Tort damages claim for loss of use of adjudicated building quashed and remanded for contradictory reasoning.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

Prin sentinţa civilă nr. 1299 din 05 noiembrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea reclamantei S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că reclamanta, în calitate de proprietar al imobilului situat în Bucureşti, str. Ghorghe Ţiţeica, sector 2, a solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, pretenţii evaluate la suma de 4 000 euro/lunar, cu începere de la data de 05.11.2008 şi până la data de 04.11.2011, suma totală fiind de 144.000 euro.

S-au avut în vedere condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 - 999 din C. civ.

Cererea de chemare în judecată s-a întemeiat pe faptul că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în temeiul actului de adjudecare întocmit la data de 16.12.2004, în dosarul de executare nr. x/1999, de către executorul D.

Tribunalul a apreciat că, prin probele administrate, nu s-a probat cu certitudine că fapta ilicită, constând în ocuparea în mod abuziv, a imobilului adjudecat de către reclamantă, în intervalul menţionat în cererea de chemare în judecată, poate fi reţinută în sarcina pârâţilor şi astfel a se stabili legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul suferit de către reclamantă, în mod concret prin lipsa de folosinţă a imobilului.

Din procesul-verbal întocmit la data de 04.11.2011, în dosarul de executare nr. x/2010, rezultă că executorul judecătoresc a declarat evacuată S.C. E. S.A., titlul executoriu fiind reprezentat de sentinţa comercială nr. 6085 din 16 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin care s-a admis acţiunea intentată de reclamantă, împotriva acestei pârâte. În cuprinsul acestui act, deşi se menţionează că, la imobil, a fost găsit numitul B., executorul judecătoresc adaugă faptul că acesta nu s-a legitimat.

Depoziţia martorului F. nu oferă date clare din care să rezulte care dintre pârâţi şi la ce dată era prezent în imobil, pentru a se putea reţine folosirea fără titlu de către pârâţi a imobilului în intervalul menţionat în cererea de chemare în judecată. În acest sens, s-a reţinut că martorul a declarat că " a mers de mai multe ori împreună cu executorul judecătoresc la imobilul în cauză. Cu această ocazie de două ori a ieşit C. cu avocatul, spunându-ne că nu putem intra, el fiind proprietar. La sfârşitul anului 2011, am fost împreună cu poliţia, jandarmii, executorul judecătoresc. A ieşit domnul B. care nu a fost de acord cu părăsirea imobilului nici măcar când s-a spart lacătul de la poartă. În final s-a reuşit evacuarea acestor pârâţi". Acelaşi martor a relatat că, în imobil, mai era o doamnă şi că nu a mai văzut pe altcineva.

În aceeaşi ordine de idei, martorul G. a declarat că, în noiembrie 2011, s-a prezentat la o convocare la imobil, când, cu ajutorul unui lăcătuş, în prezenţa poliţiei şi a jandarmeriei, s-a reuşit intrarea în imobil, la acel moment ieşind din imobil B. şi, ulterior fiul acestuia.

Aşadar, în măsura în care cele două persoane audiate în cauză, în calitate de martor, au făcut declaraţii cu privire la executarea care a avut loc la data de 4.11.2011, unul dintre martori a susţinut prezenţa unui pârât, iar cel de-al doilea martor, a celor doi pârâţi.

Tribunalul a concluzionat că, susţinerile reclamantei, în sensul că pârâtul B., fost proprietar al imobilului, a refuzat să-l elibereze până la data de 5.02.2008, moment la care s-a procedat la predarea silită a imobilului, aspect ce rezultă din cuprinsul procesului-verbal întocmit de SCPEJ H., I. & H., în dosarul de executare nr. x/2007, dar şi ulterior, până la data de 04.11.2011, când a fost întocmit procesul-verbal întocmit în dosarul de executare nr. x/2010, nu au fost dovedite, acesteia revenindu-i sarcina probei.

Prin decizia civilă nr. 272/A din 26.04.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul reclamantei, dar şi al apelantului J., a anulat sentinţa primei instanţe şi a reţinut cauza spre rejudecare.

În esenţă, s-a reţinut că hotărârea judecătorească pronunţată nu a fost motivată, obligaţia oricărei instanţe de judecată fiind aceea de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a soluţiona cererea de chemare in judecata.

Concluzia finală a fost în sensul că, prima instanţă, analizând sumar argumentele reclamantei, s-a rezumat să le considere incorecte, prin raportare la anumite dovezi concrete, omiţând însă să analizeze probele esenţiale ale cauzei - toate actele execuţionale, declaraţiile din dosarul de urmărire penală.

În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 261 alin. (1) din C. proc. civ., respectiv dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza I din C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 622/A din 07.10.2016, în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

În rejudecare, a fost administrată proba cu înscrisuri, respectiv adresa din 19 iulie 2016 emisă de BEJ K., prin care s-a adus la cunoştinţă instanţei că dosarul de executare nr. x/2011 a fost distrus în anul 2015, la împlinirea termenului de păstrare de 3 ani; e-mailul transmis de BEJ D., prin care s-a adus la cunoştinţă instanţei că dosarul de executare nr. x/2007 a fost casat în baza Legii nr. 16/1996; adresa din 29 august 2016 emisă de BEJA L. şi M., anexat fiind dosarul de executare nr. x/2010, inclusiv declaraţiile date în dosarul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti

În drept, s-a reţinut că analiza incidenţei răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 din C. civ., presupune îndeplinirea celor patru condiţii cumulative, respectiv existenţa unei fapte ilicite, vinovăţia, existenţa unui prejudiciu şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. Curtea a mai reţinut şi faptul că, în cauză, s-a invocat incidenţa răspunderii pentru fapta proprie a pârâţilor.

Analizând pe fond cererea, instanţa a reţinut următoarele considerente de fapt şi de drept: imobilul situat în Bucureşti, str. Ghorghe Ţiţeica (fostă str. Glucozei), sector 2, proprietatea debitorului B., acesta a fost adjudecat de reclamanta S.C. A. S.A., în temeiul actului de adjudecare întocmit la data de 16.12.2004 de B.E.J. D.; potrivit procesului-verbal încheiat la 5.02.2008, de către acest executor, s-a încercat evacuarea debitorului B. din imobil, iar potrivit actului execuţional, avocatul debitorului a declarat că nu este de acord cu evacuarea, urmând ca personal să aibă o discuţie cu reprezentantul societăţii în vederea stingerii litigiului ce face obiectul dosarului de executare nr. x/2007; având în vedere că la această adresă se aflau înregistrate sediile unor societăţi comerciale, executorul judecătoresc a constatat existenţa unor piedici la executare, societatea creditoare urmând să se adreseze instanţei în vederea înlăturării acestora.

În baza actului de adjudecare, reclamanta a pornit executarea silită împotriva debitorului B., astfel că, la data de 19.12.2008, reclamanta S.C. A. S.A., a fost pusă în posesia imobilului în litigiu, astfel cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire a bunurilor imobile, încheiat la data de 19.12.2008, ora 10.15 de BEJ D.

Din conţinutul procesului-verbal, rezultă că reclamanta nu a intrat în posesia de fapt a bunului imobil, întrucât acesta era ocupat de pârâta S.C. E. S.A., care a susţinut că debitorul B. i-a transmis posesia imobilului şi că, împotriva sa, reclamanta nu deţine titlu executoriu, aceste din urmă aspecte rezultând din cuprinsul deciziei comerciale nr. 239/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 13.05.2005, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii B., S.C. N. S.A., S.C. O. S.A., S.C. P. S.A., S.C. Q. S.R.L., S.C. R. S.A., S.C. S. S.A., S.C. T. S.A., S.C. U. S.A., S.C. V. S.R.L., S.C. E. S.A., S.C. W. S.R.L., solicitând evacuarea acestora din imobil prprietatea sa, pe care îl ocupă fără drept. Pârâtul B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.

Prin sentinţa civilă nr. 7204 din 23 septembrie 2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Comercială. Prin cererea formulată la data de 29.05.2008, reclamanta a precizat cadrul procesual pasiv, arătând că doreşte să se judece în contradictoriu doar cu pârâţii B., S.C. E. S.A. şi S.C. N. S.A., instanţa luând act de restrângerea acţiunii doar în ceea ce îi priveşte pe aceşti pârâţi. Ulterior, s-a renunţat la judecarea cererii în evacuare şi faţă de pârâtul B., prin încheierea de şedinţă din data de 02.04.2009, instanţa luând act de renunţarea reclamantei la judecata acestei cereri (aspect ce rezultă din decizia civilă nr. 239 din 11 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială).

Prin sentinţa comercială nr. 6085 din 16 aprilie 2009, instanţa a respins excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi pe fond, a admis acţiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.R.L., dispunând evacuarea acestei pârâte din imobil, sentinţă ce a rămas irevocabilă.

La data de 01.03.2010, creditoarea S.C. A. S.A. a solicitat BEJ L. punerea în executare a acestui titlu executoriu - sentinţa comercială nr. nr. 6085 din 16 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială - prin care s-a dispus evacuarea debitoarei S.C. E. S.A., fiind astfel constituit dosarul execuţional nr. x/2010. În acest dosar a fost constată perimarea executării silite prin procesul-verbal întocmit la data de 04.02.2011. Următorul act de executare apare ca fiind întocmit la data de 01.03.2011, prin care reclamanta a solicitat BEJ L., reluarea executării privind evacuarea celor care ocupă abuziv imobilul în litigiu. S-a întocmit astfel procesul-verbal din 04.08.2011, prin acesta urmărindu-se punerea în executare a sentinţei comerciale nr. x din 16 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin care s-a dispus evacuarea debitoarei S.C. E. S.A. Cu această ocazie nu s-a permis accesul reprezentanţilor creditoarei în imobil şi s-a invocat faptul că B. are contract de comodat încheiat cu mama sa, pretinsă coproprietară a imobilului.

Prin procesul-verbal din 05.08.2011, s-a consemnat că la data 04.08.2011, creditorul a solicitat restituirea titlului executoriu, fiind închis dosarul de executare ca urmare a renunţării la executare. La data de 12.08.2011, s-a înregistrat cererea creditoarei care solicită comunicarea refuzului de executare a sentinţei comerciale. La data de 22.08.2011, apare înregistrată la BEJ L. înştiinţarea nr. x/2011 prin care se aduce la cunoştinţă notificarea reclamantei S.C. A. S.A. de încheiere la data de 09.08.2010 a unui contract de comodat între X., ce se pretinde coproprietară devălmaşă a bunului, şi pârâtul Stephan B. pentru o durată de 10 ani, începând cu data de 01.07.2010.

Reclamanta a declanşat formele de executare silită şi în dosarul execuţional nr. 729/2010 la BEJ Y. şi Z., însă actele întocmite în acest dosar nu au fost depuse în totalitate în dosarul pendinte, prin adresa din 19 iulie 2016 emisă de BEJ K., comunicându-se instanţei că acest dosar de executare a fost distrus în anul 2015, la împlinirea termenului de păstrare de 3 ani. Din conţinutul procesului-verbal de evacuare din data de 04.11.2011, rezultă că pârâtul B. se afla în imobil, iar titlul executoriu era reprezentat de sentinţa civilă nr. 6085 din 16 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin care s-a dispus evacuarea debitoarei S.C. E. S.A., fiind consemnat că persoanele menţionate mai sus au fost îndepărtate din imobil, neavând legătură cu executarea. Totodată, acestea au arătat că nu au nicio legătură cu firma debitoare".

Martorul G. relatează prin declaraţia dată în faţa primei instanţe că timp de 7 ani au durat demersurile de evacuare iar imobilul era amenajat ca o locuinţă.

Martorul F. relatează prin declaraţia dată în faţa primei instanţe că s-a încercat în mai multe rânduri intrarea în imobil, dar nu s-a reuşit, întrucât acolo îşi desfăşurau activitatea unele firme. Martorul arată că de două ori la faţa locului a ieşit pârâtul C. care s-a pretins proprietar al bunului.

Din dosarul penal nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, rezultă că la data de 19.12.20011, pârâţii din prezentul dosar au formulat plângere penală împotriva executorului judecătoresc Y., împotriva reprezentanţilor societăţii reclamante pentru infracţiunea de tulburare de posesie, invocând nelegalitatea evacuării din data de 04.08.2011.

Din coroborarea tuturor acestor probe administrate în cauză, Curtea a reţinut că, deşi la data de 16.12.2004, societatea reclamantă a devenit proprietara imobilului în litigiu, aceasta a intrat în stăpânirea faptică a bunului doar la data de 04.08.2011, când a fost pusă în posesie potrivit procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc Y.

Prin acţiunea pendinte, reclamanta a pretins că întârzierea punerii în posesie este cauzată de faptele ilicite ale pârâţilor B. şi C., care au ocupat abuziv imobilul, împiedicând astfel exercitarea atributului folosinţei de către titularul dreptului de proprietate.

S-a constatat că, la data de 04.08.2011, ambii pârâţi ocupau bunul şi îl foloseau ca şi locuinţă, aspecte ce rezultă din conţinutul procesului-verbal, precum şi din declaraţiile martorilor date în dosarul penal nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Curtea a reţinut totodată constatările din rezoluţia din 01.06.2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin care organul de urmărire penală a dispus neînceperea urmăririi penale, indicând însă în mod clar în cuprinsul acestei rezoluţii faptul că intimaţii-pârâţi au ocupat imobilul la data evacuării, ambii intimaţi fiind prezenţi la adresă, considerând că au un drept în temeiul căruia pot refuza predarea bunului.

În drept, instanţa a avut în vedere că folosinţa reprezintă posibilitatea pe care o are o persoană, în puterea unui drept, de a întrebuinţa un bun sau de a-i culege fructele naturale sau civile, fapt ce presupune drept premisă, deţinerea de către acea persoana, în stăpânire a bunului, pentru că numai astfel putem vorbi de posibilitatea concreta de a se folosi de un bun determinat.

Dreptul de folosinţa aparţine de regulă proprietarului bunului, întrucât folosinţa, alături de posesie şi dispoziţie constituie cele trei atribute ale proprietăţii ce formează conţinutul dreptului de proprietate, însă este posibil ca folosinţa să aparţină şi unei alte persoane - comodatarului, uzufructuarului, etc.

Pornind de la faptul ca folosinţa este un atribut al proprietăţii, şi cum proprietatea este inviolabilă, nicio persoana nu poate fi lipsită de folosinţa bunului său, întrucât ar însemna să se încalce însuşi dreptul său de proprietate, în chiar "substanţa sa", folosinţa fiind atributul fundamental cel mai "vizibil" al proprietăţii.

Fapta de a lipsi o persoana de folosinţa bunului său se situează in sfera ilicitului, fiind direct vătămătoare acesteia, încălcându-i-se, prin urmare, un drept, respectiv acela în puterea căruia avea posibilitatea/facultatea de a se folosi de bunul respectiv. Însă, elementul esenţial în caracterizarea faptei ca fiind ilicită, este acela ca această acţiune (de a ocupa un bun al altuia) ori inacţiune (de a refuza eliberarea unui spaţiu al altuia) să se fi săvârşit fără drept.

Curtea a reţinut însă că, în prezentul litigiu, reclamanta nu a făcut dovada ocupării bunului pe întreaga perioadă pretinsă 05.11.2008-14.11.2011, de către pârâţi.

S-a constatat totodată că pârâţii au invocat în favoarea lor drepturi aparente ce îi îndreptăţeau la ocuparea imobilului, fără ca reclamanta să efectueze demersuri pentru declararea nevalabilităţii acestor titluri sau pentru evacuarea pârâţilor din imobil, situaţie în care s-ar fi constatat pe cale judecătorească deţinerea ilegitimă a bunului.

Astfel, din procesul-verbal din data de 05.02.2008, încheiat de către BEJ D. nu rezultă că, la acea dată, pârâtul B. locuia în imobil, ci doar că în cadrul executării pornite împotriva sa a fost reprezentat de un avocat care s-a prezentat la data îndeplinirii formelor de executare.

Actul de adjudecare a fost emis în condiţiile C. proc. civ. de la 1864, care la nivelul anului 2004 prevedea, prin art. 516, faptul că "după plata integrală a preţului..., executorul, pe baza procesului-verbal de licitaţie, va întocmi actul de adjudecare, care va cuprinde următoarele menţiuni:8. menţiunea că actul de adjudecare este titlu de proprietate şi că poate fi înscris în cartea funciară, precum şi faptul că, pentru adjudecatar, constituie titlu executoriu împotriva debitorului, dacă imobilul se află în posesiunea acestuia din urmă. 9. menţiunea că, pentru creditor, actul de adjudecare constituie titlu executoriu împotriva cumpărătorului care nu plăteşte diferenţa de preţ, în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata preţului în rate".

Prin urmare, la data emiterii actului de adjudecare, acesta constituia titlu de proprietate opozabil erga omnes, însă constituia titlu executoriu în ceea ce priveşte dobândirea posesiei doar în situaţia în care posesia era exercitată de către debitorul urmărit silit.

În ceea ce îl priveşte pe pârâtul B., s-a constatat că, deşi actul de adjudecare constituia titlul executoriu împotriva acestuia pentru punerea în posesie, prin procesul-verbal încheiat la 05.02.2008, executorul judecătoresc D. nu a procedat la evacuarea debitorului B. din imobil, reţinând existenţa unor piedici la executare, consemnând că societatea creditoare urmează a se adresa instanţei în vederea înlăturării acestora. Reclamanta însă nu a contestat cuprinsul actului execuţional pe calea contestaţiei la executare în vederea înlăturării piedicilor existente (art. 399 din C. proc. civ.) sau pe calea plângerii împotriva actelor întocmite de executorul judecătoresc, astfel că toate consemnările din actul din data de 05.02.2008 îşi păstrează valabilitatea - ocuparea bunului de către B. constituind o piedică legală în punerea în posesie asupra bunului.

Mai mult, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a renunţat la judecarea cererii de evacuare a acestui pârât, fără a prezenta o justificare rezonabilă în prezentul litigiu pentru actul de dispoziţie efectuat, astfel că nu se poate reţine existenţa unui demers procesual efectiv în vederea evacuării. Chiar dacă actul de adjudecare constituia iniţial titlu executoriu pentru evacuarea debitorului, executarea silită era supusă perimării şi prescrierii, astfel că pasivitatea debitorului şi lipsa de stăruinţă în îndeplinirea formelor de executare nu determină în mod automat acoperirea prejudiciului, în lipsa dovedirii vinovăţiei în săvârşirea faptei ilicite.

În ceea ce îl priveşte pe pârâtul C., s-a reţinut că acesta nu era debitor urmărit, fiind terţ ce a locuit în imobil în temeiul altor titluri, apreciate ca fiind legale, susţinerile reclamantei întemeiate pe prerogativele actului de adjudecare neputând fi primite.

Reclamanta nu a făcut nicio dovadă în sensul prezenţei acestui pârât în imobil anterior anului 2010, în condiţiile în care pârâtul a ocupat bunul începând cu anul 2010, în baza contractului de comodat încheiat cu mama sa, ce se pretinde coproprietară devălmaşă a bunului adjudecat. Oricum, prin procesul-verbal încheiat de către BEJ Y. şi Z. în 04.11.2011, în dosarul execuţional nr. x/2010, s-a consemnat că persoana evacuată din imobil este S.C. E. S.R.L., aceasta fiind şi persoana faţă de care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 6085/2009 a Tribunalului Bucureşti, titlul executoriu în baza căruia s-a efectuat evacuarea.

Chiar dacă în cuprinsul procesului-verbal din 04.11.2011 se indică în mod clar că intimatul B. a fost găsit la adresa respectivă şi că acesta a refuzat accesul executorului, procedând la încuierea porţii de acces, precum şi că în aceeaşi zi şi C. s-a prezentat la adresă iar toate bunurile identificate prin inventarul întocmit au fost bunuri de natură personală, aceste aspecte nu pot determina, în lipsa coroborării cu alte probe, concluzia că imobilul a fost ocupat pe întreaga durată pretinsă de către cei doi pârâţi.

Contrar susţinerii reclamantei, prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti încheiată în 01.06.2012 nu se reţine împrejurarea că pârâţii au ocupat bunul în întreaga perioadă pretinsă de reclamantă, prin aceasta fiind descrisă doar modalitatea în care s-a desfăşurat evacuarea din 4.11.2011, precum şi că pârâţii au invocat un drept de proprietate asupra bunului.

Curtea a reţinut şi că societatea reclamantă nu a procedat la punerea personală în întârziere a pârâţilor, în perioada 05.11.2008-14.11.2011, punerea în întârziere ducând la o posesie de rea-credinţă. De asemenea, reclamanta nu a întreprins niciun demers care să determine încetarea folosinţei de către cei doi pârâţi, cu excepţia procesului-verbal din 05.02.2008, toate celelalte acte de urmărire fiind făcute împotriva unui alt debitor, S.C. E. S.R.L.

Chiar reclamanta a recunoscut în cererea de chemare în judecată că, în toată perioada în care s-a încercat evacuarea intimaţilor, aceştia au invocat în numeroase rânduri faptul că ar fi proprietari ai imobilului şi că ar avea dreptul să ocupe imobilul în discuţie. Prin urmare, aceştia au exercitat posesia, iar posesia, chiar şi nelegitimă, este deopotrivă apărată de lege ca stare de fapt (ce constă în stăpânirea materială a unui bun de către o persoană ce se pretinde titularul unui drept real).

Deşi regretabilă situaţia reclamantei, care în calitate de proprietar al bunului nu a intrat în stăpânirea acestuia, reversul afirmat de acesta, în sensul ilicitului civil săvârşit cu vinovăţie, nu este incident în cauză pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, instanţa a constatat că, deşi prejudiciul nu poate fi contestat, nu s-a făcut dovada nici a vinovăţiei pârâţilor şi nici legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, iar îndeplinirea condiţiilor arătate este în mod necesar cumulativă. Prin raportare la aceste aspecte de fapt şi de dret, cererea reclamantei a fost apreciată ca fiind nefondată.

Împotriva deciziei civile nr. 622/A din 07.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a formulat cerere de recurs, reclamanta S.C. A. S.A., prin care a invocat următoarele critici de nelegalitate:

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi transmiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă; în subsidiar, a solicitat modificarea deciziei, în sensul admiterii acţiunii şi obligarea intimaţilor-pârâţi la plata sumei de 143.756 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă perioadei 05.11.2008-04.11.2011.

Cu titlu prealabil, s-a arătat că decizia recurată a consemnat în mod corect faptul că recurenta-reclamantă a fost lipsită de folosinţa bunului imobil de la data adjudecării şi până la data de 04.11.2011 şi că, din aceste motive, aceasta a suferit un prejudiciu.

Sub aspectul criticilor concrete pe care a înţeles să le susţină, recurenta-reclamantă a precizat că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi, totodată, cuprinde motive contradictorii, respectiv că decizia este rezultatul încălcări şi aplicării greşite a legii.

Sub aspectul primei critici, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că motivarea instanţei de apel, în rejudecare, echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, atât în evocarea situaţiei de fapt, cât şi în motivarea în drept a hotărârii.

Instanţa de apel a reţinut corect faptul că recurenta-reclamantă a dobândit bunul imobil în litigiu, prin adjudecare, la data de 16.12.2004, debitor fiind intimatul B.. De asemenea, instanţa în mod corect a reţinut că, în temeiul art. 516 pct. 8 din vechiul C. proc. civ., actul de adjudecare constituie titlu executoriu împotriva debitorului, dacă imobilul se află în posesia acestuia (aspect menţionat şi în cuprinsul actului de adjudecare).

Cu toate acestea, în mod surprinzător se arată în cuprinsul deciziei de către instanţă că intimatul B. a invocat, cu ocazia executărilor silite, drepturi aparente (neindicate de către instanţă) care l-ar fi îndreptăţit să ocupe imobilul; că recurenta-reclamantă ar fi trebuit să continuie acţiunea în evacuare împotriva intimatului, respectiv că aceasta nu ar fi prezentat o justificare rezonabilă pentru care a înţeles să renunţe la judecată împotriva intimatului, dar şi că nu a procedat la punerea în întârziere a acestuia.

Aşadar, pe de o parte, instanţa a reţinut că acest intimat era obligat, ca debitor, potrivit actului de adjudecare din 16.12.2004 să îi predea imobilul, iar, pe de altă parte, că reclamantei i s-au opus de către aceeaşi persoană, drepturi aparente; că acest intimat ar fi fost practic un posesor de bună-credinţă (nepus în întârziere), respectiv că ar fi trebuit să se obţină un titlu executoriu - o hotărâre judecătorească - pentru evacuarea acestuia (cu toate că este evident că, o atare cerere de evacuare în instanţă ar fi fost respinsă ca lipsită de interes, din moment ce titlul executoriu de evacuare exista deja).

Instanţa nu a indicat nicio prevedere legală (sau niciun motiv) în baza căreia reclamantul ar fi trebuit să obţină o hotărâre de evacuare (mai exact, instanţa nu a motivat de ce anume titlul executoriu pe care îl deţinea deja ar fi fost sau ar fi devenit ineficace), respectiv în baza căreia intimatul ar fi putut ocupa imobilul în continuare (mai exact, ce drepturi aparente a opus sau ar fi putut să opună intimatul).

Instanţa nu a indicat nicio prevedere legală (sau niciun motiv) în baza căreia reclamanta ar fi fost obligată să îl pună în întârziere pe intimatul B. (ţinând seama de calitatea acestuia în cadrul dosarului de executare silită a imobilului), respectiv în baza căreia acesta din urmă să fi exercitat o posesie de bună-credinţă.

În ce priveşte faptul că pârâtul B. a prelungit, până la data de 31.12.2010, prin actul adiţional nr. 1/2005, contractul de locaţiune asupra imobilului încheiat în 09.05.2002, cu societatea S.C. E. S.R.L., instanţa nu face niciun fel de referire. Acest aspect este cât se poate de relevant, pentru că intimatul, fiind în posesia imobilului şi fiindu-i opozabilă obligaţia de predare către proprietarul adjudecatar, a înţeles să permită unei alte persoane să ocupe imobilul, încălcându-şi astfel obligaţia (de fapt, acesta a şi fost scopul prelungirii locaţiunii - încercarea de a face imposibilă evacuarea imobilului). Această societate, S.C. E. S.R.L. (împreună cu cei doi intimaţi) a fost evacuată în data de 04.11.2011 şi, faţă de această societatea, s-a demarat dosarul de evacuare (ca urmare a acţiunii directe şi culpei intimatului B.), obţinându-se titlul executoriu. Totuşi, instanţa de apel nu face nicio menţiune cu privire la această probă şi nu explică de ce anume nu o are în vedere sau de ce o elimină.

Mai mult, instanţa de apel a reţinut că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada faptului că intimaţii au ocupat imobilul pentru toată perioada pentru care s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă. Deci, instanţa a apreciat că s-a făcut dovada faptului că părţile adverse i-au încălcat dreptul de proprietate, prin ocuparea imobilului, însă, cu toate acestea, a respins acţiunea ca neîntemeiată. Or, în cazul în care se constată temeinicia parţială a acţiunii, soluţia nu putea fi de respingere în totalitate a acţiunii, ci de admitere în parte a acesteia. Prin administrarea probatoriului, instanţa era obligată să stabilească, în fapt, pentru ce perioadă s-a făcut dovada ocupării imobilului, iar nu să indice în mod superficial că nu reiese faptul ca imobilul ar fi fost ocupat pentru toată perioada, respingând apoi acţiunea.

În ce îl priveşte pe intimatul C., instanţa a reţinut că a rezultat prezenţa acestuia în imobil începând cu anul 2010, însă, a reţinut în mod contradictoriu că nu i se poate imputa fapta ilicită de ocupare fără drept a spaţiului. Şi în acest caz, concluzia firească era de admitere în parte a acţiunii, iar nu de respingere în tot a acesteia.

Deşi prin dispozitiv se respinge cererea de chemare în judecată, totuşi din considerente şi din probatoriul (inclusiv prelungirea locaţiunii încheiate cu S.C. E. SRL) a rezultat că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale; a existat o faptă ilicită constând în încălcarea dreptului de proprietate prin ocuparea fără drept a imobilului, neîndeplinirea obligaţiei de predare (chiar şi dacă s-ar admite că ocuparea nu s-a exercitat pentru toată perioada indicată de către reclamantă); a existat prejudiciu, dar şi vinovăţia, cel puţin a intimatului B. (acesta având obligaţia legală de predare a imobilului); a existat şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

S-a susţinut şi că hotărârea recurată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Instanţa a încălcat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 516 pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora actul de adjudecare constituie titlu executoriu împotriva debitorului, dacă imobilul se află în posesia acestuia. Mai mult, conform art. 3711 alin. (1) din C. proc. civ. "obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie".

S-a dovedit în mod neechivoc faptul că imobilul a fost ocupat fără drept de către intimaţi, dar şi faptul că reclamanta a fost lipsită de folosinţa bunului imobil până în 04.11.2011.

Intimatul B., în calitate de debitor, posesor al imobilului ce a făcut obiectul actului de adjudecare, era obligat să predea bunul în discuţie de bunăvoie şi, în niciun caz nu ar fi trebuit pus în întârziere, aşa cum în mod nelegal a reţinut instanţa de apel. Mai mult, recurenta-reclamantă a şi demarat executarea silită împotriva acestuia, însă, încercând să pericliteze procedura de evacuare, a permis diferitelor persoane să ocupe imobilul. Aşadar, este evidentă vinovăţia intimatului în acest context şi este evidentă nelegalitatea concluziilor instanţei, conform cărora nu ar rezulta îndeplinirea acestei condiţii a răspunderii delictuale.

Este contrară dispoziţiilor art. 516 pct. 8 din C. proc. civ., susţinerea potrivit căreia ar fi trebuit să se obţină o hotărâre de evacuare împotriva intimatului, având în vedere că deja era în posesia unui titlu executoriu, de evacuare în ceea ce îl priveşte. Aşadar, a fost perfect justificată depunerea unei cereri de renunţare la judecata în contradictoriu cu acest intimat în cadrul dosar nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti.

Totodată, hotărârea este lipsită de temei legal şi în ceea ce priveşte concluzia instanţei că executarea silită pentru evacuare a actului de adjudecare era supusă perimării sau prescripţiei. Aceste aspecte, dar şi faptul că reclamanta nu a atacat anumite acte ale executorilor judecătoreşti ori faptul că nu a formulat plângeri la instanţele de executare pentru refuzul executorilor judecătoreşti de a efectua anumite acte de executare, nu au şi nu pot avea nicio legătură cu faptul că intimatul B. era obligat la predarea imobilului de bunăvoie şi, în esenţă, nu au nicio legătură cu fapta ilicită a acestuia şi cu atragerea răspunderii sale civile delictuale. Oricum, perimarea sau prescripţia nu pot înlătura vinovăţia intimatului şi nici fapta ilicită.

Intimatul B. nu trebuia să locuiască efectiv în imobil pentru a se constata fapta sa ilicită, întrucât era evident că acesta avea imobilul în posesie la data adjudecării şi a avut acces la imobil pe toată perioada, până în 04.11.2011, fiind obligat să îl predea către proprietar, iar nu să permită accesul unor terţi. Astfel, lipsirea de folosinţă pentru toată perioada este rezultatul direct al faptei intimatului.

În ceea ce îl priveşte pe intimatul C., s-a susţinut că nu are nicio relevanţă faptul că acesta este terţ faţă de actul de adjudecare.

Conform dispoziţiilor art. 597 teza finală din fostul C. proc. civ., executorul, cu ocazia evacuării, în caz de împotrivire, va elibera imobilul cu ajutorul forţei publice, punând pe creditor în drepturile sale. Acest text de lege conduce la două concluzii: obiectivul executării silite în cadrul predării bunurilor imobile este punerea creditorului în drepturile sale; simpla abandonare a imobilului de către debitor sau lăsarea imobilului în detenţia unor terţi (aşa cum a procedat intimatul B.) nu reprezintă o îndeplinire a obligaţiei de predare a imobilului; trebuie procedat la eliberarea imobilului, textul de lege nefăcând nicio diferenţă în privinţa persoanelor care vor fi îndepărtate din imobil, toate persoanele care vor fi identificate în spaţiu urmând a fi îndepărtate. Acesta este singura interpretate care asigură executarea titlului de evacuare, orice altă interpretare lipsind de eficacitate însuşi titlul executoriu.

Era evident că C. ocupa imobilul fără drept şi că reclamantei nu i se putea opune un contract de comodat încheiat după ce B. nu mai era proprietar al imobilului în litigiu.

Chiar dacă executorii judecătoreşti au considerat în mod nelegal că acestea sunt piedici în executarea silită, nu se justifică în niciun caz concluzia instanţei că am fi ţinuţi de concluziile executorilor, consemnate în procesele-verbale întocmite cu ocazia executărilor succesive. Aceste acte de executare sunt relevante, întrucât, în coroborare cu alte probe, fac dovada prezenţei intimaţilor-pârâţi, de fiecare dată, la adresa imobilului pe care îl ocupau.

Mai mult, s-a susţinut că nu există un temei legal în baza căruia reclamanta ar fi fost obligată să-l pună în întărziere pe intimatul C., întrucât acesta avea cunoştinţă de situaţia juridică a imobilului, ca şi despre faptul că tatăl său nu mai era titularul dreptului de proprietate. Aşadar, chiar dacă prin procesul-verbal de evacuare din 04.11.2011 s-a arătat că S.C. E. S.R.L. a fost evacuată, ocuparea de către aceasta, în mod ilegal, a imobilului este rezultatul faptei ilicite a intimatului B., care a încheiat, după pierderea calităţii sale de proprietar, actul adiţional de prelungire a locaţiunii.

În esenţă, recurenta-reclamantă a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale.

În ce priveşte considerentele privind dreptul de proprietate privată şi atributele acestui drept, s-au susţinut următoarele idei de principiu: dreptul de proprietate privată este acel drept principal care conferă titularului său mai multe atribute: posesia (jus possidendi), folosinţa (jus utendi şi jus fruendi) şi dispoziţia (jus abutendi); în ce priveşte posesia (jus possidendi) ca atribut al dreptului de proprietate, aceasta reprezintă dreptul de a stăpâni bunul, fiind, în acest sens, un element de drept, iar nu unul de fapt (care ar rezulta din stăpânirea efectivă a bunului); în ce priveşte folosinţa ca atribut al dreptului de proprietate, aceasta reprezintă dreptul titularului, pe de o parte, de a utiliza bunul şi, pe de altă parte, de a-i culege fructele naturale şi civile; în ce priveşte dispoziţia ca atribut al dreptului de proprietate, aceasta are două elemente, şi anume: dispoziţia materială (în cazul bunurilor corporale, inclusiv a drepturilor de creanţă) asupra bunului şi dispoziţia juridică (ce exprimă posibilitatea de a transmite, prin acte juridice încheiate între vii ori pentru cauză de moarte, în tot sau în parte dreptul de proprietate).

Atributele dreptului de proprietate pot fi exercitate de către titularul dreptului în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor materiale şi a celor juridice. Astfel, dreptul de proprietate privată are caracter absolut, exclusiv şi perpetuu, caracterul absolut delimitând dreptul de proprietate, ca drept real, de drepturile relative şi constând în aceea că dreptul de proprietate este opozabil ergo omnes, este deplin şi complet, caracterul exclusiv conferind titularului său monopolul asupra bunului şi excluderea terţilor de la exercitarea prerogativelor proprietăţii, iar caracterul perpetuu constând în aceea că dreptul de proprietate durează câtă vreme există bunul, nestingându-se prin neuz şi neputând fii pierdut, de principiu, prin invocarea prescripţiei extinctive.

Revenind la posesie, ca atribut al dreptului de proprietate, pentru ca aceasta să poată produce efecte juridice trebuie să fie legitimă şi utilă, utilitatea presupunând caracterul continuu, neîntrerupt şi public. În ce priveşte caracterul legitim, numai posesia legitimă este atribut al dreptului de proprietate şi aparţine celui care a dobândit proprietatea bunului printr-un act juridic valabil sau prin alte mijloace de dobândire a dreptului de proprietate prevăzute de lege. Pe cale de consecinţă, stăpânirea în fapt trebuie distinsă de posesie (legitimă şi utilă) ca atribut al dreptului de proprietate.

Având în vedere că dreptul de proprietate este un drept real absolut, opozabil erga omnes, toate celelalte persoane sunt obligate să se abţină de la orice acţiune care ar conduce la încălcarea dreptului de proprietate şi a atributelor sale (câtă vreme, proprietarul îşi exercită dreptul în limitele prevăzute de lege şi fără a aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale terţilor). Astfel, existând această obligaţie specifică dreptului absolut, adică opozabilă tuturor persoanelor, încălcarea sa reprezintă o faptă ilicită şi poate atrage răspunderea civilă delictuală a celui care înţelege să încalce dreptul de proprietate al unei alte persoane. Încălcarea atributului posesiei, prin stăpânirea nelegitimă a bunului, îl privează pe proprietar de folosinţa bunului, cauzându-i un prejudiciu care dă dreptul la reparaţie integrală.

Intimaţii, neavând niciun drept cu privire la imobil, au exercitat în toată perioada amintită o stăpânire faptică şi nelegitimă, nefiind în niciun caz vorba despre o posesie aptă să genereze efecte juridice. În cuprinsul procesului-verbal din 04.11.2011, s-a precizat în mod clar că intimatul B. a fost găsit la adresa respectivă şi, cel mai important, că acesta a refuzat accesul executorului, procedând la încuierea porţii de acces. Tot în acest proces-verbal se arată şi că intimatul C. s-a prezentat în ziua respectivă - mai târziu - la adresa imobilului. Mai mult decât atât, toate bunurile identificate prin inventarul întocmit la aceeaşi dată au fost ridicate de către intimatul B., de către fiul acestuia, intimatul C. şi, ulterior, în 07.11.2011, de către reprezentantul acestora (dl. AA.), fiind bunurile intimaţilor-apelanţi.

Faptul că hotărârea judecătorească în baza căreia s-a efectuat evacuarea a avut ca destinatar societatea S.C. E. S.R.L. (societate căreia intimatul B. îi permisese, în mod nelegal, prin prelungirea contractului de închiriere, expirat la data evacuării, să folosească spaţiul) este lipsit de relevanţă, deoarece câta vreme exista o hotărâre judecătorească de evacuare, iar la adresa imobilului, au fost identificate alte persoane care nu au prezentat un titlu în baza căruia ocupau spaţiul, evacuarea se putea realiza şi cu privire la persoanele respective, acestea fiind aspectele relevante.

Ceea ce prezintă importanţă este că, în fapt, persoanele evacuate au fost intimaţii-pârâţi, cu atât mai mult cu cât în tot cuprinsul procesului-verbal de evacuare se indică ce persoane se aflau în incinta imobilului şi ce persoane aveau calitatea de proprietari cu privire la bunurile din imobil. De fiecare dată când s-a deplasat cu executorul judecătoresc la adresa imobilului în vederea intrării în posesie, intimaţii au fost prezenţi (ambii sau numai unul, personal sau prin reprezentant) şi au refuzat accesul, elemente care susţin faptul că aceştia stăpâneau, în fapt, bunul, considerând, fără temei, că au prerogativa de a permite sau nu altor persoane accesul.

Instanţa de apel nu neagă ocuparea imobilului de către intimaţi, deci nu neagă existenta faptei ilicite (dar nici nu arată pentru ce perioadă consideră că s-a făcut această dovada, limitându-se la a respinge în totalitate acţiunea).

De asemenea, procesul-verbal de evacuare din data de 04.11.2011, încheiat de către executorul judecătoresc Y., dovedeşte faptul că executorul a avut nevoie de concursul poliţiei şi a unui lăcătuş pentru a putea pătrunde în imobil şi duce la îndeplinire executarea. Persoanele care s-au opus sunt chiar intimaţii din cauză, care până în ultimul moment au ocupat fără drept imobilul, refuzând eliberarea şi pretinzând cu rea-credinţă şi în mod abuziv că ar avea un drept în sensul folosirii bunului. De fiecare dată când s-a încercat executarea silită, unul sau altul dintre intimaţi s-a aflat la adresa în discuţie şi a periclitat punerea reclamantei în drepturi.

Prejudiciul reprezintă paguba pe care o persoană o suportă ca urmare a faptei ilicite săvârşite de către altă persoană şi, în vederea acoperirii sale, trebuie să fie cert, direct, personal şi să rezulte din încălcarea unui drept sau a unui interes legitim. Prejudiciul, în acest caz, constă în lipsa de folosinţă cu privire la bunul imobil, fiind evident că, prin încălcarea dreptului de proprietate, în sensul că i s-a respins fără temei accesul în imobilul al cărui proprietar este, a fost în imposibilitate de a ocupa imobilul şi de a-i culege fructele civile, cauzându-i astfel o pagubă. Această pagubă poate fi cuantificată în raport de chiria (adică fructele civile) pe care ar fi colectat-o în cazul în care ar fi utilizat bunul. Prejudiciu a fost stabilit în mod corect prin expertiza contabilă administrată în cauză.

Prejudiciul suferit este urmarea directă a faptei ilicite imputabile intimaţilor, în mod cert, reclamanta, proprietarul imobilului este persoana care a suferit paguba urmare a ocupării abuzive a imobilului de către intimaţi.

În ce priveşte legătura de cauzalitate, s-a susţinut să s-a dovedit că fapta ilicită este imputabilă intimaţilor şi că aceasta a constat în lipsirea reclamantei de folosinţa bunului imobil, prejudiciul fiind reprezentat de contravaloarea chiriei pe care ar fi putut-o încasa pentru bunul respectiv.

În ce priveşte vinovăţia, s-a susţinut că intimaţii nu au acţionat numai din culpă, ci cu vădită rea-credinţă, săvârşind un grav abuz şi negând dreptul reclamantei de proprietate. Toate aceste aspecte relevante pentru cauza pendinte au rezultat din probatoriul administrat, intimaţii declarând în repetate rânduri că imobilul este proprietatea lor şi refuzând în mod expres, de fiecare dată când s-a încercat executarea, eliberarea imobilului.

Analizând recursul reclamantei S.C. A. S.A. din perspectiva criticilor formulate - dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ. - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl apreciază ca fiind întemeiat, pentru următoarele considerente:

Trebuie reţinut, cu caracter preliminar, că instanţa anterioară a stabilit că legea aplicabilă în cauză este C. civ. de la 1864, având în vedere afirmaţiile reclamantei, susţinute de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, în sensul că dreptul de proprietate asupra bunului a fost dobândit în anul 2004, iar reclamanta a dobândit posesia asupra acestuia în anul 2011, iar fapta pretins prejudiciabilă a fost anterioară intrării în vigoare a noului C. civ., această chestiune fiind de altfel necontestată în cauză, intrând sub puterea lucrului judecat.

În drept, pe acest aspect, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) ale Legii nr. 71/2011, potrivit cărora dispoziţiile noului C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare; de asemenea, potrivit art. 103 din aceeaşi lege, obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor.

Coroborând aceste dispoziţii legale, instanţa a stabilit că faptele afirmate de reclamantă ca fiind vătămătoare şi declanşatoare ale răspunderii civile delictuale se supun normelor vechiul C. civ.

Analizând criticile formulate, cu aceste precizări prealabile, Curtea apreciază că, este întemeiată prima critică, susţinută de recurenta-reclamantă din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., întrucât într-adevăr motivarea instanţei de apel echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, atât din perspectiva modalităţii concrete de evocare a situaţiei de fapt, cât şi din perspectiva aşa-zisei motivări în drept a hotărârii pronunţate, consideraţiile contradictorii ale instanţei fiind evidente.

Instanţa de apel a reţinut corect, atunci când a sancţionat prima instanţă pentru nemotivarea propriei hotărâri, că obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti impune obligaţia oricărei instanţe de judecată de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit atunci când a soluţionat cererea de chemare in judecata.

Această exigenţă de natură procedurală, care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiţiei, deşi nu poate fi întotdeauna înţeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat pentru fiecare argument al părţilor, nu poate fi acceptată nici ca o motivare sumară, generală, fără raportare la condiţiile concrete ale cauzei.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect cu acea ocazie că obligaţia instanţei fondului, în condiţiile concrete de învestire, era de clarificare a situaţiei de fapt din perspectiva unor împrejurări relevante, anume: dacă pârâţii au stăpânit în perioada pretinsă imobilul proprietatea reclamantei, dacă această posesie a fost legitimă sau s-a constituit într-o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie, dacă s-a produs un prejudiciu reclamantei, respectiv dacă s-a adus o atingere dreptului de proprietate al acesteia, aşa cum acesta este ocrotit prin dispoziţiile C. civ. etc.

Totodată, instanţa avea obligaţia de a stabili în mod concret dacă, prin întreg probatoriul administrat, raportat la dispoziţiile legale incidente, coroborate cu conţinutul dosarelor execuţionale şi al dosarului de urmărire penală constituit s-au dovedit, chiar şi parţial, susţinerile societăţii reclamante.

Toate aceste consideraţii ale instanţei de apel, care au întemeiat soluţia de anulare a hotărârii de primă instanţă, îi sunt în egală măsură imputabile şi ei, pentru argumentele ce vor fi prezentate detaliat în paragrafele următoare:

De pricipiu, instanţa a reţinut corect că pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâţilor se impunea întrunirea cumulativă a următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, vinovăţia, existenţa unui prejudiciu şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, lipsa chiar şi numai a unei condiţii făcând de prisos analiza celorlalte.

În egală măsură, trebuie reţinut că instanţa a reţinut corect punctul de vedere al reclamantei în privinţa faptele pretins ilicite a fi fost săvârşite de către pârâţi - încălcarea dreptului reclamantei de proprietate, prin ocuparea fără drept a imobilului până la data de 04.11.2011, în concret, reclamanta precizând că pârâţii au exercitat o stăpânire faptică şi nelegitimă asupra imobilului, (nefiind vorba aşadar de o posesie aptă să genereze efecte juridice), astfel că s-a solicitat acoperirea prejudiciului reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 5.11.2008-4.11.2011.

Trebuia reţinut, de asemenea, că reclamanta nu a înţeles să încheie niciun act juridic cu intimaţii care să le confere dreptul de a ocupa imobilul - chiar dacă, potrivit procesului-verbal încheiat la 05.02.2008, de către executorul judecătoresc D., atunci când s-a încercat evacuarea debitorului B. din imobil, avocatul acestuia a declarat că nu este de acord cu evacuarea, urmând ca personal să aibă o discuţie cu reprezentantul societăţii în vederea stingerii litigiului - poziţia constantă a reclamantei fiind aceea că pârâţii au deţinut bunul imobil în mod abuziv şi nelegal. A susţinut în mod constant că nu există niciun temei legal în baza căruia instanţa de apel să reţină că pârâtul B. ar fi putut să le opună vreun drept care să stopeze executarea silită, neavând niciun fel de relevanţă faptul că acesta a susţinut în mod constant că este proprietar al bunului.

Cert este, de asemenea, faptul că, urmare a cererii formulată de creditoarea S.C. BB. S.A. - CC. privind executarea silită asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Ghorghe Ţiţeica (fostă str. Glucozei), sector 2, proprietatea debitorului B., acesta a fost adjudecat de reclamanta S.C. A. S.A., conform actului de adjudecare întocmit la data de 16.12.2004 de B.E.J. D. În baza actului de adjudecare, reclamanta a pornit executarea silită împotriva debitorului B., astfel că, la data de 19.12.2008, aceasta a fost pusă în posesia imobilului în litigiu, astfel cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire a bunurilor imobile, încheiat la data de 19.12.2008, ora 10.15 de BEJ D. Din conţinutul procesului-verbal, a rezultat şi că reclamanta nu a intrat în posesia de fapt a bunului imobil, întrucât acesta era ocupat de pârâta S.C. E. S.A., care a susţinut că debitorul B. i-a transmis posesia imobilului şi că, împotriva sa, reclamanta nu deţine titlu executoriu, aceste din urmă aspecte rezultând din cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti - decizia comercială nr. 239/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.

Instanţa de apel a reţinut corect faptul că recurenta-reclamantă a dobândit bunul imobil în litigiu, prin adjudecare, la data de 16.12.2004, debitor fiind intimatul B.. De asemenea, instanţa în mod corect a reţinut că, în temeiul art. 516 pct. 8 din vechiul C. proc. civ., actul de adjudecare constituie titlu executoriu împotriva debitorului, dacă imobilul se află în posesia acestuia (aspect menţionat şi în cuprinsul actului de adjudecare).

Aşadar, în calitate de proprietar, recurenta-reclamantă avea dreptul de a intra în posesia imobilului încă din momentul emiterii actului de adjudecare, iar intimatul B. avea obligaţia de a preda, de bunăvoie, bunul în discuţie, fiind mai mult decât evident că acesta avea cunoştinţă despre întreaga situaţie juridică, dar şi despre obligaţia ce îi incumba.

Cu toate acestea, împotriva unor astfel de argumente, pe care nici unul din pârâţi nu le-a contestat în substanţa lor, instanţa de apel a reţinut că intimatul B. a invocat, cu ocazia executărilor silite, drepturi aparente, pe care instanţa nici măcar nu le-a denumit, şi care l-ar fi îndreptăţit la ocuparea imobilului.

Mai mult, instanţa de apel a reţinut că recurenta-reclamantă ar fi trebuit să continuie acţiunea în evacuare împotriva intimatului, respectiv că aceasta nu ar fi prezentat o justificare rezonabilă pentru care a înţeles să renunţe la judecată împotriva intimatului, dar şi că nu a procedat la punerea în întârziere a acestuia. Toate acestea în contextul în care exista în mod necontestat un act de adjudecare şi o multitudine de acţiuni din partea recurentei-reclamante de restabilire a situaţiei reale de proprietate.

În aceste condiţii, nu poate fi ignorat faptul că instanţa nu a indicat nicio prevedere legală sau niciun motiv pertinent şi rezonabil pentru care reclamanta ar fi trebuit să obţină o hotărâre de evacuare. Mai exact, aşa cum corect a susţinut recurenta-reclamantă, instanţa de apel nu a motivat de ce anume titlul executoriu deţinut de aceasta ar fi fost sau ar fi devenit ineficace.

Instanţa nu a indicat nicio prevedere legală sau niciun motiv pertinent şi rezonabil pentru care reclamanta ar fi fost obligată să îl pună în întârziere pe intimatul B., ţinând seama de calitatea acestuia în cadrul dosarului de executare silită a imobilului.

În ce priveşte faptul că pârâtul B. a prelungit, până la data de 31.12.2010, prin actul adiţional nr. 1/2005, contractul de locaţiune asupra imobilului încheiat în 09.05.2002, cu societatea S.C. E. S.R.L., instanţa nu a făcut niciun fel de referire.

În raport de această împrejurare, recurenta-reclamantă a susţinut în mod corect că instanţa de apel era obligată să motiveze, aspectul fiind apreciat ca deosebit de relevant, din perspectiva faptului că intimatul, căruia îi incumba obligaţia de predare a imobilului către proprietarul adjudecatar, a înţeles să permită unei alte persoane să ocupe imobilul, încălcându-şi astfel obligaţia (de fapt, s-a susţinut că acesta a şi fost scopul prelungirii locaţiunii - încercarea de a face imposibilă evacuarea imobilului).

Nu s-a contestat în cauză faptul că S.C. E. S.R.L. a fost evacuată la data de 04.11.2011 şi că, faţă de această societatea, s-a demarat dosarul de evacuare - recurenta-reclamantă a susţinut ca urmare a acţiunii directe şi culpei intimatului B., fapt necercetat de către instanţă - obţinându-se un titlu executoriu. Instanţa de apel nu a făcut nicio menţiune cu privire la această probă şi nici nu a explicat de ce anume nu a avut-o în vedere sau de ce a eliminat-o.

Instanţa de apel a reţinut că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada faptului că intimaţii au ocupat imobilul pentru toată perioada pentru care s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă. Aceasta în contextul în care a redat în expunerea de motive pasaje relevante din depoziţia martorilor sau din conţinutul înscrisurilor privind prezenţa personală a unuia sau altuia dintre pârâţi sau a reprezentanţilor lor, dar şi acţiunile concrete ale acestora de stopare a actului execuţional, printr-o serie concretă de motivaţii, a căror pertinenţă în apărare nu a fost cercetată în mod aplicat.

Maniera în care a fost soluţionată cauza, respectiv motivarea contradictorie, pe aspectele de fapt şi de drept ale cauzei conduc la imposibilitatea exercitării controlului judiciar, respectiv la imposibilitatea stabilirii raţionamentului logic, dar şi juridic, pe care l-a avut instanţa de apel la momentul pronunţării deciziei recurate.

Apreciem astfel că, prin administrarea probatoriului şi aprecierea lui în mod coroborat, instanţa era obligată să stabilească, în fapt, pentru ce perioadă s-a făcut dovada ocupării imobilului, iar nu să indice în mod superficial că nu reiese faptul ca imobilul ar fi fost ocupat de către pârâţi pentru toată perioada, respingând în mod formal acţiunea.

În ce îl priveşte pe intimatul C., instanţa a reţinut cu aceeaşi superficialitate chestiuni de fapt - prezenţa acestuia în imobil începând cu anul 2010, calitatea acestuia de terţ faţă de actul de adjudecare, împrejurarea că acesta a locuit în imobil în temeiul altor titluri, etc. - care ar fi putut fi relevante în cauză dintr-o perspectivă sau alta, dacă ar fi fost puse în contextul unor raporturi juridice născute din acte/fapte pe deplin dovedite, şi necontestate în cauză, respectiv dacă s-ar fi cercetat în mod concret şi pertinent relevanţa lor.

S-a concluzionat şi în ceea ce îl priveşte pe acest pârât, în mod superficil, dar şi contradictoriu, că acestuia nu i se poate imputa fapta ilicită de ocupare fără drept a spaţiului, în condiţiile în care poziţia constantă a reclamantei a fost în sensul că pârâtul C. a ocupat imobilul fără drept, respectiv că, reclamantei, nu i se putea opune un contract de comodat încheiat după ce B. nu mai era proprietar al imobilului în litigiu.

Faptul că acesta a fost terţ faţă de actul de adjudecare, nu are nici o relevanţă juridică specială, faţă de regulile de drept privind probaţiunea, dacă instanţa, într-un context probatoriu pertinent şi concludent, ar fi încercat să demonstreze realitatea raporturilor juridice existente între părţi.

S-a susţinut totodată, pe temeiul dispoziţiilor art. 597 teza finală din fostul C. proc. civ., că executorul, cu ocazia evacuării, în caz de împotrivire, avea obligaţia de a elibera imobilul cu ajutorul forţei publice, punând pe creditor în drepturile sale. Acest text de lege ar conduce la următoarele concluzii, după aprecierea recurentei-reclamante: obiectivul executării silite în cadrul predării bunurilor imobile este punerea creditorului în drepturile sale; simpla abandonare a imobilului de către debitor sau lăsarea imobilului în detenţia unor terţi nu reprezintă o îndeplinire a obligaţiei de predare a imobilului; trebuie procedat la eliberarea imobilului, textul de lege nefăcând nicio diferenţă în privinţa persoanelor care vor fi îndepărtate din imobil, toate persoanele care vor fi identificate în spaţiu urmând a fi îndepărtate. S-a susţinut că acesta este singura interpretate care asigură executarea titlului de evacuare, orice altă interpretare lipsind de eficacitate însuşi titlul executoriu. O astfel de susţinere concretă, întemeiată în fapt şi în drept trebuia să-şi găsească o dezlegare din partea instanţei de judecată.

Recurenta-reclamantă a susţinut astfel în mod corect că această contradicţie existentă în conţinutul deciziei pronunţate - în privinţa considerentelor de fapt şi de drept ale acesteia - a pus în imposibilitate instanţa, şi în egală măsură şi pe recurenta-reclamantă, de a observa raţionamentul instanţei de apel, motivele care au stat la baza hotărârii pronunţate, hotărârea necuprinzând practic motivele pe care se sprijină.

În egală măsură, trebuie reţinut şi că instanţa nu a cercetat toate aspectele de fapt invocate de recurenta-reclamantă în ceea ce îi priveşte pe intimaţii-pârâţi, referitoare la periclitarea procedurilor de executare care s-au succedat în decursul mai multor ani, aceasta susţinând în mod constant că pârâţii au permis diferitelor persoane să ocupe în fapt imobilul. Aşadar, o astfel de analiză se impunea sub aspectul vinovăţiei intimatului/intimaţilor.

Recurenta-reclamantă a susţinut în mod constant şi că intimatul B. nu trebuia să locuiască efectiv în imobil pentru a se constata fapta sa ilicită, întrucât acesta avea imobilul în posesie la data adjudecării şi a avut acces la imobil pe toată perioada, până în 04.11.2011, obligaţia legală a acestuia fiind aceea de a-l preda către proprietar, iar nu să permită accesul unor terţi în imobil. Astfel, s-a susţinut că lipsirea de folosinţă pentru toată perioada este rezultatul direct al faptei intimatului, aspect ce trebuia analizat şi tranşat de către instanţa de judecată, printr-o motivaţie pertinentă.

S-a susţinut astfel corect că, dacă s-ar îmbrăţişa interpretarea instanţei, în sensul că era necesar un titlu executoriu de evacuare pentru orice terţ identificat în imobil, atunci reclamanta nu ar fi putut să mai intre în posesia bunului, deoarece, cel puţin teoretic, s-ar fi putut aduce de fiecare dată cu ocazia executării terţe persoane care să ocupe imobilul.

Este întemeiată şi critica susţinută din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., cu precizarea că, modalitatea precară de evocare a fondului de către instanţa anterioară, a determinat instanţa de control judiciar doar să semnaleze că o cercetarea temeinică a cauzei, astfel cum a fost configurată - prin acţiune, respectiv apărare - nu poate ignora consideraţiile referitoare la proprietate şi la modalităţile concrete de apărare a acesteia, respectiv la situaţiile de excepţie în care este permisă limitarea prerogativelor dreptului de proprietate.

Cu aceste consideraţii, s-a susţinut corect că dreptul de proprietate privată, împreună cu atributele sale, este reglementat în cuprinsul art. 480 din C. civ. şi, respectiv, în cuprinsul art. 555 din noul C. civ., protejarea sa fiind garantată atât prin aceste dispoziţii de drept civil, dar şi prin Constituţia României (art. 44) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).

Având în vedere că dreptul de proprietate este un drept real absolut, opozabil erga omnes, toate celelalte persoane sunt obligate să se abţină de la orice acţiune care ar conduce la încălcarea dreptului de proprietate şi a atributelor sale (câtă vreme, proprietarul îşi exercită dreptul în limitele prevăzute de lege şi fără a aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale terţilor).

Concluzia finală a fost în sensul că, instanţa, analizând sumar argumentele reclamantei, dar şi apărările efectuate în cauză, s-a rezumat să facă o analiză superficială, aşa cum deja s-a arătat, prin raportare la anumite dovezi concrete, omiţând însă să analizeze probele esenţiale ale cauzei - toate actele execuţionale, declaraţiile din dosarul de urmărire penală, depoziţiile martorilor, prezumţiile simple ale judecătorului etc. - poziţia constanţă a părţilor, dar şi relevanţa instituţiilor juridice pe care raportul juridic configurat le impunea - proprietate, limitare legală a dreptului de proprietate, executare, act de adjudecare, opozabilitatea actelor şi faptelor juridice dovedite cu pregnanţă în cauză, condiţiile concrete de angajare a răspunderii civile delictuale etc.

Pentru toate celelalte considerente de fapt şi de drept şi văzând dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., Curtea va casa decizia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 622/A din 7 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2017.