Nationalization restitution challenge: Appellate decision quashed and remanded for failure to analyze procedural basis of claims

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată la 13 iulie 2006, Primarul Municipiului Piatra-Neamţ a solicitat instanţei - în contradictoriu cu Agenţia Naţională pentru Sport şi C. - să se constate nulitatea absolută a dispoziţiei de restituire din 01 iunie 2006, prin care Agenţia Naţională pentru Sport a dispus restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 6.968,82 m.p., situat în Municipiul Piatra Neamţ, judeţul Neamţ.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin notificarea înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 74/2001, C. a solicitat Primăriei Piatra Neamţ măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul şi terenul aferent în suprafaţă de 11050 m.p., situat în Piatra Neamţ, perimetrul dintre str. Ştefan cel Mare - str. Elena Cuza, fostă str. Andrieş.

Cererea a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 1113 din 10 septembrie 2003 de respingere a notificării. Dispoziţia a fost contestată de notificator iar, prin sentinţa civilă nr. 139/C din 26.03.2004, pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. x/2003, s-a admis contestaţia, s-a anulat dispoziţia şi a fost obligat Primarul Municipiului Piatra Neamţ să continue procedura administrativă.

Prin nota internă nr. 74 din 23 februarie 2005, Serviciul Urbanism a identificat imobilele revendicate, rezultând că suprafaţa de 11.734 m.p. teren este ocupată de baza materială a Clubului Sportiv G., iar construcţiile naţionalizate au fost demolate.

Ulterior, notificarea a fost înaintată spre soluţionare Agenţiei Naţionale pentru Sport care, prin dispoziţia din 1 iunie 2006, a decis să restituie în natură suprafaţa de 6.968,82 m.p.

Or, susţine reclamantul, această măsură reparatorie nu a fost solicitată de persoana îndreptăţită, pe calea notificării cerându-se acordarea unor despăgubiri, prin echivalent, întrucât restituirea în natură nu este posibilă, terenul fiind ocupat de baza materială a Clubului Sportiv G. iar potrivit art. 79 alin. (1) din Legea nr. 69/2000, schimbarea destinaţiei sau desfiinţarea unor baze sportive aparţinând domeniului public ori privat al statului sal al unităţilor administrativ teritoriale, se poate face numai prin hotărâre a guvernului şi în condiţiile construirii prealabile a altor baze sportive similare celor desfiinţate.

După un prim ciclu procesual finalizat prin trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond cu îndrumarea de a se pune în discuţia părţilor, din oficiu, calificarea juridică a cererii de chemare în judecată şi implicit, competenţa materială pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzei, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat soluţionarea cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, care, la rândul său s-a declarat necompetent material şi a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Sector 2 Bucureşti.

Conflictul negativ de competenţă astfel ivit, a fost soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care, prin sentinţa nr. 9/F din 29 martie 2011 a stabilit în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, competenţa de soluţionare a cauzei, reţinând în esenţă că, raportat la criteriul valoric al pretenţiilor formulate, apar ca fiind incidente prevederile art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competenţa trebuind determinată nu în funcţie de dispoziţiile legii speciale ci în raport de valoarea determinată pentru terenul în litigiu.

Urmare acestei hotărâri, dosarul a fost reînregistrat sub acelaşi număr pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 22.06.2011.

La 26 septembrie 2011, intervenientul A. a formulat o precizare a cererii de intervenţie, solicitând pe fond constatarea calităţii sale de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului-teren în suprafaţa de 6968,82 m.p., situat la adresa din str. Ştefan cel Mare, Municipiul Piatra Neamţ; anularea Dispoziţiei nr. 1556 din 01 iunie 2006, emisă de Agenţia Naţională pentru Sport Bucureşti; restituirea în natură către intervenient a imobilului teren în suprafaţă de 6968.82 m.p., situat la adresa din str. Ştefan cel Mare, Municipiul Piatra Neamţ: în măsura respingerii capătului trei de cerere, obligarea Ministerului Tineretului şi Sportului la emiterea unei decizii de restituire în natură către intervenient a imobilului teren în suprafaţă de 6.968,82 m.p., ce face obiectul litigiului.

În motivarea cererii, intervenientul a făcut trimitere la practica instanţelor judecătoreşti, inclusiv a instanţei supreme, precum şi la decizia pronunţata în examinarea recursului în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr. IX din data de 20.03.2006, obligatorie potrivit dispoziţiilor C. proc. civ. Totodată, a făcut trimitere şi la decizia pronunţata în examinarea recursului în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr. XX din data de 19.03.2007, obligatorie potrivit dispoziţiilor C. proc. civ.

Pentru motivele expuse, intervenientul a solicitat instanţei de judecată emiterea unei hotărâri în acord cu deciziile mai sus indicate, prin care să se dispună restituirea în natură a imobilului în discuţie, întrucât termenul de 60 de zile instituit prin dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, în care unitatea deţinătoare (Ministerul Tineretului şi Sportului) trebuia să emită o decizie sau, după caz, o dispoziţie prin care să se pronunţe asupra notificării formulate de către intervenient, a expirat, lipsa răspunsului echivalând cu un veritabil refuz de restituire.

Într-o altă cauză, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/3/2012, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii C. şi Autoritatea Naţională pentru Sport şi Tineret, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună anularea Deciziei nr. 1555 din 01 iunie 2006 de respingere a cererii de restituire în natură şi oferta privind acordarea altor măsuri reparatorii prin echivalent, emise de Agenţia Naţională pentru Sport Bucureşti (actualmente Autoritatea Naţională pentru Sport şi Tineret); constatarea calităţii sale de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, pentru partea ce nu poate fi restituită în natură din imobilul avut în vedere la emiterea Dispoziţiei nr. 1555 din 01 iunie 2006 (situat în judeţul Neamţ, Municipiul Piatra Neamţ, str. Ştefan cel Mare); pronunţarea unei hotărâri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru partea ce nu poate fi restituită în natură din imobil.

În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că prin Notificarea nr. 74 din data de 29 iunie 2001, pârâtul C. a solicitat Primăriei Municipiului Piatra Neamţ măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafaţă totală de 11.050 m.p., situat la adresa actuală din judeţul Neamţ, Municipiul Piatra Neamţ, str. Ştefan cel Mare. În soluţionarea Notificării nr. 74 din data de 29 iunie 2001, au fost emise de către Agenţia Naţională pentru Sport (în calitate de entitate obligată la soluţionarea notificării, dat fiind că imobilul se afla în administrarea Ministerului Tineretului şi Sportului) două acte administrative: Dispoziţia nr. 1556 din 01 iunie 2006 de restituire în natură a imobilului teren în suprafaţă de 6.968,82 m.p., situat în Municipiul Piatra Neamţ, la adresa din str. Ştefan cel Mare şi decizia ce face obiectul prezentei cauze, respectiv Decizia nr. 1555 din 01 iunie 2006 de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în cuantum de 1.739.280 Ron. Dispoziţia nr. 1556 din 01 iunie 2006, de restituire în natură, este, la momentul de faţă, contestată în faţa instanţelor de judecată, făcând obiectul dosar nr. x/2010, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin încheierea din 25 martie 2013, tribunalul a dispus conexarea celor două cauze iar la termenul din 23 septembrie 2013, a constatat transmiterea calităţii procesuale de la Autoritatea Naţională pentru Sport şi Tineret, la Ministerul Tineretului şi Sportului, în baza H.G. nr. 11/2013.

Aceeaşi instanţă, prin sentinţa nr. 1268 din 29 octombrie 2014, a admis cererea principală formulată de reclamantul Municipiul Piatra Neamţ, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Tineretului şi Sportului şi C.

A admis în parte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul în nume propriu A., precum şi cererea conexă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Tineretului şi Sportului şi C.

A anulat dispoziţiile nr. 1555 din 1 iunie 2006 şi 1556 din 1 iunie 2006 emise de Agenţia Naţională pentru Sport.

A obligat pârâta Agenţia Naţională pentru Sport să emită o nouă dispoziţie cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma punctelor în compensare, pentru terenul în suprafaţă de 12.021 mp, situat în str. Ştefan cel Mare, Municipiul Piatra Neamţ, judeţul Neamţ, în favoarea pârâtului C. pentru cota de 1/4, iar în favoarea intervenientului A. pentru cota de 3/4.

A obligat pârâţii şi intervenientul, în solidar, să plătească reclamantului, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 23.000 RON, reprezentate de onorariu de avocat şi onorarii de expert.

A obligat pârâţii să plătească intervenientului, în solidar, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 2.500 RON, reprezentând onorariu de expert.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că obiectul cauzei de faţă este reprezentat numai de solicitarea de soluţionare pe fond a notificării nr. 259/2001 şi anularea dispoziţiilor emise în favoarea lui C. pentru cele două terenuri menţionate în dispoziţiile contestate.

Or, prin aceste dispoziţii Agenţia Naţională pentru Sport nu s-a pronunţat asupra terenului ce s-a aflat în proprietatea exclusivă a lui H., indicat în acte ca fiind de 3.824,5 mp, dispoziţiile vizând numai terenul ce la momentul naţionalizării s-a aflat în coproprietatea autorilor părţilor, I. şi H.

Cât priveşte modalitatea de trecere în proprietatea statului, tribunalul a reţinut că în baza Decretului nr. 92/1950 au fost naţionalizate construcţiile de pe terenul din str. Ştefan cel Mare, în acest sens fiind adresa din 12 aprilie 2001 şi copia matricolei fiscale a imobilului .

Cu privire la terenul de 17.400 m.p., se arată că, nu există înscrisuri din care să rezulte trecerea în proprietatea statului. Dat fiind însă faptul că în acest moment este de necontestat că acest teren se află în posesia statului, pe el fiind edificate Sala Polivalentă şi o bază sportivă, rezultă neîndoielnic că pentru imobilul în discuţie a avut loc o preluare de fapt, cum de altfel s-a întâmplat în majoritatea cazurilor în care construcţiile au fost preluate în baza Decretului nr. 92/1950.

Făcând o analiză a probelor administrate, tribunalul a reţinut că pârâtul C. şi A. au calitatea de persoane îndreptăţite cu privire la terenul identificat prin raportul de expertiză ca fiind suprafeţele S1-6927 m.p. şi S2- 5094 m.p., în cote de ¼, respectiv ¾.

S-a reţinut totodată că, din culpa entităţilor investite cu soluţionarea notificărilor (Municipiul Piatra Neamţ şi Agenţia Naţională pentru Sport), notificarea depusă de A. nu a fost soluţionată până în prezent, la mai bine de 13 de ani de la depunerea cererii, în condiţiile în care, încă din anul 2006, una dintre notificările depuse cu privire la acelaşi imobil a fost soluţionată prin dispoziţiile nr. x şi y/2006.

În concluzie, a conchis prima instanţă, având în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în interpretarea dată prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, intervenientul este îndreptăţit la soluţionarea pe fond a notificării sale.

Reţinând calitatea sa de moştenitor al unuia dintre foştii coproprietari precum şi faptul că bunul imobil intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, fiind preluat abuziv prin Decretul nr. 92/1950 s-a concluzionat că acestea reprezintă temeiuri suficiente pentru a se dispune anularea celor două dispoziţii, cu consecinţa obligării pârâtei Agenţia Naţională pentru Sport la emiterea unor noi dispoziţii prin care să se recunoască calitatea de persoane îndreptăţite în ceea ce îi priveşte pe pârât şi pe intervenient, în cotă de ¼ respectiv ¾.

Cât priveşte felul măsurilor reparatorii, s-a arătat faptul că imobilul-construcţie ce s-a aflat pe teren este în prezent demolat, astfel încât, în raport cu dispoziţiile art. 9-11 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii nu pot fi decât în echivalent.

Aceeaşi este situaţia şi cu privire la terenul S2- 5094 m.p., pe care în prezent se află amplasată Sala Polivalentă din Piatra Neamţ, aspect de altfel necontestat în cauză de vreuna dintre părţi, motiv pentru care se impune concluzia că nici acesta nu poate fi restituit în natură, el nefiind teren liber, în sensul Legii nr. 10/2001.

Cu privire la terenul notat în raportul de expertiză cu S1-6927 m.p., s-a reţinut că acesta a fost apreciat de entitatea notificată ca fiind liber, motiv pentru care s-a procedat la restituirea în natură, modalitate de restituire ce face obiectul cererii de anulare a dispoziţiei nr. y/2006, la solicitarea Municipiului Piatra Neamţ.

Or, reţine tribunalul, potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, în cadrul procedurii de soluţionare a notificărilor prevalează principiul restituirii în natură. Un argument în plus în acest sens îl reprezintă inclusiv dispoziţiile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 potrivit cu care, în cadrul procedurii derulate în faţa fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, unul din aspectele de verificat din perspectiva legalităţii dispoziţiei emise în cadrul Legii nr. 10/2001, era reprezentat de posibilitatea restituirii în natură a bunului cu privire la care s-au propus măsuri reparatorii în echivalent.

Cu alte cuvinte, independent de împrejurarea dacă titularul notificării a solicitat restituirea în natură sau numai măsuri reparatorii în echivalent, în situaţia în care restituirea în natură era posibilă, aceasta este unica modalitate legală de soluţionare a notificării.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale invocate, este lipsită de suport legal susţinerea reclamantului în sensul că s-a acordat altceva decât s-a cerut, căci modalităţile prevăzute de lege pentru soluţionarea notificării nu urmează principiul disponibilităţii cu privire la felul măsurilor reparatorii acordate.

Tribunalul a găsit însă întemeiat al doilea motiv de nulitate invocat cu privire la dispoziţia de restituire contestată prin cererea principală.

Astfel, din analiza probelor administrate, tribunalul a reţinut că imobilul ce a făcut obiectul restituirii este în prezent ocupat de terenuri de tenis şi un teren de handbal, cu tribunele aferente. Acestea sunt desfăşurate pe întreaga suprafaţa a terenului, accesul la ele făcându-se fie pietonal, fie cu mijloace auto. Pentru deservirea acestor terenuri, există edificate încă de la momentul dării în funcţiune (1970) mai multe magazii, vestiare, împrejmuiri din gard de cărămidă şi gard de sârmă cu stâlpi metalici, iluminat nocturn (pentru parte din terenuri), reţele de apă, canalizare, electrice şi gaze naturale.

Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 "În cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent."

Potrivit art. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 de la nivelul anului 2003, "În toate cazurile entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a suprafeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate etc.), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea). În cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren disponibile sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane".

Coroborând situaţia de fapt reţinută anterior cu dispoziţiile legale enunţate, tribunalul a concluzionat că terenul ce a făcut obiectul restituirii nu era liber în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001, el fiind afectat de amenajări de utilitate publică, nefiind întrunite condiţiile legii pentru a putea fi restituit în natură.

Cât priveşte forma măsurilor reparatorii, tribunalul a arătat că până la soluţionarea cauzei în primă instanţă au intrat în vigoare dispoziţiile Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Potrivit art. 1 alin. (2) din actul normativ menţionat, în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se acordă sunt, fie acordarea de bunuri în compensare, fie compensarea prin puncte.

În aceste condiţii, tribunalul a constatat că titularii notificărilor sunt îndreptăţiţi la soluţionarea pe fond a notificării, în condiţiile legislative în vigoare la data soluţionării cauzei.

Cum în cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte posibilitatea acordării de bunuri în compensare şi reţinând că bunul ce face obiectul notificării nu poate fi restituit în natură, măsurile reparatorii la care sunt îndreptăţiţi sunt cele reglementate prin Legea nr. 165/2013, sub forma compensării prin puncte.

Pentru a reţine această concluzie tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 potrivit cu care dispoziţiile acestei legi sunt aplicabile inclusiv cererilor aflate în curs de judecată.

Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 648/A din 29 septembrie 2016, a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva sentinţei civile nr. 1268 din 29 octombrie 2014 cât şi a încheierilor interlocutorii din 26 septembrie 2011, 24 octombrie 2011, 27 februarie 2012 şi 28 mai 2012, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

S-a reţinut în esenţă că, cele două investiri deşi au un temei de drept diferit, nu pot fi analizate separat şi în contradictoriu cu persoane diferite, faţă de faptul că ambele converg spre acelaşi rezultat, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, a unui imobil, preluat în mod abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.

S-a observat că ambele persoane care se consideră îndreptăţite la restituire, invocă un drept exclusiv derivând din moştenirea autorilor lor, aşadar contestă calitatea de persoană îndreptăţită a părţii adverse şi nu întinderea dreptului reţinut de prima instanţă ca însemnând suprafeţele de teren: S1, de 6.927 m.p. şi S2, de 5.094 m.p., în total 12.021 m.p.

Nu sunt relevante, se arată, nici consemnările separate ale numelor coproprietarilor în actele ulterioare anului 1949, întrucât era posibilă efectuarea actelor de administrare doar sub numele unuia dintre proprietari.

ai mult decât atât, dacă s-ar reţine susţinerea intervenientului de existenţă a calităţii sale exclusive de persoană îndreptăţită la restituire, ar fi încălcată puterea de lucru judecat derivând în favoarea pârâtului, din sentinţa civilă irevocabilă nr. 139/C din 26.03.2004, pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. x/2003 prin care s-a recunoscut acestuia calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, ca urmare a formulării notificării din 29 iunie 2001 (soluţionată iniţial prin dispoziţia Primarului Municipiului Piatra Neamţ din 10 septembrie 2003).

În privinţa posibilităţii instanţei de constatare a nulităţii dispoziţiei contestate, Curtea a reţinut că nu poate fi legal opusă, astfel cum susţine apelantul-pârât, prevederea din art. 47 teza II din Normă metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G. nr. 250/2007, întrucât aceasta se referă la "revocarea actului administrativ", care se poate efectua de însăşi autoritatea emitentă. Revocarea este o instituţie juridică diferită de nulitate, asemănătoare acesteia doar prin aceea că reprezintă tot o cauză de ineficacitate a actului juridic civil.

S-a mai reţinut că nu se susţin afirmaţiile apelantului-intervenient în sensul că terenul în suprafaţă de 6.968,82 mp ce face obiectul solicitărilor de restituire în natură, este ocupat de câteva "ruine" care nu pot fi catalogate drept construcţii cu valoare de piaţă.

Astfel, expertiza a concluzionat că incinta are destinaţie de bază sportivă multifuncţională: terenuri de tenis cu suprafaţă de zgură şi bitum, teren de handbal, cu anexele şi utilităţile corespunzătoare, incluzând tribune, construcţii, instalaţii de iluminat, alei şi trotuare, împrejmuiri, reţele interioare apă, canalizare, electrice şi gaze naturale.

Chiar dacă această bază sportivă a fost construită şi pusă în funcţiune în anul 1970, aflându-se într-o stare de degradare pronunţată, destinaţia iniţială este conservată în prezent, construcţiile fiind utilizate în acelaşi scop, notându-se că baza sportivă se află în folosinţa Clubului Sportiv G.. Prin raportare la H.G. 2139/2004 şi la Ordinul MLPAT nr. 85/N/1999, valoarea de circulaţie a construcţiilor a fost estimată de către expert la 952.388,03 RON, echivalentul a 215.418,80 euro.

În cadrul aceluiaşi apel al intervenientului, nu s-a reţinut încălcarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, faţă de inexistenţa unei solicitări alternative de despăgubire, restituirii în natură. Curtea a menţionat că modalităţile prevăzute de lege pentru soluţionarea notificării, nu urmează principiul disponibilităţii cu privire la felul măsurilor reparatorii acordate, iar dispoziţiile legale din Legea nr. 10/2001 care impun alternativa măsurilor reparatorii în echivalent, au fost consolidate prin ordinea stabilită de art. 1 al Legii nr. 165/2013.

Cât priveşte apelul pârâtului Ministerul Tineretului şi Sportului care, face referire la omisiunea analizei instanţei de fond cu privire la lipsa culpei sale la soluţionarea notificării intervenientului, instanţa de control judiciar a observat că această omisiune nu afectează soluţia pe fondul dreptului, iar culpa antecesorului acestui pârât (emitent al dispoziţiilor contestate), în soluţionarea greşită a primei notificări (aparţinând pârâtului C.), se răsfrânge şi asupra notificării intervenientului.

Pe de altă parte, se conchide, nu este relevantă şi nici nu se regăseşte între consemnările instanţei de fond, susţinerea privind imobilele identificate cu C1, C2, C3, C4 şi C5 care ar fi fost retrocedate către pârât.

În cauză, a declarat recurs în termen legal, pârâtul C. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, critică decizia dată în soluţionarea apelurilor, după cum urmează:

- hotărârea nu cuprinde motivele pentru care instanţa de apel a respins apelul pârâtului, împotriva soluţiei de admitere a cererii principale de chemare în judecată, prin care prima instanţă a dispus anularea dispoziţiilor nr. x din 1 iunie 2006 şi y din 1 iunie 2006, emise de Agenţia Naţională pentru Sport şi obligarea autorităţii pârâte la emiterea unei noi dispoziţii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma punctelor de compensare, pentru terenul în suprafaţă de 12.021 m.p., situat în Piatra Neamţ, str. Ştefan cel Mare, corespunzător cotelor de ¼, în favoarea pârâtului şi ¾, în favoarea intervenientului.

- decizia de respingere a apelurilor declarate cu privire la soluţia de admitere a cererii principale de chemare în judecată, este nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 10.3 din Normele Metodologice, adoptate prin H.G. nr. 498/2003 şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 69/2001.

Astfel, se arată, de esenţa "evaluării judecătoreşti" a fost să se stabilească dacă imobilul restituit în natură, constituia în mod real o bază materială sportivă, la data de 1 iunie 2016 şi, în acest caz, dacă baza materială sportivă era, la momentul emiterii dispoziţiei de restituire, "de utilitate publică".

- s-a ignorat definirea conceptului imobiliar de "bază sportivă", legea instituind anumite condiţii de calitate şi destinaţie pentru recunoaşterea acestui statut juridic.

Or, chiar experţii au concluzionat că acele construcţii nu sunt "material şi funcţional" corespunzătoare cu normele de concepţie a bazelor sportive, fiind necesară demolarea lor.

- s-au încălcat dispoziţiile ce reglementează şi definesc conceptul juridic de "amenajări de utilitate publică", condiţia implicit înţeleasă, în sensul legii, fiind ca imobilul să fie destinat a deservi nevoile comunităţii, ceea ce nu este cazul în speţă.

- este greşită şi valoarea "bazei sportive", reţinută de către instanţa de apel ca fiind relevantă în privinţa imposibilităţii de restituire în natură a terenului retrocedat.

Astfel, se arată, ultima evaluare a imobilului a fost efectuată în anul 2003, iar experţii au apreciat că tribunele reprezintă 80% din valoarea totală a pretinsei baze materiale sportive, iar pentru ca acele obiective să fie considerate "construcţii", deci amenajări de utilitate publică era necesar să existe autorizaţie de construire şi cumulativ, să fi fost incluse în planul de sistematizare de la data edificării lor.

- soluţia de respingere a motivului de apel privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului, în privinţa raportului de drept procesual generat de capetele 1, 3, 4, 2, 3, 4, 5 din cererea de chemare în judecată, conexată, este nelegală raportat la dispoziţiile art. 26 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001 şi art. 41 C. proc. civ.

Astfel, obiectul acestor capete de cerere, reprezintă veritabile contestaţii, în sensul Legii nr. 10/2001, care se judecă numai în contradictoriu cu autoritatea căreia i se poate imputa refuzul de soluţionare sau respingerea solicitării de restituire.

- decizia de respingere a motivului de apel vizând admiterea, în parte, a cererilor incidentale, formulate de către intervenientul A. este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil, cu consecinţa încălcării dreptului la apărare al recurentului pârât şi a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, la 24 octombrie 2011, intervenientul şi-a precizat poziţia procesuală arătând că acţiunea nu se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, susţinându-şi astfel legitimitatea de a deduce judecăţii, pentru nulitate, dispoziţia de restituire a terenului în discuţie, în raport de considerentele deciziei de casare nr. 7129 din 1 iulie 2009, pronunţată în primul ciclu procesual şi de dispoziţiile art. 948 C. civ., ce vizează condiţiile generale privind validitatea actelor juridice.

Cu toate acestea, instanţele au instrumentat o veritabilă contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, întrucât temeiul juridic al acţiunii incidentale şi conexe a fost echivoc şi ambiguu, pe toată durata procesului.

- chiar examinând cererile deduse judecăţii, din perspectiva Legii nr. 10/2001, prin hotărârea pronunţată instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 25 din acest act normativ, prin raportare şi la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, întrucât, pentru a examina fondul dreptului substanţial afirmat de către A., trebuia să constate, cu titlu preliminar, existenţa unui refuz nejustificat de soluţionare a notificării intervenientului, formulată în procedura legii speciale, manifestat de către emitentul dispoziţiilor de restituire criticate.

Or, notificarea intervenientului a fost comunicată Agenţiei Naţionale pentru sport abia în august 2006 moment la care autoritatea emitentă nu mai putea revoca dispoziţia de restituire din 1.06.2006, înscrisă în C.F. în iulie 2006, nici chiar în ipoteza în care s-ar fi concluzionat că acesta este persoana îndreptăţită la restituire.

Tot astfel, pronunţând soluţia de menţinere a hotărârii vizând anularea deciziei de restituire, instanţa de apel nu a indicat niciun temei de drept, încălcat la data emiterii actelor deduse judecăţii.

- decizia atacată este nelegală şi în privinţa soluţiei vizând cheltuielile judiciare acordate intimatei-reclamante şi intimatului-intervenient, dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. fiind greşit aplicate. Astfel, se arată, recurentul nu are nicio culpă în declanşarea litigiului, întrucât nu a provocat prin fapte proprii acest proces şi nu este partea care a emis actele deduse judecăţii.

Recursul urmează a se admite, în limitele şi pentru considerentele ce succed.

Se constată că instanţa de apel nu a analizat în considerente, motivele de fapt şi de drept în baza cărora a respins apelul pârâtului C., cu privire la soluţia de admitere a cererii principale de chemare în judecată, pronunţată de instanţa de fond.

Astfel, prin motivele de apel formulate la 21 ianuarie 2016, pârâtul a criticat, în mod distinct, ca fiind netemeinică şi nelegală, soluţia de admitere a cererii principale de chemare în judecată, prin care prima instanţă a dispus anularea dispoziţiilor nr. 1555 şi 1556 din 1 iunie 2006, emise de Agenţia Naţională pentru Sport şi obligarea autorităţii pârâte la emiterea unei noi dispoziţii, vizând acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma punctelor în compensare, în cotele menţionate, pentru terenul în suprafaţă de 12.021 m.p. situat în Piatra Neamţ, str. Ştefan cel Mare.

Deşi soluţia vizează respingerea, în tot, a apelului formulat de pârât, ca nefondat, instanţa de control judiciar nu a analizat criticile potrivit cărora, tranşarea asupra drepturilor intervenientului s-ar fi făcut în raport de dispoziţii normative cu privire la incidenţa cărora instanţa de fond nu a fost învestită să se pronunţe.

Chiar dacă a apreciat că cele două investiri nu pot fi soluţionate separat şi în contradictoriu cu persoane diferite, instanţa trebuia să motiveze, (răspunzând astfel uneia din criticile apelului formulat de pârât) din perspectiva cărui temei juridic urmau a fi analizate cererile conexe, în contextul în care acesta a fost echivoc şi ambiguu pe toată durata procesului.

Cu referire la acţiunea principală, formulată la 13 iulie 2006 de Primarul Municipiului Piatra-Namţ, sunt de reamintit considerentele deciziei nr. 7129 din 1 iulie 2009, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia cvilă şi de proprietate intelectuală, care, urmare admiterii recursului declarat de pârâtul C., a casării ambelor hotărâri pronunţate în cauză şi a trimiterii cauzei la instanţa de fond, a reţinut că cererea reprezintă o acţiune de drept comun, formulată potrivit dispoziţiilor art. 109 alin. (1) şi art. 112 C. proc. civ., iar nu o contestaţie fondată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care reclamantul, şi-a justificat calitatea procesuală şi interesul, prin invocarea unei vătămări suferite de comunitatea locală, în urma restituirii imobilului în natură, acesta neavând deschisă calea procedurii speciale în justiţie, reglementată de amintitul act normativ.

Cât priveşte conflictul de competenţă ivit ulterior, între Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, acesta a fost soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin sentinţa nr. 9 din 29 martie 2011 care, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului, ţinând cont de criteriul valoric, în raport de dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865.

Tot cu referire la cererea principală trebuie reamintit şi faptul că, în rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a consemnat la termenul din 24 octombrie 2011, precizarea făcută de intervenientul A. care, prin avocat, a arătat că cererea de intervenţie principală formulată în cauză nu este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. (a se vedea încheierea din 24 octombrie 2011 - f. 31 dosar nr. x/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV -a civilă - Vol. I).

În acest context, se impunea ca instanţa de control judiciar să răspundă punctual criticii formulate de pârât, care, invocând reţinerea greşită a temeiului juridic al cererii deduse judecăţii, a susţinut că motivele de nulitate ar trebui circumscrise condiţiilor generale privind validitatea actelor juridice, astfel cum acestea sunt edictate de dispoziţiile art. 948 din C. civ.

Or, se arată, fără a lămuri temeiul juridic al acţiunii incidentale şi conexe, instanţele au instrumentat o veritabilă contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, privându-l pe pârât de posibilitatea de a invoca prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001 (privind lipsa legitimităţii intervenientului de a pune în discuţie validitatea deciziilor de restituire) şi impunându-i acestuia dispoziţiile legii speciale, în legătură cu tranşarea drepturilor pretinse de către intervenient.

Ca atare, Înalta Curte urmează să reţină că neexaminarea acestor critici, vizând lămurirea unei chestiuni ce ţine de esenţa litigiului, face imposibilă analiza, în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, a legalităţii deciziei pronunţate cu privire la motivul de apel formulat împotriva soluţiei tribunalului de admitere a cererii principale de chemare în judecată.

Aşa cum constant s-a reţinut, atât în practica judiciară cât şi în doctrină, instanţa trebuie să se refere în motivare, la toate capetele de cerere formulate şi la considerentele pentru care s-au respins unele cereri.

Cu alte cuvinte, pentru a-şi fundamenta şi explica hotărârea, instanţa trebuia să se pronunţe asupra tuturor criticilor formulate împotriva sentinţei şi să ofere o înlănţuire logică a situaţiei de fapt şi de drept, pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, motivarea insuficientă putând fi interpretată ca o nemotivare în înţelesul art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei.

Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecinţa casării deciziei atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul C. împotriva deciziei nr. 648/A din 29 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2017.