Tort liability for unauthorized building demolition: appellate review exceeding appeal limits by assessing administrative lawfulness not contested on appeal.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de. chemare în judecată înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 11 iunie 2012, sub nr. x/3/2012, reclamantul A., în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâta Primăria Adunaţii Copăceni, judeţul Giurgiu, reprezentată prin primar, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumelor de: 52.700 RON, reprezentând contravaloarea imobilului situat în localitatea Adunaţii Copăceni, judeţul Giurgiu, demolat în mod ilegal; 10.000 leis reprezentând contravaloarea bunurilor mobile distruse; 50.000 RON, reprezentând prejudiciul cauzat în urma demolării imobilului şi 400.000 lei, reprezentând prejudiciu cauzat în urma publicării în ziarul C. a imaginilor imobilului alături de nişte grămezi de gunoi şi ca urmare a faptului că a fost pus în situaţia de a nu reaiiza venituri, pentru a putea onora contractele încheiate; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii s-a arătat că, ia data de 21 martie 2008, S.C. B. S.R.L. a cumpărat de la D. imobilul cu destinaţie de spaţiu comercial situat în comuna Adunaţii Copăceni, judeţul Giurgiu; la data de 15 iunie 2009 reclamantul a încheiat cu Primăria Adunaţii Copăceni o înţelegere prin care îi ceda acesteia imobilul menţionat în schimbul alocării unui alt teren pentru construirea unui spaţiu comercial.

S-a mai arătat că înţelegerea a fost înregistrată în evidenţele pârâtei sub nr. x/2009 şi a primit rezoluţia primarului "de acord cu înfiinţarea acestui spaţiu", însă ulterior imobilul a fost demolat, tară ca reclamantul să fie înştiinţat şi iară a primi o justă şi prealabilă despăgubire; toate bunurile din incintă au fost depozitate în Căminul Cultural şi apoi scoase în stradă.

A susţinut reclamantul că, deşi a adresat numeroase cereri pârâtei şi a avut numeroase discuţii cu primarul cu privire la respectarea înţelegerii, pârâta nu a răspuns pretenţiilor sale.

În drept, au fost invocate prevederile art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864.

În susţinerea cererii a fost depusă la dosar, în fotocopie, cererea adresată primarului şi Consiliului Local al Comunei Adunaţii Copăceni, înregistrată din 15 iunie 2009.

Prin sentinţa civilă nr. 62 din 14 ianuarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Giurgiu.

La data de 24 ianuarie 2013, pricina a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. 21422/3/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 127 din 18 mai 2016. Tribunalul Giurgiu a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă şi a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată; a omologat raportul de expertiză întocmit de expertul G.; a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 55.810 RON (contravaloare clădire) şi suma de 34.790 RON (contravaloare lipsă folosinţă ciădire), respingând capetele de cerere privind bunurile mobile şi daunele morale.

Excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâta Comuna Adunaţii Copăceni, prin primar, a fost găsită neîntemeiată de prima instanţă care a reţinut ca, deşi între părţi a mai existat o judecata finalizată prin sentinţa civilă nr. 6156 din 09 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, nu sunt îndeplinite condiţiile identităţii de părţi, obiect şi cauză.

Astfel, judecata anterioară a avut ca obiect solicitarea de obligare a pârâţilor Primăria Adunaţii Copăceni, prin Primar, şi Primarul Comunei Adunaţii Copăceni ia repararea pagubei care i-a fost cauzată reclamantei S.C. B. S.R.L. prin nesoluţionarea cererilor depuse în mod repetat la Primăria Adunaţii Copăceni; cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile

Legii nr. 554/2004 şi a fost respinsă de instanţă cu motivarea că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, reclamanta având ia dispoziţie o acţiune civilă posesorie sau în revendicare.

Prin cererea pendinte, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele Primăria Adunaţii Copăceni şi Comuna Adunaţii Copăceni, prin Primar, solicitând plata unor sume de bani în scopul reparării prejudiciului pe care i l-au produs pârâtele, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.

În cauză nu există identitate de părţi, obiect şi cauză pentru a fi întrunite condiţiile existenţei autorităţii de lucru judecat. Astfel, în primul dosar, reclamantul s-a judecat cu o persoană juridică, o entitate administrativ-teritorială, pentru a fi obligaţi pârâţii la repararea unei pagube în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004, iar în prezenta cauză se judecă o persoană fizică cu două entităţi administrative având ca obiect o acţiune în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. (pretenţii, despăgubiri).

Pe fond, cererea reclamantului, astfel cum a fost precizată, a fost admisă, în parte, pentru următoarele considerente:

La data de 21 martie 2008, S.C. B. S.R.L., prin administrator A., a cumpărat de la D. imobilul eu destinaţie de spaţiu comercial situat în comuna Adunaţii Copăceni, iar, la data de 15 iunie 2009, acesta a încheiat cu Primăria Adunaţii Copăceni o înţelegere prin care îi ceda imobilul sus-menţionat în schimbul alocării unui teren pentru edificarea unui alt spaţiu comercial; această înţelegere a fost înregistrată în evidenţele primăriei din 15 iunie 2009 şi a primit rezoluţia primarului:

"De acord cu înfiinţarea acestui spaţiu", fără ca reclamantul să fie înştiinţat şi despăgubit, imobilul a fost demolat; prin urmare termenii din înţelegere nu au fost respectaţi.

La fila 213 din dosar se află Hotărârea nr. 41 din 09 septembrie 2014 a Consiliului Local al Comunei Adunaţii Copăceni, prin care a fost aprobat şi semnat acordul de principiu, între S.C. B. S.R.L. şi Comuna Adunaţii Copăceni, "privind acordarea de despăgubiri în cuantum de 25.000 RON conform anexei x parte integrantă din prezenta hotărâre'". Acordul de principiu dintre părţi nu a fost semnat de reclamant (în calitatea sa de administrator al S.C. B. S.R.L.) dar a fost semnat de Comuna Adunaţii Copăceni, prin Primar.

A reţinui prima instanţa că, fără îndoială, prin această hotărâre şi acord de principiu, pârâta Comuna Adunaţii Copăceni, prin Primar, a achiesai, în parte, la pretenţiile reclamantului în calitatea sa de administrator al S.C. B. S.R.L.

Pe cale de consecinţă, pârâta a recunoscut că i-a produs un prejudiciu reclamantului în calitatea sa de administrator al firmei susmenţionate şi că este de acord să repare acest prejudiciu prin acordarea sumei de 25.000 RON.

Cum reclamantul, în calitatea sa de administrator al firmei, nu a semnat acordul de principiu, acesta a înţeles să dovedească prejudiciul încercat prin administrarea probei cu expertiză. Din această probă a rezultat că 52.700 RON reprezintă contravaloarea clădirii demolate, suma de 34.790 RON reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă a clădirii de la data de 01 august 2009-07 martie 2016, iar suma de 10.000 RON reprezintă contravaloare bunurilor mobile.

Cu privire ia bunurile mobile, tribunalul a constatat că reclamanta, prin administrator, nu a făcut, în concret, dovada existenţei acestora; totodată, reclamanta, prin administrator, nu a dat dovadă de diligentă pentru a-şi lua lucrurile din spaţiul de depozitare, deşi a fost notificată pentru a le ridica, motiv pentru care acest capăt de cerere a fost respins; de asemenea, nu au fost dovedite nici daunele morale.

Pe baza probelor administrate în cauză, în special a acordului depus ia dosar de pârâtă, care a fost calificat drept o achiesare în parte la pretenţiile deduse judecăţii, tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată, astfei cum a fost precizată, este, în parte, întemeiată, în sensul că s-a lacut dovada existenţei unui prejudiciu încercat de reclamantă, a faptei ilicite care a fost produsă de pârâte, a vinovăţiei pârâtelor şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi vinovăţia autorului faptei ilicite

Astfel, apreciind că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ., tribunalul a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., administrator al S.C. B. S.R.L., astfel cum a fost precizată, a omologat raportul de expertiză întocmit de expertul G. şi a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 55.810 lei - contravaloarea clădirii şi suma de 34.790 RON - contravaloarea lipsei de folosinţă.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel pârâtele Comuna Adunaţii Copăceni şi Primăria Adunaţii Copăceni, criticând-o pentru neiegaiitate şi netemeinicie.

Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat

Prin decizia nr. 558/A din 21 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelantele - pârâte Comuna Adunaţii Copăceni şi Primăria Adunaţii Copăceni, împotriva sentinţei civile nr. 127 din 18 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, în contradictoriu cu intimatul - reclamant A., administrator al S.C. "B." S.R.L.; a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, şi l-a obligat pe intimatul - reclamant ia plata către apelanta - pârâtă Comuna Adunaţii Copăceni a sumei de 4.619 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru plătită în apel.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că, sub un prim aspect, apelantele au criticat hotărârea primei instanţe cu referire la soluţia dată excepţiei autorităţii de lucru judecat, apreciind că în cauză erau incidente dispoziţiile art. 163 alin. (1) C. proc. civ.

Critica a fost apreciată ca fiind nefondată. În acest sens, curtea de apel a arătat că, în raport de cauza pretenţiilor formulate de intimatui-reclamant în cadrul procesului finalizat cu pronunţarea sentinţei civile nr. 6156 din 09 decembrie 2013 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 2452 din 30 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, diferită parţial de cea pe care şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată care face obiectul cauzei prezente, cerinţele la care face referire norma legală pentru existenţa autorităţii de lucru judecat nu sunt îndeplinite.

Astfel, dacă în prima dintre cereri reclamantul a cerut să se constate, în temeiul dispoziţiilor din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, că omisiunea autorităţii administraţiei locale de a executa o convenţie (înţelegere), act administrativ în opinia reclamantului, alături de demolarea construcţiei proprietatea reclamantului, i-au cauzat acestuia un prejudiciu, solicitând repararea sa, în cea de a doua cerere, obiect al prezentei cauze, reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile de despăgubiri pe dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, solicitând repararea pagubei produse de pârâte prin fapta pretins nelegală a demolării construcţiei pe care o deţinea în proprietate.

A mai reţinut curtea de apel că instanţa de contencios sesizată de reclamant nu a soluţionat fondul pretenţiilor privind despăgubirile cerute pentru prejudiciul cauzat prin demolarea construcţiei (care reprezintă şi obiect al prezentei cauze), constatând că situaţia de fapt privind demolarea construcţiei iese din sfera de competenţă a instanţei de contencios administrativ, având în vedere că nu există acte administrative care sa fie contestate şi că reclamantul are la dispoziţie o acţiune civilă. Astfel fiind, în lipsa unei analize a fondului pretenţiilor de despăgubiri solicitate de reclamant pentru pretinsa faptă ilicită de demolare a construcţiei aflate în proprietatea sa, soluţia prin care instanţa de contencios administrativ a constatat practic situarea în afara sferei sale de competenţă a litigiului cu care a fost învestită şi natura civilă a acestuia, nu se poate bucura de autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile sesizate tocmai cu soluţionarea pretenţiei.

Critica apelantei prin care a susţinut că hotărârea primei instanţe este nelegală, dat fiind că tribunalul a pronunţat o soluţie plus petita, a fost găsită, de asemenea, nefondată. S-a apreciat că o încălcare a principiului disponibilităţii de natura celei invocate de apelantă nu poate fi reţinută în cauză, câtă vreme suma indicată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, ca reprezentând întinderea prejudiciului constând în valoarea construcţiei demolate (52.700 de RON) a fost una cu titlu provizoriu, pentru determinarea valorii exacte a acestui prejudiciu solicitând administrarea probei cu expertiză tehnică; în cadrul dezbaterilor de ia data de 05 mai 2016 s-a solicitat ca repararea prejudiciului să se facă pe baza probelor administrate, semnificând faptul că întinderea despăgubirilor este cea care rezultă din raportul de expertiză tehnică judiciară (55.810 RON).

Curtea de apel a apreciat că sunt fondate criticile vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor care reglementează răspunderea, civilă delictuală, sub aspectul faptei ilicite.

Astfel, a reţinut instanţa de apel că, prin raportare la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, pretenţiile de despăgubiri formulate de reclamant trebuie analizate, sub aspectul temeiniciei, prin raportare la îndeplinirea celor patru cerinţe deduse din dispoziţiile art. 998-999 C. civ. (şi anume: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu rezultat din săvârşirea acesteia, legătura de cauzalitate dintre cele două elemente, precum şi vinovăţia cu care a fapta a fost săvârşită). Or, prima instanţă a făcut o astfel de analiză în mod incomplet, şi anume numai sub aspectul prejudiciului suferit de reclamant ca urmare a săvârşirii de către pârâte a pretinsei fapte ilicite, nu şi al celorlalte elemente, în special al faptei imputate pârâtelor.

Sub acest din urmă aspect apelantefe-parâte au susţinut că demolarea construcţiei s-a tăcut în temeiul normelor legale, o astfel de posibilitate fiind recunoscută în favoarea autorităţii administraţiei locale de dispoziţiile art. 33 alin. (4) din Legea nr. 50/2001 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, dispoziţii care au fost puse în aplicare, cu notificarea prealabilă a reclamantului asupra acestui demers.

Privitor ia fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a reţinut că aceasta poate fi definită ca fiind acea faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv ori intereselor legale aparţinând altei persoane. Altfel spus, un comportament, acţiune sau inacţiune, devine fapt ilicit dacă, fiind rezultatul încălcării unei norme legale, vatămă un drept subiectiv ori cel puţin un interes legitim şi serios al altei persoane.

Analizând caracterul pretins ilicit al faptei imputate de reclamant pârâtelor, instanţa de apel a constatat că susţinerile reclamantului în acest sens nu pot fi reţinute.

Astfel, potrivit art. 33 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor, în forma de la data aplicării acesteia de către apelante: "(I) Prin excepţie de la prevederile art. 32, construcţiile executate fără autorizaţie de construire pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al statului vor putea fi desfiinţate pe cale administrativă de autoritatea administraţiei publice de pe raza unităţii administrativ-teritoriale unde se. află construcţia, fără sesizarea instanţelor judecătoreşti şi pe cheltuiala contravenientului.

Procedura prevăzută la alin. (1) se poate declanşa din oficiu de autoritatea administraţiei publice de pe raza unităţii administrativ-teritoriale unde se află construcţia sau la solicitarea proprietarului ori a administratorului legal al terenului aparţinând domeniului public sau privat al statului.

În cazul neîndeplînirii de către autoritatea administraţiei publice competente a procedurii de desfiinţare, în termen de 15 zile calendaristice de la data solicitării prevăzute la alin. (2), proprietarul sau administratorul legal al terenului aparţinând domeniului public ori privat al statului va putea trece de îndată la desfiinţarea construcţiilor executate fără autorizaţie de construire.

Prin excepţie de la prevederile ari. 32, construcţiile executate fără autorizaţie de construire pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al judeţelor, oraşelor ori comunelor vor putea fi desfiinţate pe cale administrativă de autoritatea administraţiei publice competente, fără sesizarea instanţelor judecătoreşti şi pe cheltuiala contravenientului.

Pentru realizarea prevederilor alin. (1) autorităţile publice competente pot contracta efectuarea acestor servicii cu societăţi comerciale specializate în astfel de lucrări, în condiţiile legii. "

Prin somaţiile şi înştiinţările emise de Primăria Adunaţii Copăceni la 11 martie 2009, respectiv la 4 mai 2009 şi la 12 iunie 2009, i s-a adus la cunoştinţă reclamantului că, întrucât construcţia pe care o deţine este edificată iară autorixaţie de construire pe domeniul public aparţinând Comunei Adunaţii Copăceni, aceasta trebuie ridicată, în caz contrar autoritatea publică locală urmând a face aplicarea dispoziţiilor art. 33 alin. (4) din Legea nr. 50/1991, în sensul desfiinţării construcţiei fără sesizarea instanţelor de judecată şi pe cheltuiala contravenientului.

Construcţia, dobândită în proprietate de reclamant prin contractul de vânzare încheiat cu D. la data de 21 martie 2008, a fost ulterior demolată de apel antele-pârâte.

Nu au fost primite apărările mtimatujui-reclamant care a susţinut că dispoziţiile legale în temeiul cărora apelantele au procedat ia demolarea construcţiei nu erau incidente, fiind ulterioare datei edificării construcţiei, instanţa de apel apreciind că, sub acest aspect, normele legale invocate de pârâte nu fac nicio distincţie în privinţa datei construcţiilor pentru care nu s-a obţinut autorizaţie de construire şi care pot fi desfiinţate pe cale administrativă, iar reglementarea privind obligativitatea autorizării construcţiilor nu are caracter de noutate, existând şi anterior adoptării Legii nr. 50/1991.

Astfel, atât prin Decretul nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizaţiilor de construire, reparare şi desfiinţare a construcţiilor, precum şi a celor referitoare la înstrăinările şi împărţelile terenurilor cu sau fără construcţii, cât şi prin Decretul nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau iară construcţiuni şi la interzicerea construirii iară autorizare, era instituită obligaţia celor care edificau construcţii de a obţine în prealabil autorizarea acestora, dar şi dreptul autorităţilor administrative de a solicita în instanţă desfiinţarea construcţiilor neautorizate sau de a demola construcţiile din această categorie.

Aşa fiind, instanţa de apel a apreciat că, de vreme ce fapta pretins cauzatoare a prejudiciului pentru care intimatul-reclamant solicită o reparaţie îşi are temeiul în norme legale ce prevăd în competenţa unităţii administrative inclusiv acţiunea de demolare a construcţiilor edificate pe terenul aflat în domeniul său public ori privat, nu poate fi reţinut caracterul său ilicit.

Această concluzie nu poate fi înlăturată de împrejurarea că, potrivit susţinerilor intimatului-reclamant, nu a existat o autorizaţie de desfiinţare a construcţiei. Instanţa de apel a reţinut că, deşi apeiantele-părâte nu au făcut dovada ca o astfel de autorizaţie a fost emisă (ea fiind necesară potrivit art. 8 din Legea nr. 50/1991 şi nefiind incidente dispoziţii de excepţie de la acestea), totuşi această împrejurare prin ea însăşi nu este de natură să confere un caracter ilicit în sensul dispoziţiilor de drept material aplicabile, câtă vreme demersul la care au recurs apelantele era unul prevăzut de iege. în plus, nu se poate reţine ca fiind dovedită o legătură de cauzalitate între prejudiciul cauzat reclamantului şi omisiunea emiterii autorizaţiei de desfiinţare.

Criticile apelantelor privitoare ia stabilirea eronată a contravalorii clădirii demolate, ca urmare a evaluării greşite făcute de expertul evaluator prin omisiunea de a lua în considerare elemente de fapt cum sunt vechimea construcţiei şi starea fizică a acesteia la momentul la care a fost demolată, au fost. găsite nefondate. A reţinut instanţa de apel că, din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în faţa primei instanţe de expertul G. (inclusiv din răspunsul la obiecţiuniîe formulate de părţi), rezultă că acesta a avut în vedere aspectele menţionate de părţi, raportându-se la elaborarea lucrării şi de constatările şi planşele foto cuprinse în raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul E. la o dată anterioară demolării construcţiei.

Însă, în raport de constatarea lipsei caracterului, ilicit al faptei imputate apelantelor de către intimat, instanţa de apel a constatat că, lipsind una din condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a apelantelor, pretenţiile întimatului-reclamant, întemeiate pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., nu pot fi considerate întemeiate.

A mai reţinut instanţa de apel că, în aceste condiţii, nu poate fi înlăturată concluzia de mai sus prin acceptarea tezei intimatului-reelamant, validată de prima instanţă, potrivit cu care valorează drept recunoaştere a pretenţiilor reclamantului, inclusiv sub aspectul caracterului ilicit al faptei apelantelor, propunerea acestora de a încheia cu reclamantul un acord de principiu (pentru a căruî aprobare a fost emisă Hotărârea nr. 41 din 09 septembrie 2014 a Consiliului Local al Comunei Adunaţii Copaceni) privind plata către reclamant a sumei de 25.000 de RON, cu titlu de despăgubiri.

A apreciat instanţa de apel că actul juridic pe care apelantele au fost de acord să îl încheie (şi pe care intimatul-reclamant a refuzat să îl încheie) nu poate avea decât semnificaţia intenţiei apelantelor de a încheia în mod amiabil procesul aflat pe rolul Instanţelor de judecată, fiind emis în timpul desfăşurării procesului; în plus, în chiar cuprinsul actului, lapct. 1.1. este menţionat că este încheiat în vederea stingerii litigiului care formează obiectul dosar nr. x/2012.

Cu referire la motivul de apel invocat din oficiu la termenul de la 15 februarie 2017, vizând lipsa calităţii procesuale active a reclamantului în promovarea acţiunii, curtea de apel a reţinut că nu este fondat, întrucât societatea comercială S.C. B. S.R.L., în numele căreia a acţionat injustiţie reclamantul, nu mai este în fiinţă, fiind radiată din evidenţele Registrului Comerţului, potrivit hotărârii Tribunalului Bucureşti depuse la dosar, iar reclamantului - ca unic asociat, îi revin, ea efect al radierii, conform dispoziţiilor art. 237 alin. (13) din Legea tir. 31/1990, bunurile rămase în patrimoniul societăţii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 296 C. proc. civ., curtea de apel a admis apelul şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) şi art. 451 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel l-a obligat pe întimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă Comuna Adunaţii Copăceni a sumei de 4.619 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru achitată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-reclamant A., solicitând casarea deciziei atacate şi acordarea de daune interese constând în actualizarea sumei stabilite de prima instanţă drept despăgubiri cu rata inflaţiei şi în dobânda legală.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., recurentut-reclamam a arătat următoarele: motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este incident deoarece instanţa de apel a admis apelul formulat de pârâtele Comuna Adunaţii Copăceni şi Primăria Adunaţii Copăceni, fără să ţină seama de faptul ca acestea nu îşi îndepliniseră obligaţia legală privind achitarea taxei judiciare de timbru.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este incident deoarece instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, iar motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este aplicabil deoarece curtea de apel a admis apelul considerând în mod greşit că Legea nr. 50/1991 permite demolarea oricărei clădiri, în orice condiţii, fără îndeplinirea vreunei proceduri sau eliberarea autorizaţiei de desfiinţare a construcţiilor şi fără emiterea unui act administrativ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că prin încheierea de şedinţă din 14 iunie 2017, s-a reţinut că taxa de timbru a fost achitată în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 146/1997.

Or, instanţa de apel a aplicat o lege abrogată, întrucât la data introducerii cererii de apel (29 august 2016) era în vigoare O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, care stipulează expres la art. 58 că "La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se abrogă Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997, cu modificările şi completările ulterioare (...)."

Deşi O.U.G. nr. 80/2013 nu conţine prevederi exprese privind abrogarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, instanţa de apel a soluţionat excepţia netimbrarii apelului fără a ţine seama de prevederile art. 32, art. 35, art. 38 şi art. 39 ale acestor norme metodologice.

A arătat reclamantul că, la termenele din 15 februarie 2017 şi, respectiv, 14 iunie 2017, a invocat excepţia netimbrarii apelului, excepţie pe care instanţa a respins-o cu motivarea că a fost depusă în original chitanţa nr. 3780 din 23 noiembrie 2016, reprezentând taxa de timbru achitată pentru acest dosar, emisă de Consiliul Local Adunaţii Copăeeni, astfel încât toate susţinerile intimatului-reclamant referitoare la depunerea acestei sume în contul prevăzut de ordonanţa care reglementează taxele judiciare de timbru, respectiv O.U.G. nr. 80/2013, urmează a fi verificate de organele fiscale competente, fiind suficientă chitanţa depusă la dosar cu această menţiune; la termenul din data de 14 iunie 2017, instanţa nu a mai pus în discuţia părţilor această excepţie.

Sub un alt aspect, reeurentui-reclamant a arătat că în chitanţa prin care se susţine că a fost plătită taxa de timbru, nu este prevăzut contul în care a fost plătită această taxă, aceasta tund întocmită cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Apelanteie-pârâte au depus cererea de apel la data de 29 august 2016, fără a achita taxa de timbru, iar instanţa de apel, prin citaţia emisă la data de 11 octombrie 2016, a dispus citarea pârâtelor cu menţiunea de a achita taxa judiciara de timbru în cuantum de 4.619 RON, sub sancţiunea anulării cererii, pârâtele nedând curs acestor dispoziţii.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 146/1997, act normativ pe care instanţa de apel l-a reţinut ca fiind incident în cauză, taxele de timbru se plătesc anticipat, iar neîndepiinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau cererii. Art. 18 alin. (1) din aceiaşi act normativ prevede că instanţa de judecată este cea care stabileşte cuantumul taxei de timbru. De asemenea, conform art. 35 alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se datorează şi se plătesc anticipat, adică înainte de primirea (înregistrarea), efectuarea sau eliberarea actelor taxabile sau înainte de prestarea serviciilor.

Prin raportare la dispoziţiile legale menţionate, reeurentui-reclamant a susţinut că pârâtele au încălcat dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi ale art. 20 din Legea nr. 146/1997, precum şi pe ale art. 35 alin. (1) şi (4) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997. Având în vedere că prestarea serviciului taxabii a început la momentul înregistrării cererii şi că nu există nici un motiv ca acesta sa continue a fi prestat câtă vreme pârâtele nu şi-au îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege, respectiv nu au respectat termenul de favoare acordat în mod excepţional conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, respectiv de art. 35 alin. (2) şi art. 36 din Normele metodologice pentru aplicarea acestei legi pentru achitarea taxei de timbru, se impunea anularea cererii de apel, ea efect al admiterii excepţiei de netimbrare.

Reeurentui-reclamant a arătat că dovada plăţii taxelor judiciare de timbru o constituie copia de pe chitanţa de încasare în numerar, eliberată de unităţile Casei de Economii şi Consemnaţiuni sau de trezoreriile statului sau, după caz, copia de pe ordinul de piaţă vizat de unitatea ia care s-a făcut plata, certificate pentru conformitate de organul prestator al serviciului; deşi instanţa de apei a menţionat m încheierea din 14 iunie 2017 că "taxa de timbru a fost achitată potrivit chitanţei aflată la fila 30 din dosar, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 146/1997 coroborate cu dispoziţiile art. 39 din Normele Metodoiogice de aplicare a Legii nr. 146/1997", acest argument nu poate fi acceptat deoarece legea la care instanţa face referire a fost abrogată; pe de altă parte, nu sunt îndeplinite nici dispoziţiile art. 39 din Ordinul nr. 760/C/1999 având în vedere că înscrisul depus de pârâte nu este eliberat de unităţile Casei de Economii şi Consemnaţiuni sau de trezoreria statului şi nu este certificat pentru conformitate de organul prestator al serviciului.

Printr-o altă critică recurentul a arătat că a formulat cereri de recuzare a membrilor completului de judecată din apel, care au fost respinse prin încheierea din data de 04 mai 2017; motivele pentru care l-a recuzat pe membrii completului de judecată şi care au dat naştere la îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei de apei au fost dovedite prin înscrisurile depuse în data de 12 iunie 2017, pentru termenul din 14 iunie 2017.

Recurentul a solicitat să se constate că, atât excepţia procesuală privind taxa de timbru, cât şi motivele de recuzare, au fost întemeiate.

Astfel, la data introducerii cererii de apel, erau în vigoare dispoziţiile art. 55 ale O.U.G. nr. 80/2013, care prevăd că:

"Pentru cererile şi acţiunile introduse până ia intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, timbrul judiciar se aplică, respectiv taxele judiciare de timbru se stabilesc şi se plătesc în cuantumul prevăzut de legea în vigoare la data introducerii lor".

Recurentul-reclamant a făcut referire la dispoziţiile art. 33 din acest act normativ şi a susţinut că pârâtele nu au dat curs solicitării instanţei de a achita taxa de timbru conform citaţiei emisă în cauză ia data de 11 octombrie 2016, astfel că instanţa de apel a respins în mod nelegal excepţia de netirnhrare a cererii de apel, încălcând formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. prin urmare, se impune casarea deciziei civile nr. 558/A din data de 21 iunie 2017, pronunţată de Curtea Apel Bucureşti.

Cu referire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., aplicabil atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Astfel, Curtea Apel Bucureşti nu a explicat, de o manieră convingătoare şi în conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, iar hotărârea care face obiectul recursului nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi să permită exercitarea controlului judiciar.

Instanţa de apei, făcând referire la dispoziţiile art. 33 alin. (4) din Legea nr. 50/2001 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, nu a explicat cum a ajuns la concluzia că demolarea s-a făcui în temeiul normelor legale, având în vedere ca, nici în faţa instanţei de fond şi nici în apei, pârâtele nu au susţinut acest aspect. Mai mult, instanţa de apei nu a pus în discuţia părţilor acest aspect, nu a stabilit situaţia juridică a construcţiei şi a terenului pe care se află construcţia şi nu a stabilit cui îi revenea competenţa de a demola construcţia; de asemenea, nu a stabilit dacă respectiva construcţie se încadra în categoriile de construcţii prevăzute de art. 33 alin. (4) din Legea nr. 50/1991, iar din înscrisurile depuse la dosar nu reiese că a fost începută vreo procedură de demolare pe cale administrativă a imobilului pentru care se solicită despăgubiri.

Din motivele de apel depuse de pârâte nu rezultă că acestea ar fi criticat soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, sub aspectul faptei ilicite.

A arătat recurentul-reciamant că la mai multe termene de judecată Tribunalul Giurgiu a solicitat pârâtelor să depună la dosar actele care au stat la baza demolării imobilului, însă acestea nu s-au conformat dispoziţiilor instanţei. Atunci când a luat cunoştinţă de prima adresă, prin care s-a pus în discuţie aplicarea dispoziţiilor art. 33 alin. (4) din Legea nr. 50/1991, s-a adresat Judecătoriei Giurgiu cu o cerere de chemare în judecată prin care a contestat respectiva adresă; această acţiune care a fost suspendată ca urmare a faptului că între părţi a intervenit înţelegerea nr. 4304 din 15 iunie 2009, pe care pârâtele nu au respectat-o, nerăspunzând ulterior cererilor pentru punerea acesteia în aplicare.

De altfel, aşa cum rezultă din referatul ataşat rezoluţiei Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu (aflat în volumul I al dosarului Tribunalului Giurgiu la filele 137 -139). din solicitările pentru a se ajunge la o înţelegere între părţi, din notele de şedinţă şi din adresele depuse la dosar, pârâtele nu au invocat nîciodală că au demolat imobilul în baza Legii nr. 50/1991, ci au susţinut că înţelegerea nr. 4304 din 15 iunie 2009 nu mai poate fi respectată din diverse motive şi că doresc să se înţeleagă şi să acorde despăgubiri numitului A.

Pârâtele nu au depus întâmpinare şi nici vreun document cu privire la demararea procedurii de demolare a imobilului pe cale administrativă, deşi instanţa de fond le-a solicitat în nenumărate rânduri pârâtelor "să pună la dispoziţie actele care au stat la baza demolării". Adresele la eare face referire instanţa de apel nu pot fi luate în considerare, având în vedere că nu s-a făcut dovada comunicării lor şi nu conţin datele de identificare a construcţiei care urmează a fi demolată; în plus, neemiterea niciunui act administrativ constituie faptă ilicită.

A subliniat reeurentui-reclamant că, nici în faţa instanţei de fond şi nici în faţa instanţei de apel, pârâtele nu şi-au fundamentat apărările în sensul că demolarea construcţiei s-a făcut în baza Legii nr. 50/1991. Acestea au susţinut că la baza demolării a stat înţelegerea din data de 15 iunie 2009 (înţelegere care este ulterioară emiterii adreselor), motiv pentru care au şi încercat o soluţionare pe cale amiabilă a litigiului, prin emiterea hotărârii Consiliului Local al Comunei Adunaţii Copăceni pentru acordarea de despăgubiri. Mai mult. în faţa procurorului ele la Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu, învestit cu soluţionarea plângerii penale formulate de reclamant, d-nui F., primarul în funcţie ia acea vreme a declarat că "Primăria Adunaţii Copăceni doreşte să acorde despăgubiri numitului A.". De asemenea instanţa de contencios administrativ a Tribunalului Bucureşti, care a soluţionat cauza ce a făcut obiectul dosar nr. x/2012, a constatat că în cauză "nu există acte administrative", recomandând adresarea către instanţa civilă.

A mai arătat recurentul-reclamant că, deşi s-a adresat în scris, în zece rânduri, autorităţilor administrative din Adunaţii Copăceni, pentru respectarea înţelegerii nr. 4304 din 15 iunie 2009 sau pentru găsirea unei soluţii litigiului dintre părţi, nu a primit răspuns. Mai mult. în faţa instanţei de apel, cu prilejul acordării cuvântului pe fond, ambii reprezentanţi ai pârâtelor au solicitat instanţei admiterea apelului invocând doar faptul că "în cauză există autoritate de lucru judecat"; niciunul din reprezentanţii pârâtelor nu a invocat un alt motiv, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 14 iunie 2017.

Or, pentru a fi în situaţia unei fapte licite, Primarul Comunei Adunaţii Copăceni, Primăria Comunei Adunaţii Copăceni şi Consiliul Local al Comunei Adunaţii Copăceni trebuiau să demareze procedura prevăzută de Legea nr. 50/1991. Această procedură era permisă numai dacă imobilul care urma a fi demolat în baza art. 33 alin. (4) din acest act normativ, se încadra în categoria prevăzută de respectivul articol. însă, în speţa nu a fost demarată o asemenea procedură, nu au fost emise autorizaţie de desfiinţare, decizie a primarului ori hotărâre a consiliului local în acest sens, tăcând astfel imposibilă formularea unei contestaţii pe calea contenciosului administrativ (în lipsa unui act administrativ care să poată fi atacat).

Sub un alt aspect, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a soluţionat fondul cauzei fără a da cuvântul părţilor pe acest aspect şi fără a le da posibilitatea să formuleze şi să administreze probe în dovedirea pretenţiilor. Prin urmare, s-a produs o încălcare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituţie, hotărârea pronunţată în aceste condiţii fiind nulă conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. în consecinţă devin incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi art. 312 din C. proc. civ.

Susţinând că nu a putut pune concluzii în fond şi că nu i s-a dat posibilitatea de a face apărări în privinţa problemei în raport de care instanţa s-a pronunţat asupra fondului - lipsa faptei ilicite, recurentul-reclamant a susţinut că au fost încălcate principiul contradictorialităţii şi principiul respectării dreptului la apărare, cu consecinţa producerii unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură pronunţat în aceste condiţii.

În opinia recurentului, instanţa de fond a reţinut în mod corect întrunirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, prevăzute de art. 998 - art. 999 C. civ., respectiv existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia pârâtelor în comiterea faptei.

Fapta ilicită a pârâtelor este reprezentată de demolarea unei construcţii în privinţa căreia nu s-a tăcut dovada că se încadra în categoria celor pentru care Legea nr. 50/1991 permite demolarea pe cale administrativă.

Din considerentele deciziei rezultă că instanţa de apel nu a analizat şi nu a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea corectă a legii, fiind înlăturate în mod nelegal şi netemeinic probele din dosar şi apărările intimatului-reciarnant referitoare la lipsa documentelor justificative privind demolarea construcţiei.

Cum, potrivit dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apei, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, în opinia recurentului, în temeiul art. 304 pct. 7 şi al art. 312 C. proc. civ., se impune admiterea recursului, deoarece instanţa de apei a soluţionat, procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că în mod greşit instanţa de apei a apreciat că Legea nr. 50/1991 permite demolarea oricărei clădiri în orice condiţii, tară îndeplinirea vreunei proceduri sau eliberarea autorizaţiei de desfiinţare a construcţiilor.

Astfel, art. 33 din Legea nr. 50/1991, în forma în vigoare în anul 2009 (când a avut loc demolarea), prevedea:

" (I) Prin excepţie de la prevederile art. 32. construcţiile executate fără autorizaţie de construire pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al statului, cât şt construcţiile, lucrările şi amenajările cu caracter provizoriu, executate pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor vor putea fi desfiinţate pe cale administrativă de autoritatea administraţiei publice de pe raza unităţii administrativ-teritoriale unde se află construcţia, fără sesizarea instanţelor judecătoreşti şi pe cheltuiala contravenientului. (2) Procedura prevăzută la alin. (1) se poate declanşa din oficiu de autoritatea administraţiei publice de pe raza unităţii administrativ-teritoriale unde se află construcţia sau la solicitarea proprietarului ori a administratorului legal al terenului aparţinând domeniului public sau privat al statului. (3) În cazul neîndeplinirii de către autoritatea administraţiei publice competente a procedurii de desfiinţare, în termen de 15 zile calendaristice de la data solicitării prevăzute la alin. (2), proprietarul sau administratorul legal al terenului aparţinând domeniului public ori privat al statului va putea trece de îndată la desfiinţarea construcţiilor executate fără autorizaţie de construire. (4) Prin excepţie de la prevederile art. 32, construcţiile executate fără autorizaţie de construire pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al judeţelor, oraşelor ori comunelor vor putea fi desfiinţate pe cale administrativă de autoritatea administraţiei publice competente, fără sesizarea instanţelor judecătoreşti şi pe cheltuiala contravenientului (5) Pentru realizarea prevederilor alin. (1) autorităţile publice competente pot contracta efectuarea acestor servicii cu societăţi comerciale specializate în astfel de lucrări, în condiţiile legii".

Prin urmare, legea nu permitea autorităţii administraţiei pubiice locale demolarea oricărei construcţii şi în orice condiţii. Din înscrisurile de la dosar nu reiese dacă construcţia a fost edificată fără autorizaţie de constmcţie, dacă era construită pe terenul aparţinând domeniului public sau privat ai statului, dacă avea caracter provizoriu ori dacă a fost demarată procedura prevăzută de alin. (1) şi (2) din art. 33 din Legea nr. 50/1991. De asemenea, în anul 2009 (când a avut loc demolarea imobilului) Legea nr. 50/1991 nu permitea autorităţii pubiice locale desfiinţarea construcţiilor fără emiterea prealabilă a unei autorizaţii de desfiinţare.

Recurentul a invocat dispoziţiile art. 12, 16, 39, 59, 66, 67 şi 77 din Ordinul nr. 1430/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii (actualizat în martie 2009), în vigoare la data demoiării construcţiei - august 2009, şi a susţinut că legea nu conferă pârâtelor atribuţia de a dispune direct prin emiterea unor adrese desfiinţarea construcţiei, ci îi conferă atribuţiile privind demararea procedurilor legale, la finalul cărora se decide emiterea autorizaţiei de demolare, ştiut fiind că, în vederea emiterii unei autorizaţii de demolare, se parcurg procedurile obligatorii prevăzute de lege, care implică inclusiv obţinerea tuturor avizelor şi acordurilor prevăzute de lege, fiind posibilă şi intrarea în legalitate în sensul prevederilor art. 59 alin. (2) şi (3) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009.

La dosar este depusă o hotărâre judecătorească definitivă (sentinţa civilă nr. 1663 din 18 iunie 2004, pronunţată de Judecătoria Giurgiu) care atestă că inventarul terenurilor şi al clădirilor sunt şi rămân în patrimoniul fostului proprietar Cooperaţia de Consum şi Credit (UJ. C. civ.) Giurgiu; prevederile acestei hotărâri sunt, implicit, valabile şi pentru subachizitorii de bună-credinţă.

În speţă, faptele ilicite ale autorităţilor administrative de a nu respecta înţelegerea, de a nu răspunde adreselor, respectiv de a nu emite nici un act administrativ în cauză, echivalează cu o expropriere fără o despăgubire dreaptă, justă şi prealabilă.

Motivarea instanţei de apel conform căreia "demersul la care au recurs apelantele era unul prevăzut de lege" demonstrează aplicarea greşită a legii, întrucât Legea nr. 50/1991 permite autorităţii administraţiei publice locale demararea unei proceduri privind demolarea pe cale administrativă numai a anumitor construcţii, în condiţiile expres prevăzute de lege. Din actele depuse ia dosar nu rezultă că pârâtele s-au aflat în vreuna din cauzele prevăzute de art. 33 din Legea nr. 50/1991. Acest lucru nu rezultă nici din apărările formulate de intimate care, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel, au înţeles să se apere invocând excepţia autorităţii de lucru judecat.

Din înscrisurile de la dosar nu rezultă că ar fi fost demarată procedura demolării pe cale administrativă prevăzută de Legea nr. 50/1991; la dosar nu există acte ale organelor cu atribuţii de control cu privire la calitatea şi starea construcţiilor. În acordarea despăgubirilor, instanţa de fond a luat în considerare exclusiv concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză.

A mai arătat recurentul că expertiza efectuată în cauză a răspuns tuturor obiectivelor propuse de instanţă, cu acordul părţilor, reprezentanţii pârâtelor exprimându-şi acordul la fixarea tuturor obiectivelor propuse spre expertizare, învederând ca "sunt de acord cu obiectivele stabilite de instanţă'" şi precizând că "acestea sunt suficiente". Mai mult, prin obiecţiuniie formulate, pârâtele au invocat doar faptul că expertul a considerat vechimea clădirii la 30 ani, iar în privinţa lipsei de folosinţă a imobilului expertul a socotit o rată de capitalizare de 11 la sută (considerată prea mare faţă de 8,5 la sută), solicitându-se actualizarea.

Din motivele de apel reiese faptul că pârâtele au criticat soluţia instanţei de fond sub aspectul greşitei interpretări a probelor şi greşitei aplicări a legislaţiei în domeniu cu privire la prejudiciul cauzat, ca şi condiţie a răspunderii civile delictuale.

Instanţa de apel a constatat, cu privire la acest motiv de apel, că este nefondat, însă critica vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală sub aspectul faptei ilicite a fost găsită întemeiată.

Din Secturarea motivelor de apei formulate se constată ca apelantele nu au argumentat şi nu au susţinut cu nici un fel de probe aplicarea greşită a dispoziţiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală sub aspectul faptei ilicite (nefacând acest lucru nici în faţa instanţei de fond); prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat în afara limitelor criticilor de apel formulate şi fără apune în discuţia părţilor acest fapt.

Întrucât apelul este o cale de atac, apelanta avea obligaţia de a dezvolta criticile sale în fapt şi în drept, faţă de modul în care s-a desfăşurat judecata la prima instanţă sau faţă de hotărârea atacată, prin motivele de apel fixându-se limitele în care judecata va avea loc în calea de atac.

A mai arătat recurentul că instanţa de apel nu a ţinut cont de apărările pe care ie-a formulat prin întâmpinare cu privire la acest aspect, reţinând doar critica referitoare la anul edificării construcţiei (înainte de 1990) şi considerând aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 221/1950 (abrogai din anul 1958) şi pe cele ale Decretului nr. 144/1958, de asemenea abrogat la data demolării construcţiei; în schimb, fără a avea Ia dispoziţie o documentaţie de natură să justifice declanşarea procedurii desfiinţării construcţiei pe cale administrativă, interpretând greşit dispoziţiile Legii nr. 50/1991, instanţa de apei a apreciat că acţiunea pârâtelor de a intra cu buldozerul într-un imobil care nu le aparţinea, fără a emite vreun act, nu este o faptă ilicită.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că demolarea construcţiei a avut loc fără respectarea înţelegerii dintre părţi, înţelegere în care era specificat "nu demola înainte de emiterea unei hotărâri" şi, de asemenea, instanţa nu a ţinut cont că demolarea a fost făcută fără a fi emis un act administrativ, fără a exista o dispoziţie a primarului privind desfiinţarea construcţiei, tară a fi emisă o autorizaţie de desfiinţare ţaşa cum prevede art. 8 din Legea nr. 50/1991) şi fără sesizarea instanţei de judecată.

De asemenea, instanţa de apel nu a cercetat situaţia juridică a terenului pe care se află construcţia, nu a cercetat dacă respectiva construcţie avea sau nu autorizaţie de construcţie, nu a stabilit dacă respectiva construcţie era o construcţie provizorie, pentru a putea vorbi de demolarea în mod legal a imobilului în litigiu. Instanţa de apel nu a ţinut cont de nici una din probele administrate în faţa instanţei de fond a Tribunalului Giurgiu şi nici de faptul că între părţi intervenise o înţelegere (ulterioară oricăror adrese) pe care pârâtele nu au respectat-o. Mai mult, instanţa nu a ţinut cont nici de faptul că pârâtele au emis o hotărâre de consiliu pentru acordare despăgubiri, la cinci arii de la demolare, hotărâre prin care şi-au recunoscut vinovăţia de a fi provocat un prejudiciu şi, implicit, existenţa faptelor ilicite.

Pentru motivele expuse, reeurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului; în temeiul dispoziţiilor art. 1084 C. civ. a solicitat acordarea de daune-înterese constând în actualizarea sumei stabilită de instanţa de fond drept despăgubiri pentru prejudiciul cauzat eu rata inflaţiei şi în dobânda legală.

Examinând decizia recuraîă prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente în speţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu este fondat

În acest sens Înalta Curte constată că, faţă de data înregistrării cererii de chemare în judecată (11 iunie 2012) şi de dispoziţiile art. 55 din O.U.G. nr. 80/2013, care dispun în sensul că "pentru cererile şi acţiunile introduse până îa intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, timbrul judiciar se aplică, respectiv taxele judiciare de timbru se stabilesc şi se plătesc în cuantumul prevăzut de legea în vigoare îa data introducerii lor", în mod corect instanţa de apel a stabilit cuantumul taxei judiciare de timbru datorate în apel în raport de prevederile Legii nr. 146/1997.

Astfel cum rezultă din înscrisurile aflate în dosarul instanţei de apel, cuantumul taxei judiciare de timbru a fost stabiHt prin rezoluţia preşedintelui completului de judecată, acordându-se termen de plată până la primul termen de judecată acordat în această fază procesuală, respectiv 23 noiembrie 2016.

Conform încheierii de şedinţă de la acest termen de judecată, cauza a fost reţinută spre soluţionarea excepţiei de netimbrare, constatându-se că nu s-a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru, însă apelantele au transmis prin serviciul registratură o fotocopie a chitanţei nr. 3780 din 23 noiembrie 2016, emisă de Consiliul Local Adunaţii Copăceni, însoţită de o cerere de repunere pe rol căreia instanţa de apel i-a dat curs, conform dispoziţiilor art. 151 C. proc. civ. Originalul acestei chitanţe a fost depus la data de 14 februarie 2017, iar, în şedinţa publică de la 15 februarie 2017, instanţa de apel a apreciat că apelul este legal timbrat, respingând, implicit, excepţia de netimbrare susţinută de intimatul-reclamant.

Prin urmare, au fost respectate atât dispoziţiile art. 2 alin. (1), art. 18 alin. (1) şi art. 20 din Legea nr. 146/1997, cât şi cele ale art. 35 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, cu menţiunea că în cazul exercitării unei căi de atac expediate prin intermediul serviciului poştal. în lipsa dovezii de achitare a taxei de timbru, instanţele de judecată vor stabili cuantumul taxei şi vor înştiinţa partea care o datorează, sub sancţiunea anulării cererii, nefiind posibil a se da un fine de riepriniire căii de atac pentru acest considerent.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 32 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, Înalta Curte reţine că s-a făcut dovada depunerii la dosar, în original, a chitanţei care atestă achitarea taxei de timbru de către apelante.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că în şedinţa publică de la 14 iunie 2017, intimatut-reclamant a reiterat susţinerile referitoare la îndeplinirea de către apelante a obligaţiei privitoare la plata taxei judiciare de timbru, aspect asupra căruia instanţa de apel statuase deja şi, prin urmare, nu avea a se mai pronunţa.

Deşi apelantele nu s-au conformat dispoziţiilor legale în sensul de a face dovada achitării taxei judiciare de timbra în cuantumul indicat de instanţa de apel până la momentul la care cauza a fost strigată în şedinţă publică, totuşi, acestea au transmis o copie a dovezii care atesta plata taxei mai înainte ea instanţa de apel să dispună cu privire la aplicarea sancţiunii; prin urmare, au complinit lipsa dovezii achitării taxei judiciare de timbru.

În ceea ce priveşte dispoziţiile cuprinse în Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/C/1999, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2 din H.G. nr. 1278/2002, privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea O.G. nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, începând eu data de 1 ianuarie 2003 au fost abrogate prevederile referitoare la destinaţia resurselor financiare (în sensul că acestea constituie integrai venituri ale bugetelor locale), precum şi cele care contravin normelor metodologice prevăzute la art. 1 din acest act normativ ori altor reglementări specifice impozitelor şi taxelor locale cuprinse într-o listă de acte normative în care au fost expres menţionate şi Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/C/1999.

Cu referire la obligaţia de verificare a corectitudinii contului în care a fost depusă taxa. faţă de dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 1278/2002, sus­menţionate, Înalta Curte constată că prevederile art. 38 şi 39 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru au fost abrogate.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că achitarea sumelor datorate cu titlu de taxă judiciară de timbru în contul bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale este legală.

În consecinţă, dispoziţiile din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, în forma invocată de recurent, nu pot constitui fundament juridic pentru susţinerea primului motiv de recurs.

În ceea ce priveşte soluţia dată cererilor de recuzare a membrilor completului de apel, Înalta Curte reţine că, din perspectiva modului de aplicare a dispoziţiilor legale în materia stabilirii şi plăţii taxelor judiciare de timbru, în mod corect s-a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 27 C. proc. civ. în plus, aşa cum s-a arătat deja, instanţa de apel a tăcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materia timbrajului.

Pentru considerentele expuse, primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiilor art. 304 pct 5 C. proc. civ., nu este fondat.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a formulat mai multe critici prin care a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a soluţionat calea de atac fără a intra în cercetarea fondului

Sub un prim aspect recurentul a susţinut că apelantele nu au formulai prin memoriul de apel critici referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor legale care reglementează răspunderea civila delictuală, sub aspectul faptei ilicite.

Această critică se impune a fi analizată cu prioritate, având în vedere că soluţia pronunţată de tribunal, de admitere, în parte, a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, a fost fundamentată pe recunoaşterea de către pârâte a faptei ilicite, calificată de tribunal drept achiesare la pretenţiile reclamantului, în vreme ce instanţa de apel a ajuns la o soluţie contrară, însă urmare examinării îndeplinirii condiţiei privitoare la fapta ilicită.

Se observă astfel că instanţa de apel a admis cafea de atac în considerarea caracterului fondat al criticilor privind aplicarea greşită a dispoziţiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală sub aspectul faptei ilicite.

Curtea de apel a reţinut că prima instanţă a făcut o analiză incompletă a condiţiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale; această analiză a privit stabilirea prejudiciului, nu şi celelalte condiţii, în special fapta imputată pârâtelor.

Procedând la examinarea faptei ilicite, această instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 33 alin. (4) din Legea nr. 50/1991, în forma în vigoare la data demolării construcţiei, constatând lipsa caracterului ilicit al operaţiunii de demolare.

Cu referire la propunerea apelantelor-pârâte de a încheia un acord de principiu cu reclamantul, conform Hotărârii Consiliului Local Adunaţii Copăceni nr. x din 09 septembrie 2014, instanţa de apel a apreciat că nu poate avea o altă semnificaţie decât intenţia apelantelor de a încheia în mod amiabil procesul aflat pe rolul instanţelor de judecată.

Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel nu a fost învestită prin motivele dezvoltate în susţinerea căii de atac cu un asemenea motiv de apel, iar critica este fondată.

Astfel prin cererea de apel, apelantele Comuna Adunaţii Copăceni şi Primăria Adunaţii Copăceni, ambele reprezentate prin Primar, au criticat sentinţa pronunţată de Tribunalul Giurgiu cu referire la: soluţia dată excepţiei autorităţii de lucru judecat, încălcarea principiului disponibilităţii din perspectiva cuantumului despăgubirilor acordate (în sensul acordării unor despăgubiri mai mari decât cele solicitate prin cererea de chemare în judecată) şi greşita aplicare a legislaţiei in domeniu.

În legătură cu acest din urmă aspect, au fost dezvoltate critici referitoare la faptul că în mod greşit a reţinut prima instanţă că reclamantul nu a fost încunoştiinţat despre demolarea imobilului, cuantumul despăgubirii prin raportare la starea fizică a acestuia şi valorificarea unui raport de expertiză.

Apelantele nu au dedus judecăţii în apel critici prin care să pună în discuţie hotărârea primei instanţe sub aspectul recunoaşterii existenţei faptei cauzatoare de prejudiciu pe care s-a fundamentat sentinţa Tribunalului Giurgiu.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, depăşind limitele învestirii,, respectiv criticile formulate de apelantele-pârâte, a examinat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale sub aspectul faptei ilicite.

În condiţiile particulare ale speţei, se observă că, la judecata în primă instanţă, tribunalul a statuat în sensul recunoaşterii de către pârâte a săvârşirii faptei ilicite constând în demolarea construcţiei, în considerarea Hotărârii nr. 41 din 09 septembrie 2014 a Consiliului Local al Comunei Adunaţii Copăceni, prin care a fost aprobat şi semnat acordul de principiu, între S.C. B. S.R.L. şi Comuna Adunaţii Copăceni, "privind acordarea de despăgubiri în cuantum de 25.000 RON conform anexei I parte integrantă din prezenta hotărâre", acord de principiu care, deşi nu a fost semnat de reclamant (în calitatea sa de administrator al S.C. B. S.R.L.), a fost semnat de Comuna Adunaţii Copăceni, prin Primar.

Prin urmare, prima instanţă nu a constatat existenţa faptei ilicite prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 50/1991, ci a dat valoare probatorie înscrisului mai sus-menţionai, apreciind că pârâtele au recunoscut că i-au adus un prejudiciu reclamantului prin demolarea imobilului şi sunt de acord să acopere acest prejudiciu cu suma de 25.000 RON.

Pe cale de consecinţă, prima instanţă nu a expus considerente referitoare la existenţa sau lipsa autorizaţiei de construire şi nici cu referire la incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 50/1991, în forma în vigoare la momentul demolării clădirii, or, în condiţiile în care prima instanţă a reţinut, practic, întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale prin prisma recunoaşterii de către pârâte a săvârşirii unei fapte cauzatoare de prejudiciu, iar apeianteie-pârâte au învestit instanţa de apel cu un apel motivat (nefiind, aşadar, incidente dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.), cenzurarea sentinţei sub aspectul existenţei faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu putea fi făcută de curtea de apel numai în măsura în care apelantele ar fi criticat sentinţa Tribunalului Giurgiu sub acest aspect.

Din lectura cererii de apel, Înalta Curte constată însă că apelantele nu au formulat asemenea critici.

Aşa cum s-a arătat deja, apelantele au criticat sentinţa cu referire la: soluţia dată excepţiei autorităţii de lucru judecat, încălcarea principiului disponibilităţii din perspectiva cuantumului despăgubirilor acordate (în sensul acordării unor despăgubiri mai mari decât cele solicitate prin cererea de chemare în judecată) şi greşita aplicare a legislaţiei în domeniu.

Nu se poate aprecia că, prin critica vizând "greşita aplicare a legislaţiei în domeniu", apelantele-pârâte ar fi înţeles, în realitate, să supună unei noi judecăţi aspectele privitoare la recunoaşterea faptei ilicite, cauzatoare de prejudiciu.

Că este aşa, rezultă cu evidenţă din cererea de apei, unde sunt dezvoltate critici care privesc alte aspecte decât cele pentru care Tribunalul Giurgiu a apreciat că fapta ilicită a fost recunoscută de pârâte, cu consecinţă dispensării instanţei de a face o analiză proprie a prevederilor art. 33 din Legea nr. 50/1991, în forma în vigoare la momentul demolării clădirii.

Se impune a se menţiona şi faptul că, motivele care au condus la admiterea apelului, examinate de curtea de apel în lipsa unor critici ale apelantelor nu sunt de ordine publică, prin urmare nu ar fi putut fi examinate din oficiu de instanţa de apei nicî în măsura în care s-ar fi dat eficienţă principiului contradictorialităţii şi celui al respectării dreptului la apărare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că, întrucât motivele care au fundamentat decizia instanţei de apei pun în discuţie aspecte care nu au fost invocate prin cererea de apel este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Susţinerile recurentului-pârât în sensul că instanţa de apel nu a cercetat situaţia juridică a terenului pe care se află construcţia şi nu a verificat dacă respectiva construcţie avea sau na autorizaţie de construcţie, ori daca era o construcţie provizorie, sunt fondate însă, faţă de argumentele care conduc la casarea deciziei recurate, aceste aspecte nu mai impun o analiză distinctă, după cum nu se mai impune nici analiza celorlalte critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În consecinţă, văzând că motivul de apei privitor la "greşita aplicare a legislaţiei în domeniu", s-a făcut de instanţa de apel cu ignorarea aspectelor statuate de prima instanţă privitoare la recunoaşterea de către pârâte a săvârşirii unei faptei ilicite, cauzatoare de prejudiciu, care nu au fost criticate în apel (intrând, aşadar, în puterea de lucru judecat), Înalta Curte constată că se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei, pentru ca examinarea criticilor din apel care privesc modul de aplicare a dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 50/1991, în forma în vigoare la momentul demolării clădirii, să fie cercetate de instanţa de apel cu respectarea limitelor învestirii.

Cererea recurentuiui-reclamant de acordare de daune-interese, în temeiul dispoziţiilor art. 1084 din C. civ. de la 1864, constând în actualizarea sumei stabilite de prima instanţă şi în dobândă legală, formulată în recurs, nu poate fi primită, întrucât în această caie extraordinară de atac nu este permisă modificarea obiectului cererii deduse judecăţii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (5) şi ale art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 558/A din 21 iunie 2017, pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 558/A din 21 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apet Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudeeare, aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2017.