Tort liability for breach of pre-contractual good faith and revocation of offer under Commercial Code

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1436 din 28.06.2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Televiziune, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.364.199,43 RON, cu titlu de despăgubiri, din care 1.314.859,63 RON reprezintă prejudiciu efectiv şi 49.339,80 RON - profit nerealizat, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii prejudiciului de imagine şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 33.859 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin contractul nr. x din 02 mai 2006, încheiat între reclamantă, reprezentată prin director general B. şi pârâtă, reprezentată de director general C., prin împuternicit D., în calitate de coordonator al Direcţiei Programe, s-a stabilit producerea de către reclamantă în beneficiul pârâtei a unui serial de televiziune intitulat "La Urgenţă", cuprinzând o serie de 15 episoade, fiecare cu o durată de 52 minute şi, de asemenea, cesionarea în exclusivitate a tuturor drepturilor patrimoniale de autor şi/sau conexe privind programul comandat şi a mărcii constând în titlul programului. Potrivit Capitolului 2, intitulat "Durata contractului", părţile au agreat ca acesta să intre în vigoare la data semnării şi să fie valabil până la data de 15.02.2007, durata putând fi prelungită dacă pârâta, care avea drept de primă opţiune în ce priveşte continuarea producerii şi difuzării TV a programului, comunică această soluţie reclamantei, condiţiile prelungirii urmând a fi stabilite de părţi de comun acord, prin act adiţional la contract.

Tribunalul a notat că ambele părţi şi-au îndeplinit obligaţiile asumate prin contract, reclamanta producând prima serie de 15 episoade a programului de televiziune intitulat "La Urgenţă", iar pârâta achitând contravaloarea acestora.

În continuare, a reţinut că prin adresa din 08 ianuarie 2007, reclamanta a adus la cunoştinţa pârâtei, respectiv coordonatorului Direcţiei Programe, faptul că "probabilitatea de a începe difuzarea seriei a doua a serialului "La Urgenţă" la începutul lunii aprilie scade cu fiecare zi din cauza neprimirii unei confirmări oficiale de către S.C. A. S.R.L. din partea Televiziunii Române pentru producţia celui de-al doilea sezon şi a inexistenţei unui angajament ori contract semnat între cele două părţi". Răspunzând acestei adrese, Dl. D., director al Direcţiei Programe a pârâtei, a transmis reclamantei adresa din 09 ianuarie 2007, prin care i-a comunicat faptul că "Societatea Română de Televiziune a hotărât continuarea filmului serial "La Urgenţă" - Seria a II-a (14 episoade) cu A.", decizie motivată de faptul că "filmul realizat de o echipă de profesionişti este cel mai bun pe piaţa media în acest moment", fiind redate cotele de audienţă ale serialului menţionat. Prin aceeaşi adresă, pârâta a solicitat reclamantei demararea tuturor detaliilor necesare începerii producţiei, precizând totodată faptul că urmează a se semna contractul "în maximum o lună de la data primirii acestei înştiinţări".

Conform adresei din 23 februarie 2007, pârâta a notificat reclamanta asupra necesităţii clarificării raporturilor dintre părţi, solicitând anumite precizări, enumerate în cuprinsul adresei menţionate.

În urma întrevederii care a avut loc la data de 01.03.2007 între directorul general al reclamantei, B. şi directorul Direcţiei Programe din cadrul Televiziunii Române, D., s-a întocmit procesul-verbal nr. x, prin care s-a convenit continuarea producţiei seriei a II-a a programului TV "La Urgenţă" şi implicit semnarea contractului nu mai târziu de 15.03.2007.

Prima instanţă a subliniat că în baza convenţiilor enunţate şi având în vedere bunele raporturi avute anterior cu pârâta, reclamanta a demarat procedurile în vederea îndeplinirii obligaţiilor asumate, angajând în acest sens logistica necesară şi începând producţia seriei a II-a a serialului.

La data convenită de părţi pentru semnarea contractului, pârâta, prin directorul Direcţiei Programe, a comunicat reclamantei "decizia de a întrerupe filmările pentru sezonul doi, începând cu episodul al treilea", aşa cum rezultă din adresa din 15 martie 2007, urmând a se încheia "un acord pentru acoperirea cheltuielilor pe care A. le-a efectuat cu preproducţia, producţia, postproducţia şi lichidarea".

De asemenea, pârâta a solicitat predarea primelor două episoade deja produse până la 06.04.2007, aceasta având loc potrivit procesului-verbal de predare-primire încheiat între părţi la aceeaşi dată.

Cu toate acestea, până la 31.08.2007 părţile nu au încheiat niciun acord asupra sumelor cheltuite cu preproducţia, producţia, postproducţia şi lichidarea, astfel cum rezultă din adresa din 31 august 2007, comunicată de către reclamantă Consiliului de Administraţie al Societăţii Române de Televiziune.

Având în vedere această situaţie de fapt, tribunalul a reţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ.

În acest sens, a apreciat că fapta ilicită a pârâtei constă în neîndeplinirea obligaţiilor asumate faţă de reclamantă, în vederea încheierii actului adiţional la contractul nr. x din 02 mai 2006 ori a unui nou contract, prin care părţile să agreeze fie condiţiile prelungirii duratei contractului iniţial, fie modalitatea de continuare a producerii şi difuzării TV a serialului "La Urgenţă".

Chiar dacă a considerat ca fiind întemeiate susţinerile pârâtei, în sensul că potrivit art. 2.2 din contractul nr. x din 02 mai 2006, producerea de către reclamantă, respectiv achiziţionarea de către pârâtă a unei alte serii din serialul "La Urgenţă" reprezenta un drept, iar nu o obligaţie şi chiar dacă noi obligaţii contractuale între părţi nu se puteau naşte decât în urma unei încheieri valabile, în formă scrisă, a unui act adiţional la contract sau a unui nou contract, potrivit art. 42 din Legea nr. 8/1996, prima instanţă a subliniat că reclamanta a susţinut că deşi directorul Direcţiei Programe al pârâtei i-a dat asigurări ferme în sensul continuării producţiei seriei a II-a a serialului "La Urgenţă" şi semnării contractului nu mai târziu de 15.03.2007, ulterior pârâta şi-a retras această ofertă, refuzând să o despăgubească pentru cheltuielile efectuate cu preproducţia, producţia, postproducţia şi lichidarea seriei a II-a a programului.

Pe de altă parte, tribunalul a înlăturat apărările pârâtei, potrivit cărora prin demararea de către reclamantă a demersurilor pentru realizarea seriei a II-a a serialului TV "La Urgenţă", în lipsa semnării între părţi a vreunui act adiţional la contractul nr. x din 02 mai 2006 ori a unui nou contract, aceasta şi-ar fi invocat propria culpă. A apreciat că reclamanta era îndreptăţită să procedeze la angajarea logisticii necesare şi să înceapă producţia seriei a II-a a serialului "La Urgenţă", în considerarea atât a relaţiilor anterioare dintre părţi, care au decurs normal, dar şi a promisiunii ferme, formulată în scris de directorul Direcţiei Programe din cadrul pârâtei, D., prin care i se comunica faptul că "Societatea Română de Televiziune a hotărât continuarea filmului serial "La Urgenţă" - Seria a II-a (14 episoade) cu A.", motivat prin faptul că "filmul realizat de o echipă de profesionişti este cel mai bun pe piaţa media în acest moment".

Or, din moment ce acelaşi reprezentant al pârâtei care semnase, în numele acesteia, contractul nr. x din 02 mai 2006, a dat asigurări ferme reclamantei în sensul continuării serialului "La Urgenţă", solicitându-i să demareze toate demersurile necesare începerii producţiei şi precizând că urmează a se semna contractul "în maximum o lună", prima instanţă a apreciat că reclamanta nu a dat dovadă de lipsă de diligenţă şi nici că ar fi efectuat demersurile în mod abuziv.

Totodată, a înlăturat apărarea pârâtei, în sensul că nu şi-ar fi manifestat niciodată, în condiţiile art. 2.2. din contract, opţiunea de a achiziţiona noi episoade ale programului "La Urgenţă", având în vedere costul supraevaluat şi audienţele mediocre înregistrate la difuzarea primelor 15 episoade, reţinând că directorul Direcţiei Programe a comunicat reclamantei opţiunea fermă a pârâtei de a continua difuzarea serialului, motivată tocmai de audienţele mari pe care acesta le-a înregistrat, aspecte care rezultă în mod neechivoc din adresa din 09 ianuarie 2007.

În această situaţie, tribunalul a considerat că pârâta este autoarea unei fapte ilicite, constând în nerespectarea promisiunii de a reglementa în scris condiţiile continuării serialului "La Urgenţă", precum şi în comunicarea refuzului expres de a mai achiziţiona noi episoade, ulterior realizării de către S.C. A. S.R.L. a primelor două episoade din seria a II-a a programului, ceea ce a provocat reclamantei grave prejudicii, constând în cheltuielile realizate cu preproducţia, producţia, postproducţia şi lichidarea seriei a II-a a serialului, deprecierea prin inflaţie a prejudiciului efectiv suferit şi profitul nerealizat. De asemenea, a constatat că pârâta se află în culpă pentru neparcurgerea demersurilor în vederea semnării contractului în formă scrisă, respectiv pentru refuzul de a încheia cu reclamanta un act adiţional sau un nou contract, după ce anterior îi adusese la cunoştinţă tocmai contrariul. Astfel, întârzierea şi ulterior refuzul semnării contractului, precum şi solicitarea fermă adresată reclamantei privind începerea producţiei seriei a II-a şi indicarea în mod expres a datei de predare a noilor episoade au determinat producerea în patrimoniul reclamantei a unui prejudiciu material, constând în contravaloarea cheltuielilor efectuate cu realizarea primelor două episoade din seria a II-a a programului, predate pârâtei, fără ca aceasta din urmă să achite reclamantei costul lor. Totodată, a notat că rezultă în mod neechivoc legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtei şi prejudiciul suferit de reclamantă.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă, reţinând că reclamanta nu numai că a indicat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, ci a şi dovedit îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâtei, neexistând vreo raţiune pentru care acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. ar fi inadmisibilă.

În aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, aplicabil în materia răspunderii civile delictuale, a reţinut că pârâta are obligaţia de a o despăgubi pe reclamantă atât pentru prejudiciul efectiv, cât şi pentru profitul nerealizat.

În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului, tribunalul a reţinut concluziile raportului de expertiză contabilă, constatând că reclamantei i-a fost produs un prejudiciu în sumă totală de 1.364.199,43 RON, din care 1.314.859,63 RON reprezintă prejudiciu efectiv şi 49.339,80 RON - profit nerealizat. Din cuprinsul raportului de expertiză, a notat că prejudiciul efectiv este format din cheltuielile efectuate de reclamantă cu preproducţia, producţia, postproducţia şi lichidarea seriei a II-a a serialului, fiind totodată avută în vedere deprecierea prin inflaţie a sumelor plătite de reclamantă, precum şi dobânda legală, începând cu data de 06.04.2007, când au fost predate pârâtei primele două episoade ale seriei a II-a, realizate de reclamantă până atunci. De asemenea, a apreciat că reclamantei i se cuvine şi profitul nerealizat, în cuantum de 49.339,80 RON, reprezentând cota de 8% din cheltuielile efectuate de reclamantă cu preproducţia, producţia, postproducţia şi lichidarea seriei a II-a a serialului, această valoare raportându-se la cota pe care părţile au stabilit-o pentru realizarea primei serii a programului.

Sub aspectul solicitării de obligare a pârâtei la plata contravalorii prejudiciului de imagine, tribunalul a constatat că acest capăt de cerere nu a fost dovedit, motiv pentru care l-a respins; astfel, din declaraţia martorei E., a rezultat că S.C. A. S.R.L. "este o casă de producţie cu o reputaţie foarte bună, care manifestă seriozitate şi profesionalism".

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi 276 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 33.859 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, Societatea Română de Televiziune a declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 260/A din 14.05.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; ca o consecinţă, hotărârea atacată a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, iar intimata a fost obligată la plata către apelantă a sumei de 7.730,43 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel, după ce a reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca şi tribunalul, a subliniat că temeiul de drept al acţiunii, indicat în mod expres de către intimata-reclamantă, îl constituie dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ.

A mai notat că raporturile juridice dintre părţi au debutat cu aproximativ un an înainte de momentul la care se susţine că apelanta a săvârşit un delict civil în dauna intimatei; astfel, contractul nr. x din 08 mai 2006 a reglementat în detaliu atât condiţiile în care urma a se realiza serialul TV "La Urgenţă", cât şi condiţiile în care drepturile asupra episoadelor realizate erau cesionate în favoarea apelantei. Acest contract a intrat în vigoare la data semnării şi a fost valabil până la data de 15.02.2007, iar în art. 2.2 părţile au prevăzut că "durata contractului (...) poate fi prelungită dacă Societatea Română de Televiziune comunică această soluţie A., Societatea Română de Televiziune având drept de primă opţiune în ceea ce priveşte continuarea producerii şi difuzării TV a programului, condiţiile prelungirii urmând a fi stabilite de părţi de comun acord, prin act adiţional la contract".

Curtea de apel a subliniat că intimata-reclamantă nu a invocat prevederile contractului menţionat anterior ca temei al pretenţiilor şi nici nu a susţinut că reprezentanţii părţii adverse ar fi acţionat într-o manieră care ar fi fost de natură să creeze convingerea că sunt întrunite condiţiile prelungirii vechiul contract, ci a afirmat că fapta ilicită constă în nesemnarea contractului pentru seria a II-a a serialului "La Urgenţă". Or, deşi pentru a fi validată din punct de vedere juridic ca temei al angajării răspunderii delictuale, o asemenea susţinere ar fi trebuit să aibă la bază existenţa unei obligaţii de natură legală, care nu a fost respectată de către apelantă, instanţa de apel a constatat că nici intimata-reclamantă, nici tribunalul care a reţinut existenţa delictului civil constând în nesemnarea sau neîncheierea unui contract scris nu au indicat o atare obligaţie.

Subliniind că în notele scrise pe care le-a depus la dosar după rămânerea în pronunţare, intimata a arătat că fapta ilicită a apelantei este reprezentată de comanda fermă care i-a fost adresată, pe care a acceptat-o şi apoi a executat-o, Curtea a înlăturat o asemenea aserţiune, apreciind că încalcă dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., întrucât schimbă cauza cererii de chemare în judecată în apel; mai mult, a apreciat că afirmaţiile legate de existenţa unei comenzi ferme urmată de executare plasează răspunderea pe tărâm contractual.

În opinia instanţei de prim control judiciar, contractul încheiat iniţial între părţi are relevanţă probatorie, în sensul că el infirmă şi face de neacceptat susţinerea intimatei că nu ar fi avut cunoştinţă de necesitatea încheierii contractului în formă scrisă, respectiv de necesitatea aprobării contractului cu respectarea formalităţilor reglementate prin Legea nr. 41/1994, cu atât mai mult cu cât nu există niciun element care să-i fi permis intimatei să considere că eventuala încheiere a unui nou contract pentru seria a II-a a serialului "La Urgenţă" s-ar fi putut face în alte condiţii decât cele în care s-a încheiat contractul pentru prima serie sau decât cele stipulate la art. 2.2 din primul contract.

Chiar dacă atât corespondenţa dintre părţi, cât şi intenţia manifestată la un moment dat de către acestea cu privire la producerea seriei a II-a a serialului sunt aspecte de necontestat, curtea de apel a apreciat că părţile cunoşteau sau trebuia să cunoască faptul că până la existenţa unui contract scris, respectiva corespondenţă şi respectivele intenţii nu erau producătoare de efecte juridice, aşa încât intimata a produs două episoade din a doua serie, fără ca din punct de vedere juridic acestea să fi făcut obiectul unui contract.

Faptul că prima serie a avut succes comercial (aspect acceptat de către ambele părţi) nu justifică, a reţinut în continuare instanţa de apel, producerea de către intimată a celei de-a doua serii, în tot sau în parte, fără a avea la bază un nou contract. Chiar dacă episoadele produse de intimată sunt în proprietatea acesteia şi pot fi folosite sau valorificate după cum doreşte aceasta, ar fi inechitabil să fie obligată apelanta să achite contravaloarea a două dintre episoadele seriei a II-a, fără ca acestea să fi fost vizionate, acceptate sau lăsate în custodia Societăţii Române de Televiziune, din declaraţia martorului D. rezultând că suportul electronic pe care sunt înregistrate cele două episoade se află la acesta, nu şi că au fost arhivate la apelantă.

Instanţa de prim control judiciar a mai considerat că dacă ar fi acceptat raţionamentul reclamantei potrivit căruia nesemnarea contractului ar echivala cu o faptă ilicită ar însemna ca orice persoană care a avut la un moment dat relaţii contractuale cu Societatea Română de Televiziune şi care a purtat negocieri pentru prelungirea contractului să poată, invocând succesul comercial anterior, să obţină un nou contract sau să obţină despăgubiri pentru lucrările efectuate în continuarea raporturilor juridice iniţiale, dar în lipsa acordului părţilor cu privire la prelungirea acestora. O astfel de abordare ar înlătura cu totul posibilitatea Societăţii Române de Televiziune de a aprecia pe considerente de oportunitate asupra difuzării sau continuării difuzării unor programe şi, implicit, cu privire la contractarea ori la continuarea contractării acestora.

Prin urmare, instanţa de prim control judiciar a apreciat ca fiind firească existenţa unor negocieri precontractuale, dar neconcretizarea lor într-un contract a fost privită ca neputând avea caracterul unui delict civil, hotărârile Consiliului de Administraţie al Societăţii Române de Televiziune din datele de 15.01.2007, 02.02.2007 şi 20.03.2007 dovedind că au fost parcurse procedurile interne ale apelantei din perspectiva corectitudinii negocierilor cu privire la continuarea serialului "La Urgenţă". Ultima dintre hotărâri se referă la "pregătirea de către Direcţia Economică pentru membrii Consiliului de Administraţie a unei copii a contractului încheiat de Societatea Română de Televiziune pentru serialul "La Urgenţă" şi a procesului-verbal de negociere prealabil încheierii acestui contract".

Aşadar, Curtea de apel a reţinut că aceste hotărâri probează că apelanta nu s-a angajat din punct de vedere legal să continue serialul, chiar dacă părţile purtaseră negocieri avansate pe această temă; în acest context, au fost evocate prevederile art. 31 lit. d) din Legea nr. 41/1994, potrivit cărora Comitetul Director al Societăţii Române de Televiziune aprobă angajarea şi efectuarea cheltuielilor de orice natură şi a tranzacţiilor comerciale şi financiare, în limita competenţelor aprobate de Consiliul de Administraţie.

În continuare, a înlăturat teza intimatei cu privire la existenţa unei culpe comise cu prilejul încheierii unui contract (culpa în contraherendo), notând că o astfel de apărare ar fi fost sustenabilă doar dacă prin probele administrate nu s-ar fi demonstrat că părţile cunoşteau (sau trebuia să cunoască) faptul că negocierile sunt producătoare de efecte juridice numai dacă sunt urmate de încheierea unui contract încheiat cu respectarea formelor prevăzute de lege.

În speţă, însă, chiar intimata a fost cea care a iniţiat corespondenţa cu apelanta pentru a o determina să continue serialul "La Urgenţă", deşi contractul privitor la prima serie prevedea că opţiunea continuării este lăsată la aprecierea Societăţii Române de Televiziune.

Subliniind că apelanta nu era obligată nici contractual, nici legal să continue cea de-a doua serie a serialului, indiferent de succesul celei dintâi, chiar dacă s-ar fi demonstrat matematic că în acest fel ar fi obţinut în mod cert beneficii, curtea de apel a apreciat că refuzul echipei manageriale de a continua un program nu poate fi sancţionat prin introducerea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală grefată pe ideea culpei în contractare constând în nefinalizarea negocierilor prin încheierea unui contract.

În aceste condiţii, instanţa de prim control judiciar a apreciat că indiferent câte episoade a produs intimata din seria a II-a a serialului, în lipsa contractului care să exprime voinţa comună a părţilor de a continua serialul, cheltuielile efectuate nu pot fi solicitate de la apelantă.

Faptul că Societatea Română de Televiziune a considerat că din diverse motive (de oportunitate ori de natură financiară) nu este cazul să încheie un nou contract (ori să întocmească un act adiţional la primul contract) pentru cea de-a doua serie a serialului "La Urgenţă" nu are semnificaţia, în opinia curţii de apel, a unui delict civil.

De aceea, reţinând inexistenţa faptei ilicite şi ţinând seama de faptul că în speţă nu s-a pus problema răspunderii civile contractuale, curtea a considerat apelul ca fiind fondat, aşa încât l-a admis şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

În baza art. 274 C. proc. civ., a obligat intimata la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea sa şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, fie modificarea sa, în sensul respingerii apelului declarat de Societatea Română de Televiziune, ca nefondat.

Prin decizia nr. 79 din 26 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 260/A din 14.05.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Instanţa de recurs a apreciat că cele menţionate în apel nu sunt doar greşite, dar nici nu satisfac cerinţa unui proces echitabil.

În acest sens s-a reţinut că instanţa de apel este cea care a încălcat prevederile art. 294 C. proc. civ., în sensul că nu numai prin notele scrise depuse la dosar reclamanta a susţinut că fapta ilicită a părţii adverse este reprezentată de comanda fermă care i-a fost adresată, acceptată şi apoi executată, ci încă de la data sesizării primei instanţe, reclamanta îşi întemeiase pretenţiile tocmai pe aceste împrejurări factuale.

Prin urmare, reiterând aceste susţineri în calea ordinară de atac, S.C. A. S.R.L. nu a schimbat cauza cererii, aşa cum greşit a reţinut Curtea.

Pe de altă parte, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Înalta Curte a subliniat că prin motivele de apel, Societatea Română de Televiziune a arătat că reprezentantul său, Dl. D., în calitate de director al Direcţiei Programe, a dat "asigurări ferme" în sensul producerii seriei a II-a a serialului "La Urgenţă", că părţile au purtat o corespondenţă amplă pe această temă şi că au încheiat şi un proces-verbal prin care au convenit continuarea producţiei seriei a II-a a serialului.

Cu toate acestea, curtea de apel a ignorat toate aceste împrejurări, apreciind că în sarcina Societăţii Române de Televiziune nu poate fi identificată nicio faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, atât timp cât principiul libertăţii contractuale îi permitea acesteia să refuze încheierea unui contract cu S.C. A. S.R.L.

Un astfel de considerent depăşeşte limitele cererii de apel, atât timp cât nici măcar apelanta nu invocase aspectele reţinute de instanţa de prim control.

Dimpotrivă, părând a face o gravă confuzie între răspunderea delictuală - pe care reclamanta îşi întemeiase cererea de chemare în judecată - şi cea contractuală, autoarea căii ordinare de atac a susţinut doar că în lipsa unui contract semnat, intimata nu este îndreptăţită să primească plata episoadelor realizate.

Or, instanţele nu au fost învestite cu o cerere de obligare a pârâtei la executarea unei obligaţii contractuale, ci cu una în despăgubiri, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.

Pe de altă parte, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

S-a reţinut că instanţa de apel nu a procedat la o veritabilă analiză a susţinerilor părţilor, nici nu a înlăturat motivat apărările intimatei, aşa încât nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, iar hotărârea sa nu creează transparenţa asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi graţie căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

Examinarea motivării deciziei de apel prin raportare la considerentele de principiu anterior expuse a condus Înalta Curte către concluzia că instanţa de apel nu a răspuns criticilor invocate în calea ordinară de atac, care vizau lipsa dreptului intimatei-reclamante la a primi plata preţului, în condiţiile nesemnării contractului - deşi acţiunea era întemeiată pe răspunderea delictuală, nu pe cea contractuală.

De aceea, instanţa de prim control judiciar nu s-a pronunţat în limitele cererii de apel, aşa cum prevede art. 295 alin. (1) C. proc. civ., ci dimpotrivă, le-a ignorat, o asemenea situaţie fiind echivalentă necercetării fondului.

Curtea de apel nu a răspuns nici apărărilor potrivit cărora chiar Societatea Română de Televiziune s-a obligat, în urma negocierilor, să încheie actul, fiind cea care a oferit garanţii cu privire la semnare şi a recepţionat primele două episoade ale seriei a II-a a serialului "La Urgenţă" - atitudine care nu poate fi pusă la adăpost prin invocarea principiului libertăţii contractuale.

Buna-credinţă în negocieri şi sancţionarea, pe tărâm delictual, a ruperii acestora, de natură a cauza un prejudiciu celeilalte părţi sunt aspecte care nu au fost examinate în apel.

În egală măsură, au fost excluse de la analiză susţinerile intimatei, potrivit cărora părţile nu purtau simple negocieri, ci stabiliseră elementele esenţiale ale contractului, aşa încât delictul civil ar consta tocmai în neîndeplinirea de către intimată a obligaţiei asumate, de semnare a contractului.

Înalta Curte a mai subliniat că instanţa de apel nu a examinat nicio probă, nici măcar pe cele a căror administrare a ordonat-o din oficiu; mai mult, nu a dat nicio eficienţă nici adresei din 09 ianuarie 2007, prin care Societatea Română de Televiziune şi-a exprimat opţiunea de a continua producţia serialului "La Urgenţă" cu o nouă serie, alcătuită din 14 episoade, nici adresei din 15 martie 2007, prin care părţile au agreat ca încetarea producţiei să se facă "începând cu episodul al treilea", urmând a se încheia "un acord pentru acoperirea cheltuielilor pe care A. le-a efectuat cu preproducţia, producţia, postproducţia şi lichidarea, pentru acoperirea acestor costuri", dar nici procesului-verbal din 06.04.2007, prin care Societăţii Române de Televiziune i-au fost predate primele două episoade din seria a II-a a serialului "La Urgenţă".

Mai mult, cu toate că din analiza art. 37 Cod comercial rezultă că, dacă revocarea unei oferte ajunge la cunoştinţa celeilalte părţi după ce aceasta a executat-o, cel care revocă răspunde de daune-interese, instanţa de apel nu a examinat incidenţa acestui text de lege, pentru a verifica măsura în care neexecutarea obligaţiei de a finaliza negocierile cu bună credinţă, în etapa precontractuală, dă naştere unui drept la despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Prin decizia nr. 694/A din 7 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă Societatea Română de Televiziune, împotriva sentinţei civile nr. 1436 din 28.06.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosar nr. x/2011, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.; a fost obligată apelanta la plata către intimata S.C. A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 20.390,20 RON, din care: 12.820 RON cheltuieli de judecată efectuate în recurs şi 7.570 RON cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Între reclamantă şi pârâtă au existat raporturi contractuale încă din anul 2006, prin încheierea contractului nr. x din 02 mai 2006, pârâta Societatea Română de Televiziune fiind reprezentată prin Directorul General C., prin împuternicit D., în calitate de coordonator al Direcţiei Programe, iar reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin Director General B., în calitate de producător. Obiectul contractului l-a reprezentat producerea de către reclamantă a unui serial de televiziune intitulat "La Urgenţă", cuprinzând o serie de 15 episoade. Totodată, prin acest contract au fost cesionate în exclusivitate toate drepturile patrimoniale de autor şi conexe, privind programul comandat şi a mărcii constând în titlul programului .

Conform dispoziţiilor punctului 2.1 din Capitolul 2 al contractului, durata acestuia putea fi prelungită dacă Societatea Română de Televiziune comunică această soluţie către A., Societatea Română de Televiziune având dreptul de prima opţiune în ceea ce priveşte continuarea producerii şi difuzării TV a programului. Totodată, s-a menţionat că urmează a se stabili prin act adiţional la acest contract, condiţiile prelungirii .

Ulterior, prin adresa din 08 ianuarie 2007, reclamanta în cauză a adus la cunoştinţa pârâtei faptul că A. a realizat un grafic de producţie care să permită începerea difuzărilor seriei a 2- a a serialului "La Urgenţă" la începutul lunii aprilie 2007, însă probabilitatea acestei difuzări scade din cauza neprimirii unei confirmări oficiale din partea TVR, pentru continuarea producţiei sezonului 2.

Urmare a acestei adrese, TVR, prin Directorul Direcţiei Programe, D. a răspuns, emiţând adresa din 9 ianuarie 2007, în care se menţionează că Societatea Română de Televiziune a hotărât continuarea filmului serial "La Urgenţă"- seria II (14 episoade), cu A.. Se solicită totodată reclamantei să demareze toate detaliile necesare începerii producţiei, cu menţiunea ca, în termen de maxim o lună de la primirea adresei, urmează să fie semnat şi contractul .

La 1.03.2007 Societatea Română de Televiziune a emis un proces-verbal în cuprinsul căruia se menţionează că, urmare a întrevederii dintre părţi, la care au participat şi consilierii juridici, s-a stabilit, de comun acord, continuarea producţiei seriei a II-a a programului TV "La Urgenţă" şi respectiv semnarea contractului nu mai târziu de 15 martie 2007.

În baza acestor adrese şi convenţii, precum şi având în vedere raporturile contractuale anterioare dintre părţi, reclamanta în cauză a înţeles să execute obligaţiile asumate, respectiv a început producţia seriei a II-a a serialului .

Cu toate acestea, la data de 15.03.2007, convenită de părţi pentru semnarea contractului, pârâta a comunicat reclamantei decizia de a întrerupe filmările pentru sezonul II, începând cu episodul al treilea. Se arată totodată că, "având în vedere cheltuielile efectuate cu preproductia, producţia, postproductia şi lichidarea urmează a fi încheiat un acord pentru acoperirea acestor costuri". Se mai arată că "nu exclud posibilitatea revenirii asupra deciziei de continuare a colaborărilor " .

În baza solicitării pârâtei, reclamanta a procedat la predarea celor două casete cuprinzând episoadele 1 şi 2 din seria a 2 a a serialului, încheind în acest sens Procesul-verbal de predare-primire din 6.04.2007 .

La 31.08.2007, reclamanta a revenit cu o adresă către pârâta în cauză, în cuprinsul căreia se face un istoric al situaţiei litigioase şi se arată că nici la acel moment nu i-au fost achitate costurile aferente preproductiei, producţiei şi lichidării, propunând totodată eşalonarea sumelor datorate .

Conform corespondenţei purtată între părţi, prin poştă electronică, în data de 11.12.2008, Consiliul de administrare al Societăţii Române de Televiziune a adoptat o hotărâre privind situaţia litigioasă dintre părţi, menţionând că Societatea Română de Televiziune nu poate în nici un caz să fie îndatorată să plătească suma cerută de A., atâta timp cât Societatea Română de Televiziune nu a dorit să mai achiziţioneze seria a II -a a serialului "La Urgenţă", motiv pentru care nu a mai încheiat vreun contract în acest sens cu A. şi nu a aprobat în Comitetul Director sau în Consiliul De Administraţie vreo astfel de negociere .

Prin adresa din 25 februarie 2007 emisă de Serviciul juridic al Societăţii Române de Televiziune către Consiliul Director, s-a adus la cunoştinţă situaţia litigioasă, menţionându-se următoarele:

" cele două episoade au fost executate în baza unei promisiuni de contractare trimisă de către Directorul Direcţiei de Programe, în numele Societăţii Române de Televiziune, cu adresa nr. x din 9 ianuarie 2007 "…." Chiar dacă Comitetul Director al Societăţii Române de Televiziune nu a mai aprobat niciodată încheierea contractului de achiziţie a următoarelor episoade ale noului sezon al serialului "La Urgenţă", nu se poate afirma că promisiunea de contractare, conţinută în cele două acte emise de Direcţia Programe prezentate mai sus, este nulă de drept, întrucât partenerul, considerat a fi de bună-credinţă, nu avea obligaţia să verifice dacă semnarea celor două adrese de către Directorul Direcţiei Programe, care semnase şi contractul de achiziţie al primului sezon al serialului, avea sau nu avea aprobarea Comitetului Director, această obligaţie revenindu-i Directorului Direcţiei Programe, anterior emiterii adreselor şi semnării procesului-verbal .

S-a menţionat totodată în cuprinsul acestei adrese că se apreciază că promisiunea de contractare semnată de directorul Direcţiei Programe al Societăţii Române de Televiziune produce afecte juridice.

În cuprinsul deciziei de casare se statuează în sensul că pricina trebuie soluţionată prin prisma dispoziţiilor art. 998 şi 999 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală, reţinându-se totodată, cu putere obligatorie, că instanţele nu au fost învestite cu o cerere de obligare a pârâtei la executarea unei obligaţii contractuale, astfel încât criticile din apel urmează a fi analizate în raport de aceste statuari .

Criticile cuprinse în prima parte a cererii de apel, vizează, (astfel cum s-a reţinut şi prin decizia de casare) exclusiv lipsa dreptului reclamantei de a primi plata preţului, în condiţia nesemnării contractului de către părţi. Se invocă în acest sens inexistenţa unui act adiţional sau a unui contract de cesiune de drepturi de autor .

Curtea, raportat la motivarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată şi având în vedere şi cele statuate cu putere obligatorie de instanţa de recurs, în casare, în sensul că pricina este întemeiată exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, a apreciat că aceste critici sunt nefondate, instanţa neavând a analiza raporturile contractuale dintre părţi, raportat la temeiul cererii .

Mai mult, despăgubirile solicitate de reclamantă, având în vedere răspunderea civilă delictuală a pârâtei, se întemeiază tocmai pe omisiunea de a încheia un contract sau act adiţional în formă scrisă, iar pe de altă parte reclamanta nici nu a susţinut lipsa obligaţiei de a se încheia între părţi un act adiţional .

Cât priveşte criticile ce vizează nedovedirea în cauză a elementelor răspunderii civile delictuale.

Prin decizia de casare s-a stabilit ca instanţa de rejudecare urmează să analizeze aceste elemente raportat şi la principiul bunei credinţe în negocieri şi sancţionarea, pe tărâm delictual, a ruperii acestora, de natură a cauza un prejudiciu celeilalte părţi şi totodată instanţa să analizeze susţinerile intimatei, potrivit cărora părţile nu purtau simple negocieri, ci stabiliseră elementele esenţiale ale contractului, aşa încât delictul civil ar consta tocmai în neîndeplinirea de către intimată a obligaţiei asumate, de semnare a contractului.

Se menţionează de asemenea, că, în cadrul acestei analize, instanţa de rejudecare urmează să analizeze incidenţa dispoziţiilor art. 37 din C. com. în prezenta cauză, pentru a verifica măsura în care neexecutarea obligaţiei de a finaliza negocierile cu bună-credinţă, în etapa precontractuală, dă naştere unui drept la despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Cât priveşte principiul bunei credinţe în negocieri, Curtea a reţinut că în sfera raporturilor juridice, buna-credinţă se exprimă printr-un comportament loial, onest la încheierea actelor juridice, concretizându-se într-un ansamblu de reguli pe care trebuie să şi le asume orice participant la viaţa juridică diligent şi rezonabil. Principiul este esenţial pentru construirea unor relaţii bazate pe intenţia dreaptă şi pe încredere reciprocă .

Principiul bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor a fost reglementat în mod expres de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 14 din Noul C. civ., prevederi care, deşi nu sunt aplicabile în cauză, consacră acest principiu de drept care există în doctrină şi jurisprudenţă şi anterior acestei reglementari .

Buna-credinţă în negocieri şi-a găsit o reglementare specială în cuprinsul dispoziţiilor art. 1183 din Noul C. civ., menţionându-se şi în această ipoteză că exigenţele bunei-credinţe trebuie respectate în negocieri, fiind sancţionată conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul. Mai mult, în ipoteza când partea acţionează cu rea-credinţă, aceasta răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi.

Aceste dispoziţii se coroborează cu prevederile art. 37 din C. com., teza a 2 a, aplicabile în cauză, conform cărora:

" deşi revocarea împiedică ca contractul să devie perfect, dacă ea ajunge la cunoştinţa celeilalte părţi, după ce aceasta întreprinsese executarea lui, atunci cel ce revocă contractul răspunde de daune-interese. "

Curtea a apreciat că, situaţia de fapt stabilită, prin care s-au reţinut pe de o parte raporturile contractuale anterioare dintre părţi, bazate pe bună credinţă, iar pe de altă parte, negocierile purtate între părţi privind continuarea serialului "La Urgenţă" Seria a II a, urmate de comanda fermă de continuare a producţiei, cu stabilirea unei date fixe de semnare a contractului, creează pe deplin convingerea Curţii că în baza acestor demersuri, reclamanta era îndreptăţită să procedeze la începerea producţiei pentru serialul respectiv.

Astfel cum rezultă de altfel şi din opinia formulată de serviciul juridic al Societăţii Române de Televiziune prin adresa din 25 februarie 2007, cele două episoade au fost realizate în baza unei propuneri ferme de contractare, trimisă de Directorul Direcţiei de Programe, în numele Societăţii Române de Televiziune .

Această propunere, însoţită şi de confirmarea Societăţii Române de Televiziune, produce efecte juridice, avându-se în vedere în acest sens şi principiul bunei-credinţe în negocieri, mai sus enunţat.

Se va reţine totodată că reclamanta a acţionat cu diligenţă, adresând pârâtei repetate cereri prin care se solicita comunicarea datei la care urma să se încheie actul adiţional, menţionându-se demararea producţiei serialului şi efectuarea de cheltuieli în acest sens.

Totodată, pârâta însăşi a confirmat atât buna-credinţă a reclamantei, cât şi comanda fermă şi oficială a pârâtei privind producţia seriei a II-a, emiţând în acest sens adresa nr. x/2007, în cuprinsul căreia se menţionează:

" Am apreciat faptul că a-ţi acordat atenţie detaliilor referitoare la graficul producţiei, începând filmările chiar înainte de semnarea propriu-zisă a contractului pentru al doilea sezon, pe baza solicitărilor noastre prealabile, oficiale" .

Mai mult, părţile nu purtau simple negocieri, ci stabiliseră elementele esenţiale ale contractului, respectiv obiectul acestuia şi data semnării, astfel încât delictul civil constă tocmai în neîndeplinirea de către intimată a obligaţiei asumate, de semnare a contractului .

Faptul că oferta de contractare nu a fost urmată de încheierea unui acord scris, sau că aceasta nu a fost aprobată de Organele special desemnate din cadrul Societăţii Române de Televiziune, nu sunt de natură să conducă la concluzia lipsei unei răspunderi a pârâtei, care în aplicarea principiului bunei-credinţe, nu avea îndatorirea să verifice dacă aceste documente fuseseră mai întâi aprobate de Comitetul Director sau dacă Directorul Direcţiei Programe deţinea o împuternicire legală pentru a purta negocieri cu reclamanta. În sprijinul acestei concluzii vine şi situaţia anterioară, respectiv existenţa raporturilor contractuale ce au existat între părţi .

Având în vedere cele mai sus reţinute, Curtea a apreciat că instanţa de fond a stabilit în mod corect situaţia de fapt, în sensul că fapta ilicită constă nu numai în nerespectarea promisiunii de a încheia un contract/act adiţional scris, care să reglementeze raporturile juridice dintre părţi, ci rezultă şi din aplicarea tezei a 2 a a art. 37 din C. com., în sensul că revocarea a ajuns la cunoştinţa celeilalte părţi după momentul în care aceasta pornise la executarea contractului, astfel încât aceasta datorează, în temeiul legii, daune-interese, pentru prejudiciul cauzat .

În cauză a fost dovedită existenţa tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, vinovăţia apelantei pârâte, manifestată sub forma culpei, în sensul neefectuării demersurilor pentru încheierea contractului în forma scrisă şi retragerea ulterioară a ofertei, după momentul executării ei, precum şi prejudiciul, constând în rezultatele dăunătoare de natură patrimonială, respectiv cheltuielile efectuate cu preproductia, producţia, postproductia şi lichidarea seriei a II-a a serialului .

Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat este pe deplin dovedită în cauză, având în vedere că daunele de natură patrimonială au fost produse în patrimoniul reclamantei, ca urmare tocmai a atitudinii culpabile a pârâtei, care a revocat oferta, după momentul executării de către reclamantă.

Şi cea de-a treia critică formulată, cu privire la calculul greşit al despăgubirilor stabilite, respectiv a profitului nerealizat, este nefondată, reţinând în acest sens că, atâta vreme cât în cauză au fost dovedite (nefiind contestate) cheltuielile făcute de reclamantă cu preproductia, producţia, postproductia şi lichidarea, conform înscrisurilor depuse în cauză şi avute în vedere de expert, pârâta datora şi plata profitului nerealizat. Valoarea acestuia nu putea fi raportată decât la procentul stabilit prin convenţia anterioară a părţilor, atâta vreme cât toate notificările adresate reclamantei de către pârâtă făceau referire la "continuarea" serialului, rezultând în mod implicit că aceasta urmă să fie făcută în aceleaşi condiţii ca şi cele avute în vedere de părţi la realizarea primei serii .

Mai mult, pentru seria a II-a a serialului nu s-a încheiat un alt contract în formă scrisă, din culpa pârâtei, iar în cauză nu s-a dovedit că părţile au schimbat condiţiile anterior stabilite, privind executarea contractului şi litigiile ivite între acestea.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta Societatea Română de Televiziune invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat că instanţa a interpretat în mod vădit eronat faptul că pârâta nu a efectuat demersuri pentru încheierea contractului în formă scrisă, cu consecinţa greşitei reţineri a existenţei unei fapte ilicite.

În susţinerea acestui motiv de recurs recurenta a expus situaţia de fapt şi raporturile juridice dintre părţi şi a arătat că în raport de dispoziţiile art. 2.2 din contract şi de corespondenţa purtată nu rezultă existenţa vreunei obligaţii în sarcina sa pentru încheierea contractului întrucât avea dreptul de a-şi exprima sau nu opţiunea în acest sens.

Exprimarea opţiunii de a achiziţiona şi alte episoade din serial nu presupune achiziţionarea în aceleaşi condiţii ca şi cele din contractul încheiat, ci noile condiţii urmau a fi stabilite de părţi de comun acord şi materializate printr-un act adiţional la contract sau încheierea a unui nou contract.

S-a arătat că nu şi-a manifestat, în condiţiile art. 2.2 din contract, niciodată opţiunea de a achiziţiona noi episoade ale programului "La Urgenţă" nefiind negociate condiţiile editoriale, financiare etc., respectiv nefiind încheiat act adiţional la contract sau un nou contract.

În lipsa unui angajament contractual de a se achiziţiona o nouă serie de episoade din program, corespondenţa purtată de reclamantă cu pârâta, prin directorul de programe nu poate naşte obligaţii, respectiv nu angajează răspunderea Societăţii Române de Televiziune din punct de vedere legal şi conform art. 2.2 din contract, întrucât nu a existat o hotărâre a Comitetului Director şi/sau Consiliului de Administraţie, sau a Directorului General.

Din interpretarea contractului încheiat, respectiv a art. 2.2 rezultă că între părţi se puteau naşte noi obligaţii decât în urma încheierii valabile, în formă scrisă a unui act adiţional la contract sau a unui nou contract.

Reclamanta cunoştea sau trebuia să cunoască că până la existenţa unui nou contract sau act adiţional, corespondenţa şi intenţiile exprimate nu erau producătoare de efecte juridice aşa că a produs cele două episoade fără ca acestea să fi făcut obiectul unui contract.

Contractul încheiat iniţial între părţi are relevanţă probatorie, în sensul că el infirma susţinerea reclamantei că nu ar fi avut cunoştinţă de necesitatea încheierii contractului în formă scrisă, respectiv, de necesitatea aprobării contractului cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 41/1994.

În lipsa unei hotărâri avizate de către Comitetul Director şi aprobate de Consiliul de Administraţie nu poate fi angajată răspunderea pârâtei prin manifestarea de voinţă a oricărei persoane angajate.

Negocierile neconcretizate într-un contract nu pot fi calificate ca având caracterul unui delict civil.

În dezvoltarea motivului de recurs, fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a invocat că în mod eronat instanţa a reţinut că acţiunea este întemeiată exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, în sensul că fapta ilicită constă în nerespectarea promisiunii de a încheia un contract/act adiţional şi că elementele răspunderii se raportează la principiul bunei-credinţe în negocieri.

În raport de data încheierii raporturilor juridice între părţi şi respectiv data faptei invocate ca fiind fapta ilicită nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 şi art. 1183 din Noul C. civ.

Dispoziţiile art. 37 din C. com. au fost aplicate greşit întrucât adresele nr. x/2007 şi nr. y/2007 nu sunt acte care să angajeze răspunderea Societăţii Române de Televiziune, ci reprezintă numai o promisiune că se va încerca obţinerea acordului necesar al Consiliului de Administraţie.

Neexistând o promisiune, o ofertă legală de a contracta nu se poate vorbi de o retractare iar până ce contractul nu este legal încheiat, promisiunea/oferta sunt revocabile.

Din adresa nr. x/2007 rezultă că, încă de la acel moment, anterior expirării contractului pentru producţia primei serii a serialului "La Urgenţă" reclamanta era în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la faptul că nici un angajament nu se putea realiza, în lipsa unui contract (act adiţional) astfel că nu se poate ca reclamanta să-şi invoce propria culpă, aceea de a fi produs noi episoade ale programului, fără o negociere prealabilă şi fără nicio bază contractuală.

Şi celelalte corespondenţe confirmă faptul că reclamanta a avut reprezentarea că singurul temei juridic pentru producerea unei noi serii de episoade era încheierea unui contract (act adiţional).

În ce priveşte prejudiciul reţinut de către instanţă acesta nu este unul cert, atâta vreme cât părţile nu au negociat.

O altă critică a vizat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. arătându-se că instanţa avea obligaţia să cenzureze cuantumul acestora în raport de complexitatea cauzei şi activitatea apărătorului.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancţionează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, respectiv schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Acest text sancţionează hotărârea în situaţia în care instanţa a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Instanţei nu îi este permis să treacă peste termenii conveniţi de părţi în contract, stabilind alte drepturi ori obligaţii, interpretând greşit actul de voinţă al părţilor sau atribuindu-i un alt înţeles decât cel voit de părţi, ori denaturând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Interpretarea la care se referă textul trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în art. 977-985 C. civ.

Or, în cauză, raportat la decizia de casare prin care s-a statuat cu putere obligatorie că instanţele nu au fost învestite cu o cerere de obligare a pârâtei la executarea unei obligaţii contractuale ci la plata de despăgubiri, ca urmare a unei fapte culpabile - comandă fermă de producere a unei noi serii din serialul "La Urgenţă", acceptate şi apoi executate, este evident că obiectul judecăţii nu l-a constituit răspunderea contractuală care ar fi implicat interpretarea contractului încheiat între părţi şi care ar fi făcut eventual aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Raportarea instanţei la art. 2.2 din contractul nr. x din 2 mai 2006 s-a făcut numai pentru caracterizarea şi aprecierea asupra corespondenţei purtate între părţi cu privire la producerea a unei noi serii de episoade din programul "La Urgenţă" şi caracterizată de instanţă ca reprezentând negocieri ferme, urmate de comandă fermă de continuare a producţiei, cu stabilirea unei date fixe de semnare a contractului.

În baza probelor, instanţa a statuat că această corespondenţă a reprezentat o ofertă fermă de contractare, trimisă de Directorul Direcţiei de Programare, în numele Societăţii Române de Televiziune şi care nu a mai fost urmată de încheierea contractului (actului adiţional).

Se constată că în fapt criticile formulate şi fondate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, ci la greşita interpretare a probelor cu privire la existenţa sau inexistenţa unei răspunderi civile delictuale şi care nu constituie motiv de casare sau de modificare a deciziei.

Interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe deturnarea actului juridic dedus judecăţii.

Critica privind interpretarea greşită a probelor nu mai poate fi valorificat pe calea recursului în actuala reglementare a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în condiţiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., ce permitea cenzurarea în recurs a probelor cu consecinţa greşitei aprecieri a probelor a stării de fapt, abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Din perspectiva celor expuse, susţinerile recurentei legate de incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Nefondată este şi critica privind lipsa de temei legal/încălcarea sau aplicarea greşită a legii - pct. 9 din art. 304 C. proc. civ.

Raportat la motivarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată şi statuarea obligatorie a instanţei de recurs în ce priveşte caracterizarea acţiunii, ca fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală este evident că acţiunea a fost soluţionată în baza dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. şi art. 37 din C. com., norme care au constituit premisa majoră a silogismului judiciar.

Instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. şi art. 37 C. com., dispoziţii care implică analiza existenţei unei fapte ilicite, a vinovăţiei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, respectiv existenţa unei oferte de contractare şi care să fi fost revocată după ce s-a întreprins executarea, revocarea ofertei fiind o faptă ilicită.

Toate aceste elemente/condiţii ale antrenării răspunderii civile delictuale sunt chestiuni de fapt care au fost analizate şi statuate de către instanţa de apel pe baza probatoriului administrat în cauză.

Situaţia de fapt reţinută în apel nu mai poate fi cenzurată în recurs după abrogarea expresă a pct. 10 şi 11 din vechea reglementare a art. 304 C. proc. civ., decât în condiţiile art. 305 C. proc. civ., respectiv când se depun înscrisuri noi care vin să contrazică situaţia de fapt reţinută în etapele procesuale anterioare, fapt care nu a fost realizat în cauză.

Argumentul recurentei în susţinerea criticii privind inexistenţa unei oferte de contractare legale raportat la faptul că negocierile şi toată corespondenţa purtată pentru realizarea seriei a II-a din Programul "La Urgenţă" nu au fost avizate de Consiliul de Administraţie sau Directorul General, este nefondat.

Prin adresa din 25 februarie 2007 emisă de Serviciul juridic al Societăţii Române de Televiziune către Consiliul Director, s-a adus la cunoştinţă situaţia litigioasă menţionându-se că:

"cele două episoade au fost făcute, în baza unei promisiuni de contractare trimisă de către Directorul Direcţiei de Programe, în numele Societăţii Române de Televiziune, cu adresa din 9 ianuarie 2007".

Oferta de contractare, urmată de comanda de executare făcută de Directorul de Programe în numele Societăţii Române de Televiziune angajează răspunderea persoanei juridice.

Directorul Direcţiei Programe, în negocierile şi corespondenţa efectuată a acţionat ca reprezentant al Societăţii Române de Televiziune, iar faptele şi actele săvârşite/emise de acesta obligă însăşi persoana juridică.

Instanţa nu a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 14 şi art. 1183 din Noul C. civ., aceste dispoziţii fiind enunţate pentru a se arăta că principiul bunei credinţe în exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor, existent în doctrină şi jurisprudenţă, a fost reglementat prin dispoziţiile din noul C. civ.

Nefondată este şi critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Cu ocazia dezbaterilor pe fond a apelului, recurenta-pârâtă nu a solicitat instanţei aplicarea acestor dispoziţii iar instanţa nu a apreciat ca fiind necesar a pune în discuţia părţilor aplicarea acestor dispoziţii astfel că obligarea la plata integrală a cheltuielilor de judecată este legală şi temeinică.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Societatea Română de Televiziune împotriva deciziei nr. 694/A din 7 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 octombrie 2017.