Judicial motivation by non-participating judge and fair trial violation in trademark conflict with non-profit entity name

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată la data de 27.05.2011, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/3/2011, reclamanta C. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii A. şi Ministerul Justiţiei:

- anularea denumirii A. aparţinând pârâtei;

- obligarea pârâtei să îşi modifice denumirea asociaţiei (numele persoanei juridice) într-o denumire care să nu mai includă în nici o formă, total sau parţial, sintagma F. înregistrată de reclamantă cu marcă sau asupra căreia reclamanta are drepturi de licenţiere, într-un termen de 15 zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii;

- să se dispună publicarea în presa centrală, precum şi în cea din Focşani, pe cheltuiala pârâtei, a dispozitivului hotărârii ce se va pronunţa, în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii.

În drept, s-a arătat că cererea se întemeiază atât alternativ, cât şi cumulativ, pe trei temeiuri juridice: încălcarea dreptului la denumire - art. 8 din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale; încălcarea dreptului la marcă - art. 36 şi art. 90 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice; încălcarea numelui persoanei juridice - art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, precum şi pe orice altă dispoziţie legală menţionată în cadrul cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa nr. 1477 din 15 septembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanta C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins acţiunea formulată de reclamanta C., în contradictoriu cu pârâta A., ca neîntemeiată.

În motivarea sentinţei, s-a arătat că reclamanta a dobândit personalitate juridică prin sentinţa civilă nr. 1309 din 20 aprilie 1990 pronunţată în dosarul nr. x/PJ/1990 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, iar prin H.G. nr. 2262/2004 a fost declarată persoană juridică de utilitate publică.

În baza acordului încheiat cu B., persoană juridică elveţiană, reclamanta a obţinut dreptul de a folosi mărcile aparţinând acesteia F. precum şi denumirile incluzând acest element verbal, atât în limba engleză, cât şi în alte limbi.

De asemenea, reclamanta este titulara mărcii naţionale individuale combinate F. nr. x din 19 aprilie 2010 înregistrată pentru servicii din clasele 35, 36, 41 conform Clasificării de la Nisa.

În această calitate se bucură de protecţia conferită de Legea nr. 84/1998, reclamanta întemeindu-şi prezenta acţiune pe dispoziţiile art. 36 din această lege.

Sub un prim aspect, analizând incidenţa dispoziţiilor art. 36 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 84/1998, Tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite premisele unei acţiuni întemeiate pe aceste dispoziţii legale.

Tribunalul a avut în vedere faptul că pârâta nu a folosit marca reclamantei, în activitatea comercială, astfel cum impune textul de lege.

Pârâtul nu este societate comercială sau comerciant, ci asociaţie fără scop patrimonial, înfiinţată în baza O.G. nr. 26/2000 şi supusă regimului juridic reglementat de acest act normativ.

Dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998 vizează protecţia unui drept de proprietate industrială, dreptul asupra mărcii, drept cu un pronunţat caracter comercial, făcând parte din fondul de comerţ şi fiind destinat, în accepţiunea art. 2 din Legea nr. 84/1998 să "permită a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi".

Că acesta este sensul reglementării o confirmă şi alin. (3) al art. 36 din Legea nr. 84/1998 atunci când face enumerarea actelor pe care titularul mărcii le poate interzice terţilor, acte care sunt specifice activităţii comerciale efective. Pârâta nu desfăşoară activitate comercială şi nu a săvârşit nici unul din aceste acte menţionate, faptele care îi sunt imputate ca fiind acte de încălcare a mărcii reclamantei constând în înregistrarea denumirii acestei asociaţii A. şi în activităţi de colectare de fonduri, deturnate ulterior de la finalitatea declarată, potrivit extraselor de presă depuse la dosar.

Or, Tribunalul a constatat că pârâta nu a utilizat fără drept denumirea A. în activitatea sa, ci în baza hotărârii de acordare a personalităţii juridice date de către Judecătoria Focşani, pe baza dovezii de disponibilităţii denumirii eliberate de Ministerul Justiţiei.

Regimul juridic instituit de Legea nr. 84/1998 este total diferit de cel instituit de O.G. nr. 26/2000 şi de Ordinul M.J. nr. 965/2000, care prevede în art. 44 că:

"(1) O denumire este susceptibilă de a fi apropriată, dacă nu aparţine unei alte persoane juridice fără scop patrimonial de acelaşi fel - asociaţie, fundaţie sau federaţie - prin înscrierea ei anterioară în Registrul naţional.(2) Orice denumire nouă trebuie să se deosebească de cele existente.(3) Denumirea persoanei juridice fără scop patrimonial trebuie să fie în acord cu ordinea publică şi cu bunele moravuri."

Practic condiţiile pentru încuviinţarea unei denumiri sunt ca denumirea nouă solicitată să nu aparţină altei persoane juridice şi să se deosebească de cele existente, aceste cerinţe nefiind similare celor din art. 6 din Legea nr. 84/1998, neimpunând şi condiţia inexistenţei riscului de confuzie sau asociere.

Pe baza acestor criterii, Ministerul Justiţiei a apreciat că denumirea respectă condiţiile cerute expres de lege, dovada disponibilităţii denumirii, eliberată în vederea înregistrării A. cuprinzând la rubrica "Denumiri asemănătoare" menţiunea "Asociaţia Salvaţi Copiii (Iaşi, Timişoara)".

De altfel, la data înregistrării pârâtei ca asociaţie, reclamanta nu înregistrase marca x din 19 aprilie 2010.

Sub un alt aspect, Tribunalul a avut în vedere că pârâta nu a utilizat marca reclamantei sau mărcile pe care aceasta a fost abilitată să le folosească în baza acordului încheiat cu persoana juridică elveţiană B., care sunt mărci figurative, ci elementul verbal al acestor mărci, în limba română F., element verbal care nu poate fi apropriat ca marcă singur, ci doar în măsura în care distinctivitatea este asigurată de alte elemente, cum este în speţă elementul figurativ din mărcile menţionate, întrucât nu poate fi permisă indisponibilizarea unei sintagme curent folosită pentru potenţialul său de sugestie şi puterea sa de impact, în activităţile de protecţie a drepturilor copiilor.

Date fiind realităţile vieţii sociale contemporane, care pot determina anumite necesităţi care să reclame folosirea acestei sintagme verbale sugestive fie de structuri ale autorităţilor publice existente fie de alte organisme neguvernamentale implicate în activitatea de protecţie a copiilor, nu se poate aprecia că folosirea acestei sintagme, care este sugestivă în limba română, reprezintă o încălcare a mărcilor menţionate de reclamantă.

În ceea ce priveşte aspectul prejudicierii imaginii şi intereselor reclamantei prin activităţile reprezentantei pârâtei, H., care potrivit extraselor de presă depuse la dosar a săvârşit acte de deturnare a fondurilor strânse prin Asociaţie, Tribunalul a apreciat că aceste acte săvârşite de către pârâtă, deşi pot fi încadrate în sfera generală a ilicitului, nu pot fi încadrate în sfera specifică a actelor de contrafacere, aşa cum sunt descrise de art. 36 din Legea nr. 84/1998 în condiţiile în care nu sunt săvârşite în activitatea comercială şi nici prin actele specifice.

Reclamanta are la îndemână alte mijloace procesuale prin care să obţină protejarea intereselor sale, cum sunt cele penale, la care a apelat, precum şi cea reglementată de art. 56 alin. (1) lit. a) O.U.G. nr. 26/2000, potrivit cărora "asociaţia se dizolvă, prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate când scopul sau activitatea asociaţiei a devenit ilicită sau contrară ordinii publice".

Analizând cel de-al doilea temei invocat, respectiv încălcarea drepturilor conferite reclamantei de denumirea sa potrivit art. 8 din Convenţia de la Paris din 1883, Tribunalul l-a constatat nefondat, înlăturând susţinerea reclamantei în sensul că art. 8 din Convenţia de la Paris din 1883 ar proteja nu doar numele comercial, ci şi orice altă denumire. Din chiar denumirea actului normativ rezultă că protejează proprietatea industrială, categorie în care intră doar numele comercial, respectiv denumirea sub care un agent economic îşi exercită activitatea comercială şi sub care semnează, nu şi denumirile persoanelor juridice non profit, care au mijloace specifice de protecţie.

În doctrină şi jurisprudenţă există o opinie majoritară în sensul că în sfera protecţiei reglementate de art. 8 din Convenţia de la Paris din 1883 nu intră nici denumirea comercială, care se deosebeşte de numele comercial doar prin faptul că deşi denumirea sub care este înregistrat comerciantul respectiv, nu este făcută cunoscută prin însăşi activitatea acestuia.

Cu atât mai puţin o denumire care nu are legătură cu activitatea comercială ar putea intra în sfera de protecţie specifică a acestui act normativ.

Protecţia denumirii unei persoane juridice este asigurată prin dispoziţiile O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii şi dispoziţiile Ordinul M.J. nr. 954/2000 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea Registrului asociaţiilor şi fundaţiilor, Registrului federaţiilor şi Registrului naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial, acte normative ce reprezintă sediul materiei atunci când se pun în discuţie chestiuni legate de disponibilitatea denumirii, înfiinţarea sau radierea unor înscrieri pentru persoane juridice fără scop patrimonial, cum sunt atât reclamantul cât şi pârâtul din prezenta cauză.

Astfel cum a arătat şi pârâtul Ministerul Justiţiei prin întâmpinarea formulată, în sistemul juridic reglementat de cele două acte normative, protecţia intereselor terţilor, care nu au posibilitatea de a se opune în vreun fel dobândirii personalităţii juridice, conform art. 4 şi următoarele din O.G. nr. 26/2000, este asigurată de Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 954/2000 care reglementează, în art. 25, procedura prin care terţii pot ulterior ataca înscrierile din Registrul special dacă acestea le cauzează prejudicii.

Reglementarea unei proceduri distincte este justificată, având în vedere că printr-o hotărâre prin care se schimbă elemente de identificare a unei asociaţii se modifică practic hotărârea instanţei care a soluţionat cererea de înscriere a asociaţiei în Registrul special şi de dobândire a personalităţii juridice, precum şi înscrierea în sine, cea mai în măsură a se pronunţa asupra unei asemenea cereri fiind chiar instanţa care a dispus iniţial înscrierea.

Prin urmare, pe calea procesuală prin care se urmăreşte protecţia dreptului asupra mărcii nu se poate dispune în nici un caz anularea denumirii unei asociaţii şi nici obligarea pârâtei să îşi modifice denumirea, mijlocul procesual la care a recurs reclamanta nefiind apt să conducă la satisfacerea petitelor acţiunii.

La susţinerea ultimului temei invocat în acţiune, respectiv dreptul la nume al reclamantei reglementat de art. 54 din Decretul nr. 31/1954, reclamanta a renunţat la termenul din 8.09.2012, când s-a pus în discuţie excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului, acesta neputând fi verificat de o instanţă necompetentă, dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. neputând opera o prorogare de competenţă, cu încălcarea normelor imperative ce reglementează competenţa materială a instanţelor.

Prin decizia nr. 75 din 9 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta C. împotriva sentinţei menţionate.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că este nefondat motivul de apel referitor la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei.

Afirmaţia potrivit căreia, în situaţia în care instanţa de judecată ar dispune anularea denumirii A. aparţinând pârâtei, aceasta nu s-ar putea efectua decât de către Ministerul Justiţiei prin îndeplinirea unei obligaţii de a face, nu este de natură să justifice legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei, deoarece efectuarea înregistrărilor în registrul comerţului se face din oficiu, în temeiul hotărârii judecătoreşti care ar dispune anularea denumirii pârâtei, astfel cum prevede art. 7 din Legea nr. 26/1990, republicată, privind registrul comerţului.

În ceea ce priveşte modul de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor art. 36 alin. (1) şi al art. 2 din Legea nr. 84/1998, indicate de către reclamantă drept temei juridic al acţiunii în contrafacere de marcă - calificare făcută în mod corect de tribunal -, s-a reţinut că aceste dispoziţii legale reprezintă transpunerea în dreptul intern a normelor de drept comunitar privind aproprierea legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci, în concret dispoziţiile art. 5 din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008 (versiune codificată).

În cauză sunt aplicabile şi principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în special interpretarea dată de CJUE prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-17/06 (Celine Sarl împotriva Celine SA) în materia conflictului dintre cele două categorii de drepturi de proprietate industrială.

În interpretarea articolului 5 alin. (1) din Prima Directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 (dispoziţii identice cu cele ale art. 5 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului) şi în analiza limitării efectelor mărcii stabilite prin art. 6 din aceeaşi Directivă, Curtea de la Luxembourg a stabilit că titularul unei mărci înregistrate poate cere a se interzice utilizarea de un terţ a unui semn identic cu marca sa, în situaţia în care sunt îndeplinite în mod cumulativ patru condiţii:

1. utilizarea să aibă loc. în cadrul comerţului;

2. utilizarea să aibă loc. fără consimţământul titularului mărcii;

3. utilizarea să aibă loc. pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care a fost înregistrată marca şi

4. utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă a aduce atingere funcţiilor mărcii, în special, funcţiei sale esenţiale de a garanta consumatorilor provenienţa produselor sau a serviciilor.

Instanţa de apel a constatat că în mod corect a reţinut tribunalul că nu sunt îndeplinite condiţiile ca utilizarea semnului în litigiu să aibă loc. "pentru produse sau servicii" identice cu cele protejate de mărcile apelantei-reclamante şi ca această utilizare să aducă atingere sau să fie susceptibilă să aducă atingere funcţiilor mărcii şi, în special, funcţiei sale esenţiale de a garanta consumatorilor provenienţa produselor sau serviciilor.

Astfel, din probele administrate în cauză, tribunalul a reţinut că intimata-pârâtă nu a utilizat fără drept denumirea "Salvaţi Copii 2009" în activitatea sa, ci în baza hotărârii de acordare a personalităţii juridice dată de către Judecătoria Focşani, pe baza dovezii de disponibilităţii denumirii pentru A. eliberată de Ministerul Justiţiei.

Cu alte cuvinte, tribunalul a reţinut că intimata-pârâtă foloseşte semnul conflictual F. doar pentru propria sa individualizare în raport cu ceilalţi comercianţi, iar nu cu titlu de marcă - respectiv pentru a-şi individualiza produsele sau serviciile.

Pentru a verifica această condiţie, respectiv dacă intimata-pârâtă a folosit semnul F. pentru a se identifica faţă de ceilalţi comercianţi şi pentru a-şi identifica propriul fond de comerţ - ori, dimpotrivă, în scopul de a-şi distinge propriile servicii de cele ale altor comercianţi, instanţa de apel s-a raportat la probele administrate în cauză de reclamantă.

Astfel, în sprijinul acţiunii în contrafacere şi pentru a demonstra modalitatea concretă de folosire a semnului F. de către intimata-pârâtă, apelanta-reclamantă a administrat proba cu înscrisuri, constând în: Hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti pronunţată în cadrul dosarului nr. x/P.J./1990 prin care C. a fost înregistrată în Registrul Special al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti; Certificatul de înscriere a persoanei juridice fără scop patrimonial C.; H.G. nr. 2262/2004 prin care C. a fost declarată asociaţie de utilitate publică;

Contractul de licenţă ("License Agreement"), încheiat între B. şi C. în 1999, prin care C. a dobândit dreptul exclusiv de a utiliza denumirea organizaţiei internaţionale pe teritoriul României; Extras al mărcii individuale combinate F., înregistrată de B. la data de 01.04.1996 (reînnoită la 01.04.2006) la nivelul Uniunii Europene, pentru clasele de produse şi servicii 9, 16, 25, 28, 36,41 şi 42; Extras al mărcii individuale verbale F., înregistrată de B. la data de 13.03.2000 (reînnoită la 13.03.2010) la nivel internaţional, în mai multe ţări, inclusiv România pentru clasele de produse şi servicii 16, 25, 28, 36, 41 şi 42;

Extras al mărcii individuale verbale F., înregistrată de B. la data de 31.10.2003 la nivel Uniunii Europene, pentru clasele de produse şi servicii 3, 4, 6, 8, 9, 14, 16, 18, 20, 21, 24, 25, 26, 28, 35, 36, 38, 40, 41, 42, 43, 44 şi 45; Extras al mărcii individuale combinate F., înregistrată de C. la data de 19.04.2010 pe teritoriul României, pentru clasele de produse şi servicii 35, 36 şi 41; Extras de pe pagina de socializare x a C. România care atestă că 8.718 urmăresc în mod curent activităţile C.; Extras de pe site-ul x ce conţine prezentarea C.

România; Raport anual pentru 2005 al C. România; Raport anual pentru 2008 al C. România; Raport anual pentru 2009 al C. România; Raport financiar pentru anul 2009 privind sumele alocate programelor C. România; Extras de pe site-ul Camerei Deputaţilor ce conţine prezentarea A.; Lista cu o parte din susţinătorii C. România; Raport financiar pentru anul 2009 privind veniturile C. România; Calendarul Salvaţi Copiii pentru anul 2011 trimis de C. persoanelor implicate în programele pe care organizaţia le desfăşoară; Scrisoare de mulţumire adresată de C. persoanelor implicate în programele pe care organizaţia le desfăşoară;

Notificarea din 14 decembrie 2010 trimisă de C. prin care a notificat pârâta A. că încalcă dreptul la marcă şi la denumire prin folosirea unei denumiri identice cu cea a C.; Extras din Registrul Naţional al Asociaţiilor privind filialele din teritoriu a C. România; Extras cu rezultatele căutării după sintagma F. pe motorul de căutare Google din care rezultă că peste 90% din rezultate se referă la C.; Extras din enciclopedia electronică Wikipedia referitoare la D. în România; Articol Ziarul de Vrancea cu titlul "Sub justificarea unor gesturi umanitare, fondurile strânse pentru cazuri disperate - "ţepe" date credulilor";

Articol Ziarul x cu titlul "Ţeapă" umanitară în numele unei fetiţe cu leucemie"; Articol Ziarul x cu titlul "Fondurile strânse pentru cazuri disperate - "ţepe" date credulilor"; Articol Informaţia Vrânceană cu titlul "Cercetată în libertate după ţepe cu credite bancare"; Informare Biroul de informare şi relaţii publice de pe lângă Tribunalul Vrancea.

Faţă de probatoriul administrat în cauză, în mod corect a reţinut tribunalul că nu este dovedită condiţia ca intimata-pârâtă să fi a folosit semnul F. de o asemenea manieră încât să determine stabilirea unei legături între acest semn, care constituie numele său comercial, şi serviciile pe care le oferă sau produsele pe care le comercializează.

Instanţa de apel a respins şi critica vizând greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei nr. 26/2000, faţă de constatarea anterioară, prin care a reţinut că situaţia de fapt din cauză nu demonstrează decât faptul că intimata-pârâtă a folosit semnul F. în limitele funcţiilor atribuite de lege denumirii asociaţiei, iar nu în scopul de a-şi distinge propriile produse sau servicii.

Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti, a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta C., prin care a solicitat casarea în tot a deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., s-au susţinut, în esenţă, următoarele:

1. Au fost încălcate dispoziţiile art. 261 alin. (2) şi art. 264 cu referire la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care decizia a fost motivată de un alt judecător decât cei care au pronunţat decizia recurată, deci care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii şi au deliberat în cauză (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Recurenta - reclamantă a învederat faptul că procesul s-a desfăşurat, în integralitate, în faţa completului de apel format din magistraţii E., în prezent suspendată din funcţie, şi G., în prezent magistrat pensionar.

De la momentul pronunţării deciziei, la data de 9 aprilie 2013, şi până la momentul comunicării către reclamantă a motivării deciziei recurate, respectiv 4 iulie 2017, au trecut mai bine de 4 ani, timp în care au avut loc. o serie de evenimente în legătură cu magistraţii care au compus completul de apel, decizia recurată rămânând în toată această perioadă nemotivată.

Astfel:

Preşedintele completului, judecătorul E., a făcut obiectul mai multor cercetări disciplinare instrumentate de către Inspecţia Judiciară de pe lângă CSM, asupra cărora CSM s-a pronunţat prin admiterea acţiunilor disciplinare intentate, după cum urmează: 11 aprilie 2013 - a fost mutată disciplinar, pentru o perioadă de trei luni, de la Curtea de Apel Bucureşti la Curtea de Apel Ploieşti, pentru conduita sa în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu dar şi în afara acestora, precum şi în raporturile cu colegii ori personalul instanţei; septembrie 2013 - a fost sancţionată cu reducerea cu un procent de 20% a remuneraţiei, ca urmare a "...întârzierilor repetate în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile" (în aceeaşi perioadă, ca urmare a unei plângeri penale, judecătorul E. a fost sancţionată cu amendă în valoare de 750 lei pentru distrugerea unor bunuri din incinta Curţii de Apel Bucureşti); 12 martie 2014 - CSM a decis suspendarea acestea din funcţie pentru 6 luni; 11 martie 2015 - a fost suspendată din funcţie pentru o perioadă de 6 luni, în urma soluţionării a nu mai puţin de trei dosare disciplinare. Potrivit informaţiilor publice de la vremea respectivă, se pare că peste 20 de sesizări disciplinare fuseseră formulate împotriva judecătorului E., dintre acestea numai o parte fiind soluţionate.

Celălalt membru al completului de apel, judecătorul G., a fost eliberată din funcţia de judecător la Curtea de Apel Bucureşti, prin pensionare, prin Decretul Preşedintelui României din 1 septembrie 2014, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 650 din 03 septembrie 2014. Judecătorul G. s-a pensionat într-o perioadă în care făcea obiectul unor anchete şi acţiuni disciplinare intentate de către Inspecţia Judiciară de pe lângă CSM, respectiv pentru "refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu", însă dosarul disciplinar nr. 14/J/2014 a rămas fără obiect.

În acest context, la data de 16 martie 2015, prin Rezoluţia Vicepreşedintelui Curţii de Apel Bucureşti, s-a dispus ca redactarea deciziei recurate să fie făcută de judecătorul F. Practic, prin această rezoluţie, un alt judecător decât cei care au luat parte la dezbaterile pe fondul apelului a fost delegat, fără indicarea unui temei de drept, să suplinească procesul cognitiv logic al judecătorilor care au audiat cauza în apel şi care, pe baza convingerilor proprii şi a judecăţilor făcute prin raportarea legii la fapte, au pronunţat soluţia criticată.

Art. 264 Cod procedură anterior prevede că, în cazul în care completul de judecată a fost alcătuit din mai mulţi magistraţi, preşedintele va putea însărcina pe unul dintre ei cu redactarea hotărârii. Textul de lege nu prevede vreo soluţie pentru ipoteza în care niciunul dintre membrii completului de judecată nu redactează motivarea hotărârii luate, cuprinse în minută.

În acelaşi context, art. 261 alin. (2) din cod statuează în sensul însuşirii de către preşedintele instanţei de judecată, prin propria sa semnătură, a motivării deja realizate de către judecătorii care au făcut parte din completul care a soluţionat cauza şi care, din diverse raţiuni, nu îşi mai pot însuşi motivarea prin aplicarea propriei lor semnături.

Aşadar, nu există o normă care să acopere imposibilitatea magistraţilor care au luat parte la judecarea cauzei şi au pronunţat hotărârea judecătorească de a motiva respectiva hotărâre, respectiv, de a exprima în scris, raţiunile care au determinat pronunţarea hotărârii respective.

În acest sens, este aplicabil în speţă art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece suntem în prezenţa unui act de procedură îndeplinit cu neobservarea formelor legale, cât timp nu există temei legal pentru delegarea unui alt judecător exclusiv pentru motivarea hotărârii, acesta nefiind nici indicat în cuprinsul rezoluţiei Vicepreşedintelui Curţii de Apel Bucureşti;

În ceea ce priveşte vătămarea care a fost provocată reclamantei prin motivarea hotărârii de către un judecător delegat (în lipsa existenţei unui temei de drept pentru delegare) care nu a luat parte la dezbateri, la deliberare, şi care nu a pronunţat hotărârea, aceasta este evidentă în nemotivarea deciziei recurate. După cum se va arăta în cadrul unui motiv de recurs dezvoltat în continuare, judecătorul delegat cu motivarea deciziei recurate s-a limitat să preia aceleaşi considerente şi argumente complet eronate pe care le-a statuat prima instanţă în sentinţa de respingere a acţiunii introductive de instanţă.

Or, prin nemotivare sau, în cel mai bun caz, prin motivarea incorectă şi contradictorie a deciziei recurate, drepturile procesuale ale reclamantei sunt îngrădite, prin aceea că reclamanta nu cunoaşte motivele reale pentru care argumentele prezentate în faţa completului de apel au determinat respingerea căii de atac promovate.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a statuat în mai multe decizii asupra relevanţei considerentelor deciziei, în sensul că acestea conferă părţii posibilitatea de a-şi exercita în mod efectiv dreptul de a ataca hotărârea judecătorească, dar şi dintr-o perspectivă mai generală, în sensul că ele contribuie la o bună administrare a justiţiei şi preîntâmpină arbitrariul. Mai mult, prin nemotivare sau motivare incorectă a deciziei recurate, se poate ajunge în situaţia ca, în ipoteza respingerii recursului de faţă, reclamanta să fie obligată să tolereze o activitate para-legală care îi aduce atingere gravă drepturilor sale de proprietate intelectuală şi, în final, prestigiului de care se bucură atât reclamanta, cât şi organizaţia internaţională neguvernamentală din care aceasta face parte.

Prin urmare, în considerarea situaţiilor în care se găsesc membrii completului de apel, soluţia corectă şi legală pe care trebuia să o adopte conducerea Curţii de Apel Bucureşti era aceea de repartizare aleatorie a dosarului şi repunerea sa pe rol, pentru a fi judecat în apel de un complet nou, care să poată audia dezbaterile, să delibereze, să pronunţe hotărârea şi să o motiveze în termenul de recomandare indicat de C. proc. civ. anterior, cu respectarea, în acest mod, a drepturilor procesuale ale părţilor.

Recurenta - reclamantă a invocat o opinie doctrinară formulată în contextul noului C. proc. civ. care, în mod similar celui anterior, nu se pronunţă, prin reglementare, asupra situaţiei în care completul care a pronunţat hotărârea nu mai este în măsură să o motiveze (redacteze).

De asemenea, s-a invocat practica recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în decizia pronunţată în data de 7 martie 2017 în cauza Cerovsek şi Bozicnik c. Slovenia, unde se arată (la § 45) că, în situaţii excepţionale, cum este aceea a pensionării unui judecător care a participat la dezbaterea cauzei, dar nu şi-a motivat hotărârea pronunţată înainte să se pensioneze, singura cale pentru a compensa inabilitatea judecătorului de a oferi motivele pentru care a pronunţat o hotărâre ar fi fost, spre exemplu, dispunerea unei rejudecări a procesului.

2. Motivarea înlăturării motivului de apel privind respingerea cererii de chemare în judecată faţă de pârâtul Ministerul Justiţiei, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, nu are legătură cu prezenta cauză, făcând, totodată, referire la un temei legal inaplicabil (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Astfel, instanţa de apel a ignorat întru totul argumentele reclamantei, iar aplicarea art. 7 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, nu are nicio legătură cu calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei, neexistând nici măcar un argument pentru care instanţa a ales să aplice acest text de lege.

Atât reclamanta, cât şi intimata-pârâtă A., sunt persoane juridice fără scop patrimonial, ambele fiind înregistrate în Registrul special al asociaţiilor şi fundaţiilor, regimul juridic al asociaţiilor şi fundaţiilor fiind reglementat de Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, nicidecum de Legea Registrului Comerţului, iar Ministerului Justiţiei nu i se aplică aceleaşi prevederi legale ca Oficiului Registrului Comerţului.

Sub aspectul calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi a aplicării corecte a textelor de lege incidente, recurenta - reclamantă a precizat că în acţiunea în contrafacerea mărcii, ca formă a acţiunii în răspundere civilă delictuală, pentru determinarea persoanelor care sunt ţinute să răspundă de cauzarea prejudiciului, trebuie verificate nu numai faptele ce constituie "cauza necesară", dar şi condiţiile cauzale, adică faptele ilicite care au făcut posibilă, care au mediat acţiunea cauzală.

Or, în speţa de faţă, Ministerul Justiţiei este autoritatea răspunzătoare, potrivit legii, cu verificarea disponibilităţii denumirilor persoanelor fără scop patrimonial, fiind, potrivit dispoziţiilor art. 38 din Regulamentul privind organizarea Registrului asociaţiilor şi fundaţiilor, Registrului federaţiilor şi Registrului naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial, singura autoritate cu acces la toate denumirile persoanelor de acest tip faţă de care se poate aprecia disponibilitatea unei denumiri solicitate.

Nu poate fi acceptat ca instanţa de apel să aprecieze drept validă opţiunea Ministerul Justiţiei de a se prevala de propria sa culpă atunci când arată că nu are o evidenţă completă pentru toate persoanele înfiinţate anterior adoptării O.G. nr. 26/2000, deşi legea a instituit tocmai în sarcina sa şi a preşedinţilor de instanţă obligaţia de a asigura, după adoptarea Regulamentului Registrului ONG transpunerea în sistem a registrelor existente cu privire la persoanele juridice fără scop patrimonial înfiinţate nu doar după 1990, cum este cazul reclamantei şi al filialelor acesteia, dar şi a persoanelor de acest tip înfiinţate în baza Legii nr. 21/1924.

Astfel, sub acest aspect, Ministerul Justiţiei are calitate procesuală pasivă, aflându-se în situaţia în care, în calitate de autoritate administrativă de specialitate, i-a produs reclamantei un prejudiciu tocmai prin aceea că nu a refuzat eliberarea dovezii de disponibilitate a A., refuz fără de care prejudiciul nu s-ar mai fi produs.

Acest argument este întărit şi de modificarea O.G. nr. 26/2000 prin Legea nr. 22/2014, stabilindu-se clar că, de la bun început, voinţa legiuitorului a fost aceea de a se evita conflicte şi suprapuneri între drepturi anterioare şi noi denumiri.

Recurenta a invocat, totodată, Decizia nr. X din 20 martie 2006 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat cu putere de lege că o acţiune de tipul celei prevăzute în art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului, identică cu cea prevăzută la art. 25 din Regulament, nu poate fi introdusă decât ulterior obţinerii unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care au fost modificate, în tot sau în parte, ori au fost anulate actele ce au stat la baza înregistrării a cărei radiere se solicită (în cazul de faţă, dispunea anulării denumirii unei asociaţii în cadrul acţiunii în contrafacere).

Aşadar, este evident că mijlocul procesual ales de reclamantă nu este doar cel potrivit pentru obţinerea remediului la care este îndreptăţită, ci singurul remediu eficient oferit de lege.

3. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 84/1998 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Motivarea în concret a respingerii motivelor de apel referitoare la încălcarea drepturilor exclusive asupra mărcilor reclamantei se sprijină exclusiv pe Decizia CJUE din cauza C-17/06 - Celine SARL c. Celine SA, instanţa de apel reţinând în mod eronat neîndeplinirea condiţiilor ca utilizarea să aibă loc. "pentru produse sau servicii" identice cu cele protejate de mărcile apelantei-reclamante şi ca această utilizare să aducă atingere sau să fie susceptibilă să aducă atingere funcţiilor mărcii şi, în special, funcţiei sale esenţiale de a garanta consumatorilor provenienţa produselor sau serviciilor.

Astfel, instanţa de apel nu a făcut decât să achieseze la opinia primei instanţe, procedând la enumerarea probatoriului administrat, fără a motiva de ce apreciază corectă soluţia acesteia.

Sub un al doilea aspect, instanţa de apel s-a pronunţat în necunoştinţă de cauză cu privire la situaţia de fapt, atunci când a făcut referire la "produsele comercializate" de către pârâtă.

Aşadar, nu numai că instanţa de apel a ignorat faptul că F. este o denumire protejată prin înregistrările de marcă, atât la nivel internaţional cât şi naţional (referindu-se numai la "semnul «Salvaţi Copiii»), cu toate că instanţa a constatat, în acelaşi timp, că "acest semn" constituie numele comercial al A., dar nici nu a ţinut cont de faptul că ambele părţi sunt persoane juridice fără scop patrimonial, motiv pentru care nu se poate pune problema comercializării vreunor produse. În acest fel, instanţa a contrazis cele afirmate în paragrafele anterioare, unde adoptase soluţia primei instanţe care motiva lipsa încălcării mărcilor F. din perspectiva naturii nepatrimoniale a activităţii desfăşurate de pârâtă.

Sub un alt aspect, cu referire la Cauza C-17/06, instanţa trebuie să ia în considerare interpretarea CJUE, însă, în exercitarea rolului său activ, avea obligaţia să facă o apreciere proprie în considerarea situaţiei de fapt deduse judecăţii şi, pe cale de consecinţă, să pronunţe o soluţie care este corectă în litera dar şi în spiritul legii, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Interpretarea restrictivă adoptată de instanţa de apel contravine însuşi scopului pentru care art. 36 din Legea nr. 84/1998 a fost edictat, normă care este lipsită de efecte juridice în situaţia din speţă.

Recurenta a menţionat că, în urma hotărârii pronunţate în cauza C-17/06, în ciuda celor statuate de CJUE, instanţa franceză pe rolul căreia se afla cauza respectivă a dat o soluţie diferită, având în vedere particularităţile cauzei.

4. Respingerea motivului de apel întemeiat pe dispoziţiile O.G. nr. 26/2000 nu a fost motivată, dat fiind faptul că instanţa de apel face doar o simplă trimitere la aşa-numita "constatare anterioară" pentru a justifica respingerea apelului (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Instanţa de apel a îmbrăţişat opinia primei instanţe fără a analiza argumentele reclamantei, pe care le-a ignorat complet, raportându-se strict la prevederile O.G. nr. 26/2000, care nu fac referire la distincţia produselor sau serviciilor, aspect ce este reglementat în Legea mărcilor.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile Legii mărcilor nu se aplică la prezenta cauză pentru simplul motiv că O.G. nr. 26/2000 nu prevede expres care sunt limitele înăuntrul cărora utilizarea unei denumiri a unei asociaţii sau fundaţii pentru ca aceasta să fie legitimă şi să nu aducă atingere drepturilor terţilor.

Concluzia care poate fi trasă din această interpretare este că o încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală ale unui terţ ar fi legitimă, în cazul utilizării unei denumiri care produce sau este de natură să producă asemenea efecte de către o persoană juridică fără scop patrimonial, pe motiv că O.G. nr. 26/2000 nu face referire la o asemenea obligaţie de neîncălcare în sarcina titularului denumirii.

O atare interpretare contravine legii, întrucât, deşi O.G. nr. 26/2000 şi Legea nr. 84/1998 au în vedere drepturi distincte, acestea nu se exclud în nici un caz una pe cealaltă. Altfel spus, o asociaţie constituită şi funcţionând potrivit O.G. nr. 26/2000 are obligaţia de a respecta drepturile titularilor de mărci conferite în temeiul Legii nr. 84/1998, iar instanţa de judecată este chemată să constate şi să remedieze aceste încălcări, acolo unde acestea există.

Din perspectiva criteriilor ce trebuie avute în vedere la aprecierea gradului de similaritate între denumirile comerciale, pentru identitate de raţiune a adoptării reglementărilor în materia semnelor distinctive utilizate în activităţi comerciale, sunt aplicabile raţionamentele făcute în aprecierea riscului de confuzie potrivit Legii nr. 84/1998. În acest sens, numele comercial poate fi utilizat ca marcă, în legătură cu servicii şi produse comercializate de o persoană juridică şi poate fi perceput ca atare de către consumatori.

Potrivit jurisprudenţei CJUE în cazurile C-206/01 Arsenal, C-48/05 Adam Opel şi C-17/06 Celine, utilizarea pentru produse sau servicii în sensul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Directiva 89/104/EEC are loc. când un terţ utilizează semnul care constituie denumirea sa socială, numele său comercial sau emblema sa în legătură cu produsele/servicii pe care le comercializează.

Aceleaşi raţionamente se aplică şi persoanei juridice fără scop patrimonial care desfăşoară o activitate de tip lucrativ, prin prestarea de servicii în scopul obţinerii de fonduri care sunt ulterior utilizate în scopuri caritabile. De aceea, aceleaşi criterii de diferenţiere a serviciilor trebuie aplicate mutatis mutandis şi în cazul persoanelor juridice fără scop patrimonial.

Cu referire la înţelesul termenului de "utilizare", CJUE a arătat, în cauza Arsenal, că pentru a ne regăsi în ipoteza unei utilizări care poate încălca dreptul asupra mărcii, această utilizare nu trebuie să fie "în activitatea comercială" înţeleasă în sens restrâns, ci în sens larg, curtea indicând expres faptul că o utilizare în cadrul unei activităţi comerciale în vederea obţinerii unui avantaj economic este o utilizare în activitatea comercială, în vreme ce o utilizare exclusiv privată nu este o utilizare în activitatea comercială. Este evident că utilizarea de către intimata-pârâtă este una ce nu este exclusiv privată, deoarece aceasta urmăreşte şi obţinerea unui avantaj economic (obţinerea de bani prin activităţi de strângere de fonduri).

Instanţa de apel a reţinut greşit că intimata-pârâtă nu ar fi utilizat denumirea "în scopul de a-şi distinge propriile produse sau servicii".

Astfel, s-a stabilit expres de către CJUE, în Cauza Radetzky, că "împrejurarea că o asociaţie caritabilă nu urmăreşte un scop lucrativ nu exclude faptul că aceasta poate avea ca obiectiv crearea şi ulterior, păstrarea unui debuşeu pentru produsele sau pentru serviciile sale".

Or, după cum s-a arătat prin cererea de chemare în judecată şi s-a demonstrat prin probele administrate înaintea instanţei de fond, reclamanta îşi asigură finanţarea de la publicul larg, ceea ce relevă caracterul lucrativ al utilizărilor mărcii reclamantei, drept pentru care nu se poate exclude aplicabilitatea art. 36 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 84/1998, astfel cum rezultă din interpretarea eronată a instanţei de apel.

Mai mult, CJUE a arătat expres că "o marcă face obiectul unei utilizări serioase în cazul în care o asociaţie fără scop lucrativ o utilizează în relaţiile sale cu publicul pentru a anunţa manifestări, în documentele sale de afaceri, precum şi pe materiale publicitare, iar membrii asociaţiei o arborează pe insigne purtate cu ocazia colectării şi a distribuirii de donaţii."

Astfel, este evident că intră în cadrul acţiunilor sancţionate de Legea Mărcilor şi contrafacerea prin utilizarea mărcii în relaţiile cu publicul pentru a anunţa manifestări, în documentele de afaceri şi pe materialele publicitare (ceea ce intimata A. a făcut şi face în continuare, fiind vorba despre o încălcare continuă a drepturilor exclusive aparţinând reclamantei cu privire la denumirea şi mărcile F. de aproape 10 ani).

Totodată, instanţa de apel şi judecătorul delegat pentru motivarea hotărârii a ignorat raţiunea edictării art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 26/2000.

De altfel, este deosebit de importantă actuala abordare a legiuitorului care, tocmai pentru a evita interpretări restrictive nepermise ale art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 26/2000 (care, oricum, nu putea fi interpretat în defavoarea celui ocrotit de norma juridică, adică titularul denumirii anterioare), a revenit asupra acestei prevederi legale, pe care a modificat-o prin Legea nr. 22/2014.

Oricum, faptul că în varianta anterioară a O.G. nr. 26/2000 nu se prevedea expres interdicţia ca denumirea asociaţiei să fie identică sau asemănătoare până la confuzie cu denumirea altei persoane juridice fără scop patrimonial, nu poate reprezenta o justificare rezonabilă pentru soluţia dată prin decizia recurată, care nu este în acord cu spiritul legii şi lipseşte de orice efecte prevederile Legii nr. 84/1998.

Raţiunea normei chiar şi înainte de modificarea O.G. nr. 26/2000 prin Legea nr. 22/2014 este confirmată prin expunerea de motive a iniţiatorilor modificării legislative şi în raportul pozitiv al Comisiei Juridice din Camera Deputaţilor, în care se indică în mod clar şi precis că modificarea este necesară tocmai din cauză că voinţa legiuitorului este interpretată în mod greşit şi incoerent şi că, în fapt, există situaţii de conflict care, în lipsa unor interpretări eronate şi incoerente ale art. 7 alin. (3), nu ar fi existat.

Acestei reglementări i se subliniază în mod expres caracterul de normă de ordine publică, legiuitorul stabilind un termen de decădere de 2 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 22/2014, în care să se procedeze la schimbarea denumirii acelor asociaţii şi fundaţii care încălcau denumiri preexistente, cum este şi situaţia intimatei A., a cărei denumire a fost eliberată în mod nelegal de către Ministerul Justiţiei, cu încălcarea drepturilor reclamantei.

Pe de altă parte, judecătorul delegat cu redactarea şi motivarea deciziei recurate a ignorat atât modificarea legislativă şi caracterul de normă de ordine publică, precum şi stabilirea de către legiuitor a termenului de 2 ani care, nerespectat de către A., determină o altă soluţie decât cea pronunţată. Judecătorul delegat cu motivarea şi redactarea deciziei recurate avea la cunoştinţă despre aceste aspecte, dat fiind că procesul-verbal prin care Preşedintele Curţii de Apel Bucureşti indică motivele pentru care acesta semnează hotărârea în locul magistraţilor care au pronunţat-o a fost încheiat în data de 30 iunie 2017.

În plus, şi legislaţia anterioară, respectiv art. 44 din Regulament, pe care l-a citat şi instanţa de apel, ocrotea expres drepturile asupra denumirii anterioare, aspect ce reflectă încă o dată nelegalitatea deciziei recurate, care se impune a fi casată în întregul său.

5. Motivele de apel referitoare la aplicabilitatea art. 8 din Convenţia de la Paris, respectiv ignorarea notorietăţii mărcilor de către prima instanţă, nu au fost analizate de către instanţa de apel (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta - reclamantă a invocat atât cazuri de modificare, cât şi de casare a deciziei recurate, dintre cazurile de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar, în acelaşi timp, a solicitat exclusiv casarea în tot a deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Avându-se în vedere această finalitate a recursului, se constată că prin criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (al doilea motiv de recurs în numerotarea recurentei) se tinde la a se demonstra imposibilitatea exercitării controlului de legalitate a deciziei recurate, în absenţa motivelor de fapt şi de drept care justifică adoptarea soluţiei instanţei de apel. Pentru acest motiv, criticile pe acest aspect trebuie încadrate în cazul de casare descris de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pentru neîndeplinirea exigenţelor referitoare la conţinutul hotărârii judecătoreşti, prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acelaşi context, se observă că şi în cadrul motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (motivele 3, 4 şi 5 în numerotarea recurentei) se formulează susţineri vizând nemotivarea deciziei. Faţă de finalitatea declarată a casării deciziei şi a trimiterii cauzei spre rejudecare şi de obiectul criticilor, se impune cercetarea acestora tot din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Ca atare, urmează a se cerceta prioritar motivele de recurs ce ar atrage casarea deciziei recurate şi doar în măsura în care acestea sunt nefondate, se va proceda la analizarea susţinerilor referitoare la interpretarea şi aplicarea legii de către instanţa de apel.

Prin primul motiv de recurs, întemeiat explicit pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a relevat împrejurarea că decizia a fost motivată de un alt judecător decât cei care au pronunţat decizia recurată, deci care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii şi au deliberat în cauză, susţinând că, în acest mod, au fost încălcate prevederile art. 261 alin. (2) şi art. 264 C. proc. civ., cu consecinţa nulităţii deciziei, prin raportare la art. 105 C. proc. civ.

Cu toate că s-a referit în mod explicit doar la motivarea hotărârii, din invocarea dispoziţiilor art. 261 alin. (2) C. proc. civ. reiese că recurenta a avut în vedere şi nesemnarea hotărârii de către vreunul dintre judecătorii ce au pronunţat decizia recurată.

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, ambii membri ai completului ce a pronunţat decizia recurată au fost în imposibilitate de a redacta hotărârea - dat fiind că unul dintre membri s-a pensionat, iar celălalt a fost suspendat din funcţie, iar această sancţiune persista la data semnării deciziei recurate -, motiv pentru care, pe cale administrativă, conducerea Curţii de Apel Bucureşti a procedat în acest sens la desemnarea unui alt judecător din cadrul instanţei. În cuprinsul rezoluţiei prin care a fost indicat judecătorul însărcinat cu motivarea deciziei, se arată că măsura a fost dispusă ca urmare a Hotărârii colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti nr. 61 din data de 5 martie 2015.

De asemenea, decizia nr. 75 din 9 aprilie 2013, după motivare, a fost semnată doar de către preşedintele Curţii de Apel Bucureşti, în locul ambilor judecători ce au pronunţat-o, cu justificarea că unul dintre judecători era suspendat din funcţie, iar cel de-al doilea, pensionat.

Potrivit art. 264 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ., în cazul completelor colegiale, preşedintele va putea însărcina cu redactarea hotărârii pe unul dintre judecătorii din compunerea completului.

În conformitate cu art. 261 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care unul dintre judecătorii care au pronunţat hotărârea este în imposibilitate de a o semna, preşedintele instanţei o va semna în locul său.

În ceea ce priveşte semnarea hotărârii, cu toate că interpretarea literală a dispoziţiilor art. 261 alin. (2) ar conduce la concluzia unei încălcări a normei în ipoteza în care preşedintele instanţei semnează hotărârea în locul ambilor membri ai completului, aflaţi în imposibilitate de a o semna, în realitate, atare concluzie nu relevă intenţia legiuitorului la edictarea normei. Astfel, art. 261 alin. (2) este aplicabil pentru judecata în primă instanţă, în care completele de judecată sunt alcătuite, de regulă, dintr-un singur judecător, ceea ce înseamnă că preşedintele instanţei este îndreptăţit, pe temeiul acestei norme, să semneze hotărârea în locul judecătorului unic, ţinând cont de regula potrivit căreia legea trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice.

Dacă norma este incidentă în cazul judecătorului unic, este aplicabilă a fortiori şi pentru completele colegiale, atunci când ambii judecători sunt în imposibilitate de a semna hotărârea, astfel încât nu s-ar putea vorbi într-o asemenea situaţie despre îndeplinirea unui act de procedură, respectiv semnarea hotărârii, cu nerespectarea legii.

Pe de altă parte, din coroborarea dispoziţiilor art. 261 alin. (2) cu cele ale art. 264 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ. rezultă că preşedintele instanţei poate semna hotărârea în locul judecătorilor ce au pronunţat-o doar dacă hotărârea a fost, totuşi, motivată de către unul dintre membrii completului de judecată. Spre deosebire de reglementarea semnării hotărârii, în privinţa elaborării considerentelor hotărârii pronunţate nu există nicio derogare de la regula cuprinsă în art. 264 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ.

Drept urmare, în măsura în care această condiţie nu este îndeplinită, nu se poate considera că art. 261 alin. (2) este respectat.

În atare context, ceea ce interesează în analiza legalităţii deciziei recurate este împrejurarea motivării deciziei de către un judecător ce nu a făcut parte din completul de judecată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Aşadar, împrejurarea analizată în cauză nu conduce la nulitatea de drept a deciziei recurate, fiind necesar a se cerceta dacă s-a produs o vătămare a unui drept procesual şi remediul prin care aceasta din urmă poate fi înlăturată.

Raţiunea dispoziţiilor art. 264 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ. este aceea ca elaborarea considerentelor de fapt şi de drept ce au stat la baza adoptării unei anumite soluţii să fie făcută de către aceiaşi judecători care au pronunţat hotărârea, iar acest fapt constituie o componentă a procesului echitabil, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în legătură cu art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale. Din acest motiv, jurisprudenţa instanţei europene nu poate fi ignorată în evaluarea respectării dreptului la un proces echitabil în circumstanţele particulare ale speţei.

Recurenta a invocat, de altfel, o decizie relevantă a Curţii Europene, respectiv cea pronunţată la data de 7 martie 2017 în cauza Cerovšek şi Božičnik împotriva Sloveniei (în care se reiau dezlegări din jurisprudenţa constantă a Curţii), ce analizează o situaţie de fapt conţinând mai multe elemente asemănătoare cu situaţia din speţă, motiv pentru care urmează a fi avută în vedere în considerentele de faţă.

Se observă din conţinutul deciziei că instanţa europeană a ajuns la concluzia încălcării dreptului părţii la un proces echitabil nu doar prin prisma împrejurării neredactării hotărârii chiar de către judecătorul care a pronunţat-o (ca urmare a pensionării acestuia, se dispusese, pe cale administrativă, redactarea de către alţi doi judecători), ci şi pentru motivul neadoptării vreunui remediu pentru înlăturarea neregularităţii survenite (parag. (47).

Curtea Europeană a indicat acest remediu ca fiind reprezentat de posibilitatea instanţei sau a instanţelor de control judiciar de a compensa imposibilitatea redactării hotărârii chiar de către judecătorul cauzei prin trimiterea cauzei spre rejudecare, în măsura în care se consideră că situaţia de fapt nu a fost suficient stabilită pe baza probelor administrate (parag. (45), cu trimitere la parag. (26) sau, după caz, prin rejudecarea cauzei în fond, cu eventuala readministrare de probe (parag. (46).

Aşadar, din jurisprudenţa Curţii reiese că simpla împrejurare a pensionării judecătorului nu reprezintă în sine un temei rezonabil pentru a justifica nerespectarea normei de procedură privind motivarea hotărârii (pentru considerentele expuse în parag. (44), dar că acest fapt nu este suficient pentru constatarea încălcării dreptului la un proces echitabil, dacă instanţa de control judiciar a remediat această neregularitate. Mai mult, remediul constă în adoptarea soluţiilor procedurale specifice fiecărei căi de atac, în vederea stabilirii corespunzătoare a situaţiei de fapt.

Extinzând mutatis mutandis constatările instanţei europene la orice împrejurări care au condus la imposibilitatea redactării hotărârii chiar de către judecătorul care a pronunţat-o (deci, nu numai în cazul pensionării, ci şi al aplicării sancţiunii suspendării din funcţie), Înalta Curte apreciază că analiza în acest context a asigurării dreptului la un proces echitabil impune în sarcina instanţei de control judiciar, chiar în ipoteza în care s-ar considera că a fost încălcată norma de procedură privind motivarea hotărârii de către judecătorul cauzei, verificarea posibilităţii de remediere a neregularităţii survenite, în modalitatea preconizată de către Curtea Europeană în jurisprudenţa conturată în legătură cu art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, astfel cum s-a arătat anterior.

O asemenea apreciere echivalează, din perspectiva art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu constatarea inaplicabilităţii nulităţii actului de procedură îndeplinit cu neobservarea formelor legale, în măsura în care este posibilă înlăturarea vătămării pricinuite în acest mod părţii prin adoptarea soluţiei procedurale specifice căii de atac, în vederea stabilirii corespunzătoare a situaţiei de fapt.

Din acest motiv, se impune în cauză a fi cercetate criticile recurentei referitoare la modul de motivare a deciziei recurate, constatându-se că aceste critici sunt fondate, pentru considerente ce urmează a fi expuse.

În acest cadru, soluţia ce va fi adoptată este aceea a casării deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, precizându-se, însă, că, deşi temeiul acestei soluţii rezidă în incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care implică aplicarea aceluiaşi art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea deciziei este consecinţa nerespectării art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi nu a încălcării art. 264 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivarea hotărârii, în conformitate cu art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârile din cauzele Perez împotriva Franţei şi Van der Hurk împotriva Olandei) şi, totodată, obligaţia de a examina în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse (Hotărârea Helle împotriva Finlandei).

În cauză, în privinţa pârâtei A., instanţa de apel a pornit de la premisa că instanţa de judecată a fost învestită în cauză, în mod necontestat, cu o cerere în contrafacere, prin care reclamanta a susţinut că pârâta a încălcat drepturile reclamantei asupra mai multor mărci comunitare şi internaţionale F., înregistrate în perioada 1996 - 2003, precum şi asupra mărcii naţionale F., cu protecţie începând din data de 19.04.2010.

În acest cadru, instanţa de apel a reţinut că incidenţa dispoziţiilor art. 36 alin. (1)-(3) din Legea nr. 84/1998, care reprezintă transpunerea în dreptul intern a prevederilor art. 5 din Directiva 2008/95/CE, presupune aplicarea principiilor stabilite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formată în interpretarea art. 5 din directivă, în special în hotărârea pronunţată în cauza C-17/06 Céline. Potrivit Curţii, titularul unei mărci înregistrate poate cere a se interzice utilizarea de către un terţ a unui semn identic cu marca sa dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ patru condiţii.

Instanţa de apel a confirmat constatarea primei instanţe în sensul că nu ar fi îndeplinită condiţia ca utilizarea semnului în litigiu să aibă loc. "pentru produse sau servicii" identice cu cele protejate de mărcile reclamantei, deoarece din probele administrate în cauză de reclamantă nu a rezultat că pârâta a folosit semnul F. cu funcţia de marcă, anume în scopul de a-şi distinge propriile servicii de cele ale altor comercianţi (şi, de altfel, nici condiţia ca această utilizare să aducă atingere sau să fie susceptibilă să aducă atingere funcţiilor mărcii şi, în special, funcţiei sale esenţiale de a garanta consumatorilor provenienţa produselor sau serviciilor).

Înalta Curte constată că aprecierea nedovedirii de către titularul mărcilor a folosirii semnului de către pârâtă nu a fost însoţită de o evaluare efectivă a dovezilor administrate, în condiţiile în care, după cum s-a susţinut, în mod corect, prin motivele de recurs, s-a procedat doar la enumerarea exhaustivă a mijloacelor de probă regăsite la dosar.

Astfel, instanţa de apel nu a stabilit, pe baza probelor, modul concret în care pârâta a folosit semnul în litigiu în propria activitate desfăşurată ca asociaţie şi nu a expus considerentele pentru care acest mod de folosire a semnului corespunde scopului de identificare a persoanei ori scopului de identificare a produselor sau a serviciilor persoanei, mai exact a provenienţei acestor produse sau servicii.

În aceste condiţii, decizia recurată nu cuprinde situaţia de fapt certă conturată pe baza probatoriului administrat, implicit nici demonstrarea modului de aplicare a dispoziţiilor legale incidente în raport de elementele faptice relevante şi a soluţiei adoptate.

În acelaşi timp, se observă că prima instanţă a constatat că pârâta, ce constituie o asociaţie fără scop patrimonial, înfiinţată în baza unei hotărâri judecătoreşti de acordare a personalităţii juridice, nu desfăşoară activitate comercială şi nu a săvârşit niciunul dintre actele de comerţ menţionate în art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, invocat drept temei juridic al cererii în contrafacere formulate în cauză.

Aşadar, tribunalul a considerat, de fapt, că este exclusă o încălcare a drepturilor asupra mărcii, pe temeiul art. 36 din lege, din moment ce semnul corespunzând mărcii reprezintă denumirea unei asociaţii cu scop nepatrimonial, care nu desfăşoară activitate comercială, iar art. 36 se referă doar la acte de încălcare săvârşite în cadrul comerţului.

Prin această apreciere, tribunalul a considerat inutil a verifica în concret în ce a constat folosirea semnului de către pârâtă, de vreme ce a prezumat absenţa folosirii semnului cu titlu de marcă din scopul nepatrimonial al asociaţiei pârâte.

Cu toate acestea, instanţa de apel a apreciat, după cum s-a arătat deja, că este necesară verificarea folosirii efective a semnului şi analizarea în acest scop a probelor administrate, fără a proceda, însă, la o asemenea analiză, cu atât mai mult cu cât aceasta nu fusese efectuată nici în primă instanţă, şi, deci, fără a insera considerente referitoare la situaţia de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat.

În acest context, instanţa de apel nici nu a cercetat susţinerile reclamantei vizând utilizarea semnului de către terţ şi nu a făcut nicio referire la hotărârea CJUE invocată de către reclamantă, pronunţată în cauza C - 442/07 Verein Radetzky - Orden, care interesează tocmai utilizarea unui semn cu funcţia de marcă de către o asociaţie fără scop lucrativ, astfel cum este şi pârâta din cauză.

Din conţinutul acelei hotărâri, reiese că CJUE a admis că şi o asemenea persoană juridică poate utiliza un semn în conformitate cu funcţiile esenţiale ale mărcii. S-a apreciat că nu este determinantă împrejurarea că oferta de produse sau de servicii este făcută fără scop lucrativ, deoarece "împrejurarea că o asociaţie caritabilă nu urmăreşte un scop lucrativ nu exclude faptul că aceasta poate avea ca obiectiv crearea şi, ulterior, păstrarea unui debuşeu pentru produsele sau pentru serviciile sale" (paragraf 17), ce constituie tocmai "raţiunea comercială de a exista" a mărcii, în raport cu produsele sau cu serviciile provenind de la alte întreprinderi (paragraf 14).

În această hotărâre, CJUE s-a raportat la activităţile asociaţiei, inclusiv la acţiunile caritabile, precum colectarea de donaţii în natură şi în bani şi distribuirea lor persoanelor în nevoie (paragraf 7).

Este de subliniat că hotărârea CJUE a vizat "utilizarea serioasă" a unei mărci înregistrate (cu finalitatea ca instanţa de trimitere să analizeze dacă a operat sau nu sancţiunea decăderii din drept a titularului), însă această noţiune implică, în mod evident, existenţa unei utilizări cu funcţia de marcă, distinct de consistenţa acesteia.

Din considerentele deciziei recurate, nu rezultă că instanţa de apel ar fi avut în vedere această hotărâre, a cărei relevanţă în analizarea cauzei, pentru identitate de raţiune, a fost susţinută de către reclamantă.

În absenţa stabilirii de către instanţa de apel a situaţiei de fapt certe, prin raportare la probele administrate şi la apărările esenţiale ale părţilor, Înalta Curte constată că nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil şi, în acelaşi timp, că nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei recurate.

În aceste condiţii, sunt întrunite condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în considerarea cărora se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pe temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Această soluţie face inutilă cercetarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care au fost reiterate susţineri formulate de către reclamantă şi care urmează a fi analizate cu ocazia rejudecării apelului. Atare susţineri vizează, printre altele, renumele mărcilor F., pe care recurenta l-a invocat şi pentru a demonstra utilizarea semnului de către pârâtă cu încălcarea practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial, dat fiind scopul de a profita de renumele mărcilor reclamantei, situaţie în care nu ar opera limitarea exerciţiului dreptului la marcă prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 84/1998 (prin care a fost transpus art. 6 alin. (1) lit. a) din Directivă, recurenta făcând referire în acest sens tot la hotărârea Céline pronunţată de CJUE).

În ceea ce priveşte criticile referitoare la modul de soluţionare a cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, se reţine că instanţa de apel a respins motivul de apel vizând admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive exclusiv prin referire la art. 7 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.

Or, astfel cum s-a arătat, în mod corect, prin motivele de recurs, Legea nr. 26/1990 nu are nicio legătură cu cauza, în condiţiile în care pârâta este persoană juridică fără scop patrimonial, nefiind înregistrată în registrul comerţului, ci în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, al cărui regim juridic este stabilit prin Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 954/B/C din 26 aprilie 2000.

Constatările anterioare nu sunt contrazise de faptul că instanţa de apel, în analiza motivelor de apel referitoare la cererea în contrafacerea mărcii, a pornit de la premisa că denumirea F. ar reprezenta numele comercial al pârâtei, astfel încât, în cauză, ar fi vorba despre un conflict al acestuia cu mărcile invocate de reclamantă, respectiv despre un conflict între două categorii de drepturi de proprietate industrială.

Asimilarea denumirii persoanei juridice fără scop patrimonial cu numele comercial, pe care doar un comerciant îl poate deţine, este greşită doar conceptual, însă nu şi din perspectiva conflictului cu o marcă înregistrată, cât timp numele, după caz, denumirea oricărei persoane fizice sau juridice reprezintă un "semn" în sensul art. 36 din Legea nr. 84/1998, ce poate intra în conflict cu o marcă şi a cărui folosire nu poate fi interzisă de către titularul mărcii atunci când sunt îndeplinite cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 36 şi 39 din lege.

De altfel, instanţa de apel a făcut referire, după cum s-a arătat anterior, la jurisprudenţa CJUE referitoare la interpretarea acelor dispoziţii din directivă ce au fost transpuse prin art. 36 şi 39 din Legea nr. 84/1998 şi, faţă de asimilarea denumirii asociaţiei pârâte cu un nume comercial, nu a insistat asupra primeia dintre cele patru condiţii rezultate din acea jurisprudenţă CJUE, chiar dacă prima instanţă constatase ca nefiind îndeplinită în cauză tocmai cerinţa ca utilizarea semnului de către terţ să fi avut loc. în cadrul comerţului. Acest mod de abordare înseamnă că instanţa de apel nu a exclus de plano posibilitatea întrunirii acestei condiţii, chiar în cazul unei persoane juridice fără scop patrimonial, reţinând neîntrunirea altor două condiţii, astfel cum s-a arătat deja în prezentele considerente.

Împrejurarea că modul de analiză a cererii în contrafacere este acelaşi în situaţia oricărui "nume" sau a oricărei "denumiri", în măsura în care acestea constituie "semne" utilizate de terţi cu funcţia de marcă, nu justifică, însă, aplicarea reglementării referitoare la registrul comerţului în alte situaţii decât cele ce intră în domeniul de aplicare al acesteia: regimul juridic al numelui sau al denumirii terţului nu interesează în mod special conflictul cu marca, dar este esenţial pentru soluţionarea altor aspecte decât conflictul propriu - zis, în identificarea şi aplicarea prevederilor relevante, altele decât cele referitoare la efectele mărcii.

În condiţiile în care instanţa de apel a motivat menţinerea dispoziţiei primei instanţe vizând calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei prin raportarea la norme neaplicabile în cauză şi nici nu a analizat susţinerile şi argumentele părţilor pe acest aspect, urmează a se constata incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi în privinţa cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, impunându-se casarea şi sub acest aspect a hotărârii recurate.

Faţă de toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte va admite recursul şi, pe temeiul art. 312 alin. (3) cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta C. împotriva deciziei nr. 75/A din 9 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2017.