Retroactive rent and loss-of-use compensation for post-restitution property occupation under Law No. 10/2001

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1435 din 18 aprilie 2012, Tribunalul Covasna a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Covasna, astfel cum a fost precizată; l-a obligat pe pârât la plata către reclamanţi a sumei de 311.472 RON, reprezentând chiria pentru perioada 05 februarie 2007 - 05 februarie 2010, pentru suprafaţa de teren de 2.063 mp şi suprafaţa construită desfăşurată de 880 mp, iar, pentru perioada 16 ianuarie 2009 - 05 februarie 2010, şi pentru 311 mp suprafaţă construită; a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a dobânzii legale prevăzută de O.G. nr. 9/2000 pentru chiria datorată pentru fiecare lună din perioada 05 februarie 2007 - 05 februarie 2010, scadentă la data de 10 a lunii următoare, până la plata integrală; a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 523.733 RON chirie pentru perioada 06 februarie 2010 - 03 decembrie 2010 pentru terenul în suprafaţă de 2.063 mp şi suprafaţa construită desfăşurată de 1.191 mp; a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a dobânzii legale prevăzută de O.G. nr. 9/2000 pentru chiria datorată pentru fiecare lună din perioada 06 februarie 2010 - 03 decembrie 2010, scadentă la data de 10 a lunii următoare, până la plata integrală; a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 3.006 RON chirie pentru perioada 04 decembrie 2010 - 31 decembrie 2010, pentru terenul în suprafaţă de 774 mp, la care se adaugă dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000, calculată asupra sumei menţionate de la data de 10 ianuarie 2011 şi până la plata integrală; a respins, ca nefondată, cererea reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 1.512 RON, reprezentând majorări de întârziere, şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanţii au formulat, la data de 20 iunie 2001, o notificare prin care au solicitat restituirea imobilului situat în Sfântu Gheorghe, str. Ciucului, jud. Covasna, înscris în CF nr. x sub nr. top x şi y, care a fost preluat de stat de la părinţii reclamanţilor, fără titlu valabil.

Cererea de restituire a imobilului adresată pârâtului în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă de Ministerul Administraţiei şi Internelor (M.A.I.), însă, prin decizia nr. 3797/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, M.A.I. a fost obligat, să emită decizie de restituire în natură a imobilului situat în mun. Sf. Gheorghe, str. Ciucului, jud. Covasna, pentru întreg imobilul".

La data de 05 februarie 2007, M.A.I. a admis cererea care a format obiectul notificării nr. 189/2001 şi a emis Dispoziţia de restituire în natură nr. 142/2007, prin care, a restituit în natură imobilul construcţie P+1, având suprafaţa construită de 440 mp şi teren aferent în suprafaţă de 2.063 mp, identificat conform schiţei anexă".

Întrucât reclamanţii au dorit restituirea în natură a suprafeţei totale construite, de 751 mp, au formulat contestaţie împotriva acestei dispoziţii de restituire, iar, prin decizia nr. 218 din 16 ianuarie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost menţinută decizia civilă nr. 257/A din 09 aprilie 2008, prin care a fost schimbată, în parte, Dispoziţia nr. 142 din 05 februarie 2007 şi s-a dispus obligarea M.A.I., să restituie în natură şi restul construcţiei preluate de stat prin procesul-verbal din data de 15 iunie 1946, respectiv parterul corpurilor B, C şi D individualizate prin raportul de expertiză întocmit de expert D.".

Prin cererea nr. 283.992/3 din 01 octombrie 2008 reclamanţii au solicitat să li se restituie în natură şi restul construcţiilor care nu au fost cuprinse în Dispoziţia nr. 142/2007, să se încheie contract de închiriere a imobilului şi să se stabilească cuantumul chiriei pentru terenul în suprafaţă de 2.063 mp şi suprafaţa construită de 440 mp. Au solicitat, de asemenea, ca plata chiriei să se facă retroactiv de la data eliberării deciziei de retrocedare, atât pentru imobilul care a format obiectul Dispoziţiei nr. 142/2007, cât şi pentru restul clădirilor care nu au fost cuprinse în dispoziţie.

La această solicitare reclamanţilor li s-a comunicat că Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Covasna, în calitate de utilizator al imobilului, va încheia contractul de închiriere în termen de 15 zile de la data emiterii dispoziţiei de restituire, iar obligaţia de plată devine scadentă la data de 10 a fiecărei luni.

Reclamanţii au revenit cu o nouă solicitare de încheiere a contractului de închiriere pentru întregul imobil, cerere înregistrată sub nr. 104.238 din 16 decembrie 2008.

Prin adresa nr. 13.837 din 23 aprilie 2009, Inspectoratul de Poliţie al judeţului Covasna a comunicat reclamanţilor că este necesară îndreptarea erorii materiale din decizia nr. 257/A din 09 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, după care va trece la întocmirea formalităţilor prevăzute de lege pentru rezolvarea solicitărilor lor.

Prin încheierea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti la 06 ianuarie 2010 s-a dispus îndreptarea erorii materiale şi a fost lămurit dispozitivul deciziei nr. 257A/09 aprilie 2008, în sensul că a fost obligat Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, să restituie în natură şi restul construcţiei preluată de către stat, deţinută de fostul proprietar în baza procesului-verbal din data de 25 iunie 1946, respectiv parterul corpurilor B, C şi D, individualizate prin raportul de expertiză întocmit de expert D. şi nu D., cum din eroare s-a trecut(…). Au fost păstrate restul menţiunilor Dispoziţiei nr. 142/2007".

Cu toate acestea, pârâtul nu a întocmit protocolul de predare-primire şi contractul de închiriere a imobilului nici după perioada afectaţiunii - 05 februarie 2010, folosind imobilul fără contract de închiriere până la data predării (03 decembrie 2010).

Prin încheierea CF nr. x din 22 decembrie 2010 a fost intabulat dreptul de proprietate în favoarea reclamanţilor asupra imobilului menţionat, iar prin contractul de închiriere nr. x din 27 mai 2011, încheiat între părţi, s-a stabilit chiria lunară de 774 euro pentru terenul de 774 mp.

Pârâtul a făcut dovada că s-a adresat Inspectoratului General al Poliţiei Române pentru alocarea fondurilor necesare pentru plata chiriei.

Tribunalul Covasna a constatat, prin raportare la art. 25 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 10/2001, la art. 1 şi 3 din H.G. nr. 1886/2006 modificată şi la art. 4 şi 7 din acelaşi act normativ, că din starea de fapt expusă rezultă că Dispoziţia nr. 142 din 05 februarie 2007, emisă de M.A.I., având ca obiect imobilul construcţie P+1 cu suprafaţa construită de 440 mp şi teren aferent în suprafaţă de 2.063 mp, a fost contestată de reclamanţi, care au solicitat modificarea acesteia în sensul de a se restitui întregul imobil (diferenţa de suprafaţă construită de la 440 mp la 787 mp). Aşadar, dispoziţia menţionată nu a fost analizată sub aspectul temeiniciei şi legalităţii restituirii suprafeţei de 2.063 mp teren şi 440 mp suprafaţă construită şi, din acest punct de vedere, era irevocabilă, iar din data de 05 februarie 2007, pentru aceste suprafeţe din imobil pe care pârâtul le folosea trebuia să se achite reclamanţilor chiria prevăzută de art. 1 din anexa 1 cuprinsă în H.G. nr. 1886/2006, modificată. În plus, prin încheierea Curţii de Apel Bucureşti din 06 ianuarie 2010 a fost lămurit dispozitivul deciziei nr. 257/A din 09 aprilie 2008, în sensul că au fost păstrate restul menţiunilor Dispoziţiei nr. 142/2007; or, în situaţia în care pârâtul ar fi avut neclarităţi cu privire la conţinutul deciziilor indicate, putea solicita lămuriri imediat după pronunţarea acestora.

Prin urmare, pentru 2.063 mp teren şi 880 mp suprafaţă desfăşurată construcţii, chiria a fost calculată de la data de 05 februarie 2007; pentru diferenţa de suprafaţă construită, s-a dispus prin decizia nr. 257/A/2008, devenită irevocabilă prin decizia nr. 218 din 16 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligarea M.A.I., să restituie în natură şi restul construcţiei preluate de stat prin procesul-verbal din 15 iunie 1946, respectiv parterul corpurilor B, C şi D". Prin urmare, de la data de 16 ianuarie 2009 pârâtul datora chirie reclamanţilor pentru suprafaţa de 311 mp (80 mp parter corp B, 80 mp parter corp C şi 151 mp parter corp D), în cuantumul prevăzut de art. 1 din H.G. nr. 1886/2006; în consecinţă, pentru suprafaţa de 311 mp construcţii, s-a dispus achitarea chiriei începând cu data de 16 ianuarie 2009.

La stabilirea sumelor datorate de pârât reclamanţilor cu titlu de chirie s-a avut în vedere şi perioada afectaţiunii de trei ani, conform art. 16 din Legea nr. 10/2001, pentru fiecare din cele două situaţii expuse anterior, precum şi prevederile art. 7 din H.G. nr. 1886/2006. Ca atare, pentru perioada 05 februarie 2007 - 05 februarie 2010, pentru suprafaţa de teren de 2.063 mp şi suprafaţa construită desfăşurată de 880 mp, iar, de la 16 ianuarie 2009 la 05 februarie 2010 şi pentru 311 mp suprafaţă construită, valoarea totală a chiriei a fost stabilită la 311.472 RON. Pentru perioada 06 februarie 2010 - 03 decembrie 2010, la stabilirea chiriei pentru terenul în suprafaţă de 2.063 mp şi suprafaţa construită desfăşurată de 1.191 mp s-a avut în vedere şi chiria practicată, pentru imobile similare, situate pe raza municipiului Sf. Gheorghe (între 10 şi 25 euro/mp/lună+TVA pe suprafaţă construită).

Instanţa de fond a mai constatat că părţile nu au solicitat întocmirea unui raport de expertiză pentru calculul chiriei lunare şi nici nu se impunea a fi administrată din oficiu o asemenea probă, de vreme ce pentru determinarea cuantumului acesteia era necesară doar o operaţiune matematică.

În ceea ce priveşte dobânda solicitată pentru sumele datorate cu titlu de chirie, prima instanţă a reţinut că aceasta reprezintă contravaloarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau executării cu întârziere a obligaţiei, cuantificarea acesteia putând avea loc prin convenţia părţilor sau prin voinţa legiuitorului; în condiţiile în care în speţă prima ipoteză este exclusă, cuantificarea prejudiciului încercat de reclamanţi poate avea loc doar prin raportare la dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000, în vigoare la data formulării primei cereri de plată a chiriei de către reclamanţi.

Însă, întrucât reclamanţii au solicitat calcularea dobânzii în funcţie de rata dobânzii de referinţă stabilită pentru fiecare lună de B.N.R. la depozitele atrase, iar art. 3 din O.G. nr. 9/2000 prevede că dobânda legală în materie civilă se stabileşte la nivelul dobânzii de referinţă a B.N.R., diminuat cu 20%, cererea a fost admisă în parte. S-a reţinut că, potrivit art. 4 din H.G. nr. 1886/2006, raportat la art. 2 şi 5 din O.G. nr. 9/2000, dobânda datorată, stabilită pentru sumele neplătite, se calculează de la data scadenţei chiriei pentru fiecare lună (data de 10 a lunii următoare).

Referitor la cererea de plată a sumei de 1.512 RON, instanţa a constatat că Primăria Municipiului Sf. Gheorghe a calculat majorări de întârziere pentru plata cu întârziere a impozitelor datorate de 1.386 RON. Reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.512 RON cu titlu de majorări de întârziere, dar în motivarea cererii lor au arătat că pârâtul este vinovat de încheierea cu întârziere a protocolului de predare-primire, fără de care nu se putea trece la intabularea imobilului în CF.

Astfel, majorările de întârziere percepute de Primăria Sfântu Gheorghe reprezintă sancţiunea pentru achitarea cu întârziere a unor impozite, pe când suma pretinsă de reclamanţi are temei întocmirea cu întârziere a unui protocol, împrejurare care nu generează plata unei sume cu titlu de majorări de întârziere.

Prin decizia nr. 154/AP din 11 decembrie 2013, Curtea de Apel Braşov a respins apelul declarat de apelantul-pârât Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Covasna; prin decizia nr. 1796 din 10 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de reclamantul-pârât împotriva acestei decizii, cauza fiind trimisă spre rejudecare.

Prin decizia Înaltei Curţi au fost soluţionate irevocabil problemele de drept legate de: prescripţia dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 5 februarie 2007 - 27 iunie 2008, dreptul reclamanţilor de a solicita chiria pentru perioada 27 iunie 2008 - 5 februarie 2010 pentru construcţia P+1 cu o suprafaţă de 440 mp şi teren de 2.063 mp, iar, pentru corpurile parter în suprafaţă de 311 mp şi dreptul de a solicita chiria pe perioada 16 ianuarie 2009 - 5 februarie 2010; de asemenea, pentru întregul imobil chiria pentru perioada 5 februarie 2010 - 3 decembrie 2010. S-a mai reţinut că, în lipsa unei cereri reconvenţionale, constatarea calităţii de constructor de bună-credinţă nu poate fi analizată, iar o compensare a pretenţiilor nu poate fi dispusă. A fost găsită neîntemeiată critica recurentului-pârât privitoare la calitatea sa procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr. 470/AP din 01 aprilie 2015, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a admis apelul declarat de apelantul-pârât Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Covasna împotriva sentinţei civile nr. 1435 din 18 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Covasna; a modificat, în parte, hotărârea apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile din perioada 5 februarie 2007 - 27 iunie 2008; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului; l-a obligat pe pârât să plătească reclamanţilor următoarele sume: 164.947,4 RON, chiria actualizată pe perioada 27 iunie 2008 - 4 februarie 2010 pentru construcţia P+1 corpul A, cu o suprafaţă de 880 mp (440mp P+440 mp) şi teren de 2.063 mp; 90.374 RON, dobândă aferentă chiriei calculată de la data scadenţei şi până la 28 ianuarie 2015 şi în continuare până la data plăţii; 27.048 RON, chiria actualizată pe perioada 16 ianuarie 2009 - 4 februarie 2010 pentru corpurile de parter în suprafaţă de 311 mp; 13.933,2 RON, dobândă aferentă chiriei calculată de la data scadenţei şi până la 28 ianuarie 2015 şi în continuare până la data plăţii; 523.731,7 RON, contravaloare lipsă de folosinţă pe perioada 5 februarie 2010 - 3 decembrie 2010 pentru întregul imobil de 2.063 mp teren şi 1.191 mp suprafaţă construită; 183.923,3 RON, dobândă aferentă lipsei de folosinţă calculate de la data scadenţei şi până la 28 ianuarie 2015 şi în continuare până la data plăţii; 3.006,38 RON, contravaloare lipsă de folosinţă pentru suprafaţa de 774 mp teren pe perioada 4 decembrie 2010 - 31 decembrie 2010; 962,6 RON, dobândă aferentă lipsei de folosinţă calculate de la data scadenţei şi până la 28 ianuarie 2015 şi în continuare până la data plăţii; a respins restul pretenţiilor, a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii şi l-a obligat pe apelant să plătească intimatei A. cheltuieli de judecată în cuantum de 15.928,87 RON.

Prin decizia nr. 2253 din 16 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie a admis recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Covasna. şi Justiţie, secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească pentru perioada 27 iunie 2008 - 05 februarie 2010, respectiv 16 ianuarie 2009 - 05 februarie 2010, în funcţie de suprafeţele imobilului pentru care trebuie stabilită chiria, despăgubiri calculate în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv o chirie determinată în acord cu prevederile H.G. nr. 1886/2006 şi ale H.G. 343/2007.

A mai reţinut Înalta Curte că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească daune interese constând în dobânda legală calculată de la data punerii în întârziere, respectiv de la data cererii de chemare în judecată (24 iunie 2011), în raport de norma în vigoare la data formulării acţiunii - O.G. nr. 9/2000 până la abrogarea acestui act normativ, urmând a se aplica, ulterior, O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească de la pârât, pentru perioada 05 februarie 2010 - 03 decembrie 2010, despăgubiri pentru imobilul de 2063 mp teren şi 1191 mp suprafaţă construită, conform dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 10/2001, respectiv o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului. Sub acest aspect, instanţa de recurs a apreciat că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt dedusă judecăţii, impunându-se administrarea probei cu expertiză tehnică de specialitate, prin care să se stabilească care este cuantumul contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului restituit în raport de care să se determine suma datorată pe zi de întârziere, în condiţiile art. 40 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce priveşte acordarea de daune interese, a reţinut că dobânda aferentă lipsei de folosinţă se datorează de la data punerii în întârziere, în speţă de la data formulării cererii de chemare în judecată. La determinarea cuantumului despăgubirilor vizând lipsa de folosinţă, instanţa de recurs a statuat cu privire la necesitatea punerii la dispoziţia expertului, în măsura în care există astfel de informaţii, a înscrisurilor doveditoare ale unor tranzacţii privind închirierea unor imobile de acelaşi fel, tranzacţii încheiate la momentul efectuării expertizei.

În rejudecare, prin decizia nr. 736/Ap din 25 aprilie 2017, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a admis apelul declarat de apelantul-pârât Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Covasna împotriva sentinţei civile nr. 1435 din 18 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Covasna, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 5 februarie 2007 - 27 iunie 2008, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantului pârât şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamanţilor următoarele sume: 164.947,4 RON, reprezentând chiria actualizată pe perioada 27 iunie 2008 - 4 februarie 2010 pentru construcţia P+1 corpul A cu o suprafaţă de 880 mp (440mp P+440 mp 1) şi teren de 2063 mp; 54.659,5 RON, reprezentând dobândă aferentă chiriei calculată de la data de 27 iunie 2008 până la 13 decembrie 2016 şi în continuare până la data plăţii; 27.047,96 RON reprezentând chiria actualizată pe perioada 16 ianuarie 2009 - 4 februarie 2010 pentru corpurile de parter în suprafaţă de 311 mp; 8.963,03 RON reprezentând dobândă aferentă chiriei calculată de la data de 27 iunie 2008 până la 13 decembrie 2016 şi în continuare până la data plăţii; 457.617 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pe perioada 5 februarie 2010-3 decembrie 2010 pentru întregul imobil de 2063 mp teren şi 1191 mp suprafaţă construită; 151.642,99 RON reprezentând dobândă aferentă lipsei de folosinţă calculate de la data 27 iunie 2008 până la 13 decembrie 2016 şi în continuare până la data plăţii; 3006,38 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pentru suprafaţa de 774 mp teren pe perioada 4 decembrie 2010-31 decembrie 2010 şi 962,6 RON dobândă aferentă lipsei de folosinţă calculate de la data scadenţei şi până la 28 ianuarie 2015 şi în continuare până la data plăţii. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost respinsă cererea intimatei-reclamante A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că, având în vedere limitele şi îndrumările deciziei de casare, vor fi păstrate dispoziţiile privind admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 05 februarie 2007- 27 iunie 2008 şi respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a apelantului-pârât Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Covasna.

În ceea ce priveşte calculul despăgubirilor, curtea de apel a dat eficienţă probelor cu expertizele tehnice efectuate în cauză, reţinând că, potrivit datelor furnizate de expertiza efectuată de expertul tehnic E., pentru perioada 05 februarie 2010 - 03 decembrie 2010, contravaloarea lipsei de folosinţă este în cuantum de 108.856 euro, respectiv 457.617 RON.

Potrivit concluziilor expertizei tehnice efectuate de expertul F., la valoarea totală a chiriei pentru suprafaţa de 2063 mp teren plus suprafaţa construită de 880 mp, aferentă perioadei 27 iunie 2008 - 05 februarie 2010, de 164.947,41 RON, s-a calculat dobânda legală conform prevederilor O.G. nr. 9/2000 pe perioada 24 iunie 2011 - 31 august 2011 suma de 1.559,09 RON, şi conform prevederilor O.G. nr. 13/2011, suma de 53.100,41 RON, pe perioada 01 septembrie 2011 - 13 decembrie 2016, întreaga perioadă însumând un număr total de 2000 zile, iar dobânda totală fiind de 54.659,5 RON.

La valoarea totală a chiriei pentru suprafaţa de 311 mp suprafaţa construită a corpurilor de parter, chirie aferentă perioadei 16 ianuarie 2009 - 05 februarie 2010, de 27.047,96 RON s-a calculat dobânda legală conform prevederilor O.G. nr. 9/2000 pe perioada 24 iunie 2011 - 31 august 2011 suma de 255,66 RON, şi conform prevederilor O.G. nr. 13/2011, suma de 8.707,37 RON, pe perioada 01 septembrie 2011 - 13 decembrie 2016, întreaga perioadă însumând un număr total de 2000 zile, iar dobânda totală fiind de 8.963,03 RON.

La valoarea totală a chiriei pentru suprafaţa de 1.191 mp suprafaţa construită şi teren în suprafaţă de 2.063 mp, aferentă perioadei 05 februarie 2010 - 03 decembrie 2010 (perioada următoare celei de afectaţiune), de 457.617 RON (stabilită prin raportul de expertiză evaluatorie), s-a calculat dobânda legală conform prevederilor O.G. nr. 9/2000 pe perioada 24 iunie 2011 - 31 august 2011 suma de 4.325,42 RON, şi conform prevederilor O.G. nr. 13/2011, suma de 147.317,57 RON, pe perioada 01 septembrie 2011 - 13 decembrie 2016, întreaga perioadă însumând un număr total de 2000 zile, iar dobânda totală fiind de 151.642,99 RON.

În ceea ce priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă pentru suprafaţa de 774 mp teren pe perioada 04 decembrie 2010 - 31 decembrie 2010 precum şi dobânda aferentă acestei sume, curtea de apel a constatat că nu a fost investită în rejudecare cu aceste aspecte.

Pentru aceste considerente, apelul formulat de către apelantul-pârât Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Covasna a fost admis, în limitele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cererea formulată de intimata A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, curtea de apel a constatat că nu este fondată, cheltuielile de judecată neputând fi acordate în considerarea dispoziţiilor procedurale care reglementează culpa procesuală. Astfel, în condiţiile în care apelul formulat de apelantul-pârât Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Covasna a fost admis, nu poate fi reţinută în persoana acestuia calitatea de parte căzută în pretenţii care ar fi permis acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul C. şi recurentele-reclamante B. şi A., solicitând admiterea recursului în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ., casarea hotărârii atacate în sensul admiterii pretenţiilor formulate de recurenţii-reclamanţi potrivit calculelor evidenţiate în lucrarea de specialitate intitulată "Completare la raportul de expertiză tehnică" întocmită de expert F., iar în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., să se dispună acordarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanţi.

În dezvoltarea motivelor comune de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat, prin primul motiv de recurs, că decizia atacată este nelegală în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată.

Astfel, au menţionat recurenţii că, la judecata în primă instanţă, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul a fost admisă în parte. Reclamanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată în această fază a procesului civil.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Covasna. În cuprinsul motivelor de apel apelantul-pârât a invocat tardivitatea cererii de chemare în judecată şi lipsa calităţii procesuale pasive, excepţii care au fost respinse de către instanţă. Soluţionând calea de atac a apelului, Curtea de Apel Braşov, prin decizia nr. 154/AP din 11 decembrie 2013, l-a obligat pe apelant să plătească intimatei-reclamante A. cheltuieli de judecată în cuantum de 5.000 RON.

Recursul declarat de recurentul-pârât a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 1796 din 10 iunie 2014, dispunându-se casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Au arătat recurenţii că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în temeiul art. 314 C. proc. civ., astfel că nu motivele de recurs au fost cele care au dus la modificarea deciziei date în apel; în cuprinsul cererii de apel Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Covasna nu a formulat apărări legate de data de la care curg dobânzile legale. Cu prilejul rejudecării, Curtea de Apel Braşov, prin decizia nr. 470/AP din 01 aprilie 2015, a admis apelul declarat de apelantul-pârât Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Covasna şi, totodată, l-a obligat pe apelant la plata cheltuielilor de judecată care intimaţi în cuantum de 15.928,87 RON.

Prin cea de-a doua decizie de casare, Înalta Curte a trimis cauza, spre rejudecare, doar cu privire la modalitatea de soluţionare a cauzei privind stabilirea dobânzilor şi a cuantumului exact datorat reclamanţilor, pe baza rapoartelor de specialitate; în cea de-a doua rejudecare, Curtea de Apel Braşov, prin decizia 736/AP din 25 aprilie 2017, a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, cu motivarea că apelul formulat de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Covasna a fost admis, astfel că nu poate fi reţinută culpa procesuală a acestuia, respectiv calitatea de parte căzută în pretenţii.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia nu este legală întrucât, potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.

Astfel, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de partea care a câştigat procesul.

Prin urmare, textul de lege invocat instituie prezumţia de culpă procesuală a celui care cade în pretenţii, pentru că dacă debitorul din raportul juridic care face obiectul judecăţii şi-ar fi respectat obligaţia, creditorul obligaţiei nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces. Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, care derivă dintr-un raport juridic procesual şi care are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

Au susţinut recurenţii-reclamanţi că, în cauză, prin casarea hotărârilor instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare, acţiunea reclamantei nu a fost soluţionată iar la baza solicitării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul, poziţia juridică de parte câştigătoare fiind determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului. Pe cale de consecinţă, prin trimiterea cauzei spre rejudecare nu s-a stabilit partea câştigătoare, iar soluţia de admitere, în parte, a apelului declarat de pârâta-apelantă nu schimbă poziţia juridică a Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Covasna de debitor al obligaţiei.

Mai mult, în condiţiile în care motivele care au determinat casarea au fost invocate numai în recurs apelantul-pârât trebuia obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimaţii-reclamanţi.

Au mai arătat recurenţii-reclamanţi că nu au nicio culpa în ceea ce priveşte calculul dobânzilor, iar consecinţele admiterii recursului se restrâng asupra cuantumului pretenţiilor şi vizează soluţia instanţei pronunţată cu privire la modalitatea de calcul a sumelor care se cuvin reclamanţilor, nefiind afectată temeinicia dreptului lor efectiv.

În consecinţă, recurenţii-reclamanţi au solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, în toate fazele procesuale, potrivit dovezilor aflate la dosarul.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că, potrivit dispoziţiilor cuprinse în decizia nr. 2253 din 16 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curtea de apel era ţinută ca, în cea de-a doua rejudecare, să pronunţe o hotărâre fundamentată de rapoarte şi opinii de specialitate cu privire la modalitatea de determinare a sumelor cuvenite reclamanţilor.

În acest sens, prin încheierea de şedinţă din data de 10 mai 2016, în dosar nr. x/2011 a fost numit expertul contabil F. în vederea efectuării unui raport de expertiză contabilă, în scopul refacerii lucrării de expertiză care a fost întocmită în cauză anterior de expert G., cu luarea în considerare a dispoziţiilor deciziei de casare. Dată fiind încheierea de încuviinţare a obiecţiunilor la expertiză, instanţa a dispus completarea acesteia, sens în care expertul a întocmit lucrarea de "Completare la raportul de expertiză contabilă" în sensul indicat de instanţă.

Cu toate acestea, dispozitivul hotărârii atacate cuprinde valorile determinate în cuprinsul raportului iniţial întocmit de către expert, valori care nu exprimă cerinţele exprese din decizia instanţei de recurs.

Astfel, în primă faza expertul a omis să determine penalităţile datorate prin raportare la valoarea actualizată a sumei datorate cu indicele de inflaţie în conformitate cu prevederile art. 10 din O.G. nr. 13/2001 şi ale art. 1535 C. civ., la care face trimitere. Apoi, în completarea la raportul de expertiză, expertul a determinat valorile dobânzilor prin raportare la dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 - norma în vigoare la data formulării acţiunii (24 iunie 2011) până la data de 01 septembrie 2011, dată la care a intrat în vigoare O.G. nr. 13/2011.

Conform dispozitivului deciziei civile nr. 736/AP/2017, chiriile restante - sumele purtătoare de dobânzi - s-au format la data introducerii acţiunii 24 iunie 2011 şi nu lunar, începând din iunie 2008, deşi acesta a fost motivul completării raportului de expertiză dispus de instanţă.

Au mai arătat recurenţii că sumele stabilite prin completarea la raportul de expertiza indică alte cifre, şi pe acestea din urmă le apreciază ca fiind cele fundamentate pe dispoziţiile legale aplicabile în cauză, sens în care se solicită modificarea deciziei atacate, respectiv acordarea următoarelor drepturi: valoarea totală a chiriei pentru suprafaţa de 2063 mp teren plus suprafaţa construită de 880 mp, pentru perioada 27 iunie 2008-05 februarie 2010 de 199.354,51 RON la care se adaugă dobânda totală de 68.171.59 RON; valoarea totală a chiriei pentru suprafaţa de 311 mp suprafaţă construită a corpurilor de parter, chiria aferentă perioadei 16 ianuarie 2009-05 februarie 2010 de 32.217.76 RON, la care se adaugă dobânda totală de 10.973,33 RON; contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 05 februarie 2010 - 03 decembrie 2010 de 108.910.43 euro, cu dobânda legală totală de 37243.19 euro şi contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 04 decembrie 2010-31 decembrie 2010 - 3.276,95 RON, plus dobânda totală de 1.120.59 RON.

Au arătat recurenţii că diferenţa în modalitatea de calcul finală constă în aceea că pentru determinarea calculului dobânzilor legale expertul s-a raportat la valoarea actualizată a sumelor datorate cu indicele de inflaţie, ţinând seama de rata dobânzii actuale a B.N.R., de dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 şi art. 3 şi art. 10 din O.G. nr. 13/2011.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a dat ceea ce nu s-a cerut.

Aceştia au criticat modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să admită pretenţiile formulate, cu privire la moneda în care a fost obligată debitoarea să îşi onoreze obligaţiile, susţinând că, prin raportare la petitul formulat prin cererea introductivă de instanţă şi la dispozitivul hotărârii, instanţa a dat ce nu s-a cerut.

Astfel, în ceea ce priveşte perioada de după afectaţiune (05 februarie 2010 - 03 decembrie 2010), reclamanţii au solicitat, prin cererea de chemare în judecată, chiria stabilită conform valorilor de pe piaţă, calculate în euro şi convertite în ron la data efectivă a plăţii.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, stabilind sumele datorate în RON, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii părţilor, pronunţând o hotărâre nelegală. Acordarea sumelor cuvenite reclamanţilor în altă moneda reprezintă o consecinţă a nesocotirii principiului disponibilităţii, principiu în virtutea căruia reclamantul este acela care stabileşte limitele judecăţii prin pretenţia concret formulată.

S-a arătat că, după determinarea debitului principal în moneda euro acesta trebuia convertit în RON la data efectivă a plăţii pentru a nu prejudicia interesele reclamanţilor. Raţiunea pentru care a fost aleasă moneda euro a avut în vedere, pe de o parte, caracterul acesteia de apreciere în raport cu leul, iar, pe de altă parte, criteriile de stabilire a preţului chiriei unui imobil pe piaţa liberă.

În cauză, urmare a deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2253/2015, sumele sunt purtătoare de dobânzi începând cu data de 24 iunie 2011 astfel că pentru calculul dobânzilor trebuie avut în vedere cursul B.N.R. de la acea dată, dobânda urmând a fi calculată tot în euro.

Având în vedere că în cauză există un contract cu executare succesivă, calcului dobânzii trebuie efectuat pentru fiecare sumă datorată în parte, fiecare sumă datorată cu titlu de chirie având scadenţa în data de 10 a fiecărei luni, conform deciziei nr. 1796/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, începând cu luna iunie 2008 şi până la finele afectaţiunii (data de 05 februarie 2010) şi conform deciziei nr. 2253/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind purtătoare de dobânzi începând cu data de 24 iunie 2011.

Prin cel de-al patrulea motiv de recurs s-a susţinut că instanţa nu a dispus recalcularea dobânzilor pentru suma de 3006,38 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru suprafaţa de 774 mp, pentru perioada 04 decembrie 2010-31 decembrie 2010, pe considerentul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a oferit nicio îndrumare în acest sens.

Au arătat recurenţii-reclamanţi că soluţia instanţei este nelegală deoarece încalcă raţionamentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, implicit, depoziţiile din decizia din recurs.

Astfel, suma de 3006,38 RON, pentru perioada 4 decembrie 2010-31decembrie 2010 (conform contractului de închiriere din 27 mai 2011) a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată însă nu a fost abordată în decizia de casare şi nici în cuprinsul obiectivelor stabilite de către instanţă din oficiu. Calcularea dobânzilor şi pentru această sumă nu reprezintă o încălcare a dezlegărilor date de către instanţa de recurs nefiind contrară raţionamentului expus în considerentele deciziei de casare.

Pentru considerentele expuse, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar, în rejudecare, obligarea intimatei-pârâte la plata sumelor datorate astfel cum au fost actualizate prin completarea la raportul de expertiză contabilă F., acordarea sumelor solicitate pentru perioada de după afectaţiune în moneda euro şi acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de toate fazele prezentului proces.

În drept, cererile de recurs au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 6 şi pct. 9 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Covasna a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei semnării cererii de recurs formulată de recurenţii A. şi B., potrivit prevederilor art. 3021 lit. d) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursurilor formulate de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. şi menţinerea deciziei civile nr. 736/AP din 25.04.20175, pronunţată de Curtea de Apel Braşov.

De asemenea, intimatul-pârât a solicitat acordarea unui termen de graţie până la soluţionarea prin hotărâre definitivă şi irevocabila a cererii privind acordarea termenelor de plată a sumei datorate în temeiul art. 6 alin. (1) şi (4) din O.G. nr. 22/2002, cu privire la care a arătat că îşi rezervă dreptul de a o formula după încheierea fazei procesuale a recursului.

În combaterea criticilor de recurs, intimatul-pârât a arătat că motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include neregularităţi de ordin procedural care atrag sancţiunea nulităţii; or, recurenţii nu au indicat, în concret, nicio neregularitate de ordin procedural a cărei nerespectare ar fi atras sancţiunea nulităţii şi nu au făcut dovada existenţei şi întinderii vreunei vătămări, astfel că motivul de recurs nu poate fi primit.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., potrivit căreia instanţa a dat ceea ce nu s-a cerut, intimatul a menţionat că recurenţii au criticat, cu privire la chiria pentru perioada ulterioară expirării afectaţiunii imobilului, faptul că instanţa nu a stabilit cuantumul acesteia în euro, convertit în RON la data efectivă a plăţii.

Însă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat suma de 525.095 RON pentru perioada 05 februarie 2010 - 03 decembrie 2010, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit; de altfel, toate sumele solicitate prin cererea introductivă au fost exprimate în RON.

În plus, instanţa de apel s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere, recurenţii neputând invoca extra petita, pentru situaţia dată în care sunt nemulţumiţi de "modalitatea în care s-a pronunţat instanţa".

Cu referire la cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., intimatul-pârât a arătat că obligaţia motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În esenţă, această obligaţie nu presupune ca instanţa de judecată sa răspundă detaliat la fiecare argument invocat de parte/părţi, în schimb un mijloc de apărare hotărâtor pentru soluţia pronunţată presupune un răspuns specific şi explicit.

Principiul general consacrat de C. proc. civ., impune ca orice hotărâre judecătorească să fie motivată, ca o garanţie împotriva arbitrariului judecătoresc şi pentru a da instanţelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar.

Aşadar, pentru a satisface obligaţia pe care o are, de a motiva hotărârea pronunţată, instanţa judecătorească nu este ţinută să examineze şi să discute în mod special toate argumentele invocate de părţi, ci este suficient să arate motivele de fapt şi de drept care au stat la baza pronunţării hotărârii, enunţând probele care au format convingerea instanţei

Având în vedere cele expuse mai sus solicită a se constata că decizia atacată este suficient motivată astfel încât să se poată constata justificarea aplicării legii.

A mai arătat intimatul-pârât că, prin criticile formulate, recurenţii nu au invocat aplicarea greşită a normelor de drept material, ci modalitatea în care instanţa de fond, în exercitarea rolului activ, a soluţionat cauza.

Din motivarea deciziei civile nr. 736/AP din 25 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, se constată că instanţa de judecată a respectat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., fiind menţinute dispoziţiile stabilite cu putere de lucru judecat prin hotărârea anterioară.

Astfel, Înalta Curte a reţinut că daunele-interese constând în dobânda legală sunt datorate din ziua cererii de chemare în judecată şi trebuie calculate în raport de norma în vigoare la data formulării acţiunii (24 iunie 2011), respectiv O.G. nr. 9/2000, până la abrogarea acestui act normativ, după care urmează a se aplica O.G. nr. 13/2011; orice solicitare de calcul a dobânzii diferită de cea stabilită de instanţa de casare încalcă hotărârea instanţei de casare care este obligatorie.

Cu privire la contravaloarea lipsei de folosinţă pentru suprafaţa de 774 mp teren pentru perioada 04 decembrie 2010-31 decembrie 2010 şi la dobânda aferentă acestei sume, intimatul-pârât a susţinut că în mod temeinic şi legal curtea de apel a constatat că nu a fost investită în rejudecare cu aceste aspecte şi a păstrat măsurile dispuse cu putere de lucru judecat prin hotărârea anterioară.

În ceea ce priveşte cererea acordare a cheltuielilor de judecată, intimatul-pârât a arătat că, având în vedere că apelul pe care l-a declarat a fost admis, iar la fond reclamanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată, nu poate fi reţinută calitatea sa de parte căzută în pretenţii, care ar fi permis acordarea cheltuielilor de judecată.

De asemenea, intimatul-pârât a solicitat acordarea unui termen de graţie până la soluţionarea prin hotărâre definitivă şi irevocabilă a cererii privind acordarea termenelor de plată eşalonată a sumei datorate, în temeiul art. 6 alin. (1) şi (4) din O.G. nr. 22/2002, pe care a menţionat că o va solicita după pronunţarea hotărârii judecătoreşti în prezenta fază procesuală.

Cu referire la punerea în executare a hotărârii judecătoreşti, a învederat Înaltei Curţi că, potrivit dispoziţiilor art. 3711 C. proc. civ., obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.

Intimatul-pârât a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice se achită din sumele aprobate cu această destinaţie prin bugetele acestora sau, după caz de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.

Invocând dispoziţiile art. 2, 5 şi 6 din acelaşi act normativ, acesta a susţinut că, întrucât suma pe care Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Covasna trebuie să o plătească depăşeşte cu mult creditele bugetare aprobate cu această destinaţie din bugetul propriu, se va afla în imposibilitatea de a executa obligaţia şi de a solicita virarea de credite bugetare suplimentare de la ordonatorul principal de credite.

Prin urmare, pentru a preîntâmpina crearea unei situaţii care ar putea prejudicia grav şi iremediabil patrimoniul propriu şi al instituţiei ierarhic superioare, se impune acordarea unui termen de graţie.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins în considerarea argumentelor ce succed:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte menţionează că, întrucât recursul exercitat în condiţiile art. 304 C. proc. civ. este o cale de atac extraordinară, care poate fi exercitată exclusiv pentru motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, şi având în vedere că obiectul căii de atac este decizia atacată cu recurs, urmează a fi examinate exclusiv criticile prin care se susţine greşita interpretare şi aplicare a unor dispoziţii legale de către instanţa de apel.

Constatând că, deşi au fost formulate două memorii de recurs, acestea redau aceleaşi critici, care au fost ordonate în mod identic, Înalta Curte va proceda la o analiză comună a recursurilor.

Prin primul motiv de recurs, care se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că decizia atacată este nelegală din perspectiva neacordării de către instanţa de apel a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanţi în faza procesuală a apelului, fază procesuală care a comportat şi două rejudecări.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul că nu a ţinut seama, la stabilirea culpei procesuale, care stă la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, de poziţia de debitor a pârâtului în raportul de drept substanţial, de rezultatul obţinut prin soluţionarea litigiului şi de împrejurarea că motivele care au determinat în două rânduri rejudecarea apelului au fost invocate exclusiv în faza procesuală a recursului.

De asemenea, recurenţii au arătat că nu se poate reţine culpa lor procesuală în ceea ce priveşte modul de calcul al dobânzilor.

Înalta Curte reţine că în faza procesuală a apelului, finalizată cu decizia supusă controlului de legalitate, curtea de apel s-a pronunţat, în sensul respingerii, numai cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă A.

Deşi în încheierea de dezbateri s-a menţionat că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată a fost formulată de avocat H. în calitate de reprezentant convenţional al intimatelor-reclamante A. şi B., cererea a fost soluţionată numai în ceea ce o priveşte pe intimata-reclamantă A. Intimata-reclamantă B. nu a uzat de dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ.

Recurentul C. nu a fost prezent la dezbateri şi nu a învederat prin cererea de recurs omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa cu privire la cheltuielile de judecată pe care le-ar fi solicitat în apel. De asemenea, nu a uzat de dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ.

Prin urmare, justifică interes în examinarea acestei critici numai intimata-reclamantă A. Critica nu este însă fondată.

În acest sens Înalta Curte reţine că, în conformitate cu prevederile art. 298 C. proc. civ., dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în Titlul IV al acestui act normativ.

Dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. nu contravin dispoziţiilor privitoare la apel, astfel că, în mod corect instanţa de apel a reţinut că sunt incidente în speţă.

Cu toate acestea, în apel analiza culpei procesuale nu se realizează prin raportare la soluţia dată asupra fondului raportului litigios, ci prin raportare la soluţia pronunţată în apel.

Astfel, prin admiterea căii de atac a apelului, declarată de apelantul-pârât, singurii care se puteau găsi în culpă procesuală, în condiţiile legii, erau intimaţii-reclamanţi.

Înalta Curte reţine însă că apelantul-pârât nu a solicitat cheltuieli de judecată, astfel că este lipsită de interes examinarea culpei procesuale a intimaţilor-reclamanţi în faza procesuală a apelului.

Înalta Curte subliniază că, prin respingerea cererii intimatei-reclamante A. de acordare a cheltuielilor de judecată, instanţa de apel nu a statuat asupra existenţei culpei procesuale, în sensul art. 274 C. proc. civ., a intimaţilor-reclamanţi; fundamentul soluţiei de respingere a acestei cereri l-a reprezentat lipsa culpei procesuale a apelantului-pârât.

Împrejurarea că motivele care au condus, în două rânduri, la rejudecarea apelului ar fi fost invocate direct în recurs nu prezintă nicio relevanţă de vreme ce recursurile au fost cercetate în fond şi admise în ciclurile procesuale anterioare, cu consecinţa casării deciziilor atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

Pe cale de consecinţă, primul motiv de recurs nu poate fi primit.

Examinând în continuare memoriile de recurs, Înalta Curte reţine că în dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, referindu-se la obligaţiile care reveneau instanţei de apel sub aspectul administrării de probe, recurenţii-reclamanţi au susţinut că valoarea despăgubirilor acordate de instanţa de apel, care au fost determinate prin raportul de expertiză contabilă iniţial, nu trebuia însuşită deoarece valorile determinate prin completarea la expertiză erau cele care dădeau eficienţă îndrumărilor date prin decizia nr. 2253 din 16 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi au susţinut că nu s-a dat eficienţă deciziei nr. 2253 din 16 octombrie 2015, în sensul că nu s-au acordat valorile reţinute prin completarea la raportul de expertiză efectuată de expertul F., diferenţa valorică provenind din "actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflaţie, ţinând seama de rata dobânzii actuale a BNR, de dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 şi de art. 3 şi 19 din O.G. nr. 13/2011. "

Critica nu este fondată deoarece instanţa de apel, dând eficienţă dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a avut în vedere valorile stabilite prin raportare la îndrumările date de instanţa de recurs între care nu se regăseşte vreo dispoziţie de actualizare a sumelor datorate cu indicele de inflaţie.

De altfel, solicitarea de actualizare cu indicele de inflaţie a sumelor pretinse nu a făcut obiectul învestirii instanţei prin cererea de chemare în judecată.

Reţinând în mod corect limitele casării cu trimitere spre rejudecare, instanţa de apel a obligat pârâtul la plata dobânzii legale determinate în acord cu îndrumările instanţei de casare, respectiv de la data formulării cererii de chemare în judecată (24 iunie 2011), conform dispoziţiilor O.G. nr. 9/2000 şi ale O.G. nr. 13/2011.

Contrar susţinerilor recurenţilor, dispoziţiile art. 1535 din noul C. civ., la care fac trimitere cele ale art. 10 din O.G. nr. 13/2011, nu dispun în sensul actualizării cuantumului daunelor moratorii cu indicele de inflaţie.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că încuviinţarea obiecţiunilor la raportul de expertiză nu obliga instanţa de apel la omologarea punctului de vedere exprimat de expert cu referire la obiecţiuni, iar criticile care pun în discuţie interpretarea probelor sunt critici de netemeinicie care exced controlului de legalitate.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a dat ceea ce nu s-a cerut, sub aspectul modalităţii de admitere a pretenţiilor, respectiv a monedei în care a fost obligată pârâta la onorarea obligaţiilor.

Astfel, recurenţii au susţinut că pentru perioada ulterioară expirării afectaţiunii imobilului (5 februarie 2010-3 decembrie 2010), obligaţia de plată a chiriei trebuia stabilită în euro, respectiv echivalentul în RON la data plăţii, hotărârea fiind nelegală din perspectiva nerespectării principiului disponibilităţii.

Critica nu este fondată.

În acest sens Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata unei "chirii de 12.500 euro lunar sau 416 euro pe zi de întârziere" pentru perioada menţionată (5 februarie 2010-3 decembrie 2010).

Prin decizia atacată cu recurs, pârâtul a fost obligat la plata sumei de 457.617 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pe perioada 5 februarie 2010-3 decembrie 2010 pentru întregul imobil de 2063 mp teren şi 1191 mp suprafaţă construită.

Respectarea principiului disponibilităţii, din perspectiva invocată de recurenţi, presupune ca instanţa să respecte limitele învestirii sub aspectul obiectului cererii deduse judecăţii.

Conform acestui principiu general al procedurii civile, părţile pot determina atât existenţa, cât şi conţinutul procesului, în sensul că părţile sunt cele care iniţiază procedura judiciară prin punerea în mişcare a acţiunii civile, având libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, şi, de asemenea, părţile sunt cele care stabilesc cadrul procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces.

Încălcarea acestui principiu poate fi examinată în recurs din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., care a fost invocat şi de recurenţi, în sensul că instanţa de apel ar fi dat ceva ce nu s-a solicitat (ultra petita).

Înalta Curte constată că instanţa de apel a statuat cu privire la pretenţia dedusă judecăţii, care a fost calificată prin decizia nr. 2253 din 16 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca fiind o cerere de acordare a contravalorii lipsei de folosinţă care intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 10/2001.

Stabilirea întinderii obligaţiei de plată în moneda naţională nu are semnificaţia nesocotirii de către instanţa de apel a obiectului pretenţiei deduse judecăţii.

Astfel, instanţa s-a pronunţat asupra cererii de acordare a contravalorii lipsei de folosinţă. Conform principiului potrivit căruia pe teritoriul României plăţile se fac în moneda naţională, întinderea obligaţiei a fost stabilită în RON. Principiul disponibilităţii nu poate fi interpretat în sensul că prin voinţa reclamanţilor, manifestată prin cererea de chemare în judecată, se poate stabili o altă monedă pentru cuantificarea obligaţiei. De altfel, recurenţii-reclamanţi nu au fost în măsură să indice o dispoziţie legală în temeiul căreia instanţa de apel avea obligaţia de a stabili cuantumul contravalorii lipsei de folosinţă în euro.

Înalta Curte subliniază că determinarea chiriei în altă monedă decât cea naţională, prin voinţa părţilor, materializată în contractul de închiriere, cu conversie în moneda naţională la data scadenţei sau a plăţii, după caz, este o ipoteză distinctă. Aşa cum s-a arătat deja, pentru perioada 05 februarie 2010-03 decembrie 2010 recurenţii-reclamanţi sunt îndreptăţiţi la contravaloarea lipsei de folosinţă, în condiţiile art. 40 din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, iar argumentele aduse de recurenţi cu privire la identitatea de raţiune cu calculul dobânzii în aceeaşi monedă ca şi obligaţia principală - chiria - nu pot fi primite.

Cu referire la cel de-al patrulea motiv de recurs Înalta Curte reţine că este nefondat întrucât instanţa de recurs nu a statuat cu privire la necesitatea recalculării dobânzii aferente contravalorii lipsei de folosinţă a suprafeţei de 774 mp de teren pentru perioada 04 decembrie 2010-31 decembrie 2010. De altfel, recurenţii nu justifică interes în recalcularea acestei sume deoarece apelul a fost declarat exclusiv de pârât, iar faţă de dispoziţiile art. 296 teza a doua C. proc. civ., care reglementează principiul "non reformatio in pejus", instanţa de apel nu avea posibilitatea de a acorda reclamanţilor, în rejudecare, o sumă mai mare decât cea acordată prin hotărârea anterioară.

Pentru considerentele expuse, reţinând că niciuna dintre criticile de nelegalitate întemeiate de recurenţi pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6 şi 9 C. proc. civ. nu este fondată, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi C., B. şi A., ca nefondate.

În ceea ce priveşte cererea formulată de intimatul-pârât prin întâmpinare, de acordare a unui termen de graţie, până la soluţionarea prin hotărâre definitivă şi irevocabilă a cererii privind acordarea termenelor de plată eşalonată a sumei datorate în temeiul art. 6 alin. (1) şi (4) din O.G. nr. 22/2002, Înalta Curte apreciază că nu poate fi încuviinţată în lipsa exercitării de către partea care a formulat-o a recursului, întrucât principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac este aplicabil, conform dispoziţiilor art. 316 C. proc. civ., şi în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de recurentul-reclamant C. şi de recurentele-reclamante B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 736/AP din 25 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, ca nefondate.

Respinge cererea formulată de intimatul-pârât Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Covasna privind acordarea unui termen de graţie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2017.