, rămânând o suprafaţă de 5000 mp nerestituită, potrivit actului normativ evocat, diferită de suprafaţa de 10 ha, restituită în temeiul Legii nr. 18/1991.

Prin Dispoziţia nr. 2813/2007, emisă de primarul municipiului Piteşti, a fost respinsă cererea petiţionarelor A. şi B., de plata despăgubirilor băneşti pentru suprafaţa de 5000 mp teren, cu argumentul că acestea nu au făcut dovada dreptului de proprietate pentru o suprafaţă de teren suplimentară celei restituite în procedura Legii nr. 18/1991.

Referatul Primăriei Municipiului Piteşti, privind notificarea din 04 iunie 2001, este însă în contradicţie cu dispoziţia emisă, pentru că în conţinutul acestuia s-a recunoscut trecerea suprafeţei de 5.000 mp teren şi construcţie în proprietatea statului în baza decretului de expropriere, proprietarul expropriat fiind despăgubit la acea dată cu suma de 28.806,56 RON.

Suprafaţa expropriată a rezultat şi din anexa Decretului de expropriere nr. 1013 din 31 decembrie 1965, act care confirmă trecerea dreptului de proprietate asupra terenului de la autorii contestatoarelor F. şi E., în proprietatea statului.

Pentru evitarea unei duble reparaţii se impunea stabilirea cu certitudine a regimului juridic al imobilului în cauză, în sensul dacă acesta a fost restituit în procedura Legii nr. 18/1991, făcând parte din suprafaţa totală de 10 ha, restituită petiţionarelor sau, dimpotrivă, suprafaţa de 5.000 mp, situată pe raza municipiului Piteşti, str. Craiovei, judeţul Argeş, reprezintă un imobil distinct, nerestituit, al cărui regim juridic este reglementat de Legea nr. 10/2001.

Pentru lămurirea acestei situaţii de fapt, a fost efectuat în cauză un raport de expertiză tehnică, prin intermediul căruia s-a concluzionat că amplasamentul suprafeţei de 5000 mp, care a făcut obiectul notificării în baza Legii nr. 10/2001, nu este identic cu amplasamentul suprafeţei de 10 ha teren, care face obiectul titlului de proprietate din 21 noiembrie 1995, emis în baza Legii nr. 18/1991 petiţionarelor.

Suprafaţa de 5.000 mp a fost identificată de către expert şi în raport de actele de proprietate ale autorilor apelantelor, respectiv a actului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1928, operaţie în urma căreia s-a concluzionat, de asemenea, că autorii apelantelor au dobândit în patrimoniul lor imobilul, iar după expropriere pe teren au fost edificate blocuri de locuinţe, astfel că în prezent este ocupat de construcţii şi alte detalii de sistematizare, potrivit schiţei anexă la raportul de expertiză tehnică.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, pot face obiectul operaţiei de restituire şi imobilele expropriate, dacă nu au fost executate lucrările de interes public pentru care statul a dispus măsura transferului de proprietate.

Regula restituirii este aceea reglementată de art. 3 din actul normativ evocat, plata de despăgubiri urmând a se dispune, când restituirea în natură nu este posibilă ca urmare a construcţiilor sau altor detalii de sistematizare care afectează imobilul. Cum suprafaţa de 5.000 mp solicitată de către reclamante, potrivit identificării în raportul de expertiză tehnică, este ocupată de construcţii şi alte detalii de sistematizare, sigura modalitate de restituire este aceea de acordare a despăgubirilor băneşti.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., reclamantele A. şi Micşa B., formulând următoarele critici de nelegalitate:

- Hotărârea atacată nu conţine motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) întrucât deşi în analiza sa porneşte de la afirmaţia reclamantelor, în sensul că de la autorul comun a fost expropriată o suprafaţă de 1,2 ha teren, instanţa de apel se referă în considerentele ulterioare ale deciziei exclusiv la suprafaţa de 5.000 mp, iar soluţia adoptată în dispozitiv priveşte tot această suprafaţă, ignorându-se astfel contestaţia formulată ce făcea vorbire de 1,2 ha. De altfel, la aceeaşi suprafaţă de 5.000 mp teren se referă instanţa de apel şi atunci când fixează obiectivele expertizei topografice dispuse ca urmare a deciziei de casare.

Instanţa de apel nu justifică raţiunile pentru care a înlăturat solicitarea vizând suprafaţa de 1,2 ha astfel cum a fost precizată în contestaţie şi dovedită cu acte, nu motivează înlăturarea actului de vânzare-cumpărare din 23 martie 1931 şi a actelor fostelor autorităţi locale (cererea autorului reclamantelor înregistrată din 27 iunie 1966 la Sfatul Popular al Regiunii Argeş, răspunsul din 06 decembrie 1966 la această cerere privind achitarea întregii suprafeţe expropriate, răspunsul Consiliului Popular al Judeţului Argeş-Comitetul Executiv înregistrat din 06 martie 1973 privind suma plătită cu titlu de despăgubire pentru suprafaţa de 5.000 mp expropriată prin Decretul nr. 1013/1965).

Astfel fiind, nu există o motivaţie a admiterii în parte a contestaţiei.

- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora prin "imobile preluate abuziv" se înţelege "orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat" (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

Sub acest aspect, recurentele-reclamante arată că instanţa de apel a ignorat total susţinerile din contestaţie privind preluarea efectivă a suprafeţei de 1,2 ha, adică a unei suprafeţe mai mari decât cea prevăzută în decretul de expropriere (5000 mp), nedispunând a se face cercetări în acest sens (a ignorat actul de vânzare-cumpărare nr. x/1931) şi nepronunţându-se asupra acestei chestiuni.

Pornind de la aceste motive, recurentele-reclamante susţin că instanţa de apel a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului (în ceea ce priveşte suprafaţa ce excede celei din decretul de expropriere) şi, întrucât modificarea hotărârii nu e posibilă fără administrarea de probe noi (completarea expertizei topografice cu transpunerea în teren a actului de vânzare-cumpărare nr. 1286/1931), au solicitat casarea cu trimitere a deciziei atacate

Împotriva aceleiaşi decizii a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., şi pârâtul Municipiul Piteşti, care a susţinut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii din apel:

- Reclamantele nu au făcut dovada acceptării succesiunii de pe urma socrului/bunicilor şi nici nu au depus un certificat de moştenitor pentru a-şi dovedi calitatea de succesoare în drepturi faţă de E., folosindu-se doar de acte de stare civilă, chestiune referitor la care instanţa de apel nu s-a pronunţat prin hotărârea pronunţată.

Recurentul-pârât susţine că instanţa de apel era datoare să verifice calitatea procesuală activă a persoanelor îndreptăţite, indiferent de aspectul că respingerea notificării s-a întemeiat pe elemente relative la situaţia de fapt ori că excepţia a fost invocată direct în apel.

- Soluţia pe fond adoptată de instanţa de apel este nelegală, apreciindu-se greşit că reclamantele ar mai fi îndreptăţite să primească despăgubiri pentru terenul de 5.000 mp, în condiţiile în care acestea au fost deja despăgubite pentru preluarea realizată de stat prin restituirea în natură a suprafeţei de 10 ha prin sentinţa nr. 8265/1993. Pentru suprafaţa de 10 ha celor două reclamante li s-a emis titlul de proprietate din 02 noiembrie 1995, astfel încât prin prezenta acţiune acestea nu mai sunt îndreptăţite la despăgubiri. Pe de altă parte, prin decretul de expropriere nr. 1013 din 31 decembrie 1965 s-a expropriat suprafaţa de 5.000 mp, restul terenului fiind administrat şi stăpânit de autorii reclamantelor, F. şi E.

În cauză nu s-a făcut dovada continuităţii dreptului de proprietate a terenului rămas în proprietatea lui F. şi F. Relevantă în acest sens este declaraţia numitei A. autentificată din 11 octombrie 1996 depusă o dată cu actele ce au stat la baza soluţionării notificării, din care rezultă că întregul drept de proprietate ce a aparţinut autorilor săi a fost de 10.000 mp, iar exproprierea s-a făcut numai pentru suprafaţa de 5.000 mp şi casa de locuit.

Terenul a fost atribuit în natură, fiind puse în posesie B. şi C., iar pentru construcţii au fost acordate despăgubiri la momentul preluării.

Motivarea instanţei de apel este total nefondată, fiind bazată numai pe raportul de expertiză tehnică care este total neprofesional, obiecţiunile formulate referitor la acesta fiind, în mod greşit, respinse de către instanţă.

Deşi instanţa reţine că terenul în suprafaţă de 5.000 mp se află pe str. Craiovei, iar cel restituit în natură se află în pct. "I.", punerea în posesie la acel moment pentru întreaga suprafaţă de 10 ha s-a realizat din rezerva statului, întrucât terenul deţinut de autorii reclamantelor era ocupat de blocurile de locuinţe despre care se face vorbire în raportul de expertiză.

Astfel, autorii F. şi E. nu au deţinut niciodată teren în pct. "I.", singura lor proprietate fiind la imobilul din Piteşti, str. Craiovei, sens în care există identitate de bun, aspect dovedit cu actele existente în dosarele a căror ataşare a fost solicitată la prezenta cauză, respectiv, dosar nr. x/2007 al Tribunalului Argeş şi dosar nr. x/1993 al Judecătoriei Piteşti.

Prin reţinerea faptului că reclamantele sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 5.000 mp instanţa de apel a dat o greşită interpretare juridică actului dedus judecăţii, îmbogăţind astfel, fără just temei, pe acestea, o dată prin atribuirea terenului în anul 1993 şi în prezent prin acordarea de despăgubiri.

- În mod greşit instanţa de apel a obligat pârâtul la plata sumei de 2.300 RON cheltuieli de judecată, sumă exagerată în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi pe care instanţa, în baza rolului activ, o putea redimensiona.

Analizând recursurile declarate, Înalta Curte apreciază asupra acestora, potrivit celor ce urmează.

Recursul reclamantelor, prin criticile formulate, ridică o problemă de cadru procesual, acestea înţelegând să se plângă faţă de absenţa din considerentele deciziei atacate a motivelor pentru care instanţa de apel "a înlăturat solicitarea noastră pentru suprafaţa de 1,2 ha", pretinzându-se că astfel ar fi fost ignorată contestaţia formulată.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurentele-reclamante au susţinut că în mod nepermis considerentele şi dispozitivul hotărârii atacate se referă exclusiv la suprafaţa de 5.000 mp teren, deşi în contestaţia formulată au precizat suprafaţa de 1,2 ha teren, observată ca atare de instanţă şi dovedită cu înscrisuri (contractul de vânzare-cumpărare din 23 martie 1931, cererea lui F. înregistrată din 27 iunie 1966 la Sfatul Popular al Regiunii Argeş, răspunsul din 6 decembrie 1966 al aceleiaşi autorităţi, răspunsul Consiliului Popular al Judeţului Argeş - Comitetul Executiv din 6 martie 1973).

Înalta Curte reţine, faţă de aceste critici, că la data de 4.06.2007, reclamantele au învestit Tribunalul Argeş cu soluţionarea contestaţiei lor, formulată în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, împotriva dispoziţiei nr. 2813/2007 emisă de Primarul Municipiului Piteşti, solicitând desfiinţarea în parte a acesteia, numai cu privire la refuzul acordării despăgubirilor băneşti pentru suprafaţa de 5.000 mp teren din Piteşti, str. Craiovei, judeţul Argeş, şi obligarea Municipiului Piteşti la acordarea despăgubirilor băneşti pentru respectivul teren.

Litigiul astfel conturat a avut la bază notificarea celor două reclamante formulată în baza Legii nr. 10/2001 şi înregistrată din 4 iunie 2001, iniţial, la Prefectura Argeş, prin care au solicitat acordarea despăgubirilor băneşti pentru imobilul preluat abuziv în temeiul Decretului nr. 1013/1965, situat în str. Craiovei, compus - potrivit descrierii acestora - din teren în suprafaţă de 5.000 mp şi construcţie din 7 camere, bucătărie, magazie, grajd, saivan şi anexe.

Potrivit menţiunilor din notificare, confirmate de înscrisurile din dosarul administrativ, odată cu aceasta au fost depuse ca înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate două acte de vânzare-cumpărare, unul referitor la o suprafaţă de 500 mp, autentificat din 7 iulie 1936, iar altul referitor la o suprafaţă neprecizată, autentificată din 6 februarie 1928.

Contrar susţinerilor recurentelor-reclamante, în sensul că în cererea introductivă de instanţă s-ar fi referit la întreaga ori reala suprafaţă de teren ce ar fi fost preluată autoarei lor cu ocazia exproprierii realizată de stat în baza Decretului nr. 1013/1965, respectiv suprafaţa de 1,2 ha, se reţine că pretenţiile deduse judecăţii prin contestaţia la dispoziţia Primarului Municipiului Piteşti au vizat exclusiv suprafaţa de 5.000 mp de teren din str. Craiovei şi că nicio modificare ori precizare a cererii introductive nu a avut loc pe parcursul judecăţii.

De altfel, obiectul cercetării judecătoreşti a tuturor instanţelor care s-au pronunţat în cauză pe parcursul celor două cicluri procesuale anterioare de judecată l-a constituit - în acord cu principiul disponibilităţii părţilor şi în mod necontestat de către reclamante - situaţia juridică a terenului în suprafaţă de 5.000 mp situat în municipiul Piteşti, str. Craiovei , preluat de stat în baza Decretului nr. 1013/1965.

Singura şi prima oară când reclamantele au criticat o nedevoluare integrală a fondului pretenţiilor lor cu referire la activitatea unei instanţe de fond, în speţă cea de apel, sub aspectul nerezolvării pretenţiilor vizând suprafaţa de teren de 5.000 mp ce excede celei atestată de decretul de expropriere şi pentru care afirmă că ar fi dovedit dreptul prin depunerea la dosar a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1931, este actualul recurs.

Este adevărat că prin apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei civile nr. 282 din 23 decembrie 2009, ce a făcut obiectul controlului judiciar şi prin decizia atacată cu prezentul recurs, acestea se referă în motivare la "terenul din str. Craiovei în suprafaţă de 1,2 ha" ca fiind expropriat prin Decretul nr. 1013/1965 odată cu casa care se afla pe acesta şi la modalitatea în care autorităţile locale de la acea vreme ar fi despăgubit pe proprietari pentru ambele suprafeţe de câte 5.000 mp. Cu toate acestea, solicitarea din apelul declarat de reclamante împotriva hotărârii de primă instanţă a fost aceea de încuviinţare a efectuării unei alte expertize topo "care să transpună în teren toate actele noastre de proprietate primare existente la dosar în vederea identificării terenului de 5.000 mp care se află în str. Craiovei, ce face obiectul acestui dosar, având în vedere că expertul nu a identificat suprafaţa de teren de 5.000 mp pentru care am solicitat despăgubiri (…)".

Este adevărat şi că, la o distanţă în timp de 6 ani de zile de acest moment, după parcurgerea a încă două cicluri procesuale în cauză, respectiv în anul 2016 şi în timp ce se aflau în faţa instanţei de apel ce a pronunţat decizia atacată cu prezentul recurs, prin obiecţiunile formulate la expertiza G., reclamantele au cerut o completare a expertizei în vederea transpunerii în teren a actului primar nr. 1286 din 23 martie 1931 (diferit, deci, de cele două titluri de proprietate de care s-au prevalat în faza administrativă şi judiciară de soluţionare a notificării), referitor la suprafaţa de 4.200 mp teren, pretins a avea acelaşi amplasament cu cel supus verificării în dosar - aşadar, str. Craiovei -, invocându-se că ar fi vorba despre un act "regăsit" de parte.

Înalta Curte notează că "actul regăsit" şi adus de reclamante în prezenta cauză în ultimul ciclu procesual al acesteia nu constituie decât unul din titlurile de proprietate invocate de acestea şi în dosar nr. x/2007 (regăsit în copie la fila 17 a acestui dosar) pentru a-şi dovedi pretenţiile în legătură cu celălalt teren solicitat în procedura Legii nr. 10/2001, în suprafaţă de 5 ha, despre care au susţinut acolo că ar fi fost situat în Piteşti, str. Prelungirea Craiovei, punctul "I." - amplasament despre care, de altfel, acestea au afirmat permanent în litigiul actual că ar fi distinct, diferit de cel din str. Craiovei. Acel litigiu a fost soluţionat în mod definitiv prin decizia nr. 71/A din 19 mai 2010 a Curţii de Apel Piteşti (rămasă irevocabilă prin constatarea nulităţii recursului reclamantelor) în sensul respingerii pretenţiilor, reţinându-se că terenul solicitat în procedura Legii nr. 10/2001, de 5 ha, fusese restituit în baza Legii nr. 18/1991, în cuprinsul celor 10 ha deja retrocedate şi cu care reclamantele au fost puse în posesie.

Înalta Curte mai reţine că pentru prima oară pe parcursul actualului litigiu, prin concluziile orale, şi prin notele de concluzii formulate la 19.09.2016, în faţa instanţei de apel, reclamantele au solicitat explicit ca soluţia instanţei să privească întreaga suprafaţă de 10.000 m.p. de teren cât au susţinut că a deţinut autoarea lor în str. Craiovei şi că ar fi fost preluat de stat, pretinzând că cererea iniţială pentru 5.000 de m.p. teren ar fi fost modificată în procedura administrativ-jurisdicţională, conform art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine nu numai că dispoziţiile legale ale art. 132 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. nu pot constitui temei al modificării vreunei cereri de chemare în judecată - deoarece situaţia premisă a textului este aceea a cazurilor în care modificarea unor elemente ale cererii nu atrage şi consecinţa juridică a modificării acesteia -, dar şi că, dat fiind specificul litigiului şi cadrul normativ aplicabil acestuia, respectiv normele speciale ale Legii nr. 10/2001, nu era posibilă o modificare a cererii de maniera indicată de recurente nici în faza administrativă şi nici în cea judiciară a litigiului.

Aceasta întrucât, potrivit art. 1 şi 22 din Legea nr. 10/2001 rep., imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 se restituie persoanelor îndreptăţite la cerere, care îmbracă forma unei notificări şi care este supusă unui termen limită de decădere (respectiv de 1 an de zile de la data intrării în vigoare a legii) a cărui nerespectare atrage consecinţa pierderii dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art. 22 alin. (5) din lege.

Prin urmare, întrucât în dosarul administrativ al notificării există doar notificarea prin care reclamantele au solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în str. Craiovei compus din teren în suprafaţă de 5.000 m.p. şi construcţie, pentru a pretinde existenţa unei modificări a obiectului pretenţiilor lor, care să privească o suprafaţă de 10.000 m.p., acestea ar fi trebuit să probeze formularea în aceleaşi condiţii - adică în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din lege - a unei alte notificări care să privească suprafaţa suplimentară de încă 5.000 m.p. teren.

Fiind vorba despre drepturi supuse şi unor condiţii formale de recunoaştere, nicio modificare a cererii iniţiale nu ar fi putut avea loc, după cum, fără temei au pretins reclamantele, nici în faza administrativă, dar cu atât mai puţin în faza judiciară a litigiului, în absenţa unei notificări formulate cu respectarea art. 22 din lege care să privească terenul suplimentar indicat.

Orice modificare asupra obiectului cererii de restituire formulată de reclamante în baza Legii nr. 10/2001 nu putea avea loc decât în cadrul legal oferit de art. 22 din Legea nr. 10/2001 rep. adică prin formularea în termenul legal a unei notificări suplimentare, pentru legala învestire a instanţelor, o astfel de modificare nefiind supusă doar cerinţelor procedurale instituite prin dispoziţiile art. 132 din C. proc. civ., care nici acestea nu au fost atinse în cauză, precum s-a arătat.

Astfel fiind, neexistând o cerere (notificare) de restituire în baza Legii nr. 10/2001 care să se refere la terenul de 1,2 ha din Calea Craiovei, municipiul Piteşti şi neexistând nicio cerere (contestaţie) adresată instanţelor judecătoreşti cu un astfel de conţinut, nu se poate reţine că exista obligaţia instanţei de apel (a cărei activitate a fost criticată) de a motiva soluţia adoptată cu referire la vreo suprafaţă de teren, alta decât cea arătată prin notificarea reclamantelor şi prin contestaţia formulată la dispoziţia nr. 2813/2007 a Primarului Municipiului Piteşti, de 5.000 de m.p. (teren cu construcţie) din Calea Craiovei. Tot astfel, nu se poate reţine că exista vreo obligaţie a instanţei de apel de a se pronunţa prin dispozitivul hotărârii asupra unei inexistente cereri de restituire a 1,2 ha teren, dovedindu-se astfel ca fiind total lipsite de fundament criticile recurentelor prin care semnalau lipsa din cuprinsul hotărârii a motivelor pe care se sprijină aceasta ori a motivelor pentru care ar fi fost înlăturată solicitarea lor pentru restituirea suprafeţei de 1,2 ha, ignorarea contestaţiei formulate în care s-ar fi referit la această suprafaţă de teren, nedevoluarea fondului litigiului în ceea ce priveşte suprafaţa ce excede celei atestată de decretul de expropriere ori nemotivarea înlăturării actului de vânzare-cumpărare nr. 1286 din 23 martie 1931 şi a documentelor fostelor autorităţi locale.

Nefiind legal învestită - din punct de vedere al dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 rep. şi/sau al normelor procedurale ale art. 132 din C. proc. civ. - cu soluţionarea unei cereri de restituire care să privească terenul în suprafaţă de 1,2 ha, instanţa de apel nu era ţinută de analiza unor probe care, într-adevăr, au fost depuse la dosar (spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare din 23 martie 1931 "regăsit" de parte şi depus în acest litigiu în ultima judecată de apel, fila 88-89 dosar apel, după pierderea irevocabilă a cauzei ce a făcut obiectul dosar nr. x/2007 în care, pe baza aceluiaşi act, s-a cerut restituirea altui teren, de 5 ha, indicat ca având alt amplasament "I.", ori adresele provenind de la fostele autorităţi locale) dar care, prin raportare la obiectul dedus judecăţii apar ca străine cauzei ori ca lipsite de relevanţă în soluţionarea acesteia.

Astfel fiind, analiza celei de-a doua critici a recursului reclamantelor, prin care se invocă o neaplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 cu referire la terenul pretins ca preluat de stat excedentar celui de 5.000 m.p. menţionat în Decretul de expropriere nr. 1013/1965 şi care face obiectul litigiului, apare ca lipsită de utilitate, dat fiind contextul procesual al cauzei, analizat în cele de mai sus, şi concluzia dedusă cu ocazia examinării celei dintâi critici a acestui recurs, în sensul că terenul menţionat de recurente nu a făcut obiectul litigiului.

Pentru motivele reţinute anterior, recursul reclamantelor se dovedeşte a fi nefondat, astfel că va fi respins în consecinţă.

Recursul pârâtului Municipiul Piteşti vizează, în esenţă, problema de fond a litigiului, respectiv aceea a identităţii de bun între terenul atribuit în natură prin sentinţa civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993 a Judecătoriei Piteşti şi cel ce face obiectul prezentei cauze, acesta constituind, de altfel, şi motivul pentru care entitatea învestită cu soluţionarea notificării a respins cererea reclamantelor de restituire prin echivalent a terenului de 5.000 m.p. situat în Calea Craiovei, municipiul Piteşti.

Prealabil dezbaterii acestei probleme, recurentul-pârât a susţinut, aşa cum a mai făcut-o şi prin recursul său anterior soluţionat prin decizia civilă nr. 3 din 15 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că reclamantele nu ar fi făcut dovada acceptării succesiunii de pe urma bunicii/soacrei E., dar nici de pe urma bunicului/socrului F., la dosar fiind depuse doar acte de stare civilă care, în opinia acestuia, nu pot suplini certificatul de moştenitor sau dovada acceptării succesiunii realizată în condiţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte reţine că această critică nu mai putea fi reluată în actualul recurs al pârâtului, de vreme ce acesteia i s-a răspuns deja prin precedenta decizie de recurs pronunţată în cauză, care este o hotărâre irevocabilă şi se impune judecăţilor ulterioare în privinţa problemelor de drept dezlegate, cu putere de lucru judecat. Astfel, cu ocazia pronunţării deciziei de casare nr. 3 din 15 ianuarie 2013, analizând aceeaşi critică a pârâtului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că limitele de judecată ale contestaţiei formulate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sunt date de motivele pentru care notificarea a fost respinsă, observând în cazul dedus prezentei judecăţi că motivele de respingere au vizat aspecte de fond în legătură cu dreptul solicitat, iar nu aspecte ce ţin de calitatea de persoane îndreptăţite a notificatoarelor. În acest condiţii, cele criticate prin recurs relative la calitatea de persoane îndreptăţite a notificatoarelor, au fost considerate ca fiind dezlegate (şi, deci, depăşite) cu ocazia soluţionării notificării, nemaiputând fi invocate în faţa instanţei de emitentul actului contestat.

Beneficiind deja de o dezlegare irevocabilă, care i se opunea cu puterea lucrului judecat, instanţa de apel nu mai era ţinută să reanalizeze problema vizând nedovedirea calităţii de succesoare de către cele două reclamante, după cum a criticat recurentul-pârât, iar pentru aceleaşi raţiuni nici prezenta hotărâre nu va mai analiza critica acestuia referitoare la nedovedirea calităţii de succesoare în drepturi a reclamantelor.

În ceea ce priveşte criticile legate de fondul cauzei, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiate, iar sub acest aspect analiza va porni tot de la dezlegările irevocabile ale deciziei de casare nr. 3 din 15 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a reţinut că, la momentul pronunţării sale, nu se stabilise cu certitudine dreptul de proprietate, ca întindere, ţinându-se cont şi de faptul că s-a dispus deja restituirea în natură a unei suprafeţe de 10 ha în procedura Legii nr. 18/1991 şi că a mai existat un litigiu pe Legea nr. 10/2001 pentru un alt teren.

Arătând că este esenţial să se verifice dreptul reclamat în prezentul dosar şi prin procedurile declanşate şi soluţionate deja, sub aspectul amplasamentului iniţial, Înalta Curte a adăugat că nu este suficientă în soluţionarea prezentei cauze poziţionarea terenului solicitat în raport de cel restituit în procedura Legii nr. 18/1991 şi cel solicitat în celălalt dosar pe Legea nr. 10/2001. Aceasta cu atât mai mult cu cât în procedura de reconstituire pe Legea nr. 18/1991 nu s-a stabilit amplasamentul terenului cu indicarea punctului unde se află.

De asemenea s-a precizat că, "În ipoteza în care reconstituirea terenului în procedura Legii nr. 18/1991 s-a făcut pe un alt amplasament, este necesar să se stabilească dreptul reclamat în procedura respectivă pentru a se evita astfel o dublă reparaţie în ipoteza în care acesta este acelaşi".

Or, fără a da curs acestor îndrumări lămuritoare pentru rezolvarea corectă a cauzei (la a căror aplicare a obligat şi decizia de casare nr. 3329/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), instanţa de rejudecare, deşi reţine că are de stabilit cu certitudine dacă terenul solicitat actual în procedura Legii nr. 10/2001 a fost sau nu deja restituit reclamantelor în procedura Legii nr. 18/1991 în cuprinsul celor 10 ha, dezleagă această problemă exclusiv pe baza unui raport de expertiză tehnică nou administrat care concluzionează, ca, de altfel, toate celelalte administrate anterior în cauză, că amplasamentul suprafeţei de 5.000 m.p., care a făcut obiectul notificării în baza Legii nr. 10/2001, nu este identic cu amplasamentul suprafeţei de 10 ha teren, care face obiectul titlului de proprietate din 21 noiembrie 1995 emis în beneficiul petentelor în baza Legii nr. 18/1991.

Cum s-a arătat, această informaţie nici nu avea caracter de noutate în cauză - ea fiind confirmată anterior pronunţării deciziei de casare nr. 3 din 15 ianuarie 2013 prin expertiza H. din prima judecată de apel, dar şi ulterior acesteia, prin expertiza D. din cea de-a doua judecată de apel - dar ea fusese apreciată şi ca insuficientă în soluţionarea cauzei prin decizia de casare nr. 3/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care îndruma, pentru evitarea unei situaţii de dublă reparaţie, pe de o parte, la stabilirea dreptului ca întindere, în raport şi de procedurile de reconstituire declanşate şi soluţionate deja, iar pe de altă parte, la stabilirea dreptului reclamat în procedura Legii nr. 18/1991, cu observarea amplasamentului acelei reconstituiri.

Întrucât instanţa de apel şi-a rezumat verificările la acest unic element al cauzei, nerelevant ori insuficient din punct de vedere al problemei de drept pe care o avea de rezolvat, soluţia adoptată nu doar că este contrară dezlegărilor irevocabile ale deciziei nr. 3/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar dovedeşte şi o deficitară aplicare a dispoziţiilor art. 11 şi 3 din Legea nr. 10/2001 cărora nu le putea da curs în sensul încuviinţării cererii de restituire prin echivalent decât în măsura în care stabilea prin verificarea şi a celorlalte două elemente - întinderea dreptului, dreptul solicitat în procedura Legii nr. 18/1991 - că reclamantele nu au mai fost despăgubite pentru acelaşi bun.

Aceasta cu atât mai mult cu cât atât dispoziţia contestată, cât şi sentinţa apelată reţinuseră că, folosindu-se de aceleaşi documente valorificate şi în actuala procedură a Legii nr. 10/2001, reclamantele obţinuseră restituirea în natură a bunului litigios în procedura Legii nr. 18/1991, pe alte amplasamente.

În ceea ce priveşte întinderea dreptului, recurentul-pârât a susţinut că potrivit registrului agricol şi certificatului de rol fiscal E. a deţinut împreună cu soţul F. suprafaţa de 10 ha, teren situat în Piteşti, str. Craiovei, cu întindere până la bariera Craiovei, teren ce le-a fost restituit în natură prin sentinţa civilă nr. 8265 din 11 iunie 1993 a Judecătoriei Piteşti.

Înalta Curte reţine că atât în procedura Legii nr. 18/1991, dar şi în cea actuală, reclamantele s-au prevalat de adeverinţa nr. 5518 din 12 martie 1991 care atestă că numita E. a figurat cu rol agricol în Piteşti, str. Craiovei, deţinând în total 635 ari teren (echivalentul a 6,35 ha) în punctul "la bariera, str. Craiovei". De asemenea, s-au prevalat în ambele proceduri de actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 509 din 6 februarie 1928 (regăsit la filele 11-12 din dosar nr. x/1993 al Judecătoriei Piteşti, respectiv la fila 16 a dosarului de primă instanţă al acestei cauze), cu suprafaţa nespecificată a terenului, dar despre care au afirmat în actuala procedură că ar fi însumat aproximativ 4.500 m.p. şi că ar fi fost situat în str. Craiovei, aspecte neatestate în mod direct prin actul analizat.

Soluţionând cererea formulată în procedura Legii nr. 18/1991, instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993 a Judecătoriei Piteşti a reţinut, sub aspectul întinderii dreptului asupra căruia urmează să aibă loc reconstituirea, că moştenitorii autoarei E. sunt îndreptăţiţi la recunoaşterea dreptului în limita admisă de lege de 10 ha, dat fiind că aceştia au făcut dovada cu actele de proprietate depuse la filele 9-50 ale dosarului respectiv (între care se regăsea şi cel autentificat din 6 februarie 1928, valorificat şi în actuala procedură) că autoarea a dobândit şi deţinut mai multe suprafeţe de teren care, chiar neprecizate fiind sub aspectul întinderii "se adaugă celor însumate de expertă de 6,30 ha, întregind corpul de teren rezultat din vecinătăţile actelor, de 10 ha".

S-a reţinut, de asemenea că aceste "concluzii impuse de raportul de expertiză se coroborează cu depoziţia martorei audiate, care a relevat că, până la cooperativizare, E. a deţinut 10 ha de teren pe str. Craiovei".

Cât priveşte amplasamentul terenului în suprafaţa sa totală de 10 ha, s-a reţinut pe baza registrului agricol, că acesta era în str. Craiovei, pct. "la x".

Chiar dacă din lipsa atribuţiilor legale ale instanţei în acest sens, dar şi a absenţei oricăror informaţii din cuprinsul actelor de proprietate ce au stat la baza recunoaşterii dreptului, asupra întinderii dreptului ori a locului situării terenurilor, amplasamentul acestora nu a fost verificat de instanţa de judecată ce a pronunţat sentinţa civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993, este cert că dreptul de proprietate pretins a fi recunoscut în actuala procedură a Legii nr. 10/2001 a fost valorificat în procedura de reconstituire urmată în temeiul Legii nr. 18/1991. Aceasta întrucât, în procedura Legii nr. 18/1991, moştenitorilor autoarei E. li s-a reconstituit dreptul asupra a 10 ha de teren, aşadar mai mult decât cele 6,35 ha cu cât figura înscrisă în rolul agricol, reţinându-se că actele de proprietate depuse - între care şi cele folosite în actuala procedură - acoperă o suprafaţă mai mare, care completează limita de reconstituire de 10 ha.

De altfel, când identifică terenul la care se referă actuala procedură între cele enumerate în adeverinţa din 12 martie 1991 de atestare a rolului agricol, reclamantele indică suprafaţa de 95 de ari de la poziţia "alte bunuri", ceea ce confirmă odată în plus că, şi mergând pe identificarea realizată de acestea, în privinţa terenului în cauză a avut loc o reconstituire prin reparaţia în natură realizată în baza Legii nr. 18/1991, reconstituire ce a avut în vedere în primul rând terenurile înscrise în adeverinţa de rol agricol, care au fost completate până la suprafaţa de 10 ha cu cele dovedite ca deţinute pe baza titlurilor de proprietate depuse la filele 9-50 ale dosarului de instanţă.

În ultima judecată de apel, prin nota depusă la dosar la fila 128, reclamantele au susţinut că, prin faptul că s-au folosit în ambele proceduri de aceleaşi acte doveditoare ale dreptului de proprietate, nu demonstrează că dreptul solicitat în actuala procedură ar fi fost reparat, cerând să se observe că în dosarul de Legea nr. 18/1991 nu a fost valorificat temeiul de preluare invocat în dosarul de faţă, respectiv Decretul de expropriere nr. 1013/1965.

Argumentul invocat nu susţine nicidecum teza recurentelor-reclamante în condiţiile în care se reţine că, potrivit adeverinţei nr. 5518 din 12 martie 1991, de atestare a rolului agricol al autoarei E., au fost preluate de la aceasta în vederea cooperativizării (în temeiul Decretului nr. 115/1958) terenuri în suprafaţă de 3,30 ha, iar instanţa ce a pronunţat sentinţa civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993 a dispus în favoarea petentelor reconstituirea dreptului de proprietate asupra a 10 ha, fără să manifeste o preocupare specială asupra titlului cu care terenurile au fost preluate de stat. În mod evident, au fost supuse restituirii în baza Legii nr. 18/1991 nu doar terenurile preluate prin cooperativizare, caz în care reconstituirea ar fi fost limitată la suprafaţa de 3,30 ha, dar şi cele preluate prin alte modalităţi.

Nu în ultimul rând este de reţinut că la o concluzie similară s-a ajuns şi în celălalt litigiu de Legea nr. 10/2001 iniţiat de reclamante cu privire la o suprafaţă de teren de 5 ha indicat ca situat în Piteşti, Prelungirea Craiovei, litigiu finalizat prin decizia civilă nr. 71/A din 19.05.2010 a Curţii de Apel Piteşti (rămasă irevocabilă ca urmare a constatării nulităţii recursului reclamantelor), prin care s-a reţinut că terenul în cauză face parte din cel în suprafaţă de 10 ha restituit reclamantelor în baza Legii nr. 18/1991 şi pentru care li s-a emis titlul de proprietate din 21 noiembrie 1995, reclamantele nefăcând dovada dreptului de proprietate asupra vreunei suprafeţe de teren în plus faţă de cele 10 ha.

Prin sentinţa civilă nr. 197 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Argeş ce a făcut obiectul controlului judiciar realizat prin decizia nr. 71/A din 19.05.2010 a Curţii de Apel Piteşti s-a arătat că, deşi parte din proprietatea autorilor a fost expropriată prin Decretul de expropriere nr. 1013/1965, la momentul cererii de reconstituire a dreptului de proprietate nu exista Legea nr. 10/2001, astfel încât reclamantele au obţinut întreaga proprietate, uzând numai de Legea nr. 18/1991, singura în materie de restituiri la momentul promovării acţiunii soluţionate prin sentinţa civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993.

Valorificând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 8265 din 14 iunie 1993 a Judecătoriei Piteşti - sub aspectul întinderii dreptului stabilit ca aparţinând autoarei E., respectiv 6,30 ha pe baza rolului agricol, completat, pe baza actelor de proprietate coroborate cu depoziţii de martor, până la 10 ha, şi sub aspectul amplasamentului, ca fiind str. Craiovei, punctul "la x" - ca şi pe cel al deciziei civile nr. 71/A din 19.05.2010 a Curţii de Apel Piteşti care a negat posibilitatea recunoaşterii unui drept suplimentar la restituire reclamantelor cât timp nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra vreunei suprafeţe în plus faţă de cele 10 ha restituire în baza Legii nr. 18/1991, Înalta Curte reţine ca fiind întemeiate criticile recurentului-pârât, care se subsumează toate motivului legal de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi prin care acesta a susţinut teza identităţii de bun, teză ce a stat şi la baza fundamentării dispoziţiei atacate cu prezenta contestaţie.

Astfel fiind, apreciind că în mod greşit instanţa de apel a infirmat concluzia corectă la care a ajuns prima instanţă ce a soluţionat prezenta contestaţie, în sensul că reclamantele au primit în natură terenul solicitat, în temeiul Legii 18/1991, pe alte amplasamente, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului, va modifica decizia atacată şi va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamante împotriva hotărârii de primă instanţă.

Faţă de această împrejurare, va rămâne fără obiect cea de-a treia critică a recursului pârâtului prin care acesta a invocat neexercitarea rolului activ al instanţei de apel în sensul diminuării cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa, ca parte ce a pierdut procesul, deoarece această dispoziţie a deciziei recurate va fi înlăturată ca efect al modificării hotărârii de apel în sensul respingerii apelului declarat de reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei nr. 1967 din 4 octombrie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Piteşti prin primar împotriva aceleiaşi decizii.

Modifică decizia recurată în sensul respingerii apelului formulat de către reclamante împotriva sentinţei nr. 282 din 23 decembrie 2009 a Tribunalului Argeş, secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2017.