Vindication claim remanded for retrial over failure to compare competing titles from 1991 state-enterprise division.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

Fondul şi considerentele instanţei de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 360 din 23 iunie 2016 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2010, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. B. S.R.L. S-a respins acţiunea principală formulată de reclamanta S.C. C. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a respins acţiunea principală formulată de reclamanta S.C. C. S.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., ca neîntemeiată. S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu reclamanta S.C. C. S.A. şi pârâta S.C. C. S.R.L., ca neîntemeiată. S-a respins cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei-reclamante S.C. A. S.A, formulată de intervenientul accesoriu S.C. S. S.A., prin lichidator judiciar Casa de D.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Cluj a reţinut, în esenţă, în considerentele sentinţei sale, următoarele:

Calitatea procesuală pasivă, analizată conform art. 137 C. proc. civ., presupune existenţa unei identităţi între persoana chemată în judecată şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii. Bunurile imobile revendicate de către reclamantă nu au fost achiziţionate şi nici nu sunt folosite de către pârâta S.C. B. S.R.L., astfel că, faţă de obiectul acţiunii, pârâta nu justifică legitimare procesuală încât se va respinge acţiunea principală, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe fond, se reţine că reclamantei S.C. C. S.A. i s-a emis de către Ministerul Industriilor din România certificatul de atestare în data de 08.06.1994 pentru suprafaţa de 81.524,13 mp.

Prin Protocolul încheiat la data de 19 martie 1991 s-a transferat de la reclamanta S.C. C. S.A. la S.C. E. S.A. următoarele suprafeţe:

- deschiderea A-B între axele de stâlpi 8-23 cu o suprafaţă de 3.200 mp, reprezentând un volum de 35.530 mc;

- anexa tehnico-socială parter între axele de stâlpi 1-32 şi axele de stâlpi 33-35 cu o suprafaţă de 1.782 mp. reprezentând un volum de 8.376 mc.;

- anexa tehnico-socială etajul I între axele 1-14, 27-31 şi 42-45 cu o suprafaţă de 1.080 mp. reprezentând un volum de 3.780 mc.

Conform procesului-verbal de adjudecare din 22 aprilie 2005, pârâta S.C. A. S.A. a achiziţionat secţia de prelucrări mecanice 1 cu terenul aferent de la S.C. Ş. S.A. reprezentată prin lichidator judiciar S.C. F. S.R.L. pentru care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 aprilie 2005 de BNP G. Hala era dotată cu utilaje iar terenul era în suprafaţă de 4.688 mp.

La interogator, reclamanta a arătat că zidul despărţitor, care desparte hala de producţie cumpărată de pârâta S.C. A. S.A. şi hala reclamantei, a fost construit ulterior anului 2006. Referitor la suprafaţa de 931 mp., reclamanta a arătat că nu ştie de când nu mai are posesia, însă acest teren îi lipseşte din proprietate începând cu anul 2004, fapt constatat şi cu ocazia întocmirii documentaţiei cadastrale de parcelare din anul 2008.

Pârâta S.C. A. S.A. a mai arătat că este proprietară asupra suprafeţei de teren şi construcţii hală de 913 mp. şi suprafaţa de construcţii de 523 mp. în baza procesului-verbal de adjudecare la licitaţie nr. x din 22 aprilie 2005 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 363 din 28 aprilie 2005 de BNP G. Despre zidul despărţitor, pârâta S.C. A. S.A. a arătat că se află în spatele maşinii unelte BMK 150/2 CNC 700 aflată la poziţia nr. 29 pe lista mijloacelor fixe anexa 1 la procesul-verbal de adjudecare la licitaţie nr. x din 22 aprilie 2005 de la fila 63 vol. I. Pârâta a mai arătat că foloseşte ceea ce a cumpărat şi corespunde imobilului care a aparţinut S.C. E. S.A., care prin fuziune cu alte 2 societăţi au format S.C. Ş. S.A., de la care a cumpărat imobilul. Anterior, în baza protocolului de partaj din 19.03.1991, E. şi reclamanta S.C. C. S.A. au convenit împărţirea spaţiilor pe care le foloseau.

În cauză au fost audiaţi mai mulţi martori şi a fost dispusă efectuarea unei expertize-tehnice.

În drept, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 480 vechiul C. civ., acţiunea în revendicare reprezintă acţiunea aflată la îndemâna proprietarului bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care deţine bunul fără drept şi că o astfel de acţiune este formulată de către reclamantă încât, din această perspectivă urmează a fi analizată situaţia juridică a suprafeţelor revendicate, de 916 mp, respectiv 523 mp.

De esenţă este protocolul încheiat în data de 19.03.1991 între reclamantă şi S.C. E. S.A. prin care s-au transferat la S.C. E. S.A. următoarele suprafeţe: - deschiderea A-B între axele de stâlpi 8-23 cu o suprafaţă de 3.200 mp., reprezentând un volum de 35.530 mc.; - anexa tehnico-socială parter între axele de stâlpi 1-32 şi axele de stâlpi 33-35 cu o suprafaţă de 1782 mp. reprezentând un volum de 8376 mc.; - anexa tehnico-socială etajul I între axele 1-14, 27-31 şi 42-45 cu o suprafaţă de 1.080 mp. reprezentând un volum de 3.780 mc. şi care ulterior au ajuns în proprietatea pârâtei S.C. A. S.A.

Martorii audiaţi în cauză au arătat că pârâta foloseşte doar ceea ce a revenit S.C. E. S.A., acest fapt fiind constatat şi cu ocazia întocmirii raportului de expertiză tehnică.

Din raportul de expertiză tehnică şi panul de situaţie de la fila 30 rezultă că suprafaţa revendicată de 916 mp. este situată între axele de stâlpi 8-12, fiind în folosinţa pârâtei. Cu privire la această suprafaţă, se observă că este inclusă între axele de stâlpi 8-23, care din anul 1991 a trecut la S.C. E. S.A. şi apoi a fost dobândită în proprietate de către S.C. A. S.A. prin licitaţie publică, în baza procesului-verbal de adjudecare nr. x din 22 aprilie 2005 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 28 aprilie 2005 de BNP G. Deci, în folosinţa exclusivă a pârâtei S.C. A. S.A. este în prezent suprafaţa de 4.688 mp. aferentă parcelei x şi o suprafaţa de 916 mp. care aparţine parcelei x înscrisă în CF provenită din conversia de pe hârtie a CF şi care este intabulată în CF în favoarea reclamantei.

Prima instanţă a apreciat că în mod greşit, reclamanta a intabulat cu titlu de drept de proprietate în favoarea sa suprafaţa de 916 mp. Suprafaţa de 916 mp. face parte din partea de hală situată între punctele 8-23 care la momentul întocmirii documentaţiei cadastrale şi a intabulării reclamantei era deja în proprietatea pârâtei. Mai mult, din anul 1991 a trecut la S.C. E. S.A. Chiar dacă scriptic, suprafaţa de 916 mp. lipseşte din posesia reclamantei, această suprafaţă nu este deţinută fără drept de către pârâtă.

Nu s-au confirmat nici susţinerile reclamantei potrivit cărora pârâta şi-ar fi extins fără drept folosinţa prin mutarea zidului despărţitor, toţi martorii audiaţi în cauză arătând că zidul edificat în anul 1996 este pe aceeaşi poziţie cu cel ridicat în anul 1991 când s-a efectuat partajul halei între reclamantă şi S.C. E. S.A.

În ce priveşte suprafaţa de 1.416 mp. cu nr. top x înscrisă în CF în favoarea reclamantei, se arată în raportul de expertiză că este în folosinţa comună a reclamantei şi a pârâtei S.C. A. S.A., deoarece ambele societăţi au în folosinţă spaţii din construcţia " pavilion administrativ", care este amplasată pe această parcelă. Suprafaţa de 523 mp. revendicată de către reclamantă reprezintă o parte din suprafaţa de teren aferentă construcţiei P+2E, fiind parte din parcela x în suprafaţă de 1.416 mp. Construcţia P+2E este amplasată parţial şi asupra parcelei cu nr. top x aparţinând pârâtei şi afectând o suprafaţă de 110 mp. din această parcelă, proprietatea pârâtei, deşi în CF a pârâtei este înscrisă doar o construcţie în regim P+1E. Folosinţa comună a acestui teren rezultă din faptul că din partea de imobil P+2E care este amplasată pe această suprafaţă, pârâta S.C. A. S.A. foloseşte parterul şi o parte din etajul I (între axele de stâlpi 27-31), iar reclamanta foloseşte o parte din etajul I (între axele de stâlpi 23-27) şi etajul II (între axele de stâlpi 23-31).

Faţă de cele reţinute, instanţa de fond a apreciat că este neîntemeiată acţiunea în revendicarea celor două suprafeţe de teren, ca şi cererea de demolare a zidului despărţitor, în condiţiile în care nu s-a dovedit că acesta ar fi fost ridicat de către pârâtă şi nici că ar fi fost mutat de către aceasta.

Cererile având ca obiect plata de despăgubiri, dobândă şi rectificare de carte funciară se află în strânsă legătură cu cererea de revendicare, având caracter accesoriu, încât urmează a fi respinse ca o consecinţă a respingerii cererii principale.

Cererea reconvenţională a fost respinsă de prima instanţă cu motivarea că rectificările de CF la suprafeţele solicitate prin cererea reconvenţională nu sunt susţinute nici de actele de proprietate şi nici de constatările raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză. Prin raportul de expertiză tehnică se arată care sunt operaţiunile de carte funciară necesare pentru înscrierea în CF a situaţiei existente la faţa locului conform folosinţei actuale, însă acestea nu susţin pretenţiile formulate prin cererea reconvenţională.

Prima instanţă a respins şi cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei-reclamante, formulată de intervenientul S.C. S. S.A., ca o consecinţă a respingerii cererii reconvenţionale.

Apelul şi considerentele instanţei de apel.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, reclamanta S.C. C. S.A, pârâta S.C. A. S.A. şi intervenienta S.C. S. S.A., prin lichidator judiciar H.

Instanţa de apel, prin Decizia nr. 168/A din 22 februarie 2017 a apreciat că apelul reclamantei este fondat în parte, apelul pârâtei S.C. A. S.A. este nefondat, iar apelul intervenientei accesorii este nefondat.

În ceea ce priveşte limitele investirii, instanţa de apel a reţinut că reclamanta S.C. C. S.A. a investit instanţa cu o acţiune în revendicare, prin care a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.A. să-i lăse în deplină proprietate şi deplină posesie suprafaţa de teren de 916 mp. şi construcţii hală de 916 mp., evidenţiate în CF Cluj, aferentă nr. cad. x, precum şi suprafaţa de construcţii de 523 mp., evidenţiată în CF Cluj, nr. cad. x, constând în birouri şi spaţii cu altă destinaţie, aflate în clădirea de birouri. Prin aceeaşi cerere a solicitat obligarea pârâtei să demoleze zidul despărţitor construit nelegal pe terenul reclamantei, înscris în CF nr. cad. x sau, în caz de refuz, să fie autorizată reclamanta să demoleze acest zid pe cheltuiala pârâtei, precum şi despăgubiri în valoare totală de 1.048.772,16 RON, contravaloare lipsă de folosinţă a imobilelor, constând în echivalentul chiriei pe ultimii 3 ani anteriori promovării cererii de chemare în judecată, în cuantum de câte 14 RON/mp, fără TVA, pentru teren şi hală de producţie, în total 581.837,76 RON cu TVA inclus şi de câte 20 RON/mp, fără TVA, în total 466.934,4 RON cu TVA inclus, sume calculate începând cu luna noiembrie 2007 şi până în luna noiembrie 2010, cu dobânda legală aferentă acestor sume, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea efectivă a despăgubirilor. Reclamanta a solicitat instanţei şi rectificarea CF , nr. cad. x, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei S.C. A. S.A. din această CF, asupra casei scărilor, aferentă construcţiei P+2E, înscrise în CF cu nr. top x şi nr. y.

Prin cererea reconvenţională iniţială, formulată la data de 07.02.2011, extinsă apoi faţă de pârâta S.C. C. S.R.L. la data de 11.03.2015, precizată ulterior la data de 20.11.2015, pârâta S.C. A. S.A. a investit instanţa cu o acţiune în rectificare carte funciară şi în instituirea unei servituţi de trecere auto, solicitări care au fost reiterate şi prin memoriul de apel. Astfel, pârâta S.C. A. S.A. a solicitat: rectificarea CF Cluj-Napoca, provenită din conversia de pe hârtie a CF Cluj-Napoca, număr top. x teren şi construcţii proprietatea S.C.

A. S.A. în sensul înscrierii suprafeţelor construcţiilor aflate în proprietatea sa, respectiv suprafaţa construită a halei de producţie de 3.542 mp, pe deschiderea A-B între stâlpii 8-23, la parter, şi a construcţiei corp anexă P+I nivele cu suprafaţa construită de 1.789 mp, respectiv la parter între stâlpii 1-31, la etaj între stâlpii 1-14, respectiv 27-31, conform răspunsului la obiecţiuni 4 şi a planului de situaţie, scara 1:1000 din anexă, respectiv a răspunsului la obiecţiuni nr. 5; rectificarea suprafeţei terenului de la 4.688 mp la 6.127 mp, conform răspunsului la obiecţiuni nr. 4 şi a tabelului de mişcare parcelară din anexă, respectiv a răspunsului la obiecţiuni nr. 5; rectificarea CF Cluj-Napoca, provenită din conversia de pe hârtie a CF Cluj-Napoca, nr. top. x, y, proprietatea reclamantei pârâte reconvenţional S.C.

C. S.A. în sensul rectificării suprafeţei terenului de la 1.416 mp la suprafaţa reală de 893 mp; rectificarea CF Cluj-Napoca provenită din conversia de pe hârtie a CF Cluj-Napoca nr. cad. x, proprietatea reclamantei pârâte reconvenţional S.C. C. S.A. şi S.C. C. S.R.L., în sensul rectificării suprafeţei terenului de la 27.363 mp la suprafaţa 26.447 mp, şi a suprafeţei construite a halei de la 26.749 mp la 25.833 mp, conform răspunsului la obiecţiuni nr. 4 şi a tabelului de mişcare parcelară din anexă, respectiv a răspunsului la obiecţiuni nr. 5; rectificarea CF Cluj-Napoca, cu privire la casa scării a II-a, care este atribuită în proprietatea exclusivă atât a reclamantei cât şi a pârâtei dar care constituie proprietate comună indiviză, în cote de 14 parte fiecare; instituirea unei servituţi de trecere auto pe o porţiune de 6 m lăţime şi 14,15 m lungime peste parcela cu număr cadastral x din CF Cluj-Napoca, între stâlpii 30-31 parter, în favoarea imobilului cu număr top x, înscris în CF Cluj-Napoca, provenită din conversia de pe hârtie a CF, conform răspunsului la obiecţiuni nr. 4, a tabelului de mişcare parcelară şi a planului de situaţie din anexe, respectiv a răspunsului la obiecţiuni nr. 5.

În ceea ce priveşte principiul disponibilităţi, instanţa de apel, făcâd aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., a apreciat că instanţa de fond era obligată să se pronunţe strict şi numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, adică asupra unei cereri în revendicare, asupra unei cereri în obligaţie de a face şi asupra unei cereri în despăgubiri, conform detalierilor expuse în petitele cererii principale, iar în ceea ce priveşte cerere reconvenţională, asupra unei cereri în rectificare de CF şi instituire servitute de trecere auto. Cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei, formulată de intervenienta S.C. S. S.A., prin lichidator judiciar H., conform art. 49 alin. (3) C. proc. civ., avea natura juridică a unei simple apărări, astfel încât trebuia analizată de către instanţa de fond ca o apărare în sprijinul pârâtei.

Fiind investită cu o cerere în revendicare, respectiv, rectificare de CF, şi întrucât imobilele litigioase sunt amplasate într-o zonă de carte funciară, temeinicia ori netemeinicia acestor cereri trebuia analizată de către instanţa de fond strict prin raportare la cărţile funciare.

Acţiunea în revendicare, consacrată din punct de vedere legislativ prin dispoziţiile art. 480 C. civ. vechi - aplicabil în cauză întrucât acţiunea a fost introdusă la 22 noiembrie 2010 - este acţiunea proprietarului neposesor, împotriva posesorului neproprietar. Astfel, instanţa trebuie să verifice dacă reclamantul este proprietarul bunului revendicat, dar nu are posesia acestuia, respectiv, dacă această posesie este sau nu exercitată de pârât, care însă, nu deţine un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat. Cu alte cuvinte, acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor, împotriva posesorului neproprietar. Acţiunea în revendicare poate fi promovată doar de titularul dreptului de proprietate, respectiv, în acţiunea în revendicare reclamantul trebuie să justifice calitatea sa procesuală activă prin dovedirea calităţii sale de proprietar asupra bunului revendicat. Simetric invers, pentru justificarea calităţii procesuale pasive a pârâtului din acţiunea în revendicare, reclamantul trebuie să dovedească că pârâtul este cel care posedă şi foloseşte imobilul revendicat de reclamant, imobil asupra căruia pârâtul nu are nici un titlu de proprietate.

În regim de CF, de principiu, revendicarea imobiliară are un domeniu de aplicare mai restrâns, iar dovedirea acţiunii în revendicare este facilă şi extrem de simplu de făcut, şi aceasta pentru că, cel înscris ca proprietar în CF este prezumat ca fiind adevăratul proprietar al bunului, prezumţie instituită de art. 32 şi art. 33 din Legea cărţilor funciare, Decretul lege nr. 115/1938, şi reiterată prin dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 7/1996, în redactarea în vigoare anterior modificărilor aduse Legii nr. 7/1996 prin Legea nr. 247/2005, respectiv art. 30 şi art. 31, în redactarea în vigoare la momentul promovării cererii introductive de instanţă - 22.11.2010 -, texte legale care, în esenţă, prevedeau că, dacă în CF s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, iar dacă un drept s-a radiat din CF, se prezumă că acel drept nu există, respectiv, că întotdeauna cuprinsul cărţii funciare, cu excepţia îngrădirilor şi excepţiilor legale, se consideră exact în folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real, dacă în momentul dobândirii dreptului n-a fost notată în cartea funciară vreo acţiune prin care se contestă cuprinsul ei, dau dacă s-a cunoscut pe altă cale această inexactitate.

Aşa fiind, instanţa de fond, investită fiind cu o acţiune în revendicare imobiliară, trebuia să verifice dacă reclamanta C. S.A. este proprietara tabulară a imobilelor revendicate şi dacă pârâta S.C. A. S.A. ocupă, posedă sau foloseşte aceste imobile.

Nu se impunea a se face nicio comparare de titluri, câtă vreme pârâta S.C. A. S.A. nu a investit instanţa cu o acţiune în revendicarea imobilelor asupra cărora reclamanta pretinde - pretenţie întemeiată pe cuprinsul cărţii funciare - că este proprietară tabulară. De asemenea, trimiterile făcute la PUG sunt total neavenite şi străine de obiectul pricinii pendinte, în condiţiile în care respectarea PUG - ului se impune doar în procedura administrativă de eliberare şi obţinere a autorizaţiei de construire necesară în vederea edificării unei noi construcţii, ceea ce nu este cazul în speţă.

Curtea constată că acţiunea în revendicare este pe deplin fondată, reclamanta C. S.A. fiind proprietara tabulară a imobilelor revendicate.

Potrivit CF Cluj-Napoca, provenită din conversia de pe hârtie a CF Cluj, asupra imobilului teren intravilan, situat în Cluj-Napoca, B-dul Muncii, cu nr. cad. x, cu suprafaţa din acte şi măsurată de 11.895 mp., este proprietară tabulară reclamanta S.C. C. S.A., sub B.1, asupra cotei de 8404/10.000, restul cotelor de 645/10.000 şi de 951/10.000, fiind proprietatea sub B.2 şi B.3 a S.C. C. S.R.L.

Conform CF Cluj-Napoca, provenită din conversia de pe hârtie a CF Cluj, rezultă că asupra imobilului teren cu nr. cad. x, cu suprafaţa din acte şi măsurată de 27.363 mp., nr. ser. A.1 şi construcţii, cu nr. cad. x, nr. ser. A.1.1, constând din secţia Mecano-Sudură, cu suprafaţă construită de 26.749 mp, construcţie parter, pe fundaţii beton, zidărie BCA, cărămidă, sticlă, planşeu beton armat, chesoane prefabricate, acoperiş tip terasă, compusă din hală de producţie, având p.i.c. de 49,33/100 din CF cu nr. cad. x şi teren, este proprietară tabulară, în cotă de 1/1, adică asupra întregului imobil, reclamanta S.C. C. S.A.

Conform CF Cluj-Napoca, provenită din conversia de pe hârtie a CF Cluj, asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, B-dul Muncii, constând din teren cu nr. top. x, y, nr. ser. A.1, cu suprafaţa din acte şi măsurată de 1.416 mp., precum şi construcţii cu nr. cad. x, y, nr. ser. A.1.1, formate din Anexă tehnică, secţia Mecano-Sudură, Pavilion Administrativ, cu suprafaţa construită de 1.273 mp., construcţie cu P+2E, pe fundaţii beton, zidărie de BCA, cărămidă, planşeu beton armat, chesoane prefabricate, acoperiş tip terasă, compusă din: parter - 3 casa scării, 3 holuri, birou, 3 ateliere, magazie, 2 grupuri sanitare, cu câte 2 încăperi; etaj 1 - 3 casa scării, 3 holuri, 3 coridoare, sas, 15 birouri, vestiar cu 3 încăperi, 3 grupuri sanitare; etaj 2 - 3 casa scării, 3 holuri, 3 coridoare, 13 birouri, sală proiectare, sală şedinţe, 9 grupuri sanitare, având p.i.c. de 2,54/100 parte în CF şi teren, nr. cad. x, este proprietară tabulară sub B.1, în întregime, în cotă de 1/1, reclamanta C. S.A. Cluj.

Toate aceste imobile proprietatea tabulară a reclamantei C. S.A. au rezultat din dezmembrarea imobilului iniţial înscris în CF Cluj nr. ser. A+1, nr. top. 16266 - 16286, dezmembrări operate succesiv, inclusiv prin actul de lotizare şi comasare autentificat din 08 octombrie 2008 de BNP Asociaţi I., J., K., L., M., N.

Din imobilul evidenţiat în CF Cluj-Napoca, provenită din conversia de pe hârtie a CF Cluj, constând din imobil teren cu nr. cad. 20161, cu suprafaţa din acte şi măsurată de 27.363 mp, nr. ser. A.1 şi construcţii, cu nr. cad. 20161 - C, nr. ser. A.1.1, constând din secţia Mecano-Sudură, cu suprafaţă construită de 26.749 mp, construcţie parter, pe fundaţii beton, zidărie BCA, cărămidă, sticlă, planşeu beton armat, chesoane prefabricate, acoperiş tip terasă, compusă din hală de producţie, având p.i.c. de 49,33/100 din CF cu nr. cad. 20881 şi teren, reclamanta C. S.A. Cluj-Napoca revendică prin cererea de chemare în judecată 931 mp teren de sub hala de producţie şi tot aceeaşi suprafaţă şi din hala de producţie.

Din imobilul evidenţiat în CF Cluj-Napoca, provenită din conversia de pe hârtie a CF Cluj, situat în Cluj-Napoca, B-dul Muncii, constând din teren cu nr. top. x, y, nr. ser. A.1, cu suprafaţa din acte şi măsurată de 1416 mp, precum şi construcţii cu nr. cad. x, y, nr. ser. A.1.1, formate din Anexă tehnică, secţia Mecano-Sudură, Pavilion Administrativ, cu suprafaţa construită de 1.273 mp, construcţie cu P+2E, pe fundaţii beton, zidărie de BCA, cărămidă, planşeu beton armat, chesoane prefabricate, acoperiş tip terasă, compusă din: parter - 3 casa scării, 3 holuri, birou, 3 ateliere, magazie, 2 grupuri sanitare, cu câte 2 încăperi; etaj 1 - 3 casa scării, 3 holuri, 3 coridoare, sas, 15 birouri, vestiar cu 3 încăperi, 3 grupuri sanitare; etaj 2 - 3 casa scării, 3 holuri, 3 coridoare, 13 birouri, sală proiectare, sală şedinţe, 9 grupuri sanitare, având p.i.c. de 2,54/100 parte în CF şi teren, nr. cad. x, unde reclamanta S.C. C. S.A. este proprietară tabulară sub B.1, în întregime, în cotă de 1/1, reclamanta S.C. C. S.A. Cluj revendică suprafaţa de 523 mp., constând din birouri şi spaţii cu altă destinaţie, aflată în clădirea de birouri.

Pârâta S.C. A. S.A., prin raportare la situaţia de carte funciară, nu este proprietară tabulară asupra imobilelor revendicate.

Astfel, din CF Cluj-Napoca, provenite din conversia de pe hârtie a CF Cluj, rezultă faptul că pârâta S.C. A. S.A. este proprietară tabulară asupra terenului cu nr. top. x, nr. ser. A.1, cu suprafaţa din acte şi măsurată de 4.688 mp., şi asupra construcţiei cu nr. cad. x, nr. ser. A.1.1, constând din hală de producţie, corp anexă - construcţie P - P+1 nivele, pe fundaţie de beton, zidărie fâşii BCA, planşeu beton armat, acoperiş terasă, compuse din: - la parter o hală de producţie, 2 grupuri sociale, 1 hol, 2 casa scării, 11 ateliere la etaj, o sală de curs, 2 casa scării, un coridor, 2 grupuri sociale (2 încăperi), 9 birouri. Pârâta şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilelor mai sus menţionate, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 28 aprilie 2005 de BNP G., contract prin care a cumpărat de la vânzătoarea S.C. Ş. S.A., societate aflată în lichidare voluntară, reprezentată prin lichidator S.C. F. S.R.L., în baza procesului-verbal de adjudecare nr. x din data de 22.04.2005 şi a caietului de sarcini întocmit cu acest prilej, întreg dreptul de proprietate asupra imobilului din CF Cluj, A+2, nr. top. x, constând din teren de 4.688 mp. şi hală de producţie, corp anexă - construcţie P - P+1 nivele, pe fundaţie de beton, zidărie fâşii BCA, planşeu beton armat, acoperiş terasă, compuse din: - la parter o hală de producţie, 2 grupuri sociale, 1 hol, 2 casa scării, 11 ateliere la etaj, o sală de curs, 2 casa scării, un coridor, 2 grupuri sociale (2 încăperi), 9 birouri.

Prin urmare, pârâta S.C. A. S.A. s-a intabulat în CF exact asupra imobilului pe care l-a cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 aprilie 2005 de BNP G.

Concluzionând, Curtea constată că reclamanta C. S.A. este proprietară tabulară asupra imobilelor revendicate, iar pârâta S.C. A. S.A. nu este proprietară tabulară asupra terenurilor şi construcţiilor revendicate de reclamantă.

Prin Raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert tehnic O. se atestă faptul că S.C. A. S.A., pe lângă terenul în suprafaţă de 4.688 mp., aferent parcelei cu nr. top. x, din CF, proprietatea sa, mai foloseşte şi suprafaţa de 916 mp. teren, care face parte din nr. cad. x, din CF, precum şi 523 mp., din imobilul cu nr. top x, y, din CF, proprietatea reclamantei S.C. C. S.A. Expertul precizează că cei 523 mp. reprezintă în fapt o parte din suprafaţa de teren aferentă construcţiei P+2E, ce face parte din imobilul cu nr. top x, y, din CF, proprietatea reclamantei S.C. C. S.A., şi că 110 mp. din această construcţie P+2E, proprietatea reclamantei, afectează o suprafaţă de 110 mp. din parcela cu nr. top x, din CF Cluj. Pârâta S.C. A. S.A. mai foloseşte şi 1.416 mp. din nr. top. x, y din CF, care este proprietatea tabulară a reclamantei.

Prin urmare, Curtea constată că s-a dovedit în cauză ocuparea de către pârâtă a imobilelor revendicate de reclamantă, imobile asupra cărora pârâta S.C. A. S.A. nu poate justifica un drept de proprietate.

Curtea mai reţine că reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtei la demolarea zidului despărţitor construit nelegal pe imobilul reclamantei, înscris în CF nr. cad. x sau, în caz de refuz, să fie autorizată reclamanta să demoleze acest zid pe cheltuiala pârâtei. Reclamanta nu a indicat în mod expres care ar fi temeiul juridic al acestei cereri, curtea apreciind că acesta ar putea fi dispoziţiile art. 1073, art. 1075, art. 1077 C. civ. vechi, dar este nefondat din următoarele considerente:

Din probe rezultă că acest zid despărţitor nu a fost edificat de către pârâta S.C. A. S.A. Din expertiza întocmită de expert P., rezultă faptul că suprafaţa din hală folosită de pârâta S.C. A. S.A., nu este delimitată de restul halei prin ziduri, ci s-a făcut o delimitare provizorie cu pereţi uşori şi provizorii (tablă, pal, etc.), practic fiind vorba despre un gard despărţitor care nu este executat pe toată înălţimea halei. Martorii audiaţi au învederat că zidul despărţitor a fost edificat în anul 1996, având înălţimea până la tavan, înlocuind zidul despărţitor construit în anul 1991 şi că la data la care pârâta S.C. A. S.A. a cumpărat imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 363 din 28 aprilie 2005, zidul despărţitor exista în incinta halei, deci nu a fost edificat de către pârâta S.C. A. S.A., ci de către S.C. E. S.A., devenită S.C. S.C. Ş. S.A.

Cu privire la petitele din cererea principală având ca obiect obligarea pârâtei la despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor revendicate, fiind dovedită ocuparea de către pârâta S.C. A. S.A. a acestora, instanţa de apel a apreciat că reclamanta este îndreptăţită a pretinde despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă de care a fost privată reclamanta, despăgubiri care pot fi acordate doar cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani reglementat de art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, prin raportare la data promovării cererii introductive de instanţă, 22.11.2010, adică despăgubiri pentru perioada 22.11.2007- 22.11.2010.

Reclamanta a depus la dosar mai multe contracte de închiriere comercială, pentru diferite imobile. Făcând o medie a acestor chirii, instanţa de apel a apreciat că o chirie de 2 euro/mp/lună este îndestulătoare şi acoperitoare pentru a compensa lipsa de folosinţă a reclamantei cu privire la imobilele revendicate. Astfel, pentru suprafaţa de 916 mp. construcţie hală şi suprafaţa de 523 mp. construcţie birouri, deci în total o suprafaţă de 1.439 mp. construcţie, reclamantei i se cuvine suma de 444.914,24 RON, cu titlu de despăgubiri (1.439 mp. x 2 euro/mp/lună = 2.877 euro/lună x 36 luni = 103.608 euro x 4,2957 RON/1 euro - acesta fiind cursul de schimb valutar leu/euro practicat de BNR la data introducerii cererii de chemare în judecată = 444.914,24 RON). Pentru terenul de 916 mp. de sub hală, reclamantei i se cuvin despăgubiri în sumă de 65.952 euro, în echivalent RON la cursul de schimb valutar leu/euro practicat de BNR la data introducerii cererii de chemare în judecată, de 4,2957 RON/1 euro, rezultând suma de 283.310 RON (916 mp. x 2 euro/mp/lună = 1.832 euro/lună x 36 luni = 65.952 euro x 4,2957 RON/1 euro = 283.310 RON).

Pe cale de consecinţă, Curtea a admis în parte acest petit.

Cu privire la petitul din cererea principală, privind rectificarea CF, nr. cad. x, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei S.C. A. S.A. din această CF, asupra casei scărilor aferentă construcţiei P+2E, înscrise în CF cu nr. top x şi nr. y, instanţa de apel a apreciat că acest petit nu este fondat, urmând să fie respins în întregime.

Reclamanta şi-a întemeiat cererea de rectificare de carte funciară pe prevederile art. 36 şi urm. din Legea nr. 7/1996. Potrivit art. 351 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, introdus prin Legea nr. 247/2005, în cazul în care cuprinsul cărţii funciare nu corespunde, în privinţa înscrierii, cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea sau, după caz, modificarea acesteia. Potrivit art. 36 din Legea nr. 7/1996, în redactarea în vigoare ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, şi art. 100 din Regulament, orice persoană poate cere rectificarea de cartea funciară, dacă înscrierea din cartea funciară nu este în concordanţă cu situaţia reală a imobilului. Dreptul de a cere rectificarea înscrierilor de carte funciară derivă din încălcarea unui drept real sau de creanţă, ori a unui alt drept vătămat prin înscriere şi, totodată, este o acţiune în realizare de drepturi.

În aceste condiţii, are calitate procesuală activă într-o acţiune în rectificarea înscrierilor de carte funciară, persoana care a avut un drept înscris în cartea funciară, persoana care are un drept înscris în cartea funciară, persoana care ar urma să aibă un drept înscris în cartea funciară, cel care nu a fost niciodată înscris în cartea funciară, omis de la înscrierea în cartea funciară, precum şi alte persoane, instituţii sau autorităţi publice (cum ar fi, de exemplu, art. III alin. (2) din Legea nr. 169/1997), care justifică un interes legitim.

Potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, modificată prin O.U.G. nr. 64/2010, aprobată prin Legea nr. 133/2012, înscrierile şi radierile efectuate în cărţile funciare nu pot fi rectificate decât pe baza hotărârii instanţei judecătoreşti definitive şi irevocabile sau pe cale amiabilă, în baza unei declaraţii date în formă autentică, de titularul tabular, respectiv, de titular, în baza unei documentaţii cadastrale.

Cazurile în care se poate solicita rectificarea unei cărţi funciare, sunt cele reglementate de art. 34 din Legea nr. 7/1996, în redactarea în vigoare la momentul promovării cererii de chemare în judecată, text legal care prevede că orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că: înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil, dreptul înscris a fost greşit calificat; nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea; înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanţă cu situaţia reală actuală a imobilului.

Pentru admisibilitatea unei acţiuni în rectificare de carte funciară, în condiţiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, este necesară existenţa, prealabil solicitării de rectificare de CF, a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care să se constate existenţa vreuneia din ipotezele menţionate de acest text legal, şi aceasta pentru că, de principiu, acţiunea în rectificare de CF este o acţiune subsidiară, subsecventă, care se grefează întotdeauna pe o acţiune principală, pentru constatarea nulităţii actului în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea etc.

Este adevărat că art. 33 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, în redactarea în vigoare la momentul promovării cererii de chemare în judecată, prevede că în cazul în care cuprinsul cărţii funciare nu corespunde, în privinţa înscrierii, cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificare sau, după caz, modificarea acesteia, dar nu este mai puţin adevărat că această rectificare ori modificare se poate face doar în condiţiile stipulate de art. 33 alin. (2), (3), (4), respectiv, art. 34 şi urm. din aceeaşi lege.

Reclamanta S.C. C. S.A. nu a solicitat rectificarea cărţii funciare pe motiv că ar fi prezentă vreuna din ipotezele reglementate de art. 34 din Legea nr. 7/1996 şi nici nu a solicitat pe cale principală anularea titlului în baza căruia pârâta S.C. A. S.A. şi-a intabulat în CF dreptul de proprietate asupra casei scărilor, deşi un atare demers ar fi fost necesar, dat fiind că acţiunea în rectificare de CF este o acţiune subsidiară, subsecventă, care se grefează întotdeauna pe o acţiune principală, pentru constatarea nulităţii actului în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea etc.

Astfel, în CF Cluj-Napoca, pârâta S.C. A. S.A. apare intabulată pe două "casa scărilor", aşa cum, de altfel, cele două case ale scărilor sunt menţionate şi în contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 aprilie 2005 de către BNP G., contract a cărui anulare parţială, cu privire la o casă a scărilor, nu s-a solicitat de către reclamantă.

Drept urmare, Curtea urmează să respingă petitul din cererea principală având ca obiect rectificarea de CF.

Cu privire la cheltuielile de judecată cuvenite reclamantei, faţă de soluţia de admitere a cererii principale, curtea de apel a reţinut că reclamanta este îndreptăţită, în limitele în care cererea sa a fost admisă, la a-i fi acordate cheltuieli de judecată aferente fondului şi apelului, respectiv suma de 44.789,28 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, din care 29.838,72 RON, taxă judiciară de timbru aferentă fondului cauzei; 15,6 RON, timbru judiciar aferent fondului cauzei; 14.919,36 RON, taxă judiciară de timbru aferentă apelului; 15,6 RON, timbru judiciar aferent apelului .

Cu privire la caracterul nefondat al petitelor din cererea reconvenţională, pentru ca solicitarea pârâtei S.C. A. S.A. de rectificare a cărţilor funciare să fie admisibilă, pârâta ar fi trebuit să dovedească că justifică un titlu de proprietate cu privire la suprafeţele care doresc să fie rectificate în plus în favoarea sa, respectiv, că reclamanta nu poate justifica şi nu justifică un titlu de proprietate asupra acestor suprafeţe.

Or, aşa cum rezultă din cărţile funciare al căror cuprins a fost pe larg evidenţiat cu ocazia analizării temeiniciei cererii principale, coroborate cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 aprilie 2005 de BNP G., încheiat în baza procesului-verbal de adjudecare nr. x din data de 22.04.2005 şi a caietului de sarcini întocmit cu acest prilej, pârâta S.C. A. S.A. a cumpărat doar şi exclusiv "întreg dreptul de proprietate asupra imobilului din CF Cluj, A+2, nr. top. 16337, constând din teren de 4.688 mp. şi hală de producţie, corp anexă - construcţie P - P+1 nivele, pe fundaţie de beton, zidărie fâşii BCA, planşeu beton armat, acoperiş terasă, compuse din: - la parter o hală de producţie, 2 grupuri sociale, 1 hol, 2 casa scării, 11 ateliere la etaj, o sală de curs, 2 casa scării, un coridor, 2 grupuri sociale (2 încăperi), 9 birouri".

Prin urmare, neputând justifica şi dovedi, în ceea ce o priveşte, existenţa unui titlu de proprietate pentru suprafeţele de teren în privinţa cărora doreşte rectificarea în plus, în favoarea sa, a cărţilor funciare, cererea pârâtei S.C. A. S.A., de rectificare a cărţilor funciare se impune a fi respinsă.

Pe de altă parte, nu este de ignorat nici faptul că acţiunea în rectificare de CF este o acţiune subsidiară, subsecventă, care se grefează întotdeauna pe o acţiune principală, pentru constatarea nulităţii actului în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea etc., ceea ce înseamnă că, pentru admisibilitatea cu succes a unei astfel de acţiuni ar fi fost necesar ca pârâta să solicite şi constatarea nulităţii titlului în baza căreia reclamanta este intabulată în CF.

Art. 89 alin. (6) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a Birourilor de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, aprobat prin Ordinul nr. 633/2006, prevede că "modificarea cărţii funciare nu se poate face decât la cererea titularului dreptului de proprietate, precum şi în baza actelor doveditoare (…)", iar conform art. 25 alin. (1) lit. d), "dacă diferenţa este mai mare de 5% (…), documentaţia aferentă cererii de rectificare de CF se respinge", rectificarea suprafeţei urmând să se facă prin alt act doveditor al dreptului de proprietate.

În cazul de faţă, suprafaţa cu privire la care pârâta doreşte a fi rectificate cărţile funciare - de la 4.688 mp. la 6.127 mp., de la 1.416 mp. la 893 mp., de la 27.363 mp. la 26.447 mp. -, depăşeşte cu mult cota de 5% din imobilele cu privire la care se solicită rectificarea, situaţie în care rectificarea de CF nu este posibilă fără existenţa prealabilă a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care să se fi constatat că înscrierea în CF a reclamantei nu mai este în concordanţă cu situaţia juridică reală a imobilelor, şi prin care titlul de proprietate al reclamantei, asupra acestor suprafeţe, să fi fost anulat. Pe de altă parte, rectificarea nu este posibilă fără dovedirea de către pârâta S.C. A. S.A. a dreptului său de proprietate asupra diferenţei de suprafaţă de teren de la 4.688 mp. la 6.127 mp., în privinţa căreia pârâta doreşte rectificarea în plus a cărţii sale funciare, deşi prin contractul autentic de vânzare-cumpărare pârâta a cumpărat doar 4.688 mp. teren.

Potrivit art. 34 pct. 4 din Legea nr. 7/1996, orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din CF, dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că înscrierea în CF nu mai este în concordanţă cu situaţia juridică reală a imobilului. Principiul publicităţii materiale sau principiul forţei probante absolute a înscrierii în CF se aplică înscrierilor privitoare la întinderea terenului, doar sub condiţia dovedirii de către partea care se prevalează de acest principiu a titlului său de proprietate asupra respectivei întinderi de teren.

Acţiunea în rectificare de CF este o acţiune în realizare de drepturi, întrucât titularul acestei acţiuni urmăreşte ca instanţa să dispună, în contradictoriu cu pârâtul, radierea sau îndreptarea cuprinsului cărţii funciare, fie în scopul restabilirii situaţiei tabulare anterioare înscrierii inexacte, fie în vederea înlocuirii unei înscrieri nevalabile sau inexacte cu o înscriere valabilă sau conformă situaţiei juridice reale.

Constatându-se că în cauză aceste cerinţe nu sunt îndeplinite în ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. A. S.A., şi că, pe cale de consecinţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 34 pct. 4 din Legea nr. 7/1996, pe care pârâta şi-a întemeiat cerere reconvenţională în rectificare de CF, Curtea urmează să respingă petitele din cererea reconvenţională având ca obiect rectificarea cărţilor funciare.

Cu privire la petitul din cererea reconvenţională având ca obiect servitutea de trecere auto, instanţa de fond a reţinut că argumentele de fapt pentru care pârâta S.C. A. S.A. a solicitat stabilirea unei servituţi de trecere auto sunt întemeiate pe considerentul că "ieşirea laterală din hală este impracticabilă dacă nu se permite trecerea peste imobilul intimatei reclamante". Dar, la momentul la care pârâta S.C. A. S.A. a încheiat contractul de vânzare-cumpărare erau în vigoare dispoziţiile vechiul C. civ. Român, astfel încât, temeinicia petitului având ca obiect servitutea de trecere auto trebuie analizată prin raportare la dispoziţiile acestui Cod, respectiv art. 616 - 619.

Potrivit art. 616 C. civ., proprietarul al cărui loc este înfundat, adică nu are ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe terenul vecinului său, pentru a-şi putea folosi propriul fond, având îndatorirea de a-l despăgubi pentru pagubele ce i le-ar cauza, trecerea trebuind să se facă pe calea cea mai scurtă de ieşire la drumul public şi prin locul ce ar pricinui cea mai mică pagubă proprietarul fondului aservit. Practica judiciară a lărgit noţiunea de loc înfundat, statuând că art. 616 C. civ. se referă, nu numai la imposibilitatea absolută de a ieşi la calea publică, ci şi la acele situaţii în care, deşi există o astfel de ieşire, ea prezintă inconveniente grave sau poate fi periculoasă pentru proprietarul fondului dominant şi că ori de câte ori există ieşire la calea publică pe un drum care este impracticabil, dar care poate deveni practicabil cu anumite cheltuieli, art. 616 C. civ. nu-şi găseşte aplicarea. Însă, pentru a da naştere la un drept de trecere, lipsa ieşirii la calea publică trebuie să fie străină de conduita proprietarului locului înfundat.

În speţă, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 363 din 28 aprilie 2005, nu s-a făcut menţiunea că acest imobil ar fi loc înfundat, dar s-a precizat faptul că, cumpărătorul "se obligă să asigure dreptul de servitute celorlalţi proprietari de pe platformă, la căile de acces, căi ferate uzinale şi accesul la instalaţiile de transport energie, apă (…)", clauză contractuală care poate fi interpretată, conform art. 977 şi următoarele C. civ. Vechi, în sensul în care cumpărătoarea este cea care deţine căile de acces cu privire la care s-a obligat prin contract să asigure dreptul de servitute celorlalţi proprietari de pe platformă. De altfel, pârâta nu a susţinut că ea nu ar avea acces la calea publică, ci a susţinut constant că manevrele de ieşire a TIR-urilor, cu spatele, din hala sa, sunt îngreunate de spaţiul existent lângă hală şi că aceste manevre ar fi mult uşurate dacă, în baza acestei servituţi de trecere auto pe care o pretinde pârâta prin cererea sa reconvenţională, s-ar permite TIR-urilor să efectueze manevre peste terenul reclamantei.

Or, Curtea constată că motivul pentru care pârâta solicită instituirea acestei servituţi de trecere auto nu se încadrează în dispoziţiile art. 616 C. civ. încât soluţia primei instanţe, de respingere a cererii reconvenţionale, este legală şi temeinică, impunându-se a fi menţinută ca atare.

Cererea de intervenţie accesorie şi apelul intervenientei accesorii.

Potrivit art. 49 alin. (3) C. proc. civ. intervenţia este în interesul uneia dintre părţi când sprijină numai apărarea acesteia, ea având natura juridică a unei simple apărări, încât apelul făcut de cel care intervine în interesul uneia din părţi trebuie să cuprindă aceleaşi susţineri ca şi cele făcute de partea în favoarea căreia intervenientul accesoriu a intervenit. Prin propriul apel, intervenienta accesorie a solicitat respingerea cererii principale şi admiterea cererii reconvenţionale încât se va respinge ca nefondat apelul intervenientei accesorii.

Pârâtei i s-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în sumă de 8.500 RON, reprezentând onorariu avocaţial, aferent redactării întâmpinării la apelul reclamantei, motivat pe faptul că apelul reclamantei a fost admis în parte, iar acţiunea reclamantei a fost admisă în proporţie covârşitoare iar pârâta nu a defalcat acest onorariu prin raportare distinctă la fiecare din petitele cererii principale.

Cererea de completare a deciziei.

Prin cererea din 06.03.2017, reclamanta apelantă C. S.A. a solicitat completarea deciziei civile nr. 168/A/22.02.2017 în sensul de a se pronunţa şi asupra petitului referitor la despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor proprietatea reclamantei şi folosite de pârâtă, constând în echivalentul unei chirii lunare de 14 RON/mp, fără TVA, pentru teren şi Hală de producţie şi de 20 RON/mp fără TVA, pentru spaţii birouri, până la predarea efectivă a bunurilor, susţinându-se că instanţa a omis să se pronunţe asupra acestui petit, situaţie în raport de care sunt aplicabile prevederile art. 2812 C. proc. civ.

Instanţa de apel a apreciat cererea întemeiată, prin prisma art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., reţinând că prin cererea introductivă reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune având ca obiect, printre altele, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în valoare totală de 1.048.772,16 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor proprietatea ei şi folosite de pârâtă, constând în echivalentul chiriei pe ultimii trei ani după cum urmează: pentru teren şi hală de producţie - chirie de 14 RON/mp fără TVA, în total 581.837,76 RON cu TVA inclus; pentru spaţii birouri - chirie de 20 RON/mp fără TVA, în total 466.934,4 RON cu TVA inclus, calculate începând cu luna noiembrie 2007 şi până în luna noiembrie 2010; obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale calculate asupra sumei de 1.048.772,16 RON începând cu data introducerii acţiunii şi până la achitarea efectivă a acestei sume; obligarea pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor constând în echivalentul unei chirii de 14 RON/mp fără TVA pentru teren şi hală de producţie şi de 20 RON/mp fără TVA pentru spaţii birouri, până la predarea efectivă a spaţiilor ocupate abuziv de pârâtă.

Prin memoriul de apel formulat în termen legal, reclamanta apelantă a solicitat, printre altele, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în valoare totală de 1.048.772,16 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor proprietatea ei şi folosite de pârâtă, constând în echivalentul chiriei pe ultimii trei ani după cum urmează: pentru teren şi hală de producţie - chirie de 14 RON/mp fără TVA, în total 581.837,76 RON cu TVA inclus; pentru spaţii birouri - chirie de 20 RON/mp fără TVA, în total 466.934,4 RON cu TVA inclus, calculate începând cu luna noiembrie 2007 şi până în luna noiembrie 2010; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculată asupra sumei de 1.048.772,16 RON începând cu data introducerii acţiunii şi până la achitarea efectivă; obligarea pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor constând în echivalentul unei chirii de 14 RON/mp fără TVA pentru teren şi hală de producţie şi de 20 RON/mp fără TVA pentru spaţii birouri, până la predarea efectivă a spaţiilor ocupate abuziv de pârâtă.

A reţinut că, prin decizia civilă nr. 168/A din 22.02.2017, a cărei completare se solicită, instanţa a omis să se pronunţe asupra petitului de acordare a despăgubirilor până la predarea efectivă a spaţiilor ocupate abuziv de pârâtă şi că nu poate fi împărtăşită susţinerea intimatei, în sensul că, prin dispoziţia din decizie referitoare la "menţinerea restului dispoziţiilor din sentinţa apelată" practic s-ar fi menţinut implicit şi inclusiv respingerea petitului 6, având ca obiect acordarea despăgubirilor până la predarea efectivă a spaţiilor ocupate abuziv de pârâtă, câtă vreme în dispozitivul deciziei nr. 168/A din 22.02.2017 se precizează în mod expres care anume petite din cererea principală se resping, şi anume, se resping:

" petitele din cererea principală având ca obiect: obligarea pârâtei S.C. "A." S.A. să demoleze zidul despărţitor construit pe imobilul din CF Cluj, nr. cad. x; rectificarea CF Cluj (devenită după conversia pe hârtie CF Cluj), nr. top/cad. 16337, cu privire la casa scărilor aferentă construcţiei P+2E, evidenţiată în CF Cluj, nr. top. x, y. Nefondată este şi susţinerea că cererea de completare ar fi inadmisibilă întrucât s-ar completa nu doar dispozitivul deciziei, ci şi considerentele acesteia, întrucât în procedura completării hotărârii întemeiată pe dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., se va completa atât dispozitivul hotărârii, cât şi considerentele acesteia, cu argumentele de fapt şi de drept care fundamentează soluţia de completare a hotărârii. A fost respinsă ca nefondată şi susţinerea pârâtei, în sensul că acest petit nu ar fi fost legal timbrat, în condiţiile în care, la momentul înregistrării cererii introductive de instanţă nu se putea şti când anume ar fi urmat ca pârâta să-i predea reclamantei spaţiile revendicate, motiv pentru care, la acel moment nici nu se putea preciza cuantumul despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada cuprinsă între momentul introduceri cererii de chemare în judecată şi momentul predării efective a acestor spaţii. Aceasta este şi motivul pentru care, de principiu, un astfel de petit este calificat în jurisprudenţă ca un petit în obligaţia de a face, timbrat cu taxă judiciară de timbru în cuantum fix. Or, la fondul cauzei şi mai apoi în apel, s-a dispus în acest sens cu privire la timbrarea acestui petit, neimpunându-se timbrarea la valoare, aşa cum nefondat susţine pârâta intimată.

Constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2812 C. proc. civ., prin hotărârea de completare a dispozitivului, din data de 5 aprilie 2017, Curtea a admis cererea de completare, pârâta fiind obligată la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor până la predarea efectivă a acestora. Reţinând ca fiind incidente dispoziţiile art. 480 C. civ., reclamanta, în calitatea sa de proprietar, are dreptul de a se bucura şi dispune de bunurile revendicate în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege, iar în cazul în care este lipsită de posesia şi folosinţa acestor bunuri are dreptul la fructele civile ale bunului, în conformitate cu art. 483 şi urm. C. civ.

Recursul şi considerentele instanţei de recurs:

Împotriva deciziei civile nr. 168/A din 22 februarie 2017 şi a hotărârii de completare a dispozitivului acestei decizii, din Camera de Consiliu de la 5 aprilie 2017 a declarat recurs pârâta S.C. A. S.A.

În recursul exercitat împotriva deciziei civile nr. 168/A din 22 februarie 2017, recurenta pârâtă a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 şi ale art. 312 alin. (3) C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi, în principal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, iar în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului său, respingerii apelului declarat de S.C. C. S.A. şi modificării în parte a sentinţei civile nr. 360/2016, pronunţată de Tribunalul Cluj, în sensul admiterii cererii reconvenţionale.

Susţine că prin decizia civilă nr. 168/A din 22 februarie 2017, instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut şi mai mult decât s-a cerut, motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Prin acţiunea introductivă (petitul nr. 4 al acesteia), şi apoi prin apel, reclamanta a solicitat obligarea la plata despăgubirilor de 14 RON/mp, pentru suprafaţa de 916 mp hală şi teren, reprezentând lipsă de folosinţă iar instanţa de apel, în mod nelegal, a acordat mai mult decât s-a solicitat, adică a acordat despăgubiri pentru o suprafaţă dublata de 1.832 mp, respectiv pentru 916 mp hala şi 916 mp teren. Practic s-a dispus obligarea la plata de două ori a acestor despăgubiri, distinct o dată pentru teren în suprafaţă de 916 mp şi separat, a doua oară, pentru construcţie în suprafaţă de 916 mp. Pe cale de consecinţă şi sumele acordate au fost dublate în mod nelegal. Susţine că suprafaţa de teren de 916 mp revendicată este suprafaţa de sub hala care nu poate să aibă o altă destinaţie sau folosinţă. Acesta a fost şi motivul pentru care C. a solicitat despăgubiri echivalente contravalorii lipsei de folosinţă pentru întregul imobil, hala cu teren aferent, întrucât pentru teren nu se justifica o folosinţa separată.

Recurenta mai critică decizia arătând că aceasta cuprinde o motivare insuficientă şi motive contradictorii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 coroborat cu art. 261 pct. 1 C. proc. civ. Potrivit textelor, exigenţa motivării impune prezentarea coerentă şi efectivă a examenului critic al magistratului de natură să susţină rezultatul deliberării, dar şi concordanţa argumentelor cu aspectele deduse judecăţii de către parte. Un litigiu finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeana privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul pârţilor de a fi în mod corect examinate cererile lor de către instanţa de judecată. Cu alte cuvinte, se reţine în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României). Totodată, aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "obligaţia de motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale care, prin conţinutul lor, sunt susceptibile să influenţeze soluţia.

Recurenta pârâtă susţine că a opus acţiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., dreptul său de proprietate asupra imobilelor revendicate, drept de proprietate care nu a fost analizat de instanţă şi nu a făcut obiectul motivării sentinţei, critică care se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7. Instanţa de apel s-a limitat la analizarea cauzei strict prin prisma situaţiei de carte funciară. Mai mult, cu toate că instanţa de fond a constatat erorile de întabulare şi situaţia eronată în ce priveşte cărţile funciare, fapt care a intrat în autoritatea lucrului judecat câtă vreme S.C. C. S.A. nu a apelat hotărârea instanţei de fond sub acest aspect, instanţa de apel nu a cercetat şi nu a dat eficienţă acestei dezlegări.

Expunând modul de dobândire a imobilelor în litigiu, recurenta pârâtă susţine că instanţa de apel s-a limitat în a analiza doar situaţia de CF, a refuzat să analizeze probele, motivele şi însăşi titlul şi modul de dobândire al proprietăţii, care au stat la baza înscrierilor în cartea funciară în ce priveşte drepturile tabulare ale ERS-ului. S-a depus la dosarul cauzei copia dosarului de la OCPI Cluj-Napoca, privind prima întabulare a ERS în cartea funciară, respectiv o parte din documentaţia pentru intabularea terenurilor şi construcţiilor S.C.

E. S.A. întocmită de S.C. Q. S.A. în noiembrie 1994, inclusiv protocolul din 29.02.1991 dintre S.C. E. S.A. şi S.C. Ş. S.A., prin care ERS-ului i-a revenit activul cu numărul de inventar 100.100, adjudecat ulterior de S.C. A. S.A. la licitaţie. Tot din documentaţia de intabulare a făcut parte şi Certificatul de Atestare a dreptului de Proprietate în favoarea S.C. E. S.A. eliberat de Ministerul Industriilor. Din tabelul centralizator cu proprietăţile S.C. E. S.A., cuprins în documentaţia care a stat la baza emiterii certificatului de atestare, la poziţia 1 apare Amplasamentul nr. 1 - Incinta propriu zisă B-dul Muncii, cu suprafaţa în exclusivitate de 218.993 mp.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra probei testimoniale administrate cu privire la modul în care s-a făcut împărţirea patrimoniului fostei unităţi de stat; asupra erorilor de natură tehnică existente în cărţile funciare ale celor două societăţi şi nu a dat o dezlegare acestora, erori care în mod evident afectează întinderea dreptului de proprietate a fiecărei societăţi. Iniţial, S.C. C. S.A. şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în baza încheierii de CF, în CF x.

Potrivit acestei întabulări, C. a dobândit dreptul de proprietate asupra unor construcţii cu suprafaţa construită totală de 56.689 mp. Prin documentaţia de dezmembrare (nr. 9/2000 întocmită de S.C. R. S.R.L. şi înscrisă în CF Cluj cu încheierea x, y) intimata C. S.A. în mod unilateral dezmembrează construcţia cu suprafaţa construită totală de 56.689 mp în 16 imobile cu număr topo noi, şi ajunge în mod eronat, nereal şi nejustificat la o suprafaţă construită totală însumată de 63.127 mp, deci eu 6.438 mp mai mult decât aveau iniţial.

Eroarea de intabutare în favoarea C. este evidentă, palpabilă şi de netăgăduit. În baza acestui excedent de suprafaţă construită de 6.438 mp intabulata în mod eronat, reclamanta C. revendică suprafeţele de hală şi din clădirea administrativă de la A. S.A., în anul 2008, ulterior cumpărării de către subscrisa a imobilelor ce fac obiectul prezentei cauze. Reclamanta S.C. C. S.A., în mod unilateral, din nou întocmeşte o documentaţie cadastrală prin care cuprinde în interiorul perimetrului acesteia, suprafeţe de teren şi de construcţii (hală+clădire administrativă) pe care nu le-a avut niciodată în patrimoniu şi nu le-a deţinut niciodată în proprietate şi folosinţă, acestea fiind deţinute în proprietate şi folosinţă de S.C.

A. S.A. la data întocmirii documentaţiei cadastrale. Instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat de ce nu a luat în considerare raportul de expertiză şi completările la raport făcute de dl. expert O., care a constatat aceste erori existente în cărţile funciare.

Susţine că neanalizarea de către instanţa de apel a tuturor motivelor, apărărilor şi probelor invocate a avut drept consecinţă stabilirea unei stări de fapt diferită de realitate şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care nu reflectă adevărul în speţă, invocând jurisprudenţa ICCJ şi CEDO.

Recurenta pârâtă invocă şi faptul că nu i-a fost respectat dreptul la un proces echitabil, prin refuzul instanţei de apel de a analiza dreptul său de proprietate şi întinderea acestuia precum şi toate apărările şi probele administrate.

Instanţa de apel nu a făcut verificarea stării de fapt, iar înscrierile din cartea funciară nu au la bază acte a căror descriere a proprietăţilor şi a întinderii acestora să fie neechivoce. Astfel, situaţia de fapt dedusă judecăţii, nu a fost pe deplin stabilită, hotărârea din apel fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ. care consacră caracterul devolutiv al căii de atac. Or, probele au răsturnat prezumţia relativă de proprietate, prezumţie pe baza căreia instanţa de apel şi-a fundamentat hotărârea. Menţionarea eronată a întinderii dreptului de proprietate în CF, dobândit de S.C. E. S.A., în baza Legii nr. 15/1990 şi în urma divizării în anul 1991 a fostului S.C. S. S.A. din Cluj-Napoca, nu impietează asupra existenţei dreptului în patrimoniul acestuia, întrucât aceasta a dobândit un drept de proprietate în baza legii, ca o excepţie de la principiul efectului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară.

Tot în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. pen.civilă, recurenta învederează faptul că hotărârea recurată conţine motive contradictorii. Motivele care au stat la baza admiterii capetelor de cerere reprezentând revendicare şi despăgubiri sunt total contradictorii. Instanţa de apel, deşi obligă la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a unor construcţii şi la plata c/v lipsei de folosinţă a acestor construcţii, în motivare reţine şi face referire la o suprafaţă de 523 mp teren, nicidecum la vreo suprafaţă de construcţii ocupată de S.C. A. S.A. din clădirea administrativă, pentru ca aceasta să poate fi obligată să o lase în proprietatea şi posesia reclamantei. Raportul de expertiză tehnică judiciară la care face trimitere instanţa se referă doar la situaţia terenului de 523 mp, pe care expertul îl identifică ca fiind în folosinţa comună a celor două societăţi, şi că nu lipseşte din posesia reclamantei, raportat la faptul că o porţiune din clădirea administrativă este repartizată în proprietatea părţilor în mod întrepătruns şi la faptul că subscrisa A. S.A. deţine o suprafaţă de 110 mp teren sub porţiunea de clădire P+2E. Cu privire la construcţiile administrative, expertul a concluzionat că nu poate verifica dacă folosinţa actuală a construcţiilor corespunde cu situaţia înscrisă în cartea funciară

Astfel, hotărârea atacată apare ca fiind cel puţin nemotivată sub aspectul admiterii celor două capete de cerere, şi mai mult, că motivele reţinute sunt în contradicţie cu dispozitivul, ceea ce justifică casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în apel - sub toate aspectele cu care a fost investită, în raport de specificul şi complexitatea litigiului.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat şi calificat greşit obiectul dedus judecăţii, atât în ceea ce priveşte acţiunea principală cât şi acţiunea reconvenţională.

În ce priveşte petitul de revendicare din acţiunea principală, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ., instanţa, în apel, recalifică acţiunea ca fiind una în revendicare specială întemeiată pe Legea nr. 7/1996, şi pe cale de consecinţă a pronunţat o hotărâre nelegală. În ce priveşte cererea reconvenţională care a avut ca obiect rectificarea cărţii funciare prin îndreptarea erorilor de natură tehnică, fiind o cerere de sine stătătoare, necondiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare care să constate ivirea unei situaţii care o justifică, instanţa de apel, în mod nelegal a recalificat cererea reconvenţională ca fiind una în rectificare pentru lipsă de titlu, subsecventă unei acţiuni principale. În acest sens, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2279/2004 statuează că, în cazul rectificărilor înscrierilor de carte financiară care nu mai sunt în concordanţă cu situaţia reală, actuală a imobilului, reglementată generic prin art. 36 pct. 4 din Legea nr. 7/1996, acestea sunt susceptibile de soluţionare numai prin rectificare, acţiunea în rectificare fiind una în realizare de drepturi. Acţiunea în rectificare are caracter principal în acest caz, fără a fi condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare.

Deşi instanţa de fond a cercetat erorile de întabulare şi le-a reţinut prin hotărârea pronunţată (pagina 10 din considerentele sentinţei civile "instanţa apreciază că în mod greşit reclamanta s-a intabulat asupra suprafeţei de 916 mp şi că pârâta nu şi-a extins folosinţa fără drept asupra acestor suprafeţe") nu le-a dat eficienţă juridică, iar instanţa de apel, mergând pe calificarea greşită a obiectului dedus judecăţii, nu a mai analizat motivul de apel referitor la îndreptarea erorilor de natură tehnică.

În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 480 C. civ., Legii nr. 15/1990, Legii nr. 7/1996 şi Decretului nr. 167/1958.

Instanţa de apel, în motivarea hotărârii, arată că titlul pârâtei de proprietate nu trebuia analizat prin prisma art. 480 C. civ., având în vedere că subscrisa "nu am investit instanţa cu o acţiune în revendicarea imobilelor" (pag. 26, alin. (3) din hotărâre).

Din însăşi definiţia acţiunii în revendicare, instanţa reţine că acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, dar omite să dea eficienţă dispoziţiei legale în sensul că acţiunea în revendicare poate fi promovată doar de acel proprietar care nu se află în posesia bunului său, or bunul este în folosinţa sa de mai bine 12 ani.

Instanţa de apel însă, conform doctrinei şi practicii judiciare, este datoare să analizeze dreptul de proprietate al fiecărei părţi. Doar atunci când posesorul pârât nu afirmă sau nu opune vreun drept de proprietate asupra imobilului se poate recurge la limitarea analizării doar a folosinţei bunului de către pârât, şi nu a dreptului de proprietate al acestuia. Arată că a opus dreptului de proprietate al reclamantei, dreptul său de proprietate dobândit prin adjudecare la licitaţie de la o persoană juridică care la rândul său a dobândit dreptul de proprietate în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat.

Curtea de apel s-a limitat la enunţarea unui text de lege fără a-l corobora cu situaţia de fapt dedusă judecăţii şi cu probatoriul administrat în dosar, respectiv fără a cerceta şi compara titlurile privind dreptul de proprietate asupra imobilului, analizând cererea în revendicare "strict prin raportare Ia cărţile funciare, întrucât imobilele litigioase sunt amplasate într-o zonă de carte funciară", raportându-se doar la prezumţia legală de proprietate prevăzută de Legea nr. 7/1996. Or, prezumţia relativă de proprietate a fost răsturnată încât instanţa de apel era obligată să cerceteze dreptul său de proprietate opus dreptului de proprietate al reclamantei S.C. C. S.A. prin compararea titlurilor părţilor.

De asemenea, instanţa de apel face o greşită a aplicare a legii în cauză, considerând că sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi pe cale de consecinţă obligă la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, aferentă perioadei 22.11.2007-22.11.2010, anterioară chemării sale în judecată, deşi era posesor de bună credinţă şi nu a fost pusă în întârziere în conformitate cu art. 1079 C. civ. vechi pentru a se putea pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă de la data punerii în întârziere. Astfel, este nelegală obligaţia stabilită prin decizia instanţei de apel de a achita despăgubiri pentru lipsa de folosinţă aferentă unei perioade anterioare punerii noastre în întârziere prin formularea cererii de chemare în judecată.

Recurenta mai arată că instanţa de apel face o greşită aplicare a legii atunci când acordă aceste despăgubiri fără a aplica principiul bunei-credinţe, în sensul că dacă posesorul a fost de bună credinţă, despăgubirile nu se pot datora înainte de data introducerii cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care chiar şi instanţa de fond a constatat şi reţinut că nu deţinem fără drept imobilul din litigiu.

Cu privire la petitele cererii reconvenţionale, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 7/1996, potrivit cărora orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă înscrierea nu este în concordanţă eu situaţia reală a imobilului.

Rectificarea cărţii funciare intervine atunci când există o nepotrivire sau discordanţă între cuprinsul cărţii funciare şi situaţia juridică reală, cu scopul de a se restabili echilibrul între ceea ce exista în realitate şi ceea ce apare în evidenţa imobiliară. Rectificarea vizează astfel înscrieri şi menţiuni referitoare la starea juridica a imobilului, putând fi cerută de orice persoană interesata. Prevederile art. 34 din Legea nr. 7/1996 reprezintă dreptul comun în materie de rectificare, indiferent de natura înscrierii (intabulare, înscriere provizorie, notare). Astfel, orice înscriere în cartea funciară trebuie să reflecte în mod constant situaţia juridică reală a imobilului în scopul protejării titularului înscrierii precum şi a eventualilor terţi dobânditori.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 274 C. proc. civ. arătând că, prin decizia civilă nr. 168/A, a fost obligată la achitarea sumei de 14.919,36 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în taxă judiciară de timbru, în condiţiile în care apelanta C. S.A. nu a achitat această taxa stabilită în sarcina sa de către Curtea de Apel Cluj, taxa fiind achitată de S.C. C. S.R.L., care nu a declarat apel, nu a deţinut calitatea de reclamantă, nu a emis vreo pretenţie, având doar calitatea de pârâtă în cererea reconvenţională.

Recurenta a depus şi o completare a motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., completare în care a detaliat amănunţit situaţia de fapt şi probatoriul administrat precum şi considerentele instanţei de apel. Ca aspecte de nelegalitate invocate în acestă completare se reţin următoarele:

Recurenta susţine că hotărârea atacată este dată cu încălcarea principiului disponibilităţii, a principiului contradictorialităţii, a principiului dreptului la apărare şi cu aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte soluţia de admitere a capetelor de cerere privind revendicarea şi obligarea la plata sumelor reprezentând lipsa de folosinţa pentru perioada 2007-2010, precum şi a dobânzii legale.

Reluând situaţia de fapt, prin prisma probelor administrate, arată că potrivit art. 480 C. civ. acţiunea în revendicare reprezintă acţiunea aflată la îndemâna proprietarului bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care deţine bunul respectiv, fără drept, astfel de acţiune fiind formulată de către reclamantă şi din aceasta perspectivă urmează a fi analizată situaţia juridică a suprafeţelor revendicate. Cu alte cuvinte, instanţa trebuia să verifice dacă reclamantul care revendică imobilul este proprietarul bunului revendicat, dar nu are posesia acestuia, respectiv, dacă posesia este sau nu exercitata de pârât, care însă, nu deţine un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat. Instanţa de apel în mod nelegal şi-a întemeiat soluţia de admitere a capătului de cerere privind revendicarea pe dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 7/1996 în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, şi nu pe dispoziţiile art. 480 C. civ. astfel cum a fost învestită, fără a pune în discuţie, în contradictoriu, schimbarea temeiului de drept al cererii.

Între acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile C. civ. şi acţiunea în revendicare tabulară există diferenţe importante sub regim probator, respectiv, în cazul acţiunii în revendicare întemeiata pe dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 7/1996 operează prezumţia de proprietate în favoarea persoanei înscrise în CF ca proprietar al imobilul supus revendicării, revenind astfel pârâtului sarcina de a răsturna acesta prezumţie, în timp ce, în cazul acţiunii în revendicare de drept comun, reclamantul trebuie sa facă dovada calităţii sale de proprietar, precum şi dovada transmiterii dreptului de proprietate de la autorii săi pană la sine, precum şi a faptului că pârâtul posedă sau foloseşte imobilul revendicat, fără drept.

Or, în prezenta cauză, reclamanta şi-a întemeiat cererea în revendicare exclusiv pe dispoziţiile C. civ., situaţie în care trebuie, pentru a avea câştig de cauza, să justifice calitatea sa de proprietar asupra imobilelor revendicate. În mod corect, prima instanţa, analizând pretenţiile deduse judecăţii prin raportare la dispoziţiile art. 480 C. civ., a reţinut ca o astfel de dovada nu s-a efectuat, motiv pentru care a respins cererea de revendicare a reclamantei. Instanţa de apel în mod eronat a apreciat că imobilul, fiind situat într-o zona de carte funciară şi pentru că acesta este înscris în cartea funciară, nu se impune a se compara titlurile, ci numai verificarea ca dreptul de proprietate al reclamantei să fie înscris în cartea funciara, cu atât mai mult cu cât, prin cererea reconvenţională se critică tocmai cuprinsul cărţii funciare care nu corespunde, în privinţa înscrierii, cu situaţia juridică reală, impunându-se înlăturarea inexactităţilor şi corelarea înscrierii în CF cu situaţia juridică reală a drepturilor ce formează obiectul înscrierii, în condiţiile reglementate de prevederile art. 34 alin. (4) din Legea nr. 7/1996.

De asemenea, instanţa în mod greşit a statuat că nu se impunea a se face compararea de titluri câtă vreme nu a fost investită cu o cerere în revendicare pe cale reconvenţională, deoarece, compararea de titluri s-a impus, prin doctrina şi în practica instanţelor, ca soluţie pentru tranşarea litigiului privind dreptul de proprietate, în favoarea uneia sau alteia dintre părţi în situaţia în care ambele deţin un titlu de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, fiind suficient ca numai una dintre părţi să investească instanţa cu acţiune în revendicare.

Însăşi instanţa retine, din probatoriul administrat, că exista erori în ceea ce priveşte înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei în cartea funciară, însă decide să dea eficienţă prezumţiei de proprietate instituite de prevederile art. 30 din Legea nr. 7/1996.

În aceste condiţii, instanţa de apel a nesocotit principiul disponibilităţi conform căruia părţile sunt cele care stabilesc obiectul procesului-dreptul material, cadrul procesual, valoarea pretenţiilor precum şi mijloacele procesuale de apărare a acestui drept.

Este adevărat că instanţa nu este ţinută de temeiul juridic al cererii însă, dacă apreciază că se impune schimbarea calificării juridice pe care reclamantul a dat-o cererii, acest aspect trebuie pus obligatoriu în discuţia pârtilor, în caz contrar, se încalcă atât principiul disponibilităţii, cât şi principiul contradictorialităţii.

Contradictorialitatea presupune dreptul părtilor de a face cereri, de a propune şi a administra probe, de a pune concluzii cu privire la toate problemele de fapt şi de drept care interesează în soluţionarea cauzei. Instanţa este obligata sa îşi întemeieze hotărârea numai pe acele elemente care au format obiectul dezbaterilor contradictorii.

Principiul contradictorialităţii este o garanţie a dreptului la apărare, recunoscut atât la nivel naţional, cat şi convenţional, prin art. 6 al CEDO, iar încălcarea principiului contradictorialităţii are ca şi consecinţă imediată nesocotirea dreptului la apărare.

Or, în cauză, instanţa de apel, dând eficienţă prevederilor art. 30 din Legea nr. 7/1996, a lipsit pârâta de posibilitatea de a formula apărări şi de a propune probe în vederea răsturnării prezumţiei de proprietate a reclamantei intimate. Mai mult, alegând acest temei de drept, instanţa de apel nu a mai analizat şi nu a răspuns argumentelor susţinute în apărare şi de materialul probator în privinţa erorilor existente în legătură cu înscrierea dreptului de proprietate al intimatei reclamante în cartea funciară. Analiza asupra dreptului de proprietate cu privire la imobilele revendicate în condiţiile stabilite de prevederile art. 480 C. civ. ar fi determinat o soluţie diametral opusa soluţiei instanţei de apel.

Mai arată că admiterea capătului de cerere privind revendicarea a determinat admiterea capătului de cerere privind obligarea la plata contravalorii lipsei de folosinţa pentru perioada 2007-2010 şi a dobânzii legale aferente.

Cu privire la acest din urma capăt de cerere, susţine că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, având în vedere că reclamanta a solicitat obligarea la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţa a unei suprafeţe totale de 1.439 mp (916 mp teren şi hala de producţie, respectiv 523 mp construcţie birouri), iar, Curtea de Apel stabilind ca 2 euro/mp/lună este îndestulător şi acoperitor pentru a compensa lipsa de folosinţă a intimatei reclamante cu privire la imobilele revendicate, obligă la plata de despăgubiri pentru o suprafaţa de 2.355 mp (916 mp construcţie hală şi 523 mp construcţie birouri, precum şi 916 mp teren de sub hală).

Recurenta pârâtă a solicitat în dovedirea recursului încuviinţarea administrării probei cu înscrisuri.

În recursul exercitat împotriva hotărârii de completare a dispozitivului deciziei, pronunţată la 5 aprilie 2017, recurenta pârâtă a invocat critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 şi ale art. 312 alin. (3) C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate şi respingerea cererii de completare a dispozitivului, în principal ca inadmisibilă iar în subsidiar ca neîntemeiată.

Recurenta apreciază că instanţa de judecată nu a fost legal sesizată cu cererea de acordare a despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor până la predarea efectivă, încât hotărârea atacată este nelegală. Arată că Tribunalul Cluj, ca instanţă de fond, a obligat-o pe reclamantă la plata unei taxe de timbru în cuantumul căreia petitul nr. 6 nu a fost luat în considerare, instanţa neconsiderându-se sesizată cu acest petit. Acest aspect a fost confirmat de susţinerile reclamantei în cadrul dezbaterilor cererii de completare a dispozitivului cu admiterea acestui petit (pag. 3 din Hotărârea de Completare), care a recunoscut că nu a timbrat acest petit şi, implicit, că nici nu a sesizat legal instanţa de judecată cu acesta. Reclamanta apelantă nu a înţeles să sesizeze instanţa de apel cu critici împotriva soluţiei de respingere a acestui petit, netimbrându-l, iar instanţa de judecată în apel nu i-a pus în vedere să timbreze, neconsiderându-se legal sesizată.

Susţine că instanţa de judecată a avut în vedere petitul nr. 6 din acţiune ca un petit generic, prin care se solicită obligarea la plata unor despăgubiri generale, evazive, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, fără a avea o dată determinată de începere a lipsei de folosinţă pentru care se solicită despăgubiri şi un moment final determinat.

Mai artă că prin instituţia completării dispozitivului legiuitorul a urmărit să asigure celeritatea în soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor, evitând exercitarea unei căi de atac pentru repararea omisiunii instanţei atunci când aceasta priveşte erori materiale şi nu are incidenţă asupra fondului dreptului substanţial dedus judecăţii. Recalificarea petitului de către instanţa de apel în cadrul cererii de completare, prin susţinerea că petitul ce face obiectul cererii de completare a dispozitivului este, potrivit jurisprudenţei, calificat ca un petit în obligaţia de a face, nu reprezintă o eroare materială, ci o nouă judecată efectuată pe calea unei cereri de completare a dispozitivului, fapt inadmisibil potrivit legii în această procedură.

Totodată, invocă o contrarietate între considerentele şi dispozitivul hotărârii de completare în care instanţa de apel califică petitul nr. 6 ca un petit în obligaţia de a face, iar în dispozitiv obligă pârâta să plătească reclamantei despăgubiri în cuantum de 2 euro/mp/lună reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă - acţiune în pretenţii. Prin această recalificare, încalcă astfel dispoziţiile exprese prevăzute de art. 2 alin. (1) şi art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Recurenta invocă şi faptul că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut. Prin petitul nr. 6 reclamanta a solicitat obligarea la plata despăgubirilor de 14 RON/mp pentru suprafaţa de 916 mp hală şi teren, reprezentând lipsă de folosinţă iar instanţa de apel a acordat despăgubiri pentru o suprafaţă dublată, de 1.832 mp, respectiv pentru 916 mp hală şi 916 mp teren. Mai mult, deşi reclamanta a solicitat despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor, constând în echivalentul unei chirii de 14 RON/mp fără TVA pentru teren şi hală de producţie şi 20 RON/mp fără TVA pentru spaţii birouri până la predarea efectivă a spaţiilor, instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut respectiv a acordat aceste despăgubiri de 2 euro/mp pe lună, şi nu pentru întreaga perioada aşa cum a cerut reclamanta.

Intimata reclamantă, prin întâmpinare, şi apoi prin concluziile orale, a invocat excepţia lipsei interesului actual al recurentei în exercitarea căii de atac a recursului faţă de faptul că după pronunţarea hotărârii, între părţi a intervenit contractul autentic de vânzare cumpărare din 28.02.2017, cu privire la imobilele ce fac obiectul litigiului precum şi excepţia inadmisibilităţii căii de atac, motivat de faptul că motivele de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 sunt de fapt motive de netemeinicie. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Interesul este o condiţie de exerciţiu a oricărei acţiuni civile precum şi a oricărei căi de atac. El trebuie să existe şi să fie actual. Excepţia lipsei interesului actual este nefondată, având în vedere faptul că obiectul contractului autentic de vânzare cumpărare din 28.02.2017 intervenit între părţi după pronunţarea soluţiei de către instanţa de apel (22 februarie 2017) îl reprezintă un ansamblu de bunuri, precum şi o cotă parte dintr-un imobil în suprafaţă de 27.363 mp, un teren în suprafaţă de 1.416 mp cu construcţii, precum şi un teren în suprafaţă de 2727 mp cu construcţiile aferente, iar nu doar imobilul ce face obiectul acţiunii în revendicare de faţă iar, pe de altă parte, recursul vizează şi capetele de acţiune în despăgubiri. Valenţa acestui contract este definitorie în rezolvarea fondului acţiunii în revendicare, fără ca existenţa sa să determine interesul ca şi condiţie de exerciţiu a căii de atac, ca şi excepţie de procedură.

Excepţia inadmisibilităţii recursului va fi calificată de instanţă, în temeiul art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., după ce a fost pusă în discuţia părţilor cu ocazia dezbaterilor, ca excepţia de nulitate a recursului întemeiată pe dispoziţiile art. 306 C. proc. civ. şi anume neîncadrarea criticilor invocate în motivele de nelegalitate reglementate expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. Deşi recursul cuprinde şi numeroase referiri la situaţia de fapt şi la interpretarea probelor, aşa cum se va argumenta în continuare, se invocă mai multe motive de nelegalitate care au fost corect încadrate de recurentă dar şi motive care pot fi încadrate de instanţă în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ. Astfel, excepţia de nulitate a recursului este nefondată, urmând să fie respinsă.

Recursul împotriva deciziei civile nr. 168/A din 22 februarie 2017 şi a hotărârii de completare a dispozitivului acestei decizii, din Camera de Consiliu de la 5 aprilie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosar nr. x/2010, este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Recursul împotriva deciziei civile nr. 168/A din 22 februarie 2017.

Înalta Curte reţine că deşi instanţa a fost investită cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., acţiune care are şi capete de cerere accesorii - în rectificare de carte funciară şi în despăgubiri-, precum şi cu o cerere reconvenţională având ca obiect şi rectificare înscrieri în cartea funciară, că deşi pârâta a opus acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile C. civ., dreptul său de proprietate asupra imobilelor revendicate, instanţa de apel a analizat cauza strict prin prisma înscrierilor în cartea funciară, operând cu prezumţia de proprietate pe care o oferă aceste înscrieri dând practic valenţe de prezumţie absolută acestor înscrieri. Instanţa a refuzat să compare titlurile opuse de părţi aşa cum impune acţiunea în revendicare reglementată de dispoziţiile art. 480 C. civ., ignorând faptul că Legea nr. 7/1991, în art. 30 ("dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condiţiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul."), instituie doar o prezumţie relativă, ce poate fi răsturnată în cadrul unei acţiuni în revendicare. Mai mult decât atât, cu ignorarea specificului şi condiţiilor de exercitare a acţiunii în revendicare a apreciat că nu poate opera o rectificare a cărţilor funciare, aşa cum s-a solicitat prin reconvenţională, atâta timp cât pârâta nu a formulat ea însăşi o acţiune în revendicare, fără a ţine seama de faptul că pârâta nu a avea la îndemână această acţiune atâta timp cât exercită posesia.

Observând acţiunea reclamantei, obiectul acesteia, apelul exercitat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe, întâmpinarea formulată de reclamantă faţă de apelul pârâtei S.C. A. S.A., precum şi încheierile pronunţate în cursul judecăţii apelui, Înalta Curte constată că instanţa a fost învestită cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. 1865 şi astfel era datoare să soluţioneze acţiunea în limitele învestirii sale, prin prisma specificului acestei acţiuni. Or, instanţa de apel, aşa cum reţine în motivare, deşi dezvoltă corect teoria acţiunii în revendicare apreciază că nu se impune a face compararea de titluri ci verifică doar care dintre părţi este proprietar tabular, în ciuda faptului că ambele părţi susţineau că înscrierile în CF sunt eronate, având capete de cerere de rectificare a acestor înscrieri.

Din considerentele deciziei nu rezultă că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii din acest punct de vedere, soluţionând capătul principal din acţiunea introductivă ca o acţiune în revendicare, dar prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 30 şi art. 31 din Legea nr. 7/1990, astfel cum era în vigoare la momentul sesizării instanţei.

Aplicând greşit dispoziţile art. 480 C. civ., exclusiv prin raportare la situaţia de carte funciară, instanţa a refuzat practic să compare titlurile părţilor, comparare care presupunea analizarea dreptului de proprietate pornind de la actul de divizare a Intreprinderii de Utilaj Greu din anul 1991, deoarece părţile au dobândit de la acelaşi proprietar.

În urma comparării titlurilor în acţiunea în revendicare a reclamantei, acţiune în care ambele părţi opuneau un titlu de proprietate, provenind în esenţă de la acelaşi autor, privit şi prin prisma modului de dobândire de la acel moment şi anume art. 20 din Legea nr. 15/1990, instanţa de apel trebuia să stabilească cărui titlu va da preferinţă şi numai după soluţionarea capătului de cerere în revendicare trebuia să analizeze capătul din acţiunea principală şi capătul din cererea reconvenţională având ca obiect rectificările de carte funciară, capete de cerere în legătură directă, de dependenţă cu soluţia ce rezultă din compararea titlurilor şi acordarea preferinţei celui mai bine caracterizat, pentru a pune de acord înscrierile din cartea funciară cu situaţia reală de drept şi de fapt. Deşi aparent a analizat fondul cauzei, instanţa de apel a făcut judecata in afara cadrului procesual stabilit de părţi - art. 480 C. civ. 1865 - cu încălcarea gravă a drepturilor lor procesuale, analizând acţiunea în revendicare şi apărările opuse de pârâtă în cadrul acestei acţiuni, prin prisma altor motive de fapt şi de drept decât cele invocate de părţi.

Înalta Curte apreciază astfel că instanţa de fond a pronunţat o soluţie cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Nu se poate reţine, aşa cum susţine recurenta pârâtă o nesocotire a limitelor învestirii din acest punct de vedere. Instanţa nu a dat o altă calificare acţiunii şi nici nu a schimbat temeiul ei juridic fără să fi pus în discuţia părţilor asemenea chestiuni prin prisma dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. ci practic a nesocotit şi aplicat greşit dispoziţiile legale incidente. Acest fapt a condus la o judecată în afara cadrului procesual stabilit de părţi, motiv de casare a hotărârii prevăzut de art. 312 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia, modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 şi 5, precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanţa de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară.

Recurenta a invocat şi motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a interpretat şi calificat greşit obiectul dedus judecăţii, atât în ceea ce priveşte acţiunea principală cât şi acţiunea reconvenţională. Potrivit textului invocat, motivul de nelegalitate se referă la interpretarea greşită a "actului juridic dedus judecăţii" sau la schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Or, obiectului acţiunii este o instituţie juridică distinctă şi diferită de "actul juridic dedus judecăţii", astfel încât această critică nu poate fi reţinută.

Recurenta invocă ca motiv de nelegalitate şi faptul că hotărârea recurată cuprinde o motivare insuficientă şi contradictorie, motiv de casare prev. de art. 304 pct. 7 coroborat cu art. 261 pct. 1 C. proc. civ. Intr-adevăr, raportat la obiectul principal al acţiunii deduse judecăţii, şi anume revendicare, instanţa de apel deşi dezvoltă teoria acţiunii în revendicare la pag. 25 din hotărâre, afirmă lapidar la pag. 26 parag. (3) că nu va face nicio comparare de titluri, câtă vreme pârâta nu a făcut o acţiune în revendicare iar reclamanta pretinde că este proprietară tabulară. Această motivare este nu doar insuficientă, ci şi contradictorie cu principiile acţiunii în revendicare enunţate de ea anterior, cu atât mai mult cu cat prima instanţă a făcut o astfel de comparare de titluri şi a reţinut o neconcordanţă între situaţia reală şi întabularile în cartea funciară, susţinute şi de părţi, precum şi faptul că pârâta are posesia şi deci nu avea la îndemână acţiunea în revendicare.

Exigenţa motivării unei hotărâri judecătoreşti presupune, prin prisma dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ. şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, că dreptul la un proces echitabil potrivit articolului 6 din CEDO include în esenţă obligaţia instanţelor de a‑şi motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franţei din 19 februarie 1998 şi Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti serveşte unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanţă este respectat şi că, prin urmare, instanţa ia în considerare în suficientă măsură argumentele părţilor (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 şi Hotărârea Nedzela împotriva Franţei din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac. Dreptul la un proces echitabil include dreptul părţilor de a fi în mod real ascultate şi de a-şi prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente. Obligaţia pe care art. 6 o impune instanţelor naţionale de a-şi motiva decizia nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă naţională care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost puse (Cauza Albina împotriva Romaniei). Întinderea obligaţiei de motivare poate varia în raport de natura hotărârii şi trebuie stabilită în lumina circumstanţelor cauzei. Obligaţia de motivare a fost respectată dacă instanţa a răspuns argumentelor principale, deşi nu a răspuns unor argumente (Cauza Buzescu împotriva României).

Prin prisma acestor deziderate, în speţă, instanţei de apel îi poate fi imputată neîndeplinirea obligaţiei de motivare, faţă de faptul că nu a procedat la explicarea refuzului de comparare a titlurilor, deşi reţine că era învestită cu o acţiune de revendicare de drept comun, la care se adaugă şi o motivare contradictorie, motiv de nelegalitate ce se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Neprocedând astfel, arătând expres că nu va face compararea de titluri (pag, 26 din hotărârea recurată) este un alt argument că practic, instanţa de apel nu a procedat la judecarea pe fond a acţiunii în revendicare, ceea ce impune, în temeiul art. 312 alin. (3) raportat la art. 313 C. proc. civ., casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

De rezultatul comparării titlurilor depindea şi soluţia ce trebuia dată celor două cereri de rectificare de carte funciară, din acţiunea principală a reclamantei şi din cererea reconvenţională a pârâtei SC A. S.A. Or, instanţa de apel a tratat înscrierile în cartea funciară ca înscrieri care instituie prezumţii absolute de proprietate şi, practic, nu a soluţionat cererile de rectificare carte funciară. Soluţiile ce se impuneau a fi date cererilor de rectificare depindeau în mod direct de soluţia dată cererii de revendicare (capăt de cerere principal) din acţiunea reclamantei, care presupunea în principal compararea titlurilor exhibate de părţi. Practic, instanţa a inversat lucrurile şi a apreciat că înscrierile în CF determină soluţia în acţiunea în revendicare, lăsând nesoluţionate cele două cereri în rectificare CF formulate de părţi. Acţiunea în rectificarea cărţii funciare poate avea caracterul unei acţiuni principale aşa cum susţine recurenta pârâtă dar, în ipoteza dată, rectificarea trebuia făcută în condiţiile art. 33 şi 34 din Legea nr. 7/1996 cu modificările ulterioare, adică în raport de situaţia creată în urma comparării titlurilor exhibate de părţi şi acordării preferinţei unuia sau altuia dintre cele două titluri, cele două cereri putând fi soluţionate în cadrul aceluiaşi litigiu.

O altă critică care se găseşte întemeiată se referă la soluţionarea petitului 4 din acţiune. Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata unor despăgubiri reprezentând lipsă de folosinţă, în cuantum de 14 RON/mp, pentru suprafaţa de 916 mp teren şi hală. Instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a solicitat, în sensul că a acordat despăgubiri pentru suprafaţă de 916 mp dublată, adică, pe de o parte, pentru teren cu hală şi, pe de altă parte, pentru teren deşi cele două imobile fac corp comun, terenul fiind ocupat integral de hală. Astfel, instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut prin acţiune şi precizat în apel, motiv de nelegalitate ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Soluţionând capetele de cerere în despăgubiri din acţiunea reclamantei, instanţa de apel face o aplicare greşită şi a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, obligând la despăgubiri pe 3 ani anteriori introducerii acţiunii, fără a corobora dispoziţiile acestui act normativ cu prevederile art. 485-486 din C. civ. de la 1865 aplicabil speţei, potrivit cărora "posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât dacă posedă de bună credinţă..", iar "posesorul este de bună credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute" şi că el încetează a fi de bună credinţă la data la care aceste vicii ale titlului său îi devin cunoscute. Şi din acest punct de vedere se reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865.

Referitor la critica ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de apelanta reclamantă şi acordate de instanţa de apel, Înalta Curte reţine că în faţa instanţei de apel nu au fost puse în discuţie aspecte legate de cine a achitat taxa de timbru aferentă apelului reclamantei şi măsura în care aceasta este îndreptăţită să pretindă de la pârâta A. S.A. aceste cheltuieli, instanţa reţinând pur şi simplu că reclamanta este îndreptăţită la cheltuielile reprezentând taxa de timbru aferentă apelului ce a fost admis.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) şi art. 313 C. proc. civ. 1865, va casa hotărârea recurată - decizia civilă nr. 168/A din 22 februarie 2017 - şi va trimite cauza pentru rejudecare Curţii de Apel Cluj.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va analiza pe fond acţiunea în revendicare formulată de reclamantă cu privire la cele două imobile în litigiu, procedând la compararea titlurilor exhibate de părţi, pornind de la actul de divizare a Întreprinderii de Utilaj Greu din anul 1991, bunurile provenind iniţial de la acelaşi autor, şi va stabili căruia dintre titluri îi va da preferabilitate din punctul de vedere al caracterizării sale, având în vedere şi transmiterile ce au operat în procesele de divizare şi fuziune desfăşurate de-a lungul timpului. La stabilirea dreptului mai bine caracterizat, instanţa de apel va ţine seama nu doar de intabulările făcute, acestea constituind doar probe ce trebuie analizate în contextul general al dovezilor administrate, ci de toate probele şi de modul în care înscrierile în CF au fost făcute, de elementul de fapt care a generat aceste înscrieri şi aceste diferenţe. Totodată, instanţa va ţine seama de caracterul relativ al prezumţiei de proprietate la care intabulările dau naştere şi va analiza dacă şi în ce măsură aceste prezumţii au fost răsturnate. Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va analiza şi va stabili valenţa contractului autentic de vânzare cumpărare din 28.02.2017 intervenit între părţi, după pronunţarea soluţiei de către instanţa de apel, măsura în care bunurile în litigiu fac obiectul acestui contract şi dacă el reprezintă o recunoaştere a dreptului pretins de reclamantă.

În raport de soluţia dată acţiunii în revendicare, instanţa de apel va soluţiona cele două cereri de rectificare carte funciară, capete de cerere cuprinse în acţiunea principală şi în cererea reconvenţională, precum şi capetele de acţiune în despăgubiri, prin prisma dispoziţiilor art. 485-487 C. civ.

Recursul împotriva hotărârii de completare a dispozitivului deciziei pronunţată la data de 5 aprilie 2017.

Cât priveşte recursul exercitat împotriva hotărârii de completare a dispozitivului deciziei nr. 168/A din 22 februarie 2017, pronunţată la data de 5 aprilie 2017, Înalta Curte urmează să îl admită din două considerente. Pe de o parte, câtă vreme decizia de fond nr. 168/A din 22 februarie 2017 este casată cu trimitere pentru rejudecare, decizia de completare devine caducă, neputând avea o identitate de sine stătătoare. Pe de altă parte, soluţia petitului 6 depinde de soluţia ce se va da acţiunii în revendicare şi celorlalte petite privind despăgubirile. Astfel, analizarea criticilor efective aduse de recurenta pârâtă în prezentul recurs devine inutilă, toate susţinerile părţilor urmând a fi reiterate şi dezlegate de instanţa de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va analiza toate criticile referitoare la toate capetele de cerere cu care a fost investită, cu excepţia celor care au fost definitiv soluţionate prin necriticarea soluţiei date de instanţa de apel în recursul de faţă, referitoare la demolarea zidului şi la servitutea de trecere.

De asemenea, va statua asupra cheltuielilor de judecată în raport de toate apărările părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes şi excepţia nulităţii recursului invocate de intimata- reclamantă S.C. C. S.A.

Admite recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 168/A din 22 februarie 2017 şi a hotărârii de completare a dispozitivului din Camera de Consiliu de la 5 aprilie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosar nr. x/2010.

Casează hotărârile recurate şi trimite cauza, spre rejudecare, Curţii de Apel Cluj.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 octombrie 2017.