Heirs recover annulled-property share from municipality, but claims against bona fide purchasers rejected.

Asupra cauzei civile de faţa, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/3/2007, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, S.C. B. S.A., V., C. şi D., solicitând obligarea pârâţilor de a-i lăsa reclamantei şi intervenlenţilor principali forţaţi, E. şi F., în deplină proprietate şi posesie, imobilul din Bucureşti, str. Zidurilor, sector 2, reprezentat de teren în suprafaţă de 712 m.p. şi construcţiile aferente, compuse din două corpuri de clădire, din care o clădire care, în prezent, este hală de producţie, iar cealaltă clădire este formată din subsol, parter şi mansardă, precum şi o magazie separată.

Totodată, s-a solicitat radierea dreptului de proprietate înscris în Cartea funciară Bucureşti, sector 2, cu nr, cadastral x, de către pârâta S.C. B. S.A., precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 din C. civ.

La termenul de judecată din data de 8.10.2007, s-a depus la dosar cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamantei şi al inîervenienţilor forţaţi, formulată de numitul G.

În motivarea cererii, intervenientul a arătat că la. data de 22.04.1997 a încheiat cu H., autorul reclamantei şi al inîervenienţilor forţaţi, un antecontract de vânzare-cumpărare, având ca obiect imobilul din Bucureşti, sector 2, str. Ziduri, iar, după decesul lui H., a încheiat cu fiii săi, intervenienţii forţaţi, o a doua convenţie de vânzare-cumpărare, având ca obiect o parte mai mică din imobil.

A precizat că nu s-au putut încheia actele de vânzare - cumpărare, întrucât imobilul nu era încă în patrimoniul lui H. sau, după decesul acestuia, în patrimoniul succesorilor, deoarece fusese preluat în proprietatea statului, prin declararea vacantă a moştenirii proprietarei imobilului I. (I.), aspect menţionat şi în cererea principală.

Prin decizia civilă nr. 246/A din 6.02.2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia IV-a civilă, s-a dispus anularea certificatului de vacanţă succesorală nr. 134/1962. Consecinţă a acestei anulari, s-a rediscutat succesiunea defunctei I., stabilindu-se, prin certificatul de legatar din 23 februarie 2004, că succesorul său este H., iar în masa succesorală intră imobilul din str. Ziduri, compus din teren în suprafaţă de 712 mp şi construcţiile existente pe acest teren: 2 corpuri de clădire, unul compus dmtr-o sală, iar celalalt având subsol, parter şi mansardă, precum şi o magazie.

Dezbaterea succesiunii lui H. s-a finalizat prin emiterea certificatului de moştenitor nr. 32 din 11 mai 2004, stabilindu-se aceeaşi masa succesorală ca în certificatul de legatar nr. 12/2004, iar ca succesori ai defunctului, soţia supravieţuitoare A. şi fiii săi: E. şi F., cărora li s-a transmis proprietatea asupra imobilului din str. Ziduri.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 49 alin. (1) din C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 7.04.2008, instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de G., dispunând introducerea sa în cauză, în această calitate.

La termenul de judecată din data 3.12.2007, s-a depus la dosar întâmpinarea formulată de pârâţii C. şi D., prin care s-a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de revendicare, excepţie respinsă de instanţă la termenul de judecată din data de 14.04.2008, iar, pe fond, s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Acest certificat, ce reprezintă titlu! statului, nu a fost contestat de absoiut nicio persoană până în anul 1997, când autorul reclamantei, H., în prezent decedat, a înţeles să solicite Judecătoriei sector 2 Bucureşti anularea sa şi repunerea în termenul de acceptare a succesiunii defunctei I.

La termenul de judecată din data de 3.12.2007, s-au depus ia dosar întâmpinarea şi cererea reconvenţională formulate de pârâtele S.C. B. S.A. şi V.

Prin întâmpinare, au fost invocate excepţiile madmisibilîtăţii acţiunii în revendicare şi netimbrârii, ambele respinse de instanţa de judecată pentru motivele reţinute în încheierile de şedinţă din 14.04.2008 şi, respectiv, 17.12.2008.

Pe calea cererii reconvenţhnafe, S.C. B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu A., E., F. şi S.C. J. S.R.L., pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a certificatului de legatar din 23.04.2004, eliberat de BNP K., în dosar nr. x/2004, pentru lipsa obiectului, cauză ilicită şi fraudă la lege; nulitatea absoluta a certificatului de moştenitor nr. x/2004, eliberat de BNP K., pentru lipsa obiectului, cauza ilicită şi fraudă la lege; nulitatea absolută a contractului de comodat încheiat la 22 mai 2005, între pârâţi, cu privire la partea din imobil denumită sală, pentru lipsa obiectului, cauză ilicită şi fraudă la lege, precum şi evacuarea paratei S.C. J. S.R.L. din imobilul situat în strada Ziduri, sector 2, pentru lipsa titlului.

La termenul de judecată din 14.04.2008, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesual active a pârătelor-reconveniente S.C. B. S.A. şi V., în formularea capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatului de legatar din 23.04.2004 şi a certificatului de moştenitor nr. 32/2004, după ce, prin încheierea de şedinţă din data de 7.04.2008, s-a dispus disjungerea capetelor de cerere reconvenţională formulate în contradictoriu cu numita S.C. J. S.R.L., reţinându-se că, prin intermediul cererii reconvenţionale, nu se poate lărgi cadrul procesual prin introducerea unor alte persoane în judecată.

La termenul de judecată din data de 11.02.2008, s-a depus la dosar întâmpinarea formulată de intervenienţii E. şi F., care au arătat că nu îşi însuşesc cererea de chemare în judecată şi au solicitat respingerea acesteia ca fiind neîntemeiată, în raport de dispoziţiile art. 4 şi art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Intervenîenţii au formulat şi cerere reconvenţională, în contradictoriu numai cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, solicitând, în baza art. 1073 şi 1077 din C. civ., obligarea pârâtei să se pronunţe prin decizie/dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului situat în strada Zidurilor, sector 2 Bucureşti şi emiterea acestei decizii numai pe numele celor doi notificatorî, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (4) şi art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

La termenul de judecată din 09.02.2009, tribunalul a dispus disjungerea acestei cereri, faţă de prevederile art. 119 din C. proc. civ., cu formarea unui nou dosar.

La termenul de judecată din 11.02.2008, s-a depus la dosar cererea reconvenţională, prin care pârâta reclamantă C. a solicitat să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Zidurilor, sector 2, compus din construcţie şi terenul aflat sub construcţie, împreună cu o cotă indiviza de 26,30 % din părţile de folosinţă comună ale imobilului, prin uzucapiunea scurtă, de zece ani.

În motivarea cererii, s-a arătat că, de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 03 aprilie 1997, completat prin actele adiţionale din 15.04.2003 şi din 30.09.2004, până în prezent, timp de peste zece ani, a exercitat asupra imobilului în discuţie o posesie utilă, în baza unui just titlu şi cu bună-credinţă, astfel încât sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de art. 1895-1899 din C. civ. pentru invocarea şi aplicarea instituţiei uzucapiunii scurte.

La termenul de judecată din data de 20.10.2008, s-a depus la dosar o cerere de introducere în cauză, în locul reclamantei, formulată în temeiul art. 57-59 din C. proc. civ., de numitul L., cerere pe care instanţa de fond a calificat-o drept cerere de intervenţie accesorie în folosul reclamantei şi pe care a admis-o la termenul din data de 09.02.2009.

La termenul de judecată din 09.03.2009, numiţii L. şi M. au formuiat cerere de intervenţie în interes propriu, prin care au solicitat obligarea pârâţilor să le lase în deplina proprietate şi posesie cota indiviza de 2/8 din imobilul în litigiu, îar intervenienţilor forţaţi E. şi F. cota indiviza de 6/8 din acelaşi imobil, precum şi radierea dreptului de proprietate înscris în cartea funciară nr. x, în favoarea S.C. B. S.A.

Tribunalul a admis în principiu cererea de intervenţie principală la termenul din data de 21.06.2010.

La acelaşi termen de judecată, instanţa a respins cererea formulată de intervenlentul accesoriu G. de constatare a intervenirii transmiterii calităţii procesuale active de la reclamanta A. la L.

La termenul de judecată din data de 4.02.2003, reclamanta a formulat o precizare a cererii de chemare în judecată, în cuprinsul căreia au fost reiterate motivele învederate în cererea introductivă de instanţă.

Soluţia instanţei de fond:

Prin sentinţa civila nr. 566 din 9 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, acţiunea formulată de reclamanta A.; cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul G., în interesul reclamantei şi al intervenienţilor E. şi F.; cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă C.; cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantei, formulată de intervenientul L. şi cererea de intervenţie principală, formulată de intervenienţii L. şi M. şi a constatat rămasă tară obiect cererea de intervenţie principală privind pe intervenienţii E. şi F.

În ceea ce priveşte cererea principala, tribunalul a reţinut că netemeinicia pretenţiilor reclamantei A. rezultă, pe de o parte, din sentinţa civilă nr. 4040 din 21 mai 2007 a Judecătoriei sector 2, prin care a fost pronunţată o hotărâre care ţine loc de act de vânzare-cumpărare, având ca obiect cota de 2/8 din imobilul în litigiu, în favoarea intervenientului L. şi, pe de altă parte, pentru cota de 6/8, netemeinicia pretenţiilor reclamantei este determinată de considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

S-a arătat că, pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a adoptat Legea nr. 10/2001 care înlătură aplicarea dreptului comun în speţa, potrivit principului specialia generalibus derogant.

Nu se poate opera cu soluţia consacrată în materie de revendicare, de comparare a titlurilor de proprietate deţinute de părţi şi de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic, concluzie ce decurge din faptul că, în conformitate cu art. 45 alin. (2) şi (4), coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a actului normativ menţionat, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate este condiţionată de constatarea, pe cale judecătorească, a nulităţii actului de înstrăinare, determinată de reaua credinţă a părţilor din contractul de vânzare-cumpărare, iar, în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeaşi măsură este consecinţa constatării nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

În speţă, actele de dispoziţie privind cele două apartamente în litigiu, respectiv contractul de vânzare - cumpărare din 3 aprilie 1997 şi contractul de vânzare-cumpărare din 14 iulie 2000, sunt valabile şi îşi produc efectele.

într-o atare ipoteză, legea specială stabileşte posibilitatea de reparaţie în echivalent, dispunând, la art. 18 lit. c) că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, însă reclamanta nu a tăcut dovada soluţionării procedurii prealabile administrative.

Netemeinicia şi iipsa de probe concludente în ceea ce priveşte acţiunea reclamantei a fost reţinută de prima instanţă şi cu referire la pretenţiile invocate faţă de pârâtele S.C. B. S.A. şi V.

Examinând clauzele contractului nr. x din 2 august 1995, tribunalul a constatat că obiectul tranzacţiei îl reprezintă vânzarea-cumpărarea unui "număr de 7636 acţiuni, la o valoare nominală de 25.000 RON fiecare". Lista anexă a contractului prevede, la poziţia 7, că imobilul din str. Ziduri, este înregistrat în patrimoniul S.C. B. S.A., cu o valoare de 14.310 RON. Or, conform contractului nr. x/1995, valoarea unei singure acţiuni este de 25.000 RON. Aşadar, faţă de valorile diferite indicate, tribunalul a constatat că nu există identitate între obiectul vânzării şi valoarea stabilită a imobilului care face obiectul litigiului. Prin urmare, faţă de aceste neconcordanţe, nu este probată, fără putinţă de tăgadă, legătura indisolubilă care ar trebui să existe între obiectul pricinii şi înscrisul la care se face trimitere, respectiv contractul de vânzare cumpărare nr. x/1995.

Cererea de intervenţie privind pe E. şi F. a fost considerată lipsită de obiect, având în vedere că întervenienţii nu au formulat pretenţii proprii, ci au solicitat respingerea acţiunii reclamantei.

Referitor la cererea de intervenţie accesorie formulată de G., tribunalul a reţinut că intervenientul accesoriu şi-a justificat interesul prin menţiunile inserate în înscrisul denumit "antecontracî de vânzare - cumpărare", încheiat cu H., precum şi prin cele ale antecontractului de vânzare - cumpărare, autentificat din 20 octombrie 1998, însă, fiind făcută în interesul reclamantei şi având natura juridică a unui mijloc de apărare, aceasta va urma soarta cererii principale. Aşadar, faţă de soluţia pronunţată în acţiunea principală, tribunalul a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de G., ca neîntemeiată, pentru aceleaşi considerente, privind netemeinicia acţiunii principale şi împrejurarea că cererea de intervenţie este formulată în interesul reclamantei, a fost respinsă şi cererea de intervenţie accesorie formulată de L.

Cererea reconvenţionalâ formulată, de pârâta reclamantă C. a fost respinsă, determinat de împrejurarea că reclamanta nu a solicitat nulitatea contractului pârâtei, deci nu a pus în discuţie valabilitatea acestui act, care, ca atare, nu poate constitui just titlu în sensul art. 1897 C. civ.

Reţinând că, prin cererea de intervenţie principală formulată de L. şi M., se reiterează motivele de fapt redate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, această cerere a fost respinsă, în esenţă, pentru argumentele prezentate în soluţionarea acţiunii principale.

Astfel, în ceea ce priveşte cota de 2/8, care face obiectul sentinţei civile nr. 4040 din 21 mai 2007, pronunţată de Judecătoria sector 2, au fost avute în vedere considerentele deciziei nr. 33/2008, pronunţată de înaita Curte de Casaţie şi Justiţie, expuse deja, odată cu analiza făcută asupra cererii formulate de reclamanta A.

Pretenţia având ca obiect revendicarea cotei de 6/8, în favoarea întervenienţilor principali E. şi F., a fost respinsă, reţinându-se că, daca a fost formulată în nume propriu, în calitate de succesori în drepturi ai reclamantei A., în temeiul sentinţei civile nr. 4040 din 21 mai 2007, pronunţată de judecătoria sector 2, intervenienţii nu îşi justifica solicitarea, având în vedere ca subdobânditorul nu ar putea pretinde un drept mai amplu decât autorui său. Or, în speţă, autoarea intervenîenţiior, reclamanta A. le-a transmis acestora doar cota de 2/8 din imobil, nicidecum întregul acestuia. Dacă, însă, pretenţia este formulată exclusiv în numeie Întervenienţilor E. şi F., cererea este neîntemeiată, câtă vreme aceştia din urma sunt părţi în cauză, iar manifestarea lor de voinţă a fost exprimată în sensul respingerii cererii principale, întrucât reclamanta nu a urmat procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001, pe care ei au urmat-o, în calitate de moştenitori ai defunctului H.

Fiind formulat ca o pretenţie subsecventa celei principale, capătul de cerere având ca obiect radierea dreptului de proprietate înscris în cartea funciara de către pârâta S.C. B. S.A. a fost respins ca neîntemeiat, dată fiind soluţia de respingere a acţiunii şi a intervenţiei principale.

În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat reclamanta să plătească pârâtei C. cheltuieli de judecată în sumă de 3.450 lei, reprezentând onorariu de avocat, achitat conform chitanţei din 30 noiembrie 2007.

Calea de atac:

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanta A. şi intervenienţii L. şi M., în dezvoltarea motivelor de apel, arătând următoarele:

La data de 27.11.2007, S.C. B. S.A. a formulat cerere reconvenţională, chemând în judecată pe pârâta S.C. J. S.R.L., pentru a se dispune evacuarea acesteia dtn imobilul situat în Bucureşti, str. Ziduri (Zidurilor), sectorul 2, pentru lipsa titlului.

La data de 07.04.2008, instanţa a pus în discuţia părţilor lărgirea cadrului procesual prin cererea reconvenţională formulată de S.C. B. S.A. şi, apreciind că nu se poate lărgi cadrul procesual în prezenta cauză, a arătat că urmează a se disjunge cererea reconvenţională, fără însă a dispune în acest sens. Această pârâtă nu a mai fost citată niciodată în cauză şi nici nu s-a mai dispus formarea unui nou dosar.

În aceste condiţii, hotărârea este lovită de nulitate, întrucât, în mod greşit, s-a procedat la judecată în iipsa unei părţi care nu a fost citată niciodată, respectiv pârâta S.C. J. S.R.L., indicată de pârâta reclamantă S.C. B. S.A. prin cererea reconvenţională.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că reclamanta A. a fost coproprietară indiviză, în cotă de 2/8, împreună cu fiii săi vitregi, E. şi F., asupra imobilului în. litigiu, aceasta înstrăinând cota de 2/8 printr-un antecontract, asupra căruia s-a pronunţat instanţa prin sentinţa civilă nr. 4040 din 21 mai 2007, constatându-se transmiterea cotei indivize de 2/8 către apelanţi, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă

Imobilul a fost moştenit de defunctul soţ al reclamantei, H., de la mătuşa acestuia, I., decedată la 3.03.1962, care, la rândul său, îl avea în proprietate împreună cu defunctul său soţ, N., prin cumpărarea cotelor părţi de la moştenitorii autorului comun al acestora, defunctul O., proprietarul iniţial al întregului imobil.

Imobilul a trecut în proprietatea statului în anul 1962, în baza Decretului nr. 111/1951, prin declararea succesiunii vacante.

Prin decizia civilă nr. 246/2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, actele de preluare în proprietatea statului au fost anulate, astfel încât imobilul trebuia să reintre în proprietatea moştenitorilor lui H., decedat în anul 1988.

În temeiul Legii nr. 58/1991 şi al Legii nr. 77/1994, au fost vândute 572,4 acţiuni din imobil, dar numai în ceea ce priveşte construcţia denumită sală, nu şi terenul de sub toate construcţiile şi din curte, de către Fondul Proprietăţii de Stat pârâtei Asociaţia B. - Programul Acţiunilor Salariale, conform contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/1995.

În baza Legii nr. 112/1995, 2 din cele 4 apartamente au fost vândute de către S.C. B. S.A., în calitate de reprezentant al P.M.B., pârâţilor intimaţi D., cu toate că H.G. nr. 20/1996 şi H.G. nr. 11/1997 interziceau aceste vânzări, imobilul fiind în litigiu înainte de data de 03.04.1997, în condiţiile în care, la data de 11.03.1997, H. a depus o acţiune prin care a chemat în judecată reprezentanţii Statului Român pentru anularea certificatului de vacanţă succesorală nr. 164/1962 şi, implicit, a deciziilor nr. 1309/1962 şi nr. 53.679/1962. Acţiunea a fost finalizată prin decizia civilă nr. 246/2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, titlul statului fiind desfiinţat prin anulare, astfel că titlurile subsecvente sunt nule, respectiv nu mai există

Apreciază că s-a reţinut greşit că, după decesul numitei I., bunurile acesteia au fost transmise către H. şi A. (A.), întrucât real este că transmisiunea s-a făcut către H. şi P., (prima soţie a autorului comun, de care a divorţat în 1961 şi care este mama naturală a lui E. şi F.). P. a renunţat expres la succesiune prin declaraţia nr. 126/1962, iar A. este soţia supravieţuitoare a defunctului H.

S-a reţinut greşit că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1995, Asociaţia B. - Programul Acţiunilor Salariale a cumpărat un număr de 7636 acţiuni, întrucât corect este 572,4 acţiuni, reprezentând 40% din valoarea imobilului în litigiu.

S-a reţinut greşit că atât contractul de vânzare-cumpărare din 3 aprilie 1997 şi actele adiţionale ce privesc pe pârâta reclamantă C., precum şi contractul din 14 iulie 2000 şi actele adiţionale ce privesc pe pârâtul D. sunt valabile şi îşi produc efectele, întrucât imobilele respective au fost înstrăinate fără respectarea dispoziţiilor legale - H.G. nr. 20/1996 şi H.G. nr. 11/1997, precum şi art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, dovada înstrăinării ilegale fiind cererea de chemare în judecată din data de 11.03.1997 a lui H., ce a format obiectul dosar nr. x/1997, precum şi dovezile de citare din acest dosar.

Greşit s-a reţinut că la 27.06.1996, când s-a înregistrat prezenta acţiune, reclamanta nu îndeplinea cerinţele de admisibilitate a unei acţiuni în revendicare, nemaiavând calitatea de proprietar neposesor al cotei indivize de 2/8 din imobilul în litigiu, cotă ce a fost înstrăinată către intervenienţii L. prin sentinţa civilă nr. 4040 din 21 mai 2007 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, întrucât transmisiunea drepturilor a avut loc la 21.08.2007, când a rămas definitivă şi irevocabilă această sentinţă.

S-a reţinut greşit că nu s-a făcut dovada soluţionării procedurii prealabile din Legea nr. 10/2001, respectiv a notificării din 10 august 2001, depusă de P. şi fiii acesteia, intervenienţii principali forţaţi E. şi F., deoarece A. nu a depus nici o notificare în baza Legii nr. 10/2001, pentru că a aşteptat să se soluţioneze cererea de chemare în judecată din 11.03.1997, ce avea ca obiect anularea certificatului de vacanţă succesorală din 7 septembrie 1962, litigiu ce s-a finalizat după data de 14.02.2002, care era ultimul termen când autoarea apelanţilor putea să formuleze şi să depună notificarea pe Legea nr. 10/2001.

Au arătat apelanţii că, în urma disjungerii cererii reconvenţionale formulate de intervenienţii principali forţaţi, s-a format dosar nr. x/2009, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1416 din 5 noiembrie 2010, prin care acţiunea a fost respinsă, soluţie rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 288/2002. Prin urmare, în mod greşit, s-a reţinut netemeinicia în integralitate a cererii, deoarece nu s-a făcut dovada respectării principiului specialia generalibus derogării şi nici dovada respectării cerinţelor de formă prevăzute de legea specială.

S-a reţinut greşit valoarea obiectului tranzacţiei din contractul de vânzare-curnpărare nr. x/1995, însă se apreciază că este o eroare a instanţei cu privire la valoarea obiecţiunilor.

În mod greşit se face referire la " ...cererea de intervenţie formulată de E. şi F.", întrucât aceştia nu au depus nici o cerere de intervenţie în nume propriu, fiind intervenienţi principali forţaţi, în vederea împlinirii principiului unanimităţii.

Greşit s-a reţinut că, prin cererea de intervenţie principală formulată de apelanţi, s-ar fi solicitat cota de 2/8, care face obiectul sentinţei civile nr. 4040/2007, în realitate, intervenienţii principali solicitând o cotă indiviză de 2/8 din întregul imobil, care este una şi aceeaşi cotă de 2/8 cu a autoarei lor, A.

S-a reţinut greşit inadmisibilitatea cererii în revendicare, atât în situaţia în care nu s-a declanşat procedura administrativă, cât şi în situaţia în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanţei, întrucât această excepţie fusese dezlegată de instanţă prin respingerea acesteia ca nefondată.

În concluzie, apelanţii au solicitat compararea titlurilor de proprietate ale autorilor părţilor adverse din proces, dându-se câştig de cauză celui mai bine caracterizat, cu atât mai mult cu cât titlul autorului pârâţilor provine de la statul român, titlul care a fost desfiinţat prin decizia civilă nr. 246/2003, astfel încât şi titlurile subsecvente trebuie a fi desfiinţate, conform principiului resoluta ture dantis, resohitur ius accipientis.

Intimatele C. şi S.C. B. S.A. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelurilor ca nefondate. Soluţia instanţei de apel:

Prin decizia civilă nr. 43/A din 18.02.2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate, cu obligarea apelanţilor la plata sumei de 2,345 lei cheltuieli de judecată către intimata C.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt referitoare ia dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului din str. Zidurilor, Curtea a constatat că instanţa de fond a tăcut o singură eroare, însă lipsită de relevanţă în contextul cauzei, şi anume a consemnat, în mod greşit, că, după decesul I., prin transmisiune testamentară, bunurile sale s-ar fi transmis nepoţilor, H. şi A. în fapt, potrivit testamentului autentificat sub nr. x/3955, transmisiunea testamentară s-a făcut către H. şi P., care era soţia lui H., la acel moment. De asemenea, la decesul I., intervenit în anul 1962, H. divorţase de P., iar aceasta din urmă renunţase Ia moştenirea testamentară, privind partea sa. A., cea de-a doua soţie a lui H., l-a moştenit pe acesta din urmă, în calitate de soţie supravieţuitoare, alături de E. şi F., în calitate de fii, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 2 decembrie 1998.

Sub acest aspect, Curtea a înlocuit considerentele instanţei de fond cu privire la situaţia dobândirii dreptului de proprietate de către A. şi intervenîenţii forţaţi E. şi F.

În ceea ce priveşte faptul că, în mod greşit, s-a reţinut că, la momentul învestirii instanţei, 27.06.2007, A. nu ar mai fi avut calitatea de proprietar neposesor, întrucât cota de 2/8 din imobil s-a transmis abia în 21.08.2007, când sentinţa civilă nr. 4040 din 21 mai 2007 a rămas definitivă şi irevocabilă, Curtea a apreciat că este lipsită de relevanţă această menţiune, întrucât, pe de o parte, la data de 21.08.2007, hotărârea a devenit definitivă şi irevocabilă prin neapelare, însă această cotă făcuse obiectul tranzacţiei dintre reclamantă şi intervenienţi, încă din 07.12.2003, prirttr-un antecontract de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, cauza a fost soluţionată pe fondul său, prin analiza comparativă a titlurilor de proprietate şi a regulilor de drept intern şi comunitar în materia restituirii proprietăţii, nefiind respinsă, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, în temeiul lipsei calităţii procesuale active ori a excepţiei in admisibilităţii

În acest context, calitatea de proprietar, invocată de reclamantă prin acţiunea principală» a fost raportată la momentul pronunţării sentinţei, când deja reclamanta, potrivit sentinţei civile menţionate, înstrăinase cota sa de proprietate. Cu toate acestea, instanţa a analizat, pe fond, dreptul de proprietate în întregul său şi în raport de toţi coproprietarii.

De asemenea, lipsite de relevanţă sunt şi susţinerile privind faptul că s-ar fi reţinut, greşit, ca A. ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, deşi, în realitate, aceasta a fost formulată de P. şi intervenîenţii E. şi F..

În fapt, instanţa de fond a reţinut împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada soluţionării procedurii prealabile, fără a face nici o distincţie referitor la titularii notificării în temeiul Legii nr, 10/2001, astfel încât nu se produce nicio vătămare nici reclamantei şi nici intervenienţîlor, cu atât mai mult cu cât reclamanta nici nu a accesat dispoziţiile acestei legi.

În ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a cauzei din perspectiva acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi a legilor speciale în materie, Curtea a reţinut că, în mod corect, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi jurisprudenţă C.E.D.O. în materie.

Faţă de considerentele primei instanţe, a arătat, în plus, că, potrivit deciziei în interesul legii, acţiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie menţionând că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, fiind posibil ca reclamantul într-o atare acţiune, să se poată prevala, la rândul său, de un "bun", în sensul art. I din Primul Protocol adiţional şi trebuie sa i se asigure accesul la justiţie.

Este, însă, necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete aie cauzei, în ce măsură legea internă intra în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice, pe fond, daca şi pârâtul în acţiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un "bun", în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară, prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o "speranţă legitimă" în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă, fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.

În speţă, imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului prin decizia nr. 1309/1962, emisă de Sfatul Popular al Raionului 23 August, în baza certificatului de vacanţă succesorală nr. 134 din 7 septembrie 1962 şi a deciziilor subsecvente administrative, nr. 1309/1962 şi nr. 52679/357 din 24 octombrie 1962, ale Secţiunii Financiare a Sfatului Popular al Capitalei.

Prin decizia civilă nr. 246 din 6 februarie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. şi întervenienţii forţaţi E. şi F., dispunându-se anularea certificatului de vacanţă succesorală nr. 134/1962, precum şi a deciziei nr. 1309/1962 şi a deciziei nr. 52679/357/24.10.1962 ale Secţiunii Financiare a Sfatului Popular al Capitalei.

În cuprinsul acestei hotărâri judecătoreşti, s-a reţinut că apelanţii reclamanţi sunt în termen să solicite anularea certificatului de vacanţă succesorală, întrucât defunctul H., autorul reclamanţilor, nu fusese citat la Notariat la momentul dezbaterii succesiunii defunctei I. şi a luat cunoştinţă de existenţa testamentului lăsat de defiinctă în favoarea sa în preajma Crăciunului anului 1996.

În considerentele acestei decizii, instanţa judecătorească nu face nicio menţiune referitoare la nevalabilitatea titlului statului, singurul aspect asupra căruia s-a pronunţat fiind faptul că certificatul de vacanţă succesorală este anulabîl din cauza necităriî defunctului H., recunoscându-se doar calitatea de moştenitori a reclamantei şi intervenienţiior forţaţi în succesiunea lui I., prin reprezentarea autorului comun, H.

Consecinţa acestei hotărâri judecătoreşti, pronunţată la 6.02.2003, nu o reprezintă, însă, intrarea în patrimoniul reclamanţilor ori a autorului lor a dreptului de proprietate al autoarei comune, I. Fiind un imobil intrat în proprietatea statului în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, se supune legislaţiei speciale în materie imobiliară, respectiv Legea nr. 10/2001, deoarece reclamanţii apreciază că titlul prin care statul a dobândit imobilul este unul nevalabil.

În aceste condiţii, reclamanta şi intervenienţii L. nu dovedesc existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se ti dispus restituirea în natură a imobilului, susceptibilă de executare şi nici a desfiinţării actului de vânzare - cumpărare al intimaţilor, motiv pentru care nu au "un bim", în condiţiile art. l din Primul Protocol adiţiona] la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, singura lor "speranţă legitimă" fiind legea specială - Legea nr. 10/2001, care prevedea posibilitatea dovedirii nevalabilităţii titlului statului, respectiv Decretul nr. 111/1951.

Împrejurarea că s-a constatat inaplicabil itatea normelor de drept comun în prezenta cauză nu reprezintă o ingerinţă asupra dreptului de proprietate, ci esîe o consecinţă firească a aplicării principiului de drept "specialia generalihus deroganf

În cauza Atcmasiu contra României, Curtea Europeană a interpretat Convenţia şi art. l din Protocolul nr. 1 în raport cu legislaţia internă, reţinând că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi 10/2001, şi, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism anterior pentru a se ajunge fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

În consecinţă, s-a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. l din Primul Protocol adiţional ia Convenţie, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, (nevalabilitatea titlului statului), se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

În acest context, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a tăcut dovada soluţionării procedurii prealabile administrative.

În jurisprudenţa actuală a instanţei europene, s-a produs o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Pădurarii contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu contra României, pe care Curtea Europeană 1-a aplicat constant, tară nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de "bun".

Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil, înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor, vândute de stat unor terţi, care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, era considerată incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. l din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porţeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii contra României - hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20).

Daca s-ar fi menţinut această practică a Curţii, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoaşterea preluării, fără titlu, a imobilului de către stat este suficientă pentru existenţa unui " bun actual" în patrimoniul fostului proprietar.

În prezent, distincţia între dreptul la restituire şi dreptul la despăgubiri se regăseşte tranşant în cauza Atanasiu şi alţii contra României, (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificaţii noi ale noţiunii de "bun", pe care Curtea le-a uzitat, în mod constant, în jurisprudenţa sa.

Astfel, în această hotărâre, se arată că im "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ei s-a şi dispus, expres, în sensul restituirii bunului (pax, 140 şi 143).

În cauză, decizia civilă nr. 246/2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi sentinţa civilă nr. 4040/2007 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti nu au dispus, în mod irevocabil, restituirea bunului, niciuna dintre aceste hotărâri neavând caracterul executoriu, care să atragă calitatea de "bun", definit astfel de către jurisprudenţa C.E.D.O.

În caz contrar, simpla constatare, pe cale judecătorească, a nelegaliăţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (par. 141, 142 şi 143).

Diferenţa esenţială de abordare În cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. l din Protocolul nr. i, referitoare la existenţa "bunului" în patrimoniul reclamantei, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Aşadar, proprietarul care nu deţine un "bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.

Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot, din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Aşa fiind, urmare a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauza "Atanasiu", circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, dat fiind faptul că apelanţii nu beneficiază de o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care s-a recunoscut dreptul acestora ia restituirea imobilului din Bucureşti, str. Zidurilor, sectorul 2.

Din această cauză, analiza comparativă a celor două titluri de proprietate trebuie făcută prin prisma jurisprudenţei europene, criteriile de preferabilitate fiind determinate de statuările europene, obligatorii pentru autorităţile naţionale. Prin urmare, chiar apiicându-se direct Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apelanţii nu au un "bun", în sensul art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţie, considerentele redate fiind comune atât apelului formulat de intervenienţii L. şi M., cât şi apelului formulat de reclamanta A.

Recursul:

împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta A. şi intervenientul L., criticând-o pentru următoarele motive comune:

Aşa cum rezultă din actele depuse, cererea de chemare în judecată iniţială a fost introdusă în anul 1997, deci înainte de apariţia legii speciale, nr. 10/2001, iar scopul acţiunii era anularea vacanţei succesorale, care, de altfel, s~a dispus prin decizia nr. 246/2003.

Ca o consecinţă, în anul 2004, a fost eliberat certificatul de moştenitor nr. x/2004, prin care s-a constatat că A., E. şi F. au un drept de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Zidurilor, sector 2.

Având la dosar aceste documente, instanţa trebuia să aibă în vedere consecinţele existenţei actelor respective, care, prin ele însele, constată anumite drepturi ale succesorilor.

Astfel, certificatul de moştenitor este un mijloc de însezinare, un instrument probator, prin care nu se conferă calitatea de moştenitor, ci se constată această calitate. Este adevărat că, prin el însuşi, certificatul de moştenitor nu constituie un titlu de proprietate, însă, în cazul recurenţilor, la dosar, existau actele de proprietate ale autorului lor, care, împreuna cu certificatul de moştenitor, făceau dovada drepturilor părţilor.

În această calitate, recurenţii sunt beneficiarii legii în virtutea căreia anumiţi moştenitori (cei sezinari) au posesiunea de drept a bunurilor succesorale, de la data deschiderii succesiunii. Termenul de "posesiune" are un înţeles special; a avea posesiunea înseamnă a avea exerciţiul drepturilor şi acţiunilor aferente bunurilor succesorale.

În virtutea acestor dispoziţii, singura acţiune posibilă pe care o puteau introduce era acţiunea în revendicare, mai ales că situaţia imobilului din str. Zidurilor, nu se circumscrie dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 nu trebuie să fie interpretat literal, ci restrictiv, neputând fi luate în considerare şi ipotezele în care încălcarea unei dispoziţii legale nu conturează aplicarea, în situaţii juridice identice, a unui tratament diferit, mai favorabil statului, în raport de alte subiecte de drept, fiind exclusă ideea de abuz din partea acestuia, ca raţiune a adoptării actului normativ în discuţie, după cum rezultă chiar din titulatura sa.

În speţă, necitarea unui succesibîl de către notarul de stat, iară a se dovedi sau, cel puţin, a exista indicii că aceasta a constituit o măsură în cadrul politicii generale de etatizare, de transfer al proprietăţii private în proprietatea statului, din hotărârea judecătorească amintită, rezultând că testamentul i-a fost ascuns iui H. de fosta sa soţie, P., constituie o încălcare a legii, întâlnită şi în raporturile dintre particulari şi nu justifică aplicarea unui regim juridic derogatoriu de la dreptul comun» reprezentat de acţiunea în anularea certificatului de moştenitor, urmată de petiţia de ereditate.

În condiţiile în care recurenţii deţin un certificat de moştenitor, nu era necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de punere în posesie, caiitatea lor de proprietari, menţinându-se de la data preluării.

Mai mult, prin anularea vacanţei succesorale, titlul statului a fost desfiinţat şi, ca atare, în lipsa acestuia, nu aveau de ce să maî solicite unei instituţii publice restituirea unui bun pentru care aceasta nu mai avea titlul.

Intimatele S.C. B. S.A., Asociaţia Programul Acţiunilor Salariaţilor şi C. au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate. Totodată, C. a invocat şi excepţia nulităţii recursurilor pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În temeiul art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte a încuviinţat recurentei reclamante A. depunerea la dosar a deciziei civile nr. 1046 din 28 februarie 2013 a I.C.C.J., în susţinerea criticii referitoare la inaplicabiliîatea, în speţă, a legii speciale.

Soluţia instanţei de recurs:

Prin decizia civilă nr, 4630 din 21 octombrie 2013, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost admise recursurile declarate de reclamanta A. şl de intervenientul L., iar decizia civilă nr. 43/A din 18.02.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost casată, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţa.

Pentru a decide astfel, înalta Curte a reţinut că, în dosarul primei instanţe, înregistrat sub nr. 24074/3/2007, E. şi F., introduşi în cauză pe calea intervenţiei forţate, formulată de reclamanta A., au depus întâmpinare la acţiunea principală, în revendicare, susţinând ea nu îşi însuşesc cererea de chemare în judecată, deoarece imobilul este supus dispoziţiilor legii speciale, nr. 10/2001, sens în care au solicitat şi respingerea acţiunii.

Totodată, au formulat cerere reconvenţională, prin care au pretins obligarea Municipiului Bucureşti, reprezentat de Primarul General, să se pronunţe, prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau în echivalent a imobilului, conform art. 4 alin. (4) şi art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Au arătat că dispoziţia ce urmează a se pronunţa de Municipiul Bucureşti trebuie să-i vizeze doar pe ei, întrucât reclamanta A. nu a formulat notificare în temeiul legii speciale şi, ca atare, este decăzută din dreptul la măsuri reparatorii.

Cererea reconvenţională menţionată a fost disjunsă din dosarul iniţial, fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 6869/3/2009.

Prin sentinţa civila nr. 1416 din 5 noiembrie 2010 a aceleiaşi instanţe, s-a respins cererea formulată de E. şi F., ca neîntemeiată, reţinându-se că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza certificatului de vacanţă succesorală nr. 134/1962 şi a deciziei nr. 53679/357 din 24 octombrie 1962, acte desfiinţate prin decizia nr. 246 A/6.02.2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă. Modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, urmare a vacanţei succesorale, nu se circumscrie ipotezelor avute în vedere de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, nefiind o "preluare abuzivă", în sensul textului evocat.

Hotărârea primei instanţe a fost confirmată, sub aspectul soluţiei pronunţate asupra cererii formulate de E. şi F., prin decizia nr. 288/A din 5.07.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a respins apelul declarat de apelanţii reclamanţi menţionaţi şi prin decizia nr. 1046 din 28 februarie 2013 a înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, secţia I civilă, conform căreia s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de aceleaşi părţi împotriva hotărârii instanţei de apel.

Potrivit deciziei instanţei de recurs enunţate mai sus, s-a reţinut că, în speţă, imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiui unei proceduri succesorale, finalizată cu emiterea unui certificat de vacanţă succesorală, care, în sine, nu are caracter abuziv. Drepturile statului asupra moştenirii vacante nu au fost instituite printr-o legislaţie emanată de la regimul comunist, în scopul înlăturării proprietăţii private, ci au fost reglementate prin dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi se regăsesc şi în Noul C. civ.

Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, referitoare la condiţiile în care titlul statului trebuie considerat a fi valabil, au fost înlăturare de înalta Curte, determinat de împrejurarea că nu orice desfiinţare a titlului statului, (în speţă, s-a reţinut că titlul este nevaiabii, ca urmare a anulării certificatului de vacanţă succesorală, prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă), atrage aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, act normativ care are în vedere doar modalităţile abuzive de preluare.

A concluzionat instanţa de recurs că imobilul în litigiu nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi, ca atare, reclamanţii nu pot utiliza calea derogatorie prevăzută de această lege, în scopul redobândirii imobilului, în proprietate şi posesie, sau obţinerii altor despăgubiri. Efectele anulării certificatului de vacanţă succesorală vor putea fi valorificate pe calea dreptului comun, instanţa de recurs făcând referire la acţiunea în revendicare ce formează obiectul dosarului de faţă, din care s-a disjuns cererea formulată de E. şi F.

Cum, în cererea disjunsă din prezentul dosar, s-a stabilit că imobilul din prezentul litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001 şi că pretenţiile moştenitorilor foştilor proprietari, privind redobândirea bunului în deplină proprietate şl posesie, pot fi valorificate doar în temeiul acţiunii în revendicare de drept comun, raportat la caracterul irevocabil al hotărârilor judecătoreşti sus-menţionate şi la puterea de lucru judecat de care se bucură aceste hotărâri, în condiţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ., asupra problemei de drept dezlegate, esenţială în soluţionarea recursurilor de faţă, înalta Curte a constatat că, în mod nelegal, Curtea de Apei, prin decizia recurată, a soluţionat cauza în raport de incidenţa legii speciale de reparaţie, de decizia în interesul Legii nr. 33/2008 şi de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României).

Legea nr. 10/2001 nu este incidenţă în speţă, după cum s-a stabilit anterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, care nu maî poate fi combătută sub acest aspect în dosarul de faţă, iar decizia în interesul legii evocată, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene în cauza "Atanasiu" sunt nerelevante, deoarece stabilesc criterii de soluţionare a pretenţiilor formulate de foştii proprietari sau de moştenitorii lor în cazul imobilelor preluate abuziv, în regimul politic trecut şi, în cazul în care există un concurs între legea specială şi dreptul comun şi, eventual, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele adiţionale, ceea ce, pentru argumentele deja arătate, nu este cazul.

Pentru aceste considerente, cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru ca instanţa de apel să soluţioneze litigiul în temeiul şi în condiţiile dreptului comun, art. 480 din C. civ.

Soluţia instanţei de apel în rejudecare:

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 4955/2/2012*, iar, prin decizia civilă nr. 50/A din 06.02.2015, apelurile au fost respinse ca nefondate.

A reţinut instanţa de apel că dispoziţiile obligatorii în caz de casare cu trimitere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României fac trimitere la soluţionarea cauzei numai sub aspectul soluţionării litigiului în temeiul şi în condiţiile dreptului comun, şi anume cu referire la art. 480 din C. civ. (ce reglementează proprietatea).

Prin sentinţa civila nr. 4040 din 21.05.2007, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis o cerere care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare a cotei de 2/8 din imobil, în contradictoriu cu A., rămasă irevocabilă prin neapelare.

Or, A. formulează cerere de revendicare, în baza art. 480 din C. civ., pentru întregul imobil, deşi nu mai era proprietar neposesor nici asupra cotei sale de drept, de 2/8.

Aşa fiind, corect Instanţa de fond a respins cererea de revendicare formulată de A.

În aplicarea art. 274 din C. proc. civ., s-a dispus obligarea intimaţilor pârâţi la plata sumei de 1.100 RON cheltuieli de judecată în apel către C.

A doua declaraţie de recurs:

împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta A. şi intervenienţii L. şi M., ambele recursuri fiind întemeiate pe prevederile art. 304 punctele 7 şi 9 din C. proc. civ.

Soluţia instanţei de recurs:

Prin decizia nr. 320 din 16 februarie 2016, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. şi a admis recursul declarat de intervenienţii L. şi M., a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă, pentru rejudecarea apelului declarat de intervenienţii L. şi M.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte a constatat ca singurele critici ce se pot circumscrie fazei procesuale a recursului, cu aplicarea art. 299 alin. (1), coroborat cu art. 302 alin. (1) din C. proc. civ., sunt acelea care vizează calitatea de proprietar neposesor al imobilului, calitate necesară într-o acţiune în revendicare. Criticile vizând fondul cauzei nu pot constitui obiectul controlului judiciar, în condiţiile în care instanţa de apel nu a făcut o cercetare a fondului cauzei, iar în ceea ce priveşte situaţia procesuală a intervenienţilor şi soluţionarea apelului declarat de aceştia, recurenta nu are interes în formularea motivului de recurs.

S-a reţinut că reclamanta-recurentă nu contestă, prin cererea de recurs, considerentul reţinut de instanţa de apei în justificarea moduiui de soluţionare a apelului său, referitor la transmiterea proprietăţii asupra imobiîuiui către intervenienţii-recurenţi, însă aceasta se prevalează de calitatea de proprietar, ia data formulării acţiunii, generată de caracterul nedefinitiv al hotărârii judecătoreşti care a confirmat înstrăinarea bunului, apărare ce nu poate fi primită, întrucât calitatea reclamantului în cadrul unei acţiuni în revendicare este necesar a fi menţinută pe tot parcursul derulării litigiului, concretizându-se şi în soluţionarea acţiunii, când acesta este beneficiarul măsurilor dispuse de instanţa de judecată.

În ceea ce priveşte recursul declarat de intervenienţii L., s-a constatat că, prin decizia de apel, s-a respins şi apelul declarat de aceştia împotriva sentinţei primei instanţe, însă, în considerente, se regăsesc argumentele avute în vedere în soluţionarea celuilalt apel, formulat de reclamanta A., fiind, astfel, încălcat dreptul intervenienţilor la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O.

Soluţia instanţei de apel în a do.ua rejudecare:

Urmare a deciziei civile nr. 43/A din 18.02.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, recurată numai sub aspectul modalităţii de soluţionare a acţiunii în revendicare, a deciziei civile nr. 4630 din 21 octombrie 2013, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza spre rejudecare pentru ca instanţa de apei să soluţioneze litigiul în temeiui şi în condiţiile dreptului comun, art. 480 din C. civ. şi a deciziei nr. 320 din 16 februarie 2016, prin care înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de intervenienţii L., deoarece, în considerentele deciziei pronunţate în prima rejudecare, nu se regăseşte analiza temeiurilor şi argumentelor invocate de aceştia, în conformitate cu prevederile art. 315 din C. proc. civ., instanţa de apel va proceda la compararea titlului de proprietate deţinut de intervenienţii L. cu cele opuse de intimaţii pârâţi C., D., S.C. B. S.A., Asociaţia "B. Programul Acţiunilor Salariaţilor" şi Municipiul Bucureşti.

Prin decizia nr. 67/A din 27 ianuarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru came cu minori şi de familie a admis apelul deciarat de intervenienţii în interes propriu L. şi M. împotriva sentinţei civile nr. 566 din 09.03.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosar nr. x/2007, în contradictoriu cu intimaţîi-pârâţi C., D., Municipiul Bucureşti prin Primarul General, S.C B. S.A., V. şi cu intimaţii-intervenienţi G., E. şi F.

A schimbat în parte sentinţa şi, în consecinţă, a admis, în parte, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii L. şi M.

A obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să lase intervenienţilor în deplină proprietate şi posesie cota de 2/8 din părţile neînstrăinate ale imobilului din str. Ziduriior, sector 2, respectiv cota de 2/8 din Corpul A (CI) - suprafaţă construită de 151 mp; din corpul C5 (magazie) - suprafaţă construită 29 mp şi din suprafaţa de 103,1 mp teren liber de construcţii, identificate în planul de situaţie -anexa nr. 1 la raportul de expertiză întocmit de expert Q.

A menţinut dispoziţiile sentinţei apelate cu privire la respingerea cererii de intervenţie în interes propriu faţă de pârâţii S.C. B. S.A., Asociaţia "B. Programul acţiunilor salariaţilor", C. şi D. - D., precum şi în privinţa modalităţii de soluţionare a cererii reconvenţionale formulate de pârâta reclamantă C., a cererii de intervenţie principală formulată de intervenienţii E. şi F. şi a cererilor de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii L., (în favoarea reclamantei A.), şi G..

A obligat apelanţii intervenienţi L. şi M., în solidar, să plătească statului suma de 5.168 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru datorată pentru judecata în fond;

- pârâtul Municipiu! Bucureşti să plătească apelanţilor intervenienţi L. şi M. cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat în apel, în sumă de 200 RON şi 14 din taxa judiciară de timbru rămasă în sarcina apelanţilor după reducere, în sumă de 323 RON;

- pârâtul Municipiul Bucureşti să plătească statului suma de 323 RON, reprezentând 1A din suma datorată cu titlu de taxă judiciară de timbru în apel, pentru care s-a admis cererea apelanţilor de ajutor public judiciar.

- apelanţii intervenienţi L. şi M., în solidar, să plătească intimatei pârâte C. cheltuieli de judecată în sumă de 4.395 iei şi intimatei pârâte S.C. B. S.A. cheltuieli de judecată în sumă de 3.500 RON.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Având succes în acţiunea de anulare a certificatului de succesiune vacantă nr. 134 din 07 septembrie 1962 şi a celor două decizii din octombrie 1962, de preluare a imobilului în proprietatea statului şi în administrarea I.A.L. Raion 23 August, moştenitorii defunctului H., la rândul său moştenitor al defunctei I., au redevenit proprietarii de drept ai imobilului din str. Ziduri, sector 2, în cote de 2/8 pentru A. şi de 6/8 pentru intervenienţii E. şi F. Calitatea de moştenitor, compunerea masei succesorale şi cotele de drept succesoral au fost stabilite prin certificatul de legatar nr. 12 din 23 februarie 2004, eliberat de notarui public K.

În perioada cuprinsă între octombrie 1962, când imobilul a intrat în patrimoniul Statului şi octombrie 2003, când a rămas irevocabilă decizia civila nr. 246/A din 06.02.2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosar nr. x/2002, prin care titlul statului a fost anulat, cu privire la imobilul succesoral, s-au încheiat mai multe acte juridice de înstrăinare, parte din acesta fiind în prezent proprietatea intimaţilor pârâţi.

Din coroborarea înscrisurilor depuse de părţi, cu ceie comunicate de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi cu concluziile celor două expertize, (topo şi construcţii), dispuse în cauză, rezultă următoarea situaţie juridică a imobilului din str. Zidurilor nr. 40, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 717 mp, (din măsurători), şi construcţii:

- Corpul de construcţie identificat drept Corp A (CI), în suprafaţă construită de 151 m.p, este închiriat către numiţii R. şi S.; conform fişei suprafeţei locative - anexă la contractele de închiriere, R. are în folosinţă comună şi o suprafaţă de 65,50 m.p. din curtea imobilului, iar S. o suprafaţă de 52,50 m.p.;

Corpul de construcţie identificat drept Corp B (C2) şi o suprafaţă de teren de 125,85 m.p. în indiviziune, din care 94 m.p. reprezintă suprafaţa construită, sunt în proprietatea intimatei pârâte C., dobândite în baza contractului de vânzare-cumpărare din 03 aprilie 1997, completat prin actele adiţionale din 15.04.2003 şi 30.09.2004. Expertiza a evidenţiat că o parte din constaicţia veche a fost demolată şi s-au adăugat construcţii noi, fiind demolată (autodemolaîă, conform constatărilor expertului T.) şi magazia din zid ce a făcut obiectul actului adiţional din 15.04.2003. Formalităţile de publicitate imobiliară s-au realizat iniţial prin transcrierea contractului în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, din 19.06.1998 şi prin intabularea dreptului de proprietate la data de 15.02.2005;

Corpul de construcţie identificat drept Corp C (C3), în suprafaţă construită de 75 m.p., este în proprietatea intimatului pârât D., fiind dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 14 iulie 2000, modificat prin actul adiţional din 14.05.2003, Dreptul de proprietate a fost intabulat la data de 15.04.2004, întinderea suprafeţei de teren fiind de 74,60 mp, aflat în indiviziune;

Corpul de construcţie identificat drept Corp D (C4) şi o suprafaţă de teren de 233,95 m.p., aflat în indiviziune, din care 180 mp reprezintă suprafaţa construită, sunt în proprietatea S.C. B. S.A. şi a V., în baza art. 20 din Legea nr. 15/1991 şi a contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x/1995, încheiat cu FPS. În prezentul dosar, nu s-a depus un extras de carte funciară şi nici documentaţia cadastrală, ci numai fişa corpului de proprietate, din care rezultă că suprafaţa de teren este de 233,95 mp, iar suprafaţa construită este de 167,02 m.p. Insă, conform celor reţinute în decizia civilă nr. 288/A din 05.07.2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, documentaţia cadastrală a fost transmisă de OCPI în dosarul nr. x/2009, ce a avut ca obiect cererea, disjunsă, formulată de intervenienţii E. şi F., instanţa reţinând că intabularea dreptului de proprietate asupra construcţiei în suprafaţă de 167,02 m.p. şi asupra unei suprafeţe de teren de 233,95 m.p., în cotă indiviză, s-a realizat în baza încheierii din 13 noiembrie 2004. De altfel, unul dintre capetele de cerere îl constituie radierea dreptului de proprietate al S.C. B. S.A. din cartea funciară , îndeplinirea formalităţilor de publicitate fiind, astfel, recunoscută de către apelanţi. Anterior intabulării, dreptul de proprietate al S.C. B. S.A. a fost transcris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni din 24 iunie 1999;

- Corpul identificat drept C5 - magazie, în suprafaţă construită de 29 m.p., utilizată, conform constatărilor expertului construcţii, parţial drept garaj şl parţial drept curte interioară; expertul presupune că a fost construită de către ÎCRAL, în anul 1979;

- O suprafaţă de teren liberă de construcţii de 188 m.p. care, conform planului de situaţie - anexa nr. 1 la expertiza topo Include şi o suprafaţa de 4,61m x 5,54m teren aferent unei construcţii demolate.

După cum arată intimaţii pârâţi, efectele celor trei înstrăinări consimţite de stat se analizează conform "teoriei proprietarului aparent", (în speţă a moştenitorului aparent), remediu adus în practica judiciară, urmată de doctrină, principiilor consacrate în materie: mmo plus iuris alium transfere potent şi resohtto daniis resohitur ius accipientis.

În lumina acestei teorii, bazată pe regula error comunls facit ius, actele de dispoziţie privitoare la imobilele unei succesiuni sunt considerate valabile dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- actul juridic de înstrăinare să fie un act cu titlu particular şi nu o cesiune de drepturi succesorale, întrucât acestea din urmă au un caracter universal sau cu titlu universal, cesionarul aflându-se exact în situaţia moştenitorului aparent, supus pericolului de a fi evins;

- actul juridic să aibă caracter oneros.

- posesia utilă a transmiţătoruiui în momentul încheierii actului translativ şî existenţa titlului proprietarului aparent, (elementele materiale ale aparenţei);

- eroarea comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a transmiţătoruiui, (elementul psihologic al aparenţei), şi buna-credinţă a dobândîtorului care, în momentul cumpărării, să fi crezut că a contractat cu adevăratul proprietar.

În doctrină, s-a arătat că, în domeniul teoriei aparenţei, atunci când eroarea scuzabilă individuală este unită cu eroarea comună, efectele bunei-credinţe sunt mult mai întinse. Buna-credinţă nu are doar un efect limitat, în sensul de a paraliza acţiunea în revendicare sau pe cea în anulare, dar efectele ei merg atât de departe, încât ea acoperă în totalitate lipsa dreptului însuşi, prin validarea definitivă a actului nul sau a situaţiei juridice. Astfel, daca un terţ de bună-credînţă încheie un act cu persoana ce se pretinde şi este cunoscută de toată lumea ca fiind titularul dreptului, actul respectiv este declarat valabil şi opus cu succes titularului adevărat. în această situaţie, eroarea comună este creatoarea unui drept (error communis facit ius)

După cum s-a arătat deja, toate cele trei acte de înstrăinare sunt contracte de vânzare-cumpărare încheiate de stat, dobânditor al imobilului din str. Ziduri, sector 2, în baza certificatului de succesiune vacantă din 07 septembrie 1962, iar posesia exercitată a fost una utilă, la momentul încheierii fiecăruia dintre cele trei acte de vânzare-cumpărare, cu persoane care aveau în folosinţă suprafeţele pe care le-au cumpărat.

Este adevărat ca, în anul 1997, H. a contestat calitatea de moştenitor a statului, arătând că fosta sa soţie, renunţător la moştenirea lui I., i-a ascuns testamentul prin care îl instituia legatar, însă cererea de repunere în termenul de dezbatere a succesiunii defunctei I. (I.) şi de anulare a certificatului de vacanţă succesorală şt a deciziilor administrative de preluare, emise în baza acestuia, a fost admisă prin decizia civilă nr. 246/A din 06.02.2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 2113 din 14 octombrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Prin urmare, aşa cum înşişi apelanţii arată, titlul de moştenitor al statului s-a desfiinţat la data de 14 octombrie 2003, ulterior încheierii actelor de înstrăinare. Singurul act perfectat după 14 octombrie 2003 este actul adiţional din 30.09.2004, care a avut ca obiect completarea adresei poştale a apartamentului cumpărat de intimata C. în anul 2000. Aşa fiind, eroarea "comună şi invincibilă" cu privire la calitatea statului de proprietar ai imobilului intrat în patrimoniul său, în temeiul art. 680 din C. civ., a încetat, cel mai devreme, la data de 6 februarie 2003, (când a fost admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 7360 din 05.07.2000, prin care acţiunea a fost respinsă de instanţa de fond).

Cât priveşte buna-credinţă a dobânditorilor, la momentul încheierii contractelor, relevante sunt susţinerile intimaţilor E. şi F., care, în întâmpinarea la cererea de intervenţie forţată, formulată de reclamanta A., arată:

"La data încheierii actelor în baza Legii nr. 112/1995, pârâţii au fost cumpărători de bună credinţă, nu exista nicio notificare formulată de nimeni pentru restituirea imobilului în anul 1995, întrucât primul act făcut de autorul nostru, H., în vederea repunerii în termenul de acceptare a succesiunii a fost făcut în anul 1997, ocazie cu care a aflat de existenţa testamentului. Cu atât mai mult pentru contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 02 martie 1995, transcris sub nr. x/1999, nr. cadastral de CF x, prin încheierea nr. 14024 din 13 septembrie 2004, actul fiind încheiat cu midt înainte de a afla autorul nostru de existenţa moştenirii vacante, deci cumpărătorii au fost de buna credinţă la data încheierii actului, iar actul a fost făcut cu respectarea legii."

Situaţia de fapt prezentată de doi dintre coproprietari exclude orice culpă sau îndoială ce ar putea fi imputabilă cumpărătorilor, astfel că, fiind făcută dovada elementelor conexe pe temeiul cărora funcţionează teoria proprietăţii aparente, urmează a fi acordată preferinţă titlurilor de proprietate deţinute de intimaţii pârâţi C., D., S.C. B. S.A. şi V., cu consecinţa respingerii acţiunii în revendicare îndreptată împotriva acestora.

Nu aceeaşi este situaţia în privinţa Municipiului Bucureşti, întrucât, odată desfiinţat titlul statului, acesta nu justifică nici un drept asupra părţii de imobil pe care încă o administrează, astfel că acţiunea în revendicare îndreptată împotriva acestui pârât este întemeiată, în limita cotei de 2/8 din dreptul de proprietate, dobândită de apelanţii intervenienţi de la A.. în consecinţă, se va dispune obligarea Municipiului Bucureşti să lase intervenienţilor în deplină proprietate şi posesie cota de 2/8 din părţile neînstrăinate ale imobilului din str. Zidurilor, sector 2.

Dată fiind modalitatea de soluţionare a prezentului apel, în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 276 din C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, precum şi pe cele ale art. 18 şi art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile de judecată urmează a fi stabilite în sarcina apelanţilor intervenienţi şi a intimatului Municipiul Bucureşti, astfel:

În temeiul art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, apelanţii intervenienţi datorează plata taxei judiciare de timbru ocazionate de judecata la fond, în cuantum de 5.168 RON, taxa fiind stabilită prin încheierea de la 4 noiembrie 2016, în raport de valoarea de circulaţie a părţii de imobil revendicată, necontestată;

În temeiul art. 276 din C. proc. civ., întrucât acţiunea în revendicare a fost admisă numai împotriva unuia dintre cei patru pârâţi chemaţi în judecată, Curtea a apreciat că Municipiul Bucureşti datorează apelanţilor intervenienţi Va din cuantumul taxei judiciare de timbru pe care aceştia au achitat-o, respectiv 323 RON, (1/4 din 1.292 RON, taxă timbru redusă la jumătate prin admiterea cererii de ajutor public judiciar);

În temeiui art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, Municipiul Bucureşti va plăti către stat aceeaşi sumă, de 323 RON, reprezentând 1/1 din taxa judiciară de timbru pentru care s-a admis cererea apelanţilor de ajutor public judiciar, diferenţa de 969 RON rămânând în sarcina statului, conform art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008;

Municipiul Bucureşti datorează apelanţilor L. onorariu de avocat în sumă de 200 RON, conform chitanţei x, emisă de Cabinet Individual de avocat U., singurele cheltuieli dovedite, în condiţiile în care la fond, deşi iniţial le-au solicitat, nu le-au dovedit, iar în concluziile scrise au precizat expres că nu solicită cheltuieli de judecată;

apelanţii intervenienţi L. datorează intimatei C. suma de 4.395 RON, din care 95 RON reprezintă cheltuieli de xeroxare, iar 4.300 RON reprezintă onorariu de avocat achitat în apel, în cele trei etape aie judecăţii, conform chitanţelor nr. 27 din 28 septembrie 2012, 23 din 10 septembrie 2012, 49 din 24 ianuarie 2013; 36 din 07 octombrie 2014 şi 13 din 09 septembrie 2016, Curtea apreciind că suma corespunde mizei litigiului şi muncii depuse de avocat pe parcursul celor trei cicluri procesuale;

Apelanţii intervenienţi L. datorează intimatei S.C. B. S.A. suma de 3.500 RON, reprezentând onorariu de avocat, achitat în apel, în cele trei etape ale judecăţii, conform chitanţelor din 14 septembrie 2012; din 10 octombrie 2014 şi din 06 iulie 2016, sumă care corespunde mizei litigiului şi muncii depuse de avocat pe parcursul celor trei cicluri procesuale.

Recursurile în cel de-al treilea ciclu procesual:

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs Municipiul Bucureşti şi intervenienţii L. şi M.

Recurentul-pârât Municipiul Bucureşti a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei Instanţei de apel, în sensul respingerii apelului intervenienţii or în interes propriu L. şi M., ca nefondat şi menţinerii sentinţei civile nr. 566 din 09 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 C. proc. civ., recurentul a invocat faptul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de judecată, în mod eronat, a admis apelul apelanţilor intervenienţi în interes propriu L. şi M., bazându-se pe decizia civilă nr. 246/A din 06.02.2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosar nr. x/2002, prin care titlul statului - certificatul de succesiune vacantă nr. 134 din 07 septembrie 1962 - a fost anulat, iar moştenitorii defunctului H., moştenitor al defunctei I., ar fi redevenit proprietar de drept ai imobilului din str. Ziduri nr. 40, sector 2, (în cote de 2/8 şi 6/8).

Or, trebuie menţionat faptul incontestabil, reţinut şi de către instanţa de apel, că, în a doua decizie de casare, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat în sensul încălcării dreptului intervenienţi lor la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iară a se statua, însă, asupra modului de soluţionare a acţiunii în revendicare a acestora.

Însă, în speţa de faţă, apelanţii intervenienţi nu au făcut dovada că deţin un bun actual, în sensul Convenţiei, pentru a se da preferabilitate titlului lor în cadrul unei acţiuni în revendicare, simplul fapt că au obţinut în instanţă anularea certificatului de vacanţă succesorală nr. 134 din 07 septembrie 1962» în condiţiile în care nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească prin care să se dispună lăsarea în deplină proprietate a imobilului litigios sau a unei cote din imobil, neputând conduce la concluzia preferabilităţii titlului de proprietate al apelanţilor intervenienţi, conform celor statuate în cauza Atanasiu contra României.

Chiar dacă motivarea instanţei de apel, strict pe acţiunea în revendicare, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, este destul de concisă, raţionamentul instanţei este esenţialmente nelegal, în condiţiile în care nu se analizează în speţă existenţa sau inexistenţa unui bun actual în favoarea apelanţilor intervenienţi în interes propriu, pentru ca acţiunea lor în revendicare să fie considerata întemeiată şi să se acorde preferabilitate titlului lor de proprietate.

Recnrenţii-intervenienţi L. şi M. au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, schimbarea în tot a sentinţei, iar, pe fond, admiterea în totalitate a cererii lor de intervenţie în interes propriu.

Principala critică vizează soluţia instanţei din fond, sub aspectul respingerii cererii de revendicare în ceea ce priveşte cota de 2/8 din spaţiile ocupate de către C., D., S.C. B. S.A. şi V., precum şi sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii intervenienţi reiterează modul de dobândire al imobilului şi soluţiile pronunţate anterior vizând imobilul în litigiu, pe care instanţa de recurs nu apreciază necesar să le mai expună.

În ceea ce priveşte obligarea lui S.C. B. S.A. şi V. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie cota de 2/8 din hala de producţie, recurenţii intervenienţi au arătat că, în prezent, sunt în posesia halei de producţie, pentru care achită şi impozitul aferent la circa financiară, iar S.C. B. S.A. şi V. le opune contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni nr. x/1995, potrivit căruia V. a preluat 40% din capitalul social ai lui S.C. B. S.A., astfel încât statul, prin S.C. B. S.A., deţine în continuare 60% din capitalul social, capital social exprimat prin valoarea imobilelor trecute în lista anexă a contractului, printre care şi imobilul din str. Zidurilor. V. nu deţine imobilul în discuţie, ci doar este proprietara unor acţiuni a căror valoare este exprimată şi prin valoarea imobilului, astfel că aceasta nu are un drept de proprietate, ci doar un drept de creanţă.

Instanţa de apel a omis să se pronunţe şi nu a analizat cele susţinute de recurenţi sub aspectul valabilităţii titlului deţinut de către S.C. B. S.A. şi V.

Chiar şi în situaţia în care pârâţii ar opune un titlu valabil, plecând de la distincţia netă între titluri, ca act juridic invocat, drept mod de dobândire a dreptului pus în discuţie, şi dreptul propriu - zis, nu există nicio contradicţie între situaţia menţinerii titlului invocat de pârâţi şi constatarea că aceştia nu au, totuşi, niciun drept de proprietate asupra imobilului» deşi actul juridic încheiat cu privire la imobil nu a fost desfiinţat.

Astfel, în cazul în care înstrăinarea unui bun se face între un vânzător care nu este proprietarul bunului, (statul) şi un terţ în calitate de cumpărător, (pârâţii), bunul respectiv nu iese din patrimoniul adevăratului proprietar, care rămâne liber să dispună de dreptul său. Rezultă ca titlul lor de proprietate este preferabil titlului pârâţilor, deoarece sunt dobânditori ai dreptului de proprietate de la adevăraţii proprietari, pe când intimaţii au dobândit de la un neproprietar - statul român, prin metodele de privatizare, fără a achita vreun preţ.

Recurenţii - intervenienţi au învederat că, în cauze similare, Curtea Europeană a apreciat ca foştii proprietari au asupra acestor imobile, preluate fără titlu, un drept patrimonial care se analizează ca un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, fâcând o analiză globală a diferitelor interese aflate în joc şi acordând atenţie faptului că dispoziţiile Convenţiei au drept scop apărarea drepturilor concrete şi efective.

Astfel, respingerea acţiunii în revendicare ar conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, recurenţii fiind lipsiţi de proprietatea lor, tară justificarea unei cauze de utilitate publică şi fără a putea obţine o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului.

Nu are importanţă, în cadrul comparării titlurilor de proprietate deţinute de părţi, care provin de la autori diferiţi, faptul că titlurile pârâţilor au fost încheiate cu respectarea unor dispoziţii legale, că nu au fost contestate sau că dobânditorii ar fi fost de bună-credinţă la dobândirea bunului

Cu privire la obligarea recurenţilor intervenienţi la plata cheltuielilor de judecată, aceştia au considerat că a fost dispusă în mod greşit, în situaţia în care apelul declarat de ei a fost admis.

În acest sens, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, trebuie să fie obligat la plata tuturor cheltuielilor de judecată, având în vedere că acesta este cel care a căzut în pretenţii şi cel care a înstrăinat nelegai imobilul către ceilalţi pârâţi.

În cauză, au formulat întâmpinare C., D. şi S.C. B. S.A., solicitând respingerea recursului şi menţinerea, ca fiind legală şi temeinică, a deciziei recurate, respectiv sentinţa civilă nr. 566/09.03.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ.

Soluţia în recursurile deduse judecăţii:

Asupra excepţiei nulităţii recursului formulat de intervenienţii L. şi M., invocată de intirnatele-pârâte S.C. B. S.A. şi V., din perspectiva imposibilităţii încadrării motivelor de recurs în dispoziţiile limitative ale art. 304 C. proc. civ., instanţa de recurs apreciază că este nefondată, pentru argumentele ce vor succede:

Criticile formulate de recurenţii intervenienţi împotriva deciziei nr. civile nr. 67/A din 27 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie vizează, în esenţă, greşita aplicare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate garantat de art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, a criteriilor privind preferabîlitatea titlurilor în cadrul unei acţiuni în revendicare, precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., astfel încât pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului formulat de intervenienţii L. şi M., urmează sa fie respinsă ca nefondată.

Analizând recursurile formulate în cauză, prin prisma dispoziţiilor legale relevante, precum şi a motivelor invocate, Înalta Curte apreciază că nu simt fondate şi vor fi respinse pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, este necesar a fi precizat că limitele analizei acestor recursuri trebuie privite prin prisma deciziilor de casare anterioare, care sunt obligatorii cu privire la problemele de drept dezlegate în mod irevocabil, astfel încât acestea nu mai pot fi repuse în discuţie.

În acest sens, trebuie reţinut că, prin decizia de casare nr. 4630 din 21 octombrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, în mod irevocabil, că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în temeiul unei proceduri succesorale, finalizată cu emiterea unui certificat de vacanţă succesorală, care, în sine, nu are caracter abuziv. Drepturile statului asupra moştenirii vacante nu au fost instituite printr-o legislaţie emanată de la regimul comunist, în scopul înlăturării proprietăţii private, ci au fost reglementate prin dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi se regăsesc şi în noul C. civ.

Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, referitoare la condiţiile în care titlul statului trebuie considerat a fi valabil, au fost înlăturate de Înalta Curte, determinat de împrejurarea că nu orice desfiinţare a titlului statului atrage aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, act normativ care are în vedere doar modalităţile abuzive de preluare.

În acea decizie, instanţa de recurs a concluzionat că imobilul în litigiu nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi, ca atare, reclamanţii nu pot utiliza calea derogatorie prevăzută de această lege, în scopul redobândirii imobilului, în proprietate şi posesie, sau obţinerii altor despăgubiri. Efectele anulării certificatului de vacanţă succesorală vor putea fi valorificate pe calea dreptului comun, instanţa de recurs făcând referire la acţiunea în revendicare ce formează obiectul dosarului de faţă, din care s-a disjuns cererea formulată de E. şi F.

Cum, în cererea disjunsă din prezentul dosar, s-a stabilit, în mod irevocabil, că imobilul din prezentul litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001 şi că pretenţiile moştenitorilor foştilor proprietari, privind redobândirea bunului în deplină proprietate şi posesie, pot fi valorificate doar în temeiul acţiunii în revendicare de drept comun, raportat ia puterea de lucru judecat de care se bucură aceste hotărâri, în condiţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ., aplicabile prezentei cauze, ce se judecă sub imperiul C. civ. de la 1865, asupra problemei de drept dezlegate, esenţială în soluţionarea recursurilor de faţă, Înalta Curte a constatat că, în mod nelegal, instanţa de apel a soluţionat cauza în raport de incidenţa legii speciale de reparaţie, de decizia în interesul Legii nr. 33/2008 şi de jurispmdenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României).

Înalta Curte a mai statuat că Legea nr. 10/2001 nu este incidenţă în speţă, după cum s-a stabilit anterior, prin hotărâre judecătoreasca irevocabilă, care nu mai poate fi combătută, sub acest aspect, în litigiul dedus judecăţii, iar decizia în interesul legii evocată, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene în cauza Atanasiu contra României sunt nerelevante, deoarece stabilesc criterii de soluţionare a pretenţiilor formulate de foştii proprietari sau de moştenitorii lor, în cazul imobilelor preluate abuziv, în regimul politic trecut şi, în cazul în care există un concurs între legea specială şi dreptul comun şi, eventual, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele adiţionale, ceea ce, pentru argumentele deja arătate, nu este cazul

Asupra recursului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General:

Contrar susţinerilor acestui recurent pârât, instanţa de apei a respectat dispoziţiile instanţei de casare şi, în limitele fixate prin decizia de casare, a soluţionat acţiunea în revendicare formulată de intervenienţii principali L. şi M., cu respectarea dispoziţiilor de drept comun care guvernează acţiunea dedusă judecăţii.

În acelaşi sens, argumentul invocat de către recurentul pârât Municipiul Bucureşti, conform căruia instanţa de recurs, în decizia de casare anterioară, nu ar fi statuat asupra modului de soluţionare a acţiunii în revendicare nu determină reformarea deciziei recurate, întrucât instanţa de recurs anterioară nu ar fi putut, în limitele legale determinate de soluţia casării şi cu respectarea principiului imparţialităţii, să tranşeze asupra modului de soluţionare a acţiunii în revendicare, speculând, în vreun fel, asupra rezultatului deznodământului judiciar în apel, în favoarea vreunei părţi litigante.

Tot astfel, speculaţiile recurentului pârât în marginea hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza. Atanasiu şi alţii contra României nu pot fi reţinute, câtă vreme instanţa de recurs a stabilit, în ciclul procesual anterior, in aplicabilitatea în cauză a acestei jurisprudenţe.

În consecinţă, trebuie subliniat că pârâtul Municipiul Bucureşti nu se mai poate prevala, în cadrul prezentei acţiuni în revendicare, de operaţiunea comparării titlurilor de proprietate, ce ar presupune existenţa a două titluri de proprietate valabile pe care părţile litigante să şi le poată opune, întrucât acesta nu mai poate exhiba nici un titlu asupra imobilului în litigiu, în condiţiile în care certificatul de vacanţă succesorală nr. 134/1962, întocmit de Notariatul de Stat al Raionului 23 August, ca urmare a constatării vacanţei succesiunii defunctei I., ce constituia titlul statului, a fost anulat definitiv prin decizia civilă nr. 246/A din 06.02.2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabila.

Acţiunea în revendicare nu avea o reglementare expresă în C. civ. de la 1864, dar teoria revendicării a fost cristalizată, de practica judecătorească şi de doctrina juridică, în criterii precise, aplicate în mod constant şi unitar, stabilindu-se astfel că, faţă de caracterul petitoriu ai acestei acţiuni reale, legitimarea procesuală activă a reclamantului presupune calitatea acestuia de titular al dreptului de proprietate pretins asupra imobilului revendicat şi, deopotrivă, legitimarea procesuală pasivă presupune inexistenţa dreptului de proprietate a posesorului asupra aceluiaşi imobil.

Jn acest context procesual şi prin raportare la definirea acţiunii în revendicare ca fiind acţiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar, ca mijloc specific pentru protejarea dreptului de proprietate, în mod legal, a apreciat instanţa de apel că se cuvine a fi restituită intervenienţilor principali L. şi M., în deplină proprietate şi posesie, cota de 2/8 din părţile neînstrăinate ale imobilului din str. Zidurilor, sector 2, Bucureşti.

Asupra recursului formulat ele intervenienţii L. şi M.:

Principala critică formulată de aceşti recurenţi vizează faptul că nu li s-a admis în totalitate acţiunea în revendicare privind imobilul în litigiu. O asemenea critică nu poate fi primită, întrucât recurenţii intervenienţi ignoră faptul că, în speţa dedusă judecăţii, nu suntem în ipoteza clasică a preluării abuzive a imobilului în litigiu, descrisă în dispoziţiile legii speciale - Legea nr. 30/2001 republicată, ci imobilul a intrat în proprietatea statului, în mod valabil, prin unul dintre modurile originare de dobândire a dreptului de proprietate, respectiv declararea succesiunii vacante, în baza unui act normativ - Decretul nr. 111/1951.

Fiind preluat cu titlu, imobilul în litigiu a intrat în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995, fiind ulterior înstrăinat, în parte, intimaţilor C. şi D., în baza unor acte juridice translative de proprietate, cu titlu oneros, care nu au fost niciodată contestate sau anulate.

Tot astfel, prin efectul art. 20 al Legii nr. 15/1990, imobilul din str. Zidurilor, sector 2, Bucureşti a intrat în patrimoniul intimatei S.C. B. S.A., fiind deţinut de această societate cu titlu de proprietate, care nu a fost contestat de persoanele interesate, rămânând astfel în fiinţă.

Faptul că intimata V. deţine o parte din acţiunile emise de S.C. B. S.A., iar nu însuşi dreptul de proprietate asupra bunului litigios nu poate echivala cu lipsa vreunui titlu a acestei entităţi, acţiunii în revendicare a intervenienţilor opunându-ii-se dreptul de proprietate pe care S.C. B. S.A. l-a dobândit prin efectul legii, iar acţiunile Asociaţiei înglobând în valoarea lor echivalentul contabil al acestui bun.

În ceea ce priveşte titlul recurenţilor intervenienţi, instanţa reţine că, prin sentinţa civilă nr. 4040 din 21 mai 2007, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin neapelare, ia data 21.08.2007, s-a constatat că, între pârâta A., în calitate de vânzător, şi reclamantul L., în calitate de cumpărător, a intervenit vânzarea-cumpărarea cotei de 2/8 din imobilul situat în str. Zidurilor nr. 40, sector 2, Bucureşti, compus din suprafaţa de teren de 712 mp şi construcţii reprezentând două corpuri de clădire din care: un corp de clădire fosta sală de spectacol, actual magazie - hală de producţie şi un corp de clădire având subsol, parter, mansardă şi magazie.

Astfel, instanţa de apel, contrar susţinerii recurenţilor intervenienţi, a procedat la operaţiunea comparării titlurilor de proprietate, şi în baza acestei evaluări, a reţinut ca titlurile de proprietate ale intimaţilor sunt mai bine caracterizate, fiind îndeplinite condiţiile teoriei proprietarului aparent, respectiv: actul de înstrăinare sa fie unul cu titlu particular; actul juridic sa fie cu caracter oneros; posesia utilă a transmiţătorului»

În momentul încheierii actului translativ şi existenţa titlului proprietarului aparent; eroarea comuna şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar al transmiţătorului şi buna credinţă a dobânditorului, care, în momentul cumpărării, să fi crezut ca a contractat cu adevăratul proprietar, aceasta teorie acţionând ca remediu al efectelor principiilor nemo plus iuris ad alium îransferre potest şi resoluto iuris daniis resolviiur îus accipientis.

În consecinţă, aceşti intimaţi sunt în posesia unor bunuri actuale, în sensul art. 1 al Primului Protocol adiţionai la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi nu pot fii privaţi de proprietatea lor, fără a afecta securitatea raporturilor juridice, astfel încât aserţiunile recurenţilor intervenienţi privind valabilitatea titlurilor intimaţilor şi inexistenţa dreptului de proprietate al acestora asupra părţilor din imobilul în litigiu nu pot fi reţinute ca valide.

Asupra motivului de recurs prin care se critică obligarea recurenţilor intervenienţi la plata cheltuielilor de judecată, instanţa o găseşte, de asemenea, nefondată, întrucât instanţa de apel a interpretat şi aplicat în. mod corect prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., din interpretarea cărora rezultă că obligaţia plăţii cheltuielilor de judecată au ca temei culpa procesuală în declanşarea litigiului, stabilind că această culpă aparţine în parte şi intervenienţi lor principali, care au căzut în pretenţii în raport de intimaţii C., D., S.C. B. S.A. şi V., cererea lor în contradictoriu cu aceşti pârâţi fiind respinsă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) Cod procedură civiiă, înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi de intervenienţii L. şi M. împotriva deciziei civile nr. 67 A din 27 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 316 şi 298 C. proc. civ., instanţa îi va obliga pe intervenienţii L. şi M. la plata către intimaţii pârâţi D. şi C. a sumei de 1.350 RON şi la plata către intimata pârâtă S.C. B. S.A. a sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial, conform chitanţelor depuse ta filele 92, 93, dosar recurs.

Cum recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a fost respins, instanţa va respinge cererea acestuia privind acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentate de taxa judiciară de timbru aferentă cererii de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de intervenienţii L. şi M., invocată de intimatele-pârâte S.C. B. S.A. şi V.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi de intervenienţii L. şi M. împotriva deciziei civile nr. 67/A din 27 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apei Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe intervenienţii L. şi M. la plata către intimaţii pârâţi D. şi C. a sumei de 1350 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs şi la plata către intimata pârâtă S.C. B. S.A. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Respinge cererea privind acordarea de cheltuieli de judecată reprezentate de taxa judiciar de timbru, formulată de recurentul pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General.

irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 octombrie 2017.