Agricultural land lease scope and legal termination: distinction between state-owned land and private plantation assets, ipso facto pactum commissorium effect, and non-applicability of accession presumption.

Dreptul de accesiune. Condiţii şi efecte. Concesionarea terenurilor agricole. Valorificarea activelor. Procedura de delimitare.Inventariere

Cuprins pe materii: Drept comercial. Drepturi reale

Indice alfabetic: accesiune

-concesionare terenuri agricole

- valorificare active

C. civ. din 1864, art.482

HG nr.1010/1999

Legea nr.268/2001,art. 7

Potrivit dreptului comun, proprietarul imobilului principal (teren) nu dobândeşte un drept de proprietate pur şi simplu asupra investiţiei realizate pe teren, decât în momentul în care îşi exercită dreptul de accesiune într-o formă pozitivă. Rezultă că proprietarul terenului are un drept de proprietate sub condiţie suspensivă asupra lucrării, iar proprietarul plantaţiei are, asupra aceleiaşi investiţii, un drept de proprietate sub condiţie rezolutorie.

Scopul legiuitorului, la emiterea HG nr.1010/1999, prin care a dispus concesionarea terenurilor agricole, pe o durată de 49 de ani, societăţilor comerciale care vor fi privatizate, a fost tocmai acela de a asigura valorificarea activelor pe care acele societăţi le deţineau, cu titlu de proprietar, pe terenurile în discuţie (construcţii, plantaţii de vii şi pomi fructiferi etc.).

Prin dispoziţiile art.7 din Legea nr.268/2001 se instituie procedura de delimitare, prin inventariere, doar a terenurilor cu destinaţie agricolă, nu şi a investiţiilor aflate pe aceste terenuri şi se dispune preluarea în patrimoniul ADS, doar a terenurilor proprietate publică sau privată a statului, nu şi a activelor ce fac parte din patrimoniul societăţilor comerciale ce au exploatat anterior aceste terenuri.

Sectia a II a civila, Decizia nr. 1758 din 23 noiembrie 2017

Prin acţiunea înregistrată la data de 25 octombrie 2006 la Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Comercială (în prezent Secţia a VI-a Civilă), reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. şi AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de concesiune nr.x din 29 iunie 2006 încheiat între AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI şi B.; să se constate valabilitatea contractului de concesiune nr. x din 24 iunie 2003 încheiat între ADS şi A., contract care se află în derulare; să fie obligată pârâta ADS la executarea în natură a obligaţiei asumate prin contractul de concesiune nr. x din 24 iunie 2003, respectiv la predarea bunului concesionat, în vederea exploatării de către reclamantă; să fie obligată pârâta ADS la plata către reclamantă a sumei în cuantum de 3.485.862,59 lei, reprezentând prejudiciul suferit de către reclamantă ca urmare a neexploatării bunului concesionat prin contractul nr.x din 24 iunie 2003 din cauza nerespectării de către ADS a obligaţiilor sale contractuale, suma în cuantum de 3.485.862,59 lei fiind compusă din:

- 1.694.598,59 lei reprezentând cheltuieli mijloace fixe, materiale şi dotări;

- 200.272 lei, reprezentând cheltuieli aferente retribuţiilor 2004 -2006 (pază obiective, cramă, ferma 5 vinificaţie);

- 1.263.335 lei reprezentând profit minim din activitatea de vinificaţie;

- 327.657 lei reprezentând redevenţe 2004 - 2006.

Prin sentinţa comercială nr.8745 pronunţată la data de 3 iunie 2009 în dosarul nr.x/3/2006 Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Comercială a admis în totalitate acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de concesiune nr.x din 29 iunie 2006 încheiat între ADS şi pârâta B., a constatat valabilitatea contractului de concesiune nr.x din 24 iunie 2003 încheiat între ADS şi A., a dispus obligarea pârâtei ADS la executarea în natură a obligaţiei asumate conform contractului nr.x din 24 iunie 2003, respectiv la predarea bunului concesionat, a obligat pârâta ADS la plata către reclamantă a sumei de 2.834,814,92 RON conform expertizei - contravaloare prejudiciu şi a obligat aceleaşi pârâte, în solidar la suportarea cheltuielilor de judecată conform art.274 C. proc. civ., onorariu de expert, taxă de timbru şi onorariu avocaţial în cuantum de 147.643,78 lei RON.

Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut, în esenţă, că între ADS şi reclamanta A. s-a încheiat contractul de concesiune cu nr.x din 24 iunie 2003, niciodată reziliat din punct de vedere juridic.

Legea cadru a acestui contract este Legea nr.219/1998 în baza căreia terenul în litigiu a făcut obiectul a trei contracte de concesiune: 1. cu C., 2. cu reclamanta A. şi 3. cu pârâta B.

Primul a fost reziliat pentru încălcarea obligaţiilor contractuale de către C.

S-a reţinut că dreptul de concesiune îi conferă titularului său proprietatea asupra plantaţiilor obţinute sau clădirilor edificate pe terenul concesionat, fiind aplicabil principiul accesiunii conform căruia dreptul de proprietate revine proprietarului bunului concesionat.

S-a considerat că este evident dreptul de a recupera investiţiile constând în plantaţiile realizate de C., dar nu şi dreptul de proprietate asupra acestora. Astfel, raportat la art. 23 din Legea nr. 268/2001, şi la împrejurarea inexistenţei vreunui antecontract de vânzare-cumpărare sau a vreunei cereri din partea C., s-a apreciat că este evident că plantaţiile au fost restituite de către aceasta pârâtei ADS, nefiind invocat vreun titlu de proprietate al C. pe parcursul litigiului, acesta neputând rezulta din procesele verbale de licitaţie organizate de D. întrucât reglementările legale în materie nu impun interpretarea constituirii unui regim special de la regula dreptului comun privind accesiunea pentru această situaţie.

S-a apreciat că, dacă în contractul supus analizei (nr. x/2003), nu s-ar fi inclus plantaţiile de vie şi livezi, scopul concesiunii nu ar fi putut fi realizat, deşi redevenţa ar fi fost achitată. S-a reţinut în scopul demonstrării acestui argument şi sentinţa nr.5 din 25 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti în care se apreciază că au făcut obiectul concesiunii „terenurile deopotrivă cu plantaţiile încorporate în acestea”.

La toate acestea se adaugă şi faptul că prin procesul-verbal de punere în posesie a concesionarului A. încheiat la data de 10 iulie 2003, se menţionează că din cele 437 ha terenuri cu destinaţie viticolă, plantaţii viticole efective există doar pe 224 ha.

Totodată, tribunalul a luat în considerare şi faptul că în contractul de prestări servicii încheiat între A. şi C. la data de 28 februarie 2003 se prevede obligaţia C. de a efectua în favoarea reclamantei lucrări la plantaţiile de vie şi a apreciat că acest contract reprezintă recunoaşterea inechivocă din partea C. a inexistenţei unui drept de proprietate asupra plantaţiilor de vie.

S-a înlăturat argumentul pârâtei ADS referitor la intervenţia pactului comisoriu de gradul III şi rezilierea contractului de concesiune nr. x/2003 în baza acestui pact faţă de împrejurarea că instanţa, verificând îndeplinirea condiţiilor aplicării acestuia, nu a putut constata intervenit respectivul pact. În cazul dedus judecăţii, pactul comisoriu nu este de natură a duce la rezilierea automată a contractului fără intervenţia unei hotărâri judecătoreşti, rolul instanţei de judecată neputând fi suprimat total întrucât aceasta urmează a analiza culpa contractuală a debitorului obligaţiei.

Din analiza succesiunii faptelor, în speţă s-a constatat că reclamanta a invocat încălcarea obligaţiilor de către pârâta ADS încă din 25 octombrie 2004 astfel cum rezultă din adresa depusă la fila x a vol.II al cauzei invocând ulterior, la data de 15 februarie 2005, excepţia de neexecutare a contractului, iar în data de 15 august 2005, pârâta a comunicat reclamantei că figurează în evidenţe cu un debit de 50.556,15 lei reprezentând redevenţă neachitată şi penalităţi aferente. În speţă, debitul invocat a fost achitat de către reclamantă prin O.P. nr.x din 19 octombrie 2005.

S-a apreciat că rezilierea acestui contract nu poate fi invocată de către pârâta ADS pentru vreo eventuală culpă a reclamantei, anterioară pierderii posesiei terenului de către aceasta, şi ca efect al actelor pârâtei B., atâta vreme cât ea însăşi (ADS) nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală asumată de a asigura exploatarea liniştită pe o perioadă de 49 de ani şi nici obligaţiile statuate prin art.7.1.9 şi art.7.2.1 ale aceluiaşi contract.

S-a reţinut că acţiunea este întemeiată, contractul de concesiune nr.x din 24 iunie 2003 încheiat între pârâta ADS şi reclamanta A. fiind perfect valabil, ca urmare a îndeplinirii condiţiilor de valabilitate a excepţiei de neexecutare a contractului şi a neaplicării pactului comisoriu de gradul III, efectele acestuia fiind analizate anterior, şi cenzurate de instanţă cu această ocazie.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la nulitatea absolută a contractului de concesiune nr.x/29.06.2006 încheiat între ADS şi pârâta B., acesta a fost analizat raportat la cele stabilite cu privire contractul de concesiune nr.x/2003, împrejurare faţă de care încheierea unui alt act similar este lovită de nulitate absolută, întrucât acest al doilea contract are o cauză imorală, fiind şi lipsit de obiect.

Nu este vorba de o imposibilitate relativă a obiectului, ci absolută, neexistând posibilitatea concretă ca ADS să concesioneze de 2 ori acelaşi bun cu încălcarea prevederilor primului contract.

S-a stabilit că pârâta B. avea cunoştinţă de existenţa primului contract de concesiune conform adresei de la fila x a Vol.II a dosarului din data de 12 ianuarie 2004, prin care ADS o înştiinţează în acest sens, astfel încât susţinerile cu privire la buna sa credinţă au fost înlăturate, reţinându-se că la momentul încheierii acestui al doilea contract şi-a asumat un risc major de pierdere a drepturilor ce i se confereau.

De asemenea, au fost înlăturate şi susţinerile din întâmpinări conform cărora contractul nr.x/2003 a încetat prin modificarea şi completarea Legii nr.268/2001 cu Legea nr.249/2003, primul contract fiind încheiat sub incidenţa unei legislaţii (Legea nr.268/2001), aceasta fiind cea aplicabilă, neputându-se aprecia că modificarea ulterioară va retroactiva asupra situaţiei de fapt creată sub imperiul Legii nr.268/2001.

În capitolul IX din contract, de altfel, sunt statuate expres modurile de încetare a acestuia, legislaţia în vigoare neprevăzând cazuri de legi care prin efectul lor modificator conduc automat la încetarea unor contracte încheiate anterior sub puterea altui act normativ. Această completare de legislaţie nu justifică rezilierea unui contract de concesiune, ci impune crearea de condiţii legale de către autoritate de a concesiona terenul investitorului ce a achiziţionat un activ numai în măsura în care acest lucru este posibil şi nu cu nesocotirea unui contract valabil încheiat.

Urmare a admiterii celor 2 capete de acţiune, tribunalul a dispus obligarea pârâtei la executarea în natură a obligaţiei asumate prin contractul constatat valabil nr.x din 24 iunie 2003, respectiv la predarea bunului concesionat în scopul exploatării acestuia de către reclamantă, conform art.969 C. civ. şi art.1073 C. civ.

Cu privire la ultimul capăt al acţiunii referitor la prejudiciul suferit de către reclamantă urmare a neexploatării bunului concesionat prin contractul valabil nr. x din 24 iunie 2003, pentru perioada noiembrie 2003 la zi, s-a reţinut expertiza efectuată în cauză, pentru a da eficienţă dreptului creditorului de a solicita daune interese în compensarea prejudiciului suferit prin încălcarea obligaţiilor contractuale.

S-a făcut analiza prevederilor art.2.1 raportat la art.6.1.1 şi art.6.1.2 din contract, ca şi art.7.1.1 din acelaşi act şi reţinându-se că reclamanta a notificat pârâta ADS în mai multe rânduri în legătură cu situaţia creată prin nerespectarea contractului, iar aceasta nu a luat nici o măsură pentru a remedia criza apărută, şi-a încălcat propriile obligaţii de a nu-l tulbura pe concesionar, care nu şi-a mai putut exercita, începând cu data de 11 noiembrie 2003 drepturile prevăzute de articolele indicate anterior din contractul părţilor.

Prejudiciul astfel suferit, a fost analizat de expertiza contabilă efectuată în cauză, prin prisma pagubei efectiv produse (damnum emergens) şi a beneficiului ce nu s-a mai putut realiza (lucrum cessans). Acesta se cuantifică pentru anii 2004-2006 la 2.834.814,92 lei sumă la care a fost obligată pârâta ADS faţă de reclamantă.

Au fost înlăturate susţinerile pârâtei ADS raportat la această expertiză în sensul că reclamanta a efectuat investiţii fără acordul acesteia cu motivarea că realizarea acestora constituia obligaţia primordială a concesionarului conform art.7.1.17 din contract.

Împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel atât pârâta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI cât şi pârâta B.

Prin apelul formulat de Agenţia Domeniilor Statului s-a solicitat schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

În motivarea apelului s-a arătat că ADS, prin atribuţiile stabilite de dispoziţiile Legii nr. 268/2001, cu modificările si completările ulterioare, şi normele metodologice de aplicare, aprobate prin HG nr. 626/2001, în baza cărora îşi desfăşoară activitatea, are obligaţia de a asigura exploatarea eficientă, pe termen lung, a terenurilor cu destinaţie agricolă din patrimoniul său, astfel că, la data de 24 iunie 2003 s-a încheiat contractul de concesiune nr.x, pe o perioada de 49 ani, între ADS, în calitate de concedent şi reclamanta A., în calitate de concesionar, în urma declarării acesteia ca adjudecatară a licitaţiei cu plic închis organizată de ADS.

Potrivit contractului de concesiune nr. x din 24 iunie 2003 reclamanta a dobândit dreptul şi obligaţia corelativă de exploatare a suprafeţei de 1208,86 ha teren cu destinaţie agricolă, în schimbul plăţii unei redevenţe prevăzută la capitolul 4, la termenele scadente prevăzute la art. 5.3 din contract. Prin teren cu destinaţie agricolă nu se înţelege că obiect al concesiunii îl constituie şi activele existente pe teren.

Deoarece concesionarul (reclamanta A.) nu şi-a executat obligaţia contractuală de plata a redevenţei la termenele scadente prevăzute în contract, ADS în calitatea sa de concedent, a procedat la rezilierea contractului de concesiune nr. x/2003. Prin adresa nr. x din 17 noiembrie 2005 s-a adus la cunoştinţa reclamantei intervenirea rezilierii contractului de concesiune nr.x/2003, întrucât aceasta nu s-a conformat notificării nr. x din 15 august 2005, notificare prin care i se aducea la cunoştinţă reclamantei că are un debit în baza contractului de concesiune nr. x/2003, iar în cazul neplăţii acestuia în termen de 30 de zile contractul de concesiune va fi reziliat de drept (art.5.13).

Ulterior rezilierii contractului de concesiune nr. x din 24 iunie 2003, în temeiul art. 211 din Legea nr.268/2001 (articol introdus prin Legea nr.249/2003), ADS a concesionat pârâtei B. suprafaţa de 291 ha teren agricol. B. a făcut dovada achiziţionării unor active aparţinând C., jud. Caraş Severin, iar ADS în conformitate cu prevederile art. 211 din Legea nr.268/2001 a aprobat cererea pârâtei B. de concesionare prin atribuire directă a unei suprafeţe de 291 ha teren agricol.

Conform Legii nr.268/2001, ADS deţine în patrimoniu terenurile agricole proprietate privată a statului şi administrează terenurile agricole proprietate publică a statului. ADS nu are în patrimoniu activele existente pe terenurile agricole proprietate publică sau privată a statului (plantaţiile de vii, plantaţiile de pomi fructiferi, construcţiile, etc).

Art. 2 din Legea nr. 268/2001 oferă definiţia terenurilor cu destinaţie agricolă „Prin terenuri cu destinaţie agricolă se înţelege: terenuri agricole productive - arabile, vii, livezi, pepiniere viticole, pomicole, plantaţii de hamei şi duzi, păşuni, fâneţe, sere, solarii, răsadniţe şi altele asemenea -, cele cu vegetaţie forestieră, dacă nu fac parte din amenajamente silvice, păşuni împădurite, cele ocupate cu construcţii şi instalaţii zootehnice, amenajări piscicole şi de îmbunătăţiri funciare, drumuri tehnologice şi de exploatare agricolă, platforme şi spaţii de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole şi terenuri neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă”.

Având în vedere cele de mai sus, raportat la sentinţa nr. 8745 din 3 iunie 2009, apelanta consideră că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală.

Într-o primă fază, instanţa de fond a reţinut în mod corect, că dreptul de concesiune nu conferă titularului său un drept de proprietate asupra plantaţiilor sau clădirilor existente pe terenul concesionat, ceea ce se traduce prin faptul că, ADS, în calitate de concedent, nu este şi proprietar al activelor existente pe terenul oferit spre concesiune, dar ulterior, instanţa de fond, raportându-se la un contract de concesiune încheiat între ADS şi C. anterior contractului de concesiune nr. x din 24 iunie 2003, dă efect principiului accesiunii, în sensul că, la încetarea contractului de concesiune încheiat între ADS şi C., ADS a devenit proprietara activelor realizate de C. pe terenul concesionat.

Într-adevăr, la încetarea contractului de concesiune, plantaţiile înfiinţate pe terenul concesionat devin proprietatea ADS, însă, în cazul de faţă, plantaţiile existente pe terenul concesionat de ADS către C. nu au fost înfiinţate de C. în perioada derulării contractului de concesiune. Plantaţiile existente pe teren erau înfiinţate înainte de încheierea contractului de concesiune dintre ADS şi C. şi aparţineau C., fiind evidenţiate în contabilitatea societăţii.

Se susţine că în mod greşit tribunalul consideră că plantaţiile existente pe terenurile ce aparţin ADS au acelaşi regim juridic cu terenurile agricole.

Prin Secţiunea 2 din HG nr. 626/2001 se stabileşte că terenurile cu destinaţie agricolă aflate în domeniul privat al statului fac parte din patrimoniul ADS indicându-se categoriile de folosinţă pe care aceste terenuri le pot avea: „(i) arabil; (ii) vii; (iii) livezi; (iv) pepiniere viticole şi pomicole; (v) plantaţii de hamei şi duzi;(vi) păşuni; (vii) fâneţe; (viii) sere şi solarii; (ix) răsadniţe şi altele asemenea”. Prin categorii de folosinţă se înţelege că, acesta este pretabil a fi lucrat pentru anumite tipuri de culturi (viţă - de - vie, pepiniere, etc.).

ADS nu deţine în patrimoniul său investiţii – plantaţii, acestea regăsindu-se în patrimoniul societăţilor comerciale cu profil agricol, valoarea acestora fiind inclusă în capitalul social al acestor societăţi, în cazul de faţă C.

Nu poate fi reţinută concluzia instanţei de fond în sensul că, dacă în contractul de concesiune nr. x/2003 nu ar fi fost incluse plantaţiile de vie şi livezi, scopul concesiunii nu ar fi realizat.

Apelanta afirmă că scopul concesiunii nu ar fi fost realizat, numai în situaţia în care ponderea plantaţiilor de vie ar fi fost de peste 50% din totalul suprafeţei concesionate.

Faţă de considerentele reţinute de instanţa de fond în ceea ce priveşte rezilierea contractului de concesiune nr. x/2003, se învederează că în cazul dedus judecăţii, în ceea ce priveşte rezilierea contractului de concesiune nr. x/2003, aceasta a operat ca urmare a pactului comisoriu de gradul III.

Prin notificarea nr. x din 15 august 2005 s-a adus la cunoştinţă reclamantei că în temeiul contractului de concesiune nr. x/2003 are un debit de 50.556,15 lei, iar în cazul neplăţii acestuia în termen de 30 de zile contractul de concesiune va fi reziliat de drept (art.5.13).

La data de 18 iulie 2005 s-a emis factura fiscală nr. x pentru suma de 49.781,29 lei, reprezentând redevenţa datorată la termenul scadent pentru semestrul 3 (15 iulie 2005). Această factură a fost achitată de reclamantă abia la 21 octombrie 2005 prin OP nr. x, la un interval de 2 luni şi 6 zile de la data notificării nr. x din 15 august 2005.

Având în vedere că reclamanta nu a achitat redevenţa datorată conform contractului de concesiune nr. x/2003, în termen de 30 de zile de la data notificării nr. x din 15 august 2005, a intervenit de drept rezilierea contractului de concesiune nr. x/2003.

Declaraţia unilaterală de reziliere exercitată în temeiul unui pact comisoriu are un caracter irevocabil iar plata ulterioară a sumei datorate nu mai poate şterge efectele acesteia. În cazul pactului comisoriu, instanţa va putea să verifice numai dacă erau întrunite condiţiile rezilierii convenţionale la data producerii sale.

Reclamanta a efectuat plata ulterior termenului indicat de ADS în notificarea de reziliere, astfel că sancţiunea a intervenit necondiţionat de plata efectuată ulterior.

Prin Notificarea nr. x din 17 noiembrie 2005 apelanta ADS nu a făcut altceva decât să aducă la cunoştinţă reclamantei că a intervenit rezilierea de drept a contractului de concesiune nr. x/2003 ca urmare a pactului comisoriu prevăzut de art. 5.13.

Notificarea nr. x din 17 noiembrie 2005 are scopul de a aduce la cunoştinţa reclamantei că a intervenit rezilierea de drept a contractului de concesiune nr. x/2003 ca urmare a pactului comisoriu prevăzut de art. 5.13. Sancţiunea rezilierii a intervenit potrivit primei declaraţii de reziliere (notificarea nr. x din 15 august 2005), în 30 de zile de la data transmiterii acesteia.

Într-adevăr, reclamanta a achitat debitul pe care-l avea faţă de ADS însă acest debit a fost achitat ulterior rezilierii contractului de concesiune nr. x/2003.

ADS a propus Consiliului de Administraţie al ADS revenirea asupra măsurii de reziliere cu privire la contractul de concesiune nr. x din 24 iunie 2003, măsură aprobata în anumite condiţii.

Prin adresa nr.x din 11 mai 2006 ADS a notificat reclamanta A. cu privire la Hotărârea Consiliului de Administraţie al ADS de revenire asupra măsurii de reziliere sub condiţie şi în acest sens a fost invitată la sediul ADS în vederea reglementării situaţiei contractuale, însă reclamanta nu a dat curs invitaţiei, rezultând în mod clar intenţia acesteia de a nu dori reglementarea situaţiei contractului de concesiune nr. x/2003.

Prin plata redevenţei, ulterior rezilierii contractului de concesiune nr. x/2003, reclamanta recunoaşte că a fost în culpă atunci când nu a achitat redevenţa la termenele scadente prevăzute în contractul de concesiune nr. x/2003.

În ceea ce priveşte invocarea excepţiei de neexecutare a contractului de concesiune, se arată că nu se face în nici un fel dovada celor susţinute (nu depune nici un proces-verbal de constatare la faţa locului care să ateste faptul că a fost tulburată în exploatarea terenului concesionat).

Mai mult, invocarea excepţiei de neexecutare a contractului de către ADS nu poate fi făcută în materia rezilierii convenţionale, fiind o instituţie inaplicabilă naturii contractului încheiat între reclamantă şi ADS. Excepţia de neexecutare nu poate fi invocată decât în situaţiile în care există simultaneitate între obligaţiile reciproce. Dacă obligaţiile părţilor nu sunt simultane sau dacă s-a acordat vreun termen pentru executarea acestora, excepţia de neexecutare nu poate fi invocată, partea nemulţumită trebuind să adopte alte mijloace pentru realizarea drepturilor sale.

Excepţia de neexecutare a contractului de către ADS este neîntemeiată şi prin faptul că reclamanta invocă că ADS nu ar fi asigurat exploatarea obiectului contractului de concesiune. Obiectul contractului de concesiune îl constituia terenul aflat în administrarea ADS. Reclamanta invocă imposibilitatea de exploatare a plantaţiei. Or, ADS nu deţine în patrimoniul său investiţii – plantaţii, acestea regăsindu-se în patrimoniul societăţilor comerciale cu profil agricol, valoarea acestora fiind inclusă în capitalul social al acestor societăţi, în cazul de faţă C. Distincţia de regim juridic dintre teren şi plantaţiile aflate pe o parte a acestuia a fost cunoscută şi acceptată ca atare de către reclamantă.

Astfel, caietul de sarcini ce a stat la baza concesiunii privind terenul cu destinaţie agricolă de la C., jud. Caraş-Severin menţiona că obiectul contractului îl formează transmiterea dreptului şi a obligaţiei de exploatare a terenului cu destinaţie agricolă, în suprafaţă totală de 1209 ha aflat în perimetrul localităţii E. judeţul Caraş Severin, iar pe terenul cu destinaţie agricolă în suprafaţă de 1209 ha există următoarele investiţii: 437 ha vii 6 ha livezi.

În ceea ce priveşte anularea contractului de concesiune nr. x din 29 iunie 2006 se susţine de către apelanta ADS că instanţa de fond în mod greşit reţine că acesta are o cauză imorală fiind lipsit şi de obiect.

Contractul de concesiune nr. x din 29 iunie 2006 dintre AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI şi B. a fost încheiat cu respectarea legii (art. 21 ind. 1 din Legea nr.268/2001, cu modificările şi completările ulterioare).

Mai mult, la data încheierii contractului de concesiune nr. x, contractul de concesiune nr. x/2003 era reziliat din vina exclusivă a reclamantei A.

Pârâta B. a făcut dovada achiziţionării unor active aparţinând C., jud. Caraş Severin, iar ADS în conformitate cu prevederile art. 21 ind.1 din Legea nr.268/2001 a aprobat cererea pârâtei B. de concesionare prin atribuire directă a unei suprafeţe de 291 ha teren agricol.

În ceea ce priveşte nulitatea contractului de concesiune nr. x din 29 iunie 2006 nu sunt motive pentru care instanţa să constate nulitatea absolută a acestuia, întrucât este încheiat în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.

Agenţia Domeniilor Statului nu a preluat în patrimoniul său plantaţiile de vie şi de pomi întrucât pe tot parcursul derulării contractului de concesiune nr. x/2000 încheiat între ADS şi C., cât şi anterior, acestea s-au aflat în patrimoniul C.

Faptul că plantaţiile de vie şi de pomi sunt active aparţinând C., rezultă în mod clar şi din procesele-verbale de licitaţie organizate de D. la care face referire reclamanta şi în urma cărora atât reclamanta, cât şi pârâta B., au cumpărat activele aparţinând C.

În ceea ce priveşte ultimul capăt de cerere prin care reclamanta solicită obligarea ADS la plata unei sume de bani reprezentând prejudiciul suferit, instanţa de fond omologhează raportul de expertiză efectuat în cauză şi dispune obligarea ADS la plata sumei de 2.834.814,92 lei, însă, aceste cheltuieli nu pot fi imputate ADS, întrucât acestea au fost făcute pe răspunderea sa, aceasta având cunoştinţă de faptul că plantaţiile de vii şi livezi nu sunt proprietatea ADS şi nu au făcut obiectul contractului de concesiune nr. x din 24 iunie 2003.

Mai mult, concesionarul prin semnarea contractului de concesiune nr. x/2003 s-a obligat potrivit art. 7.1.15 să efectueze un program minimal de lucrări de exploatare şi întreţinere necesare exploataţiei agricole, potrivit tehnologiei pentru culturi înfiinţate anual, astfel cum sunt enumerate în articolul menţionat, precum şi cele menţionate la art. 7.1.16 din contract.

Alte investiţii necesare realizării obiectului de activitate pot fi efectuate numai cu acordul concedentului, aşa cum este prevăzut la art. 7.1.17 din Contractul de concesiune nr. x/2003, acord ce nu a fost dat.

În ceea ce priveşte suma indicată de reclamantă ca reprezentând profit minim din activitatea de vinificaţie, această sumă nu priveşte contractul de concesiune, nefăcând parte din obiectul contractului şi nu poate fi imputată ADS, iar redevenţa pentru anii 2005 – 2006 nu se regăseşte printre obligaţiile asumate de apelantă prin contractul de concesiune nr. x/2003.

Faptul că expertul a inclus toate bunurile şi lucrările operate în contabilitatea reclamantei nu duce automat la concluzia că acestea au fost necesare exploatării bunului concesionat.

Prin apelul formulat de B. s-a solicitat, de asemenea, schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea apelului s-a arătat că situaţia de fapt a cauzei a fost incorect stabilită de prima instanţă, întrucât probele administrate demonstrează că C. a dobândit dreptul de proprietate asupra plantaţiilor de vie anterior încheierii oricărui contract de concesiune cu ADS.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că plantaţiile aflate pe teren au fost proprietatea C. încă de la înfiinţarea acesteia prin Hotărâre de Guvern şi au rămas în patrimoniul acesteia, până la imposedarea proprietarului ca urmare a executării silite finalizate de AVAS, conform procesului-verbal de licitaţie şi adjudecare nr. x din 11 noiembrie 2003.

Orice referire la eventuala incidenţă a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 (art. 75) denaturează situaţia de fapt, deoarece legea specială consacră restituirea investiţiilor realizate exclusiv pe perioada executării contractului de concesiune, fără a se referi la bunuri dobândite de oricare dintre părţile contractului, anterior încheierii acestuia.

Apelanta B. susţine că urmare a aplicării legislaţiei speciale din domeniul agricol, C. a rămas permanent proprietara asupra activelor comerciale, dobândite la înfiinţare, în condiţiile în care aplicarea OUG nr. 198/1999 a impus predarea terenurilor către Agenţia Domeniilor Statului.

Prin OUG nr.198/1999 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă, societăţile comerciale pe acţiuni deţinătoare de terenuri agricole şi terenuri de sub luciu de apă, prevăzute în Anexa nr. l au fost obligate să predea terenurile aflate în exploatarea lor către Agenţia Domeniilor Statului în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei.

În anexa nr. l la OUG nr. 198/1999 figura la poziţia x C., judeţul Caras-Severin.

Predarea-preluarea terenurilor şi trecerea lor în patrimoniul Agenţiei Domeniilor Statului s-a făcut pe baza de protocol, încheiat între Agenţia Domeniilor Statului şi societăţile comerciale, care figurează în anexa nr. x la OUG nr. 198/1999, în termen de 15 zile de la data inventarierii lor.

Printr-o altă critică se arată că a fost greşit reţinută împrejurarea că notificarea din 15 august 2005 formulată de ADS către reclamantă, nu are semnificaţia invocării de către aceasta din urmă a pactului comisoriu expres inclus în contractul de concesiune, potrivit căruia, în cazul neexecutării de către concesionar a obligaţiei de plată la termen a redevenţei, contractul se consideră desfiinţat de plin drept.

În realitate, contractul de concesiune nr. x/2003 încheiat între reclamantă şi ADS a fost reziliat ca urmare a aplicării pactului comisoriu stipulat în cuprinsul acestuia în caz de neplată a redevenţei.

Prin notificarea nr. x din 15 august 2005, ADS a adus la cunoştinţă reclamantei că în temeiul contractului de concesiune nr. x/2003 are un debit de 50.556,15 lei şi că în cazul neplăţii acestuia în termen de 30 de zile contractul de concesiune va fi reziliat de drept (art.5.13). Factura emisă de ADS a fost achitată de reclamantă abia la 21 octombrie 2005 prin OP nr. x, la un interval de 2 luni şi 6 zile de la data notificării nr. x din 15 august 2005 şi prin urmare, rezilierea contractului conform pactului comisoriu a operat la data plăţii.

Declaraţia unilaterală de reziliere exercitată în temeiul unui pact comisoriu are un caracter irevocabil, iar plata ulterioară a sumei datorate nu mai poate şterge efectele acesteia, în cazul pactului comisoriu, instanţa va putea să verifice numai dacă erau întrunite condiţiile rezilierii convenţionale la data producerii sale.

Se susţine că sancţiunea rezilierii a intervenit potrivit primei declaraţii de reziliere, în 30 de zile de la data transmiterii acesteia.

ADS a îndeplinit formalităţile legale privind rezilierea la 15 august 2005, într-un contract comercial în care reclamanta era de drept în întârziere, iar la termen (după 30 de zile – 15 septembrie 2005), rezilierea s-a produs, astfel că achitarea ulterioară a debitului (19 octombrie 2005) este lipsită de efectul menţionat în sentinţă.

O altă critică priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în speţă.

În acest sens, se arată că reclamanta a invocat, iar prima instanţă a acceptat un pretins drept de accesiune asupra plantaţiilor, drept ce ar opera în favoarea Statului, în calitatea acestuia de proprietar al terenului.

Statul, prin ADS, recunoaşte că există o distincţie între dreptul de proprietate asupra terenului şi cel asupra plantaţiilor.

Astfel, în adresa nr. x din 11 noiembrie 2003, ADS a solicitat D. (cu ocazia vânzării la licitaţie a plantaţiilor) să anunţe că se scot la licitaţie numai plantaţiile, deoarece terenul este în proprietatea statului.

Prin urmare, chiar ADS, reprezentant al statului, apreciază diferit: proprietatea asupra terenului (ce aparţine statului) şi proprietatea asupra plantaţiilor (ce aparţine C.).

Singurul îndreptăţit să invoce o eventuală accesiune ar fi chiar statul, dar acesta şi-a manifestat în mai multe rânduri poziţia, prin ADS, în sensul că plantaţiile au făcut parte din capitalul social al C.

Prima instanţă a analizat problema accesiunii exclusiv prin prisma regulilor generale cuprinse în C.Civ., făcând abstracţie de împrejurarea că în cauză sunt incidente dispoziţii speciale.

În realitate, situaţia juridică a activelor - plantaţii, care au aparţinut fostelor IAS-uri - se rezolvă în raport de legislaţia succesiv intervenită în domeniul societăţilor comerciale din agricultură.

C. este inclusă în lista societăţilor comerciale care se înfiinţează prin reorganizarea unor întreprinderi agricole de stat (anexa HG nr. 266/1991), la poziţia x.

Predarea-preluarea patrimoniului iniţial al societăţii comerciale C. de la fostul IAS s-a făcut pe bază de inventar, în care plantaţiile de viţă-de-vie şi livezile de meri şi pruni figurează ca investiţii în curs, mijloace fixe.

Asupra acestora, fostul IAS a avut un drept de administrare directă, în contextul legislativ anterior Legii nr. 15/1990. Acest drept s-a intervertit în drept de proprietate, în temeiul Legii nr. 15/1990.

Art. 3 lit. b) din OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale prevede că activele sunt unităţi de producţie, subunităţi, secţii, spaţii comerciale, spaţii de cazare ori alte bunuri de acelaşi gen din patrimoniul unei societăţi comerciale, ce pot fi organizate să funcţioneze independent.

Plantaţiile (de vii, livezi etc.) constituie elemente ale infrastructurii investiţionale agricole, care pot constitui active separate.

În speţă, este clarificat regimul juridic al infrastructurii investiţionale constituite din activul plantaţii de vii şi livezi prin Raportul de Evaluare întocmit în august 2003 de ing. F. şi a stat la baza licitaţiei organizate de D. în data de 11 noiembrie 2003.

Plantaţiile sunt integrate Fermei x ca activ de bază, şi acestui activ îi aparţine infrastructura investiţională, constituită din plantaţiile efectuate de fosta IAS E. şi înfiinţate în perioada 1958-1972, reflectate - ca atare - şi incluse în capitalul social al C., la înfiinţarea acesteia în baza Legii nr. 15/1990.

Executarea silită efectuată de D. a avut ca obiect FERMA x, care se afla în proprietatea C. aşa cum rezultă şi din CF nr.x.

Şi dispoziţiile speciale ulterioare, în prezent în vigoare, cuprinse în Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea ADS, completată prin Legea nr.249/2003 consacră noţiunea juridică de FERMA - unitate de producţie ce include infrastructura investiţională şi terenurile eferente necesare în vederea desfăşurării procesului de producţie agricolă şi care constituie cea mai mică subdiviziune a unei societăţi agricole supuse privatizării.

Prima instanţă a ignorat semnificaţia specială a categoriilor tehnico-juridice din materia reglementarilor speciale privitoare la societăţilor comerciale pe acţiuni cu profil agricol provenite din fostele unităţi agricole de stat, înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990.

Legislaţia specială se abate de la regulile clasice conform cărora proprietarul terenului este prezumat proprietar şi al plantaţiilor şi al construcţiilor aflate pe teren.

În această materie, bunul principal este unitatea de producţie văzută ca entitate - ferma - iar terenul aferent structurii investiţionale alcătuită din plantaţii, dotări, construcţii ce deservesc activitatea de producţie, este bunul accesoriu, necesar pentru exploatarea comercială a fermei, ca activ comercial.

Plantaţiile sunt parte componentă a fermei, aşa cum este aceasta definită de legea specială. Accesiunea nu poate opera în sensul distrugerii unităţii FERMEI - ca unitate de producţie.

Dimpotrivă, terenurile sunt privite drept un accesoriu al unităţii de producţie, motiv pentru care legea permite concesionarea sau arendarea separată a acestora numai în cazul în care nu sunt necesare activităţii de producţie potrivit obiectului de activitate al societăţilor comerciale ce deţin în exploatare terenuri cu destinaţie agricolă (art. 9 alin. 3 Legea nr. 268/2001).

Obiectul contractului de concesiune nr. x/2003 nu l-a constituit plantaţia de vie, măr şi prun, ci exclusiv terenul, astfel că nu se pot pretinde de către reclamantă drepturi asupra unor bunuri care nu au făcut obiectul contractului de concesiune.

Contractul de concesiune nr. x/2003 a fost încheiat cu ADS, care nu era titulara dreptului de proprietate sau de administrare asupra plantaţiei de vie, măr şi prun, acestea aparţinând societăţii la care ADS avea calitate de acţionar, respectiv C. şi făceau parte din capitalul social al acestei societăţi.

Această realitate juridică este confirmată şi prin adresa nr. x din 16 decembrie 2003 emisă de ADS, în care aceasta recunoaşte că nu este proprietara viei şi a plantaţiilor de prun şi măr situate pe terenul agricol ce face obiectul contractului de concesiune nr. x din 24 iunie 2003.

Prima instanţă a reţinut incorect relevanţa excepţiei de neexecutare.

Invocarea de către reclamantă a excepţiei de neexecutare a contractului de către ADS nu poate fi făcută decât în situaţiile în care există simultaneitate între obligaţiile reciproce.

Din condiţia simultaneităţii obligaţiilor părţilor decurge concluzia că excepţia de neexecutare nu este aplicabilă în cauză, unde sunt prevăzute termene concrete pentru îndeplinirea obligaţiilor - plata redevenţei.

Reclamanta invocă imposibilitatea de exploatare a plantaţiei. Or, ADS nu deţine în patrimoniul său investiţii - plantaţii acestea regăsindu-se în patrimoniul societăţilor comerciale cu profil agricol valoarea acestora fiind inclusă în capitalul social al acestor societăţi, în cazul de faţa C.

Sentinţa nu a examinat apărarea potrivit căreia şi în ipoteza în care s-ar constata că nu a operat rezilierea contractului de concesiune nr. x/2003 şi că acesta cuprindea în obiectul său şi activele, nu există caz de nulitate absolută pentru lipsa obiectului.

Lipsa obiectului reprezintă o condiţie esenţială a actului juridic civil care însă nu poate fi asimilată unor alte situaţii juridice, precum aceea că acesta ar face obiectul altui contract.

În speţă, reclamanta nu pune în discuţie lipsa obiectului ci faptul că acesta ar fi fost grefat de obligaţii decurgând din contractul încheiat cu aceasta.

Lipsa obiectului reprezintă o condiţie ce ţine de materialitatea acestuia şi chiar dacă s-ar constata că obiectul contractului ar fi fost ţinut de drepturi şi obligaţii decurgând din alt contract, sancţiunea ce intervine nu este nulitatea absolută pentru lipsa obiectului, în acest caz, titularul pretinselor drepturi asupra obiectului va putea să folosească acţiunea reală pentru recunoaşterea şi respectarea pretinsului său drept (dreptul de concesiune fiind calificat ca drept real imobiliar). Printr-un silogism asemănător se rezolvă problema vânzării lucrului altuia, caz în care doctrina şi jurisprudenţa au statuat în mod constant că nu intervine nulitatea absolută pentru lipsa obiectului. Nu există nici un argument juridic ca în cazul în care s-ar pune în discuţie un drept de concesiune să se utilizeze raţionamente diferite de cele utilizate în cazul dreptului de proprietate.

Prin decizia civilă nr.235 pronunţată la data de 4 iulie 2013 în dosarul nr.x/3/2006 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a obligat pârâta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI să plătească reclamantei A. suma de 1.233.063,8 lei, cu titlu de despăgubiri şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate. Totodată, a respins apelul declarat de apelanta B. împotriva sentinţei comerciale nr.8745 din 3 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Comercială, în dosarul nr. x/3/2003, în contradictoriu cu intimata A., ca nefondat şi a obligat intimata A. să plătească apelantei AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI suma de 9000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert, pentru considerentele reţinute în cuprinsul deciziei.

Împotriva acestei decizii civile au formulat recurs atât reclamanta A. cât şi pârâtele B. şi AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI.

Prin decizia nr.2705 pronunţată la data de 25 septembrie 2014 în dosarul nr.x/3/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a Civilă a admis recursurile declarate de reclamantă şi de cele două pârâte, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecarea apelurilor, după casarea cu trimitere, s-a pronunţat decizia nr.1121/A din 25 iunie 2015, prin care s-au admis apelurile declarate de pârâtele B. şi AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI.

A fost schimbată în tot sentinţa nr.8745 din 3 iunie 2009 a Tribunalului Bucureşti, în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A., ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a impus, prin decizia nr.2705 din 25 septembrie 2014, ca instanţa de apel să stabilească, în primul rând, în mod complet situaţia de fapt în cauză referitor la măsura în care, prin contractul de concesiune (nr.x din 24 iunie 2003) concedentul ADS a transmis concesionarului A. numai dreptul de a exploata terenul sau a transmis şi dreptul de a exploata plantaţiile de vii şi livezi existente pe teren, în funcţie de regimul juridic incident.

Sub acest aspect, din coroborarea probatoriilor administrate în cauză, a rezultat în primul rând, că plantaţiile în discuţie au fost înfiinţate anterior anului 1985 de către IAS E. care, în conformitate cu legislaţia incidentă la acel moment administra plantaţiile respective şi terenul pe care acestea se aflau, dreptul de proprietate asupra lor aparţinând statului. Ulterior, în raport cu Legea nr.15/1990 fostele întreprinderi de stat (inclusiv IAS-urile) au fost reorganizate prin înfiinţarea noilor societăţi comerciale. Capitalul social iniţial al acestora din urmă, deţinut integral de stat, a rezultat din aportul patrimoniului (activelor) fostelor întreprinderi de stat, astfel cum a fost inventariat şi evaluat potrivit dispoziţiilor HG nr.945/1990 şi normelor metodologice de aplicare, care nu aveau însă în vedere sub acest aspect şi terenurile.

Prin urmare, terenurile aflate în administrarea fostelor întreprinderi de stat nu au fost inventariate, iar valoarea lor nu a servit atunci la determinarea capitalului social al noilor societăţi comerciale. În acest context general s-a înfiinţat, în raport cu IAS E., C. în conformitate cu HG nr.266/1991 (poziţia x în anexă), având statul drept acţionar unic, iar plantaţiile de vii şi livezi înfiinţate de fosta IAS au fost aduse, printre altele, aport la capitalul social al acesteia, adică în proprietatea societăţii nou înfiinţate (art.20 din Legea nr.15/1990, art.2 alin.2 din HG nr.266/1991). Pe de altă parte, terenul agricol pe care se află plantaţiile respective, a rămas, ca întregul teren preluat de la fostul IAS, în proprietatea statului, această situaţie menţinându-se până în prezent, cu precizarea că odată cu înfiinţarea ADS, aceasta a exercitat, în numele statului, dreptul de proprietate cu privire la terenurile cu destinaţie agricolă, nu şi cu privire la plantaţiile existente pe acestea.

Prin OUG nr.198/1999 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri agricole, societăţile comerciale pe acţiuni deţinătoare de astfel de terenuri - conform anexei 1, în care se regăseşte şi C., au fost obligate să predea numai terenurile aflate în exploatarea lor, către ADS, prin încheierea unui protocol.

În timp s-au clarificat regimurile juridice diferite aplicabile activelor reprezentând plantaţii şi, respectiv terenurilor pe care se află acestea şi, de asemenea, s-a consacrat expres, inclusiv în practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie distincţia între noţiunea de plantaţie de vie ca activ al societăţii comerciale cu activitate agricolă şi, respectiv noţiunea de „teren vie” constând în categoria de folosinţă a terenului aflat în proprietatea statului şi administrarea societăţii (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.3969 din 14 noiembrie 2006, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a Civilă nr.4729 din 28 noiembrie 2012, art.771 din Legea nr.268/2001). Evoluţia în acest sens era necesară, şi având în vedere că exploatarea activului plantaţie de vie sau pomi fructiferi nu se poate face totuşi independent de bunul distinct reprezentat de terenul pe care se află plantaţia, ţinând cont de regimul juridic diferit, pentru realizarea exploatării s-a conturat cerinţa concesionării terenului aferent plantaţiei către deţinătorul plantaţiei sau a punerii împreună a celor două bunuri pe calea asocierii între deţinătorii celor două bunuri.

În acest sens, relativ la speţă, sub incidenţa OUG nr.198/1999 şi a HG nr.1010 din 9 decembrie 1999, în urma unei negocieri directe între ADS şi C. s-a încheiat contractul de concesiune nr.x din 26 aprilie 2000 între concedenta ADS şi concesionarul C. privind concesionarea terenului folosit anterior de concesionar, dar aflat în proprietatea publică sau privată a statului, specificându-se şi că numai terenul concesionat constituie „bun de returnat”, în condiţiile în care, printre altele, plantaţia de vie şi pomi fructiferi considerată în sine, aflată pe terenul concesionat, constituia un activ aflat în proprietatea concesionarului. Acest contract a fost reziliat de ADS prin adresa nr. x din 14 noiembrie 2002 pentru neplata redevenţei de către concesionar.

De asemenea, la data de 15 noiembrie 2002 între ADS şi A. s-a încheiat contractul de asociere în participaţiune nr.x din 15 noiembrie 2002 privind inclusiv terenul aferent plantaţiilor de vie şi pomi fructiferi, aflate încă în proprietatea C., pentru anul agricol 2002 - 2003, care menţiona posibilitatea concesionării ulterioare a terenului de către ADS. Ulterior, în baza licitaţiei finalizate prin procesul-verbal de adjudecare nr. x din 10 iunie 2003 s-a încheiat contractul de concesiune nr.x din 24 iunie 2003 prin care concedentul ADS a concesionat A. terenuri cu mai multe destinaţii agricole, inclusiv de vie şi livezi, care în raport cu cele analizate anterior trebuie identificate strict ca reprezentând terenuri în sine iar nu şi plantaţiile de vie şi pomi fructiferi existente pe aceste terenuri, în contextul în care, aşa cum s-a mai arătat, plantaţiile respective se aflau în continuare în proprietatea C., specificându-se că numai respectivele terenuri constituie bunuri de retur.

În continuare, ADS a trimis concesionarului A. notificarea nr.x din 17 noiembrie 2005 privind intervenirea, la 19 octombrie 2005, a rezilierii contractului de concesiune nr.x din 24 iunie 2003 ca urmare a pactului comisoriu de gradul III prevăzut de clauza 5.13, faţă de neplata în termenul convenit a redevenţei de către concesionar.

Între timp, pentru un debit neachitat al C., Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a aplicat sechestru asupra unor active ale acesteia şi a organizat executarea lor silită prin scoaterea la vânzare, interesând în speţă, conform ofertei de vânzare prin licitaţie publică, ferma x în care s-au inclus şi toate plantaţiile de vie şi livezi, cu precizarea ADS, prin adresa nr.x din 11 noiembrie 2003, că nu sunt scoase la vânzare şi terenurile pe care se află plantaţiile, care sunt în proprietatea statului, iar pentru exploatarea lor viitorul adjudecatar urma să obţină concesionarea terenurilor de la ADS. Ferma x a fost adjudecată de B., conform procesului-verbal de licitaţie nr.x din 11 noiembrie 2003, iar în raport cu aceasta, respectivul adjudecatar a încheiat la data de 29 iunie 2006 contractul de concesiune nr.x cu ADS, (inclusiv) pentru terenul pe care se află plantaţiile de vie şi pomi fructiferi dobândite anterior prin adjudecarea licitaţiei.

Modul de derulare şi conţinutul legal al faptelor şi actelor juridice menţionate rezultă din aprecierea probelor administrate în cauză, în raport cu care Curtea a înlăturat şi susţinerile în sens contrar ale intimatei A. şi a concluzionat în sensul că sub aspect esenţial considerentele reţinute de prima instanţă pentru pronunţarea sentinţei apelate sunt netemeinice şi nelegale.

Probatoriile administrate în cauză, înscrisuri dar şi expertizele agricolă şi contabilă, susţin înfiinţarea plantaţiilor de vie şi livezi anterior anului 1990, preluarea şi menţinerea acestora în proprietatea C. până la adjudecarea lor la licitaţie publică de către B., precum şi distincţia de fapt şi mai ales de regim juridic conferită prin legislaţia specială, existentă între bunurile reprezentând plantaţii şi terenul pe care se află acestea (adică limitele concesionării către A.). Instanţa a reţinut, în acest sens, listele de evidenţă şi inventariere a mijloacelor fixe la data de 31 octombrie 2002 comunicate de C. către ADS, bilanţurile contabile ale acestei societăţi pentru anii 2001 – 2002, Protocolul nr.x din 26 aprilie 2000 de predare a terenurilor societăţii respective şi procesul-verbal de inventariere anexă a acestui protocol, rapoartele de evaluare a C. întocmite de G. si H., răspunsul Primăriei I. nr.x din 8 aprilie 2010, rapoartele experţilor J., K., procesul-verbal de punere în posesie din 22 ianuarie 2003 încheiat în baza contractului de asociere în participaţiune nr.x din 15 noiembrie 2002, contractele de concesiune succesive intervenite, actele aferente licitaţiei organizate de D. pentru vânzarea unor active ale C.

În raport cu capătul de cerere prin care se pretinde de către reclamant valabilitatea contractului de concesiune nr.x din 24 iunie 2003 şi cele următoare, aflate în legătură cu acesta, tribunalul în mod greşit a omis să stabilească în baza legislaţiei speciale succesive intervenită în privinţa societăţilor comerciale agricole, regimul juridic distinct incident activelor reprezentând plantaţii de vie şi pomi fructiferi şi, respectiv, terenurilor pe care se află aceste plantaţii, cu consecinţa ajungerii la concluzii eronate. Faţă de cele menţionate anterior sub acest aspect, este indiscutabil că plantaţiile de vie şi livezi, înfiinţate de fostul IAS E. , au fost preluate, ca active, mijloace fixe în proprietate, în contextul aplicării Legii nr.15/1990, de C., dreptul de proprietate al acesteia menţinându-se până la transmiterea către B. conform procesului-verbal de licitaţie nr.x din 11 noiembrie 2003. În schimb, terenul pe care se află plantaţiile respective s-a aflat până în prezent în proprietatea statului, în numele căruia ADS a procedat la concesionarea lui.

Prin urmare, obiectul contractului de concesiune nr.x din 24 iunie 2003 nu putea viza şi plantaţiile ci numai concesionarea terenului pe care se află acestea, în această limită putând fi asumată de ADS şi executarea obligaţiei de predare a bunului concesionat.

În mod greşit tribunalul a considerat că la încetarea contractului de concesiune dintre ADS şi C., ADS ar fi devenit proprietar al plantaţiilor constituind active realizate de C. pe terenul concesionat. Aşa ar fi numai dacă plantaţiile ar fi fost înfiinţate de C. în timpul derulării contractului de concesiune, dar în cauză s-a dovedit că plantaţiile au fost înfiinţate anterior încheierii contractului de concesiune în discuţie (mai înainte chiar de anul 1990) de către fostul IAS E., de la care au fost preluate în condiţiile Legii nr.15/1990 de C., în proprietate.

Tribunalul nu a observat nici că legislaţia specială incidentă derogă de la regulile dispoziţiilor de drept comun (art.492 C. civ.), conform cărora proprietarul terenului este prezumat proprietar şi al plantaţiilor. Prezumţia relativă instituită prin dispoziţiile legale menţionate comportă proba contrară. În speţă, proprietarul terenului pe care se află plantaţiile a fost întotdeauna statul, dar nu acesta a înfiinţat plantaţiile ci fosta IAS E. care primise bunul în exploatare şi nici ADS nu exista atunci când au fost înfiinţate plantaţiile pentru a putea să fie prezumată a fi proprietară a plantaţiei.

Aprecierea tribunalului în sensul că dacă nu s-ar considera că în obiectul contractului nr.x/2003 ar fi incluse şi plantaţiile de vie şi livezi scopul concesiunii nu ar fi putut fi realizat, este întrutotul neobiectivă şi fără caracter juridic, deşi este vorba de un act cu o astfel de natură. În mod eronat tribunalul nu „vede” plantaţia decât formând un tot unitar cu terenul în care aceasta este înrădăcinată, pe care se află, deşi în fapt şi mai ales din punct de vedere juridic – în raport cu legislaţia specială incidentă, este vorba de două bunuri distincte, cu regimuri juridice diferite.

În mod eronat a reţinut tribunalul şi că asumarea de către C. a obligaţiei de a presta în favoarea reclamantei lucrări la plantaţia de vie, în contractul de prestări servicii, ar constitui o recunoaştere inechivocă a inexistenţei unui drept de proprietate al prestatorului asupra plantaţiei, deşi clauza respectivă nu se constituie în niciun fel drept un argument în sensul respectiv.

La momentul punerii sale în posesie corespunzător contractului de concesiune A. nu a invocat excepţia de neexecutare a contractului de către ADS, recurgând la aceasta numai după vânzarea la licitaţie a plantaţiei de către AVAS. Respectiva excepţie de neexecutare a contractului este neîntemeiată, reclamanta invocând neasigurarea de către ADS a exploatării altui obiect decât cel real al contractului de concesiune. În acest sens, obiectul concesiunii l-a constituit numai terenul aflat în administrarea ADS, iar reclamanta a pretins imposibilitatea de exploatare a plantaţiilor. Or, nu ADS deţine în patrimoniu plantaţiile, ci C. Distincţia de regim juridic dintre teren şi plantaţiile aflate pe o parte a acestuia trebuia să fie cunoscută ca atare de reclamantă în raport fie şi numai cu menţiunile din caietul de sarcini ce a stat la baza concesionării. Pe cale de consecinţă nu pot fi apreciate ca întemeiate nici capetele de cerere prin care reclamantul pretinde obligarea ADS în baza contractului de concesiune nr.x/2003 la predarea plantaţiilor sau la plata unui prejudiciu generat de imposibilitatea exploatării acestora.

Oricum, pretinsa neexecutare nu a fost, în privinţa terenului, una semnificativă, în sensul că partea de teren în discuţie ca nepredată nu reprezintă decât o cotă redusă din totalul terenului avut în vedere în operaţiunea respectivă, astfel că nu era în măsură să atragă desfiinţarea contractului; de altfel, în concret A. a susţinut neexecutarea obligaţiei de către ADS în ceea ce priveşte plantaţiile, îndeosebi plantaţiile de vie.

De asemenea, reclamanta a solicitat în mod nefondat constatarea nulităţii absolute a contractului de concesiune nr.x din 29 iunie 2006 încheiat, pentru teren, inclusiv cel pe care se află plantaţiile, pentru motivul că acest contract ar avea un obiect şi o cauză ilicite. B a încheiat contractul de concesiune ca urmare a adjudecării la licitaţie a activelor fermei x, care cuprindeau şi plantaţiile de vie şi pomi fructiferi, în condiţiile în care potrivit art.211 din Legea nr.249/2003 „terenurile cu destinaţie agricolă, care nu fac parte din capitalul societăţilor comerciale ..., vor fi atribuite direct spre concesionare investitorilor care au cumpărat acţiuni sau active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinaţie agricolă”.

Mai mult, în ceea ce priveşte terenul, la data încheierii contractului de concesiune nr.x/2006, intervenise în mod valabil rezilierea contractului de concesiune nr.x/2003. Aceasta, după cum s-a menţionat anterior, în baza pactului comisoriu expres de gradul III invocat ca urmare a neplăţii în termenul valabil a redevenţei de către concesionar.

Mecanismul extrajudiciar al producerii efectelor pentru care a fost stipulat pactul comisoriu au fost avute în vedere şi prin decizia de casare în cauză. S-a reţinut, prin urmare de către instanţa de apel că declaraţia unilaterală de reziliere exercitată în temeiul unui pact comisoriu este irevocabilă, neputând fi înlăturată printr-o plată ulterioară a datoriei. Prin sentinţa apelată s-a apreciat în mod greşit că notificarea din 15 august 2005 emisă de ADS nu ar semnifica invocarea pactului comisoriu potrivit căruia în cazul neexecutării de către concesionar a obligaţiei de plată la termen a redevenţei, contractul se consideră desfiinţat de plin drept (art.5.12 şi 5.13 din contractul părţilor).

Prin notificarea nr.x din 15 august 2005, ADS a solicitat concesionarului plata redevenţei datorate în termenul de 30 de zile (până la data de 15 septembrie 2005) cu consecinţa, în caz contrar, a rezilierii de drept a contractului, dar concesionarul a înţeles să achite tardiv factura, abia la data de 21 octombrie 2005, cu mult după ce a intervenit rezilierea de drept. Contrar opiniei tribunalului, pactul comisoriu prevăzut în forma din contractul părţilor înlătura posibilitatea instanţei de a mai dispune o reziliere judiciară.

În cazul pactului comisoriu de gradul III instanţa poate să verifice numai dacă erau întrunite condiţiile rezilierii convenţionale, la data producerii ei şi în nici un caz, cum a susţinut tribunalul, să se condiţioneze, contrar legii, efectele pactului comisoriu de gradul III de existenţa unei hotărâri judecătoreşti, care să constate intervenirea rezilierii, în asemenea situaţie fiind exclusă posibilitatea instanţei de a dispune ea însăşi aplicarea sancţiunii.

Mai mult, în legătură cu excepţia de neexecutare A. nu face nicio dovadă a pretinsei tulburări semnificative în exploatarea terenului concesionat.

În privinţa prejudiciului solicitat a fi reparat de apelanţi, producerea lui nu este imputabilă acestora, A. ştia sau trebuia să ştie că reprezintă obiectul concesiunii numai terenul iar nu şi plantaţiile de vie şi livezi constituind active, astfel că cheltuielile efectuate în legătură cu aceste active au fost realizate pe propria răspundere, iar în măsura în care cheltuielile efectuate au privit lucrări necesare pentru exploatarea agricolă, acestea trebuiau să aibă acordul ADS, care nu a existat.

Suma pretinsă de reclamantă cu titlu de profit minim din activitatea de vinificaţie nu se justifică în condiţiile în care numai terenul, iar nu şi plantaţiile de vie, a constituit obiectul contractului de concesiune nr.x/2003, iar suma pretinsă drept redevenţă pentru 2004 – 2006 nu se regăseşte între obligaţiile asumate de reclamantă prin contractul menţionat.

Notificarea ulterioară, nr.x din 17 noiembrie 2005 emisă către concesionar de către ADS nu a mai constituit o nouă declaraţie de reziliere ci prin aceasta doar s-a indicat concesionarului că a intervenit rezilierea de plin drept a contractului. În această situaţie nu se poate reţine nici că nu ar fi fost posibilă concesiunea terenului către B. pretinzându-se că ar fi fost deja concesionat către A.

Nu se poate reţine că ADS şi B. ar fi încheiat cu rea-credinţă contractul de concesionare nr.x din 29 iunie 2006, deci că acest contract ar avea o cauză ilicită, pentru motivul că au avut cunoştinţă de existenţa contractului anterior de concesiune (nr.x/2003). Buna-credinţă se prezumă iar nu şi reaua-credinţă, care trebuie să fie dovedită. Situaţia de fapt în care a intervenit încheierea contractului nr.x din 29 iunie 2006 implică rezilierea de plin drept a contractului nr.x/2003, anterior, în baza pactului comisoriu de grad III şi neatacarea rezilierii în nici un fel de către A. A. nu a dovedit în cauză pretinsa înţelegere în fraudarea intereselor sale între ADS şi B. Dimpotrivă, în contextul situaţiei de fapt menţionată şi dat fiind că încheierea contractului nr.x din 29 iunie 2006 se justifica în mod legal, în sensul concesionării terenului pe care se aflau activele, inclusiv plantaţii, dobândite în proprietate de B. prin adjudecare la licitaţie publică, este de reţinut că în demersul contractual promovat apelanţii au procedat în mod diligent şi legal.

Având în vedere considerentele reţinute Curtea, constatând că acţiunea reclamantei se dovedeşte a fi în întregime neîntemeiată, în baza art.296 C. proc. civ. a admis apelurile formulate în cauză şi a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că pe fond a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei nr.1121 din 25 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, în termen legal, a declarat recurs reclamanta A., înregistrat la data de 24 martie 2017, sub nr.x/3/2006* pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a Civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

După o prezentare în detaliu a situaţiei de fapt, respectiv a succesiunii actelor juridice în care părţile din prezenta cauză au calitatea de părţi, precum şi a modului de executare a obligaţiilor asumate de acestea, recurenta a invocat, ca prim motiv de recurs, dispoziţiile art.304 pct.7 C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, a susţinut că, în pofida îndrumărilor date prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare, în sensul necesităţii stabilirii cu exactitate a situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate în primul ciclu procesual, motivarea deciziei atacate abundă în formulări generale, evazive şi lacunare, fără o trimitere directă la probele care fundamentează raţionamentul juridic.

A mai relevat faptul că instanţa de apel, pe lângă neasigurarea dreptului la o judecată desfăşurată într-un termen rezonabil, prin redactarea considerentelor după circa 18 luni de la pronunţarea hotărârii, s-a aflat practic în imposibilitate de a mai valorifica, după un atare interval de timp, argumentele orale ale părţilor.

Sub aspectul insuficientei motivări, recurenta a arătat că hotărârea nu cuprinde elementele de probă care să confirme că plantaţiile de viţă de vie au intrat în patrimoniul societăţii comerciale nou înfiinţate, urmare reorganizării fostei întreprinderi agricole de stat, în temeiul Legii nr.15/1990, că nu se indică care este textul de lege care separă bunul (teren şi plantaţii aferente), înfrângând unitatea sa, că nu se motivează care este regimul juridic al plantaţiilor, ca şi elemente de activ ale patrimoniului unei societăţi comerciale ş.a.m.d.

În fine, se susţine că pretinsa explicitare jurisprudenţială a noţiunii de teren cu destinaţie de vie şi a plantaţiei propriu-zise, în sensul de activ, reţinută de instanţa de apel, nu prezintă relevanţă pentru speţa de faţă.

Astfel, hotărârea în cauză a fost pronunţată în soluţionarea excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ adoptat ulterior încheierii contractului de concesiune ce face obiectul prezentei cauze, HG nr.345/2005. Mai mult, decizia în discuţie nu este pronunţată în recurs în interesul legii şi se referă la o altă situaţie juridică, respectiv la atribuirea directă, spre concesionare.

A mai arătat recurenta că ipoteza reglementată de art.771 lit.a din HG nr.354/2005 nu contrazice definiţia legală a noţiunii de teren cu destinaţie agricolă oferită de art.2 alin.2 din Legea nr.268/2001, ipoteza din Norma Metodologică referindu-se la situaţiile în care, ulterior privatizării din perioada 1990 – 1991, pe terenurile al căror regim juridic nu era clarificat, societăţile nou înfiinţate au realizat propriile investiţii, ceea ce nu este cazul în speţă.

Cu putere de lucru judecat, atât prin hotărârea de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi prin decizia în prezent recurată, s-a constatat că plantaţiile obiect al disputei judiciare au fost înfiinţate de Statul Român anterior anului 1990, neputând fi calificate drept bunuri ale C., în lipsa unor dispoziţii exprese ale legilor privatizării în acest sens, care să separe, explicit, dreptul de proprietate asupra terenurilor administrate de ADS, de dreptul de proprietate asupra plantaţiilor agricole de deasupra solului.

În fine, recurenta a concluzionat că motivarea vagă în fapt şi în drept este relevată de formulările generice şi că enumerarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, însoţite de simpla afirmaţie că din analiza lor rezultă o anumită situaţie de fapt echivalează cu o nemotivare a deciziei recurate.

Al doilea motiv de recurs invocat de reclamantă este cel prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civ., susţinându-se că decizia pronunţată în apel este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Astfel, concluzia instanţei de apel, potrivit căreia obiectul contractului de concesiune nr.x din 24 iunie 2003 este reprezentat exclusiv de teren, nu şi de plantaţiile aferente acestuia, este lipsită de temei legal.

Premiza de la care pleacă instanţa de prim control judiciar, potrivit căreia plantaţiile şi celelalte lucrări aflate pe terenuri agricole nu s-ar afla în proprietatea Statului şi în administrarea ADS, ci în patrimoniul societăţilor agricole înfiinţate prin legislaţia privatizării, se bazează pe greşita interpretare a prevederilor art.75 alin.4 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.268/2001 şi pe o denaturare a cadrului normativ în temeiul căruia C. a fost supusă procesului de privatizare.

În opinia recurentei, textul art.75 alin.4 lit.a din Norme are în vedere situaţia particulară, de excepţie, în care un particular ar putea invoca un drept de proprietate asupra investiţiilor de pe terenurile cu destinaţie agricolă aparţinând statului român, active imobiliare realizate ulterior anului 1990. Or, în prezenta cauză, aceste investiţii sunt anterioare anului 1990.

În orice caz, dispoziţia legală precitată nu instituie un drept de proprietate asupra investiţiilor realizate ci doar un drept de creanţă, ceea ce ar rezulta din prevederile art.20 alin.3 din Legea nr.268/2001. Acest text obligă concesionarul, în speţă C., să restituie bunul concesionat liber de sarcini, astfel că la momentul rezilierii contractului de concesiune, aceasta societate ar fi putut să se prevaleze de dreptul de creanţă recunoscut de art.75 alin.4 lit.a din Norme.

Apreciază recurenta că instanţa de apel nu arată care sunt probele din care rezultă că plantaţia de viţă de vie este proprietatea C. şi nu explică care este textul legal în virtutea căruia se recunoaşte existenţa unei distincţii între dreptul de proprietate asupra terenului şi dreptul de proprietate asupra plantaţiilor aferente.

A mai susţinut recurenta că, din prevederile art.7 alin.1, 4 şi 5 din Legea nr.268/2001 rezultă că terenurile agricole aflate în exploatarea societăţilor comerciale înfiinţate prin reorganizarea fostelor întreprinderi agricole de stat, în temeiul Legii nr.15/1990, inclusiv accesoriile acestora, au fost predate în administrarea ADS, pe bază de proces verbal de predare-primire şi că se aflau în patrimoniul statului şi în administrarea acestei instituţii publice la data perfectării contractului de concesiune nr.x din 24 iunie 2003.

Prerogativa ADS, de valorificare a bunurilor Statului, prin concesionare, ce se extinde şi asupra plantaţiilor şi lucrărilor aflate pe terenurile agricole, rezultă, în opinia recurentei, nu numai din definiţia legală a noţiunii de terenuri cu destinaţie agricolă, ci şi din dispoziţiile art.3 alin.1 şi art.12 din Legea nr.268/2011, potrivit cărora ADS poate înstrăina nu numai acţiuni ale noilor societăţi cu profil agricol, ci şi active aflate în patrimoniul statului. Această soluţie este confirmată de prevederile art.5.5 din contractul de concesiune, după cum împrejurarea că i-au fost concesionate şi plantaţiile de viţă de vie rezulta din procesul-verbal de punere în posesie – Anexa nr.x.

A mai relevat recurenta că C. nu a mai fost titulara dreptului de proprietate asupra plantaţiilor este un fapt ce rezultă din concesionarea acestora de către societatea agricolă, anterior derulării raporturilor juridice dintre ADS şi recurentă, întrucât ar fi absurdă instituirea pe cale contractuală a unui drept de folosinţă asupra propriului bun. Totodată, este o împrejurare de drept dezlegată prin sentinţa nr.5 din 25 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti.

O altă critică vizează greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art.29 din Legea nr.219/1998 şi a dispoziţiilor art.20 alin.3 din Legea nr.219/2001. Din aceste texte legale rezultă că plantaţiile aferente terenului agricol concesionat reprezintă bunuri de retur, care, la încetarea contractului de concesiune, revin de plin drept, libere de orice sarcini, concedentului.

Totodată, recurenta a relevat că, în mod nelegal, instanţa de apel a îndepărtat de la aplicare norma de drept comun în materia accesiunii, art.492 C. civ. din 1864. Câtă vreme terenurile aflate în administrarea IAS E. erau proprietate de stat, plantaţiile aferente terenului agricol se aflau deopotrivă în proprietatea statului, ca urmare a operării accesiunii imobiliare, în temeiul art.492 din C.civ. din 1864.

Ceea ce în mod greşit a reţinut instanţa de apel este faptul că plantaţiile au fost aduse ca aport la capitalul societăţilor nou înfiinţate, deşi, în realitate aceste entităţi nu au fost decât titularele unui drept de administrare. Susţine recurenta că nu există nici o dovadă a unui titlu de proprietate asupra acestor plantaţii, documentaţia contabilă sau includerea lor în listele de inventariere neputând constitui titlu de proprietate.

Un alt motiv de recurs îl reprezintă interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art.304 pct.8 C. proc. civ.). În acest sens, se susţine greşita interpretare a obiectului contractului de concesiune nr.x din 24 iunie 2003, care, în opinia instanţei de apel, ar viza doar terenul agricol, nu şi plantaţie de viţă de vie. Or, o atare interpretare este contrară dispoziţiilor art.7.1.1 din convenţie, cât şi esenţei contractului de concesiune, care implică exploatarea bunului agricol, ceea ce implică desfăşurarea de lucrări cu caracter agricol inclusiv asupra plantaţiilor existente. A concluziona că este posibilă exploatarea unui teren agricol, fără a exista posibilitatea folosirii suprafeţei sale, cu toate plantaţiile şi construcţiile aferente, contravine dispoziţiilor art.7.1.2, art.2.3 din contract, prevederilor art.12 din Legea nr.268/2001 şi reprezintă un non sens.

În continuare, recurenta a susţinut că, contrar aprecierilor instanţei de apel, prin dispoziţiile art.5.13 din contractul de concesiune nu s-a instituit un pact comisoriu de ultim grad, care să elimine obligaţia concedentului de a formula, în justiţie, acţiune în reziliere.

Ca atare, simpla notificare transmisă de către ADS, în temeiul clauzei contractuale menţionate nu poate avea semnificaţia încetării contractului de concesiune, teză confirmată, de altfel, cu putere relativă de lucru judecat şi de Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa nr.5 din 24 iunie 2003.

Transmiterea, ulterior notificării x din 15 august 2005, a adresei suplimentare de reziliere din 17 noiembrie 2005, reprezintă o dovadă a revenirii ADS asupra deciziei sale anterioare. Or, la momentul emiterii acestei ultime notificări, nu erau îndeplinite nici una din condiţiile de admisibilitate ale rezilierii. Astfel, la data de 19 octombrie 2005, recurenta a plătit integral redevenţa scadentă şi, mai mult decât atât, creditorul obligaţiei pretins neexecutate poate invoca rezilierea doar în ipoteza în care neexecutarea nu îi poate fi imputată chiar lui.

Or, conduita culpabilă a concedentei ADS este evidentă, atâta vreme cât nu a asigurat folosinţa netulburată a terenurilor cu destinaţie agricolă concesionate, contrar prevederilor art.7.2.1 din convenţie, împrejurare faţă de care a invocat excepţia de neexecutare şi, mai mult decât atât, a încheiat cu pârâta B. un alt contract de concesiune.

În mod eronat a apreciat instanţa de apel că nu ar fi însemnată neexecutarea, prin raportare la întreaga suprafaţă de teren concesionată, câtă vreme obiectul de activitate al recurentei este viticultura, iar caracterul major sau nu al neexecutării trebuie raportat la întreaga economie a contractului.

În fine, recurenta a susţinut că în mod eronat a menţinut instanţa de apel valabilitatea contractului de concesiune nr.x din 29 iunie 2006, făcând o greşită aplicare a prevederilor art.948 C. civ. din 1864 şi ignorând reaua-credinţă a ambelor părţi la perfectarea convenţiei, ce cunoşteau împrejurarea că terenul concesionat făcea obiectul unui contract anterior încheiat cu recurenta şi încă nedesfiinţat pe cale judiciară.

Totodată, recurenta a apreciat că în mod nelegal nu i-au fost acordate daune interese, instanţa de apel nesocotind prevederile contractuale şi principiul reparării integrale a prejudiciului.

În drept, a invocat dispoziţiile art.304 pct.7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI BUCUREŞTI a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea instanţei de apel este legală. A susţinut, în esenţă, că există un regim juridic diferit al activelor – plantaţii faţă de cel al terenurilor agricole pe care acestea sunt înfiinţate, distincţie făcută atât de dispoziţiile exprese ale legii, cât şi de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie relativă la interpretarea art.20 din Legea nr.15/1990, art.2 alin.2 din HG nr.266/2001, art.2 alin.3, art.4 alin.1 din Legea nr.268/2001, art.75 din HG nr.626/2001, Legea nr.249/2003 şi HG nr.354/2005. A mai susţinut că instanţa de apel a motivat adecvat soluţia pronunţată, răspunzând îndrumărilor date prin decizia de casare, a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor legale incidente, pronunţând o hotărâre a cărei reformare nu se impune.

Intimata B. nu a formulat întâmpinare în termenul defipt de lege, însă prin concluziile scrise şi orale formulate a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând apărările şi susţinerile din fazele procesuale anterioare.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Primul motiv de recurs, cel prevăzut de art.304 pct.7 C. proc. civ., nu poate fi reţinut. Contrar susţinerilor societăţii recurente, decizia pronunţată de instanţa de apel răspunde exigenţelor art.261 alin.1 pct.5 C. proc. civ. din 1865, în sensul că cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor.

Corespunzător stadiului procesual în care a fost pronunţată decizia recurată cuprinde o analiză detaliată a motivelor de apel formulate de părţi, nefiind incidentă teza insuficientei motivări. În concordanţă cu îndrumările date prin decizia de casare, instanţa de apel a procedat la stabilirea situaţiei de fapt, făcând trimitere adecvată la probele administrate în primul ciclu procesual. Faptul că hotărârea a fost redactată cu întârziere poate aduce atingere dreptului la un proces echitabil, în componenta referitoare la dreptul la o judecată desfăşurată într-un termen rezonabil, însă nu se poate constitui într-o critică subscrisă motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.7 C. proc. civ. Nu se poate susţine că, instanţa nu îşi poate aminti pe deplin argumentaţiile orale ale părţilor, de vreme ce acestea se consemnează în încheierile de şedinţă şi, prin urmare, pot fi avute în vedere la redactarea hotărârii.

În esenţă, recurenta a susţinut că din considerentele hotărârii atacate nu rezultă care au fost probele analizate şi nici temeiurile de drept incidente, care au format convingerea instanţei că plantaţiile de viţă de vie au fost aduse ca aport la capitalul social al C., ca urmare a reorganizării fostei întreprinderi agricole de stat în societate pe acţiuni şi că nu s-au indicat dispoziţiile exprese ale legii care să separe, explicit, dreptul de proprietate asupra terenurilor administrate de ADS, de dreptul de proprietate asupra plantaţiilor de deasupra solului. În realitate, reproducând citate din considerentele deciziei atacate, recurenta reclamă, „superficialitatea analizei” şi „motivarea vagă în fapt şi în drept”, tinzând practic, să releve o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de către instanţa de apel şi o altă interpretare a textelor de lege indicate de către aceasta. Or, criticile de netemeinicie, referitoare la împrejurările de fapt reţinute de instanţele de fond, nu pot fi valorificate pe calea acestei căi de atac, a recursului, pe de o parte, iar, pe de altă parte, criticile referitoare la greşita aplicare a prevederilor legale incidente vor fi cenzurate cu ocazia analizei motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civ.

Cert este faptul că motivarea hotărârii atacate nu cuprinde doar o enumerare a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, însoţită de simpla afirmaţie că din analiza lor rezultă o anumită situaţie de fapt. În realitate, procedând la enumerarea înscrisurilor şi a rapoartelor de expertiză, agricolă şi contabilă, instanţa de apel indică explicit relevanţa probatorie conferită mijloacelor de probă, respectiv dovedirea faptului înfiinţării plantaţiilor anterior anului 1990 (împrejurare, de altfel, susţinută şi de recurentă), pe de o parte iar, pe de altă parte, evidenţierea acestora, ca acţiune, în patrimoniul C. Nici criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civ. nu pot fi primite.

În mod corect a stabilit instanţa de apel regimul juridic al plantaţiilor de viţă de vie, regim distinct de cel al terenurilor cu destinaţie agricolă, făcând, în acest sens, o analiză pertinentă a active normative succesive ce au reglementat această materie.

Astfel, societatea pe acţiuni C. s-a înfiinţat prin reorganizarea fostei întreprinderi agricole de stat, în baza art.1 în referire la Anexa 1 – poziţia x din HG nr.266/1991. Conform art.2 alin.2 din HG nr.266/1991, activul şi pasivul unităţilor de stat care şi-au încetat activitatea a fost preluat de societăţile comerciale nou înfiinţate. Pe baza probatoriului administrat (raport de expertiză contabilă, proces-verbal de inventariere), instanţa de apel a stabilit că în valoarea capitalului social iniţial al C. a fost inclusă şi valoarea activelor constând în plantaţii de viţă de vie şi a figurat, ca atare, până în anul 2002.

Aşa fiind, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.20 alin.2 din Legea nr.15/1990, reţinând că bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu. De altfel, la data intrării în vigoare a OUG nr.198/1999, legiuitorul a precizat în mod explicit că doar terenurile agricole nu fac parte din capitalul social al societăţilor comerciale agricole, nu şi plantaţiile existente pe aceste terenuri (art.3 alin.4) şi a dispus predarea-preluarea acestora către ADS, pe bază de protocol (art.7 alin.4 din OUG nr.198/1999). Scopul legiuitorului, la emiterea HG nr.1010/1999, prin care a dispus concesionarea terenurilor agricole, pe o durată de 49 de ani, societăţilor comerciale care vor fi privatizate, a fost tocmai acela de a asigura valorificarea activelor pe care acele societăţi le deţineau, cu titlu de proprietar, pe terenurile în discuţie (construcţii, plantaţii de vii şi pomi fructiferi etc.). Contractul de concesiune nr. x din 26 aprilie 2000 a fost încheiat, de altfel, între C. şi ADS în temeiul acestui act normativ.

În acest context, nu se poate reţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art.75 alin.4 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.268/2001. Aceste texte din Norme, respectiv alin.3 şi 4, îşi propun să clarifice situaţia juridică a investiţiilor realizate pe terenurile ce urmează a fi concesionate, investiţii pe care le indică, cu titlu exemplificativ (plantaţii, sere etc.). Legiuitorul recunoaşte, în mod implicit, că titularul dreptului de proprietate asupra unor atare plantaţii poate fi şi o altă persoană decât Statul Român, reprezentat de ADS, deci face o distincţie între regimul juridic al investiţiilor şi cel al terenurilor pe care se află, pe de o parte, iar, pe de altă parte, instituie nu numai un drept, ci şi o obligaţie a câştigătorului licitaţiei de concesionare, de a cumpăra aceste active. Însă, asupra obligaţiei concesionarului terenului de a cumpăra aceste investiţii vom reveni în considerentele ce succed.

De altfel, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, prin dispoziţiile art.7 din Legea nr.268/2001 se instituie procedura de delimitare, prin inventariere, doar a terenurilor cu destinaţie agricolă, nu şi a investiţiilor aflate pe aceste terenuri şi se dispune preluarea acestora, în patrimoniul ADS, doar a terenurilor proprietate publică sau privată a statului, nu şi a activelor ce fac parte din patrimoniul societăţilor comerciale ce au exploatat anterior aceste terenuri. Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, la data încheierii contractului de concesiune nr.x din 24 iunie 2003 de către recurentă cu intimata ADS, fusese introdus în activul legislativ textul art.211 din Legea nr.268/2001, întrucât Legea nr.249/2003, de modificare şi completare a antemenţionatului act normativ, a fost publicată în Monitorul Oficial nr.414 din 13 iunie 2003, deci anterior perfectării contractului. Altfel spus, potrivit principiului tempus regit actum, la data ce interesează speţa, era reglementat distinct regimul juridic al plantaţiilor de viţă de vie, instituindu-se un drept de concesiune prin atribuire directă a terenurilor agricole aferente acestor active, în favoarea titularilor dreptului de proprietate asupra investiţiilor, în măsura în care exploatarea terenului era necesară valorificării activului.

Contrar alegaţiilor recurentei, din interpretarea art.2 alin.2, art.3 alin.1 şi art.12 din Legea nr.268/2001 nu rezultă că dreptul de proprietate al Statului şi de administrare al ADS asupra terenurilor agricole se extinde şi asupra plantaţiilor şi altor investiţii aflate pe aceste terenuri. Astfel, art.2 alin.2 nu oferă decât definiţia legală a noţiunii de teren cu destinaţie agricolă, funcţie de scopul în care este folosit, iar celelalte prevederi legale se referă la prerogativa ADS, de instituţie publică implicată atât în privatizarea societăţilor comerciale agricole, cât şi în concesionarea sau arendarea terenurilor proprietatea publică sau privată a statului, de a proceda la privatizarea acestor entităţi, atât prin vânzarea de acţiuni, cât şi prin vânzarea de active. Or, atâta vreme cât vânzarea de active reprezintă o metodă subsidiară de „privatizare” a acestor entităţi, atunci când vânzarea de acţiuni nu este posibilă, este evident că „activele” în discuţie se află în proprietatea societăţilor comerciale şi nu în proprietatea ADS, aceasta din urmă efectuând procedura prevăzută de lege, de vânzare, în calitate de instituţie publică abilitată de lege, iar nu în calitate de proprietar. Cât priveşte pretinsa dezlegare a acestei probleme de drept, a inexistenţei dreptului de proprietate al C. asupra plantaţiilor de viţă de vie, constată, în primul rând, că nu s-a dovedit, pe parcursul litigiului de faţă, că sentinţa nr.5 din 25 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, este o hotărâre definitivă şi irevocabilă. În al doilea rând, nu poate fi invocată, în raport cu prezenta speţă, nici măcar o putere de lucru judecat provizorie, câtă vreme intimata-pârâtă ADS nu a fost parte la judecata dosarului nr.x /2/2005, şi, ca atare, nu îi este opozabilă această hotărâre.

Cât priveşte criticile ce vizează greşita aplicare a prevederilor art.29 din Legea nr.219/1998 şi a art.20 alin.3 din Legea nr.268/2001, reţine corecta calificare a instanţei de apel, în sensul inaplicabilităţii textelor de lege suscitate raportului juridic dedus judecăţii. Aceste texte instituie obligaţia concesionarului, de a restitui concedentului, la încetarea contractului de concesiune, atât bunurile ce au făcut obiectul convenţiei, cât şi cele ce au rezultat în urma investiţiilor impuse (bunuri de retur). Însă, în speţă, este un aspect necontestat de părţi că plantaţiile de viţă de vie nu sunt investiţii realizate în cursul derulării contractului de concesiune perfectat de ADS cu C. în anul 2000, ci mult anterior încheierii contractului. Aşadar, textele de lege invocate sunt străine de raportul juridic în discuţie.

Cât priveşte greşita îndepărtare de la aplicare a principiului accesiunii imobiliare artificiale, cât şi criticile relative la inexistenţa unui drept de proprietate asupra investiţiilor realizate pe terenul altuia, ci doar a unui drept de creanţă, constată următoarele:

Prin dispoziţiile dreptului comun, respectiv art.482 C. civ. din 1864, nu se instituie decât o prezumţie de proprietate asupra bunurilor accesorii (în speţă, plantaţia) în favoarea proprietarului bunului principal (al terenului), prezumţie relativă, care poate fi răsturnată, întrucât textul permite proba contrară. În speţă, aşa cum se arată şi prin motivele de recurs, atât bunul accesoriu, cât şi bunul principal, au aparţinut, iniţial, aceluiaşi proprietar, respectiv Statul Român, întrucât atât plantaţiile, cât şi terenul au reprezentat proprietatea statului.

Ulterior intrării în vigoare a Legii nr.15/1990 şi înfiinţării societăţilor comerciale pe acţiuni, urmare reorganizării fostelor întreprinderi agricole de stat, activele de genul plantaţiilor, construcţiilor, etc., au devenit, ope legis, proprietatea entităţilor nou constituite (art. 20 alin. 2 din Legea nr.15/1990). În vreme ce, pentru societăţile care nu aveau profil agricol, legiuitorul a instituit, prin HG nr.834/1991, o procedură de determinare a terenurilor aflate în patrimoniul acestora, de evaluare şi emitere a titlurilor de proprietate, a exclus de la această procedură terenurile agricole, ce făceau obiectul HG nr.746/1991. Prin legi ulterioare, ale căror prevederi au fost evocate în precedent (OUG nr.198/1999, Legea nr.268/1991), s-a stipulat în mod explicit că terenurile agricole nu fac parte din patrimoniul societăţilor agricole, ajungându-se astfel la ipoteza în care bunul principal (terenul) şi bunul accesoriu (plantaţia) aparţin unor proprietari diferiţi.

Potrivit dreptului comun, în această ipoteză, atât în reglementarea anterioară (C. civ. din 1864, aplicabil în speţă, conform art.58 din Legea nr.71/2011), cât şi în aceea din C. civ. în vigoare, efectul achizitiv de proprietate al accesiunii este condiţionat de exercitarea pozitivă a dreptului de accesiune de către proprietarul imobilului. Aşadar, dreptul de accesiune al proprietarului terenului se manifestă ca un drept potestativ, de alegere întrucât proprietarul imobilului principal are puterea să intervină în mod unilateral şi să modifice sau să stingă o situaţie juridică preexistentă, în care proprietarul bunului accesoriu (în speţă, al plantaţiei) are anumite drepturi şi interese.

Altfel spus, potrivit dreptului comun, proprietarul imobilului principal (terenul) nu dobândeşte un drept de proprietate pur şi simplu asupra investiţiei realizate pe teren, decât în momentul în care îşi exercită dreptul de accesiune într-o formă pozitivă. Rezultă că proprietarul terenului are un drept de proprietate sub condiţie suspensivă asupra lucrării, iar proprietarul plantaţiei are, asupra aceleiaşi investiţii, un drept de proprietate sub condiţie rezolutorie. Prin urmare, deşi recurenta susţine că proprietarul plantaţiei nu are, în temeiul art.75 alin.4 lit.a din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.268/2001, decât un drept de creanţă, urmează a reţine că acest drept de creanţă nu se naşte, ca drept pur şi simplu, decât în momentul în care proprietarul terenului îşi exercită, prin actul său unilateral de voinţă, dreptul de accesiune, în sensul de a prelua lucrarea. Exercitarea dreptului de accesiune în formă pozitivă are deci valoarea unei condiţii suspensive în raport cu dreptul la indemnizare al proprietarului plantaţiei şi cu datoria având ca obiect indemnizaţia cuvenită proprietarului investiţiei.

Constată însă că prin legislaţia specială în materie (art.75 alin.4 din Normele Metodologice) se derogă de la regula potrivit căreia, odată ce s-a născut dreptul de creanţă al proprietarului lucrării (bunului accesoriu), se naşte şi datoria corelativă a celui care este proprietar al terenului în momentul exercitării dreptului de accesiune. Prin legislaţia specială, se instituie obligaţia proprietarului investiţiei de „a vinde” plantaţia, dar şi obligaţia câştigătorului licitaţiei de concesionare a terenului de a cumpăra investiţia. Altfel spus, nu proprietarului terenului, respectiv Statului Român, prin mandatarul său, ADS, îi revenea obligaţia de a-l indemniza pe proprietarul investiţiei (C.), la data câştigării licitaţiei şi perfectării contractului de concesiune a terenului agricol, ci concesionarului, respectiv recurentei din prezenta cauză.

De altfel, prin prevederile art.2.2 din contractul de concesiune nr.x din 24 iunie 2003 s-a stipulat, în mod explicit, că descrierea în detaliu a obiectului concesiunii este prevăzută în caietul de sarcini. Or, prin art.2.1.6 din caietul de sarcini s-a prevăzut, pe de o parte, că pe terenul ce urmează a se concesiona există investiţii (437 ha vii şi 6 ha livezi), iar, pe de altă parte, că în cazul în care ofertantul desemnat câştigător nu este proprietarul investiţiilor şi există un antecontract de vânzare-cumpărare a acestor investiţii în favoarea acestui ofertant, concesionarul se obligă să semneze contractul de vânzare-cumpărare a investiţiilor (art.2.1.7 din caietul de sarcini).

Aşadar, fără a lua în discuţie dacă concedentul, anterior perfectării contractului de concesiune, şi-a îndeplinit toate obligaţiile ce îi reveneau (de a identifica proprietarul investiţiilor, de a le evalua, de a-şi asuma acest proprietar obligaţia de a vinde ş.a.m.d.) totuşi se poate concluziona că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că obiectul concesiunii a fost reprezentat doar de terenul agricol, nu şi de investiţii. În plus, legislaţia specială în materie îndreptăţea, în adevăr, concesionarul, ca pentru a exploata terenul, să fie în măsură să exploateze şi plantaţiile, însă, pentru a-şi asigura plenitudinea prerogativelor unui concesionar de terenuri agricole, era necesar să dezdăuneze proprietarul investiţiilor.

Acesta este contextul factual şi legal în care, ulterior perfectării contractului de concesiune, plantaţiile de viţă de vie în litigiu au făcut obiectul unei executări silite, pornite la iniţiativa AVAB (actuala AVAS), şi au fost adjudecate, la licitaţie, de către intimata din prezenta cauză, B.

În măsura în care recurenta, în calitate de concesionar al terenului agricol aferent acestor plantaţii, era îndreptăţită să exploateze investiţiile numai după o prealabilă despăgubire a proprietarului acestora (C.), se poate totuşi constata că, deşi putea să participe la procedura de executare silită a acestor investiţii, nu a înţeles să o facă. De altfel, cu prilejul aceleiaşi proceduri de executare silită, recurenta însăşi a adjudecat alte investiţii situate, deopotrivă, pe terenul ce îi era concesionat. Deşi excede prezentei analize, nu putem să nu remarcăm faptul că, dacă ar fi apreciat că toate aceste investiţii aparţin proprietarului terenului, în temeiul accesiunii imobiliare artificiale, ar fi fost un non-sens achiziţionarea acestora de la debitorul – neproprietar C.

În concluzie, în mod corect a reţinut instanţa de apel că obiectul concesiunii l-a reprezentat doar terenul agricol şi că, pentru exploatarea plantaţiilor, era necesară prealabila despăgubire a proprietarului acestora, făcând, prin urmare o corectă aplicare a normelor legale incidente.

Constată, de asemenea, că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a instituţiei juridice a rezilierii şi că, prin urmare, decizia atacată este legală şi din acest punct de vedere.

Contrar susţinerilor recurentei, clauza înscrisă în art.5.13 din contract reprezintă un pact comisoriu care prevede, în mod expres, obligaţia a cărei neexecutare atrage rezilierea de drept a contractului, respectiv neplata redevenţei în termen de 30 de zile de la scadenţă. Instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că adresa nr.x din 15 august 2005 (şi nu adresa din 17 noiembrie 2005, aşa cum încearcă să acrediteze recurenta, prin prezenta cale de atac), reprezintă o veritabilă declaraţie de invocare a pactului comisoriu, care îndeplineşte formalitatea punerii în întârziere a debitorului obligaţiei, deopotrivă.

Existenţa acestui pact comisoriu, de gradul III, înlătura intervenţia instanţei, respectiv învestirea acesteia cu o acţiune având ca obiect rezilierea judiciară a contractului, fiind suficientă declaraţia unilaterală a creditorului obligaţiei neexecutate.

Nici susţinerile recurentei, în sensul că intimata ADS ar fi revenit asupra deciziei sale anterioare de reziliere nu poate fi primită. Declaraţia de reziliere este un act juridic unilateral de voinţă, care nu mai poate fi revocat, în cazul fixării unui termen pentru executare, după împlinirea acestui termen. De altfel, conţinutul concret al notificării din 17 noiembrie 2005 nu permite interpretarea că ADS, creditorul obligaţiei neexecutate, ar fi revenit asupra declaraţiei sale anterioare, de invocare a pactului comisoriu.

Cât priveşte susţinerile referitoare la lipsa caracterului imputabil al neexecutării obligaţiei de plată a redevenţei, motivat de faptul că concedentul însuşi nu şi-ar fi executat propriile obligaţii contractuale, constată următoarele:

Este adevărat că recurenta a invocat excepţia de neexecutare, susţinând imposibilitatea de a exploata terenul agricol ocupat cu plantaţii de viţă de vie. Fără a mai reveni asupra celor arătate în precedent, se cuvine a preciza că, deşi obiectul contractului de concesiune a fost reprezentat doar de terenul agricol, nu şi de investiţii, totuşi concedentului ADS îi reveneau anumite obligaţii, anterior perfectării convenţiei, anume acelea de a identifica proprietarul investiţiilor, de a asigura o modalitate juridică concretă prin care concesionarul să desdăuneze proprietarul plantaţiilor ş.a.m.d., obligaţii care, totuşi, nu au fost îndeplinite corespunzător.

În acest context, în mod corect a analizat instanţa de apel dacă excepţia de neexecutare poate fi invocată şi în cazul unei neexecutări parţiale (în concret, doar circa un sfert din întregul teren concesionat nu a putut fi exploatat de către recurentă) şi dacă neexecutarea parţială a fost suficient de importantă, pentru ca concesionarul să îşi suspende plata propriilor obligaţii, respectiv plata redevenţei pentru întreaga suprafaţă de teren agricol ce a făcut obiectul convenţiei. Determinarea importanţei neexecutării este însă o chestiune de fapt, ce poate fi decisă de instanţele de fond, ţinând seama de împrejurările concrete ale cauzei şi probatoriul administrat. Apreciem însă că invocarea excepţiei de neexecutare trebuie să fie proporţională cu neexecutarea, astfel că instanţa de apel, apreciind că recurenta din prezenta cauză a invocat-o abuziv, considerându-se îndreptăţită să suspende plata redevenţei pentru întreaga suprafaţă concesionată, a făcut o corectă apreciere a modului de îndeplinire a obligaţiilor ce îi reveneau concesionarului. Pe cale de consecinţă, a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.1020 – 1021 C. civ. din 1864, stabilind că au fost îndeplinite toate condiţiile legale pentru a interveni rezilierea contractului de concesiune (neexecutarea fără justificare a obligaţiei ce îi revenea concesionarului, neexecutarea nu a fost imputabilă creditorului, din moment ce debitorul a invocat cu rea-credinţă, excepţia de neexecutare, existenţa unei anumite gravităţi a neexecutării – neplata redevenţei, la scadenţă, pentru întreaga suprafaţă concesionată, punerea în întârziere a debitorului).

În aceste condiţii, în mod just a apreciat instanţa de apel că nu se mai impune analiza condiţiilor de validitate ale contractului de concesiune intervenit între ADS şi intimata B., din moment ce toate criticile aduse acestui act juridic porneau de la premisa că terenul concesionat făcea obiectul unei alte convenţii, pretins nedesfiinţate la data perfectării actului în litigiu. Or, aşa cum s-a reţinut anterior, contractul încheiat de ADS cu recurenta fusese desfiinţat, din culpa concesionarului, anterior încheierii celui de al doilea contract de concesiune.

În sfârşit, criticile formulate prin cererea de recurs, relative la neacordarea daunelor interese, nu se subscriu vreunui motiv de nelegalitate, din cele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. De altfel, capătul de cerere referitor la daune interese era accesoriu celor referitoare la constatarea valabilităţii contractului de concesiune, obligarea concedentului la executarea obligaţiilor ce îi revin, ş.a.m.d..

În măsura în care capetele de cerere principale au fost constatate neîntemeiate, este evident că analiza capătului de cerere accesoriu nici nu se mai impune.

Faţă de cele ce preced, potrivit art.312 alin.1 C. proc. civ., a fost respins recursul, ca nefondat.