Recovery of lost profits under an unexecuted railway framework contract; impossibility of lucrum cessans claims for framework agreements lacking specific application contracts

Daune-interese. Beneficiul nerealizat. Contract-cadru. Funcție specifică.

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligații.

Index alfabetic: daune-interese

-beneficiul nerealizat

-contract cadru

C. civ. din 1864, art. 1085

1.Potrivit art. 1085 C. civ., debitorul nu răspunde decât de daunele – interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului când neîndeplinirea obligației nu provine din dolul său.

Beneficiul nerealizat, lucrum cessans, alături de paguba efectiv suferită, descrie în mod complet prejudiciul ce poate fi reparat. Din denumirile celor două componente ale prejudiciului ce poate fi reparat prin dezdăunare rezultă că în cauză caracterul cert al beneficiului nerealizat nu se raportează la ideea de efectivitate, pentru că prin definiție nu reprezintă o daună efectivă. Beneficiul nerealizat înseamnă un beneficiu ipotetic. Pe cale de consecință, beneficiul nerealizat nu reprezintă un prejudiciu previzibil și în privinţa acestuia nu se poate vorbi despre dol, din moment ce lipsesc eventualele intenții frauduloase.

2. Contractul-cadru este un contract prin care părțile contractante definesc și stabilesc principalele condiții care vor guverna încheierea unor contracte viitoare dintre ele, contracte care se numesc de aplicare/aplicație sau executare. Contractul cadru are ca funcție specifică crearea de norme care vor regla raporturile dintre părți în viitor și în special pentru încheierea unor contracte de aplicație.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1801 din 06 decembrie 2017

Prin acţiunea adresată Tribunalului Specializat Mureş la data de 23.09.2011, astfel cum a fost precizată la data de 03.07.2013, reclamanta A. SA, a solicitat obligarea pârâtei B. SA, la plata sumei de 58.222.006,18 lei reprezentând prejudiciu sub forma beneficiului nerealizat (lucrum cessans) cauzat prin neexecutarea culpabilă a contractului nr. x/10.06.2009, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din 12.12.2012, C., fostul director al societăţii, a formulat cerere de intervenţie accesorie, în sprijinul pârâtei SC B. SA, prin care a solicitat pe cale de excepţie respingerea acţiunii ca inadmisibilă, iar pe fondul pricinii, respingerea ca neîntemeiată a cererii în pretenţii, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, la termenul din 03.07.2013, apărătorul intervenientului, domnul avocat D. a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în temeiul dispoziţiilor art. 68 alin. 3 lit. c din Regulamentul privind transportul pe Căile Ferate din România şi adoptat prin OG nr.7/2005 aprobat prin Legea nr. 110/2006, care stipulează un termen de prescripţie de 1 an, excepţie susţinută de reprezentanţii pârâtei.

Prin sentinţa nr. 980 din 31 iulie 2013 pronunţată în dosarul nr. x/1371/2011 al Tribunalului Specializat Mureş s-au respins excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune şi inadmisibilităţii acţiunii, invocate de intervenientul accesoriu C., s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA Bucureşti împotriva pârâtei SC B. SA, cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 8.896.169,26 lei reprezentând beneficiu nerealizat prin neexecutarea contractului nr. x/19.06.2009 şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 143.299,72 lei. S-a admis în parte cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul C., şi în parte, cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 261.362,4972 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă, că reclamanta SC A. SA Bucureşti a solicitat prin acţiunea precizată obligarea pârâtei la plata sumei de 58.222.006,18 lei reprezentând prejudiciu sub forma beneficiului nerealizat, cauzat prin neexecutarea culpabilă a contractului nr. x din 10 iunie 2009, invocând ca temei juridic dispoziţiile art. 969, art. 1084-1086 C. civ.

Analizând conform art. 137 alin. 1 C. proc. civ. excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de intervenientul accesoriu C. şi însuşită de pârâta SC B. SA, tribunalul a respins această excepţie cu motivarea că, în cauză, contractul nr. x/2009 constituie un acord cadru de prestări servicii de transport, căruia nu i se aplică dispoziţiile art. 68 din Regulamentul privind transportul pe căile ferate din România şi că termenul special de prescripţie de un an prevăzut de acest text de lege este aplicabil numai acţiunilor izvorâte din contractul de transport exercitate împotriva operatorului de transport feroviar, nu şi în acţiunile operatorului de transport, îndreptate împotriva beneficiarului, care a refuzat să contracteze în baza unui acord-cadru, caz în care s-a aplicat termenul general de prescripţie de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Reluând prevederile art. 37 alin. 1 şi 2 din Regulament, referitoare la contractul de transport şi condiţiile necesare pentru a se considera încheiat, prima instanţă a arătat că în absenţa îndeplinirii acestor condiţii expres prevăzute, în speţă s-a încheiat un contract cadru şi nu un contract de transport, cu consecinţa aplicării termenului general de prescripţie de trei ani. În privinţa fondului litigiului – în cadrul căruia s-a examinat, ca apărare pe fond şi inadmisibilitatea acţiunii în despăgubiri, invocată de intervenientul C.,s-a reţinut că, contractul nr. x/2009 are ca obiect obligaţii de a face, constând în prestarea de servicii de transport feroviar de către reclamanta SC A. SA Bucureşti şi priveşte expediţiile de mărfuri predate spre transport de clientul SC B. SA, sau de un terţ în numele clientului, în perioada 1 iulie 2009 – 31 decembrie 2012.

În atare situaţie, în conformitate cu dispoziţiile Cap. VI pct. c, pârâta SC B. SA, în calitate de client, şi-a asumat obligaţii în legătură cu derularea contractului, constând în comunicarea cantităţilor lunare estimate ale programului de transport, elaborarea acestui program împreună cu prestatorul, întocmirea documentelor de transport, utilizarea pe toată durata numai a serviciilor de transport ale reclamantei, cu condiţia ca aceasta să satisfacă în totalitate necesarul de transport al clientului.

Întrucât contractul nu şi-a produs efectele în perioada de valabilitate, tribunalul, analizând condiţiile răspunderii civile contractuale, a apreciat pe baza probelor administrate că pretenţiile reclamantei au fost întemeiate în parte şi a admis acţiunea în această măsură.

Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 32 din 28 ianuarie 2014, a admis apelurile formulate de pârâta SC B. SA şi intervenientul accesoriu C., a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a admis cererea de intervenţie, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA Bucureşti, ca fiind prescrisă, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 143.299,72 lei către pârâta SC B. SA; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi s-a respins apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva aceleiaşi hotărâri; reclamanta a fost obligată şi la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă în cuantum de 46.283,34 lei şi respectiv 46.333,34 lei către intervenientul C.

Împotriva deciziei nr. 32 din 28 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția a II-a civilă a declarat recurs SC A. SA.

Prin decizia civilă nr. 1371 din 19 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secția a II-a civilă s-a admis recursul declarat de SC A. SA împotriva deciziei nr. 32/A din 28 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș; s-a casat decizia nr. 32 din 28 ianuarie 2014 și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în esenţă că litigiul a fost generat de neexecutarea contractului nr. x/2009, atât părţile cât şi instanţele au interpretat diferit natura contractului şi, în consecinţă, termenul de prescripţie aplicabil.

Raportat la conţinutul clauzelor, tribunalul a apreciat că părţile au încheiat un contract-cadru în baza căruia urma a se încheia contractele de transport cu respectarea condiţiilor prevăzute de Regulamentul de transport pe căile ferate, iar instanţa de apel a considerat - fără a prezenta şi raţionamentul care a determinat această concluzie - că în speţă s-a încheiat un contract de transport.

Sub acest aspect, Înalta Curte a observat că prin decizia recurată, în absenţa oricăror argumente referitoare la natura contractului, a apreciat că în speţă nu se aplică termenul special de prescripţie de un an prevăzut de art. 68 din Regulament, contractul nr. x/2009 nu reprezintă un contract de transport, ci un contract-cadru pe care părţile l-au încheiat în vederea efectuării serviciilor de transport feroviar. Potrivit Cap. IV din convenţia părţilor, transporturile şi prestaţiile prevăzute în cadrul acesteia sunt supuse reglementărilor privind transportul pe Căile Ferate din România, prin urmare, a fost corectă interpretarea recurentei în sensul că, contractul de transport este un contract real, supus regulilor speciale prevăzute de art. 37 din O.G. nr. 7/2005, iar în absenţa îndeplinirii cumulative a acestor condiţii nu se poate considera că în speţă s-a încheiat un contract de transport.

În alţi termeni, împrejurarea că prin contractul nr. x/2009 s-a convenit asupra elementelor esenţiale, respectiv a modului de executare a obligaţiilor, bonificaţiilor, modalităţii de plată, modificării sau încetării contractului, nu a schimbat natura convenţiei şi nu a depăşit limitele unui contract-cadru, care dă naştere unei obligaţii de a contracta, respectiv de a încheia în conformitate cu art. 37 din Regulament, contracte distincte de transport în condiţiile stabilite prin contractul-cadru.

Termenul de prescripţie de un an pentru acţiunile derivate din executarea contractelor de transport, reglementat de art. 68 din Regulament se aplică acţiunilor izvorâte din contractul de transport, calificare exclusă, din perspectiva art. 37 din Regulament, pentru contractul din litigiu, aşa încât, analizarea criticilor referitoare la inaplicabilitatea acestor dispoziţii legale pentru ipoteza în care titularul acţiunii este operatorul de transport feroviar şi, respectiv, întreruperea cursului prescripţiei este inutilă şi lipsită de interes.

După casarea Deciziei nr. 32/A din 28 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, dosarul a fost repus pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, iar ulterior, în urma soluţionării cererii de strămutare formulată de SC A. SA, prin încheierea nr. 90 din data de 21 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus strămutarea judecării cauzei la Curtea de Apel Suceava şi păstrarea actelor de procedură îndeplinite anterior.

În rejudecare, Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă prin decizia nr.52 din 02 februarie 2017 a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SA Bucureşti împotriva sentinţei nr. 980 din 31 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, în dosarul nr. x/1371/2011, ca efect a deciziei de casare nr. 1371 din 19 mai 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a Civilă, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că, a menţinut soluţia de admitere în parte a acţiunii şi a obligat pârâta SC B. SA Tg. Mureş să-i plătească reclamantei suma de 10.644.498 lei (în loc de 8.896.169,26 lei) cu titlu de beneficiu nerealizat; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu contravin deciziei; au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de pârâta SC B. SA Târgu Mureş şi intervenientul C. împotriva aceleiaşi sentinţe şi au fost obligaţi intimaţii SC B. SA Târgu Mureş şi C. la plata sumei de 34.094 lei către apelanta SC A. SA Bucureşti, cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.

În argumentarea acestei decizii, referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în pretenţii invocată ca apărare de fond de intervenientul – apelant C., instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că în condiţiile în care pârâta a refuzat categoric şi nejustificat îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de prestări servicii nr. x/2009, creditorul obligaţiei în speţă reclamanta se află într-o imposibilitate obiectivă de a obţine îndeplinirea exactă a acestor obligaţii şi de a proceda la rândul său la executarea propriilor obligaţii, fiindu-i însă recunoscut „dreptul la dezdăunare” prin art. 1073 din C. civ. (1864), drept care este consacrat şi apărat în mod absolut în caz de neexecutare a debitorului a oricărei obligaţii de „a face”, conform dispoziţiilor art. 1075 din acelaşi C. civ.

Totodată, s-a reţinut că prima instanţă a constatat în mod corect admisibilitatea cererii de despăgubire formulată pe cale principală, întrucât, neexecutarea contractului a fost determinată de atitudinea culpabilă a pârâtei, care şi-a manifestat expres intenţia de a nu-şi executa obligaţiile contractuale, (respectiv de a comunica programul lunar de transport feroviar şi cantităţile de marfa şi de a întocmi documentele aferente), aşa încât, nu poate fi blocată răspunderea contractuală a acesteia şi nu poate fi înlăturat dreptul la dezdăunare al reclamantului care, nu numai că nu a acceptat „anularea” relaţiei comerciale solicitată de pârâtă anterior intrării în vigoare a contractului, ci i-a pus în vedere pârâtei respectarea clauzelor contractuale, exprimând în repetate rânduri disponibilitatea sa pentru executarea serviciului de transport feroviar, în speţă fiind incidente, aşa cum am arătat, dispoziţiile art. 1075 C. civ.

În ce priveşte legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, instanţa de apel a constatat că apărarea pârâtei – apelante SC B. SA în sensul că nu a produs reclamantei niciun prejudiciu şi nu i-a creat o falsă expectanţă în privinţa derulării contractului, întrucât, prin notificarea de denunţare nr. x/26.06.2009 (înainte de intrarea în vigoare a contractului) a solicitat anularea relaţiei contractuale, reclamanta acceptând în mod tacit şi neechivoc această manifestare de voinţă, nu a fost primită.

În ceea ce priveşte „notificarea de denunţare” nr. x/26.06.2009 a contractului de prestări servicii evocată de pârâta – apelantă, instanţa de apel a constatat că acest act nu poate înlătura răspunderea părţii pentru neexecutarea obligaţiilor asumate prin convenţia sinalagmatică, întrucât, pe de o parte, aceasta nu se circumscrie unei „cauze autorizate de lege”, părţile nu au stipulat o clauză de denunţare unilaterală a contractului, iar pe de altă parte, reclamanta nu a achiesat „tacit şi neechivoc” la manifestarea unilaterală de voinţă a pârâtei.

S-a reţinut că, atât timp cât în speţă nu operează încetarea contractului nr.x/2009 ope legis şi nu există acordul scris al părţilor contractante privind modificarea/încetarea convenţiei încheiate – clauză stipulată expres – actul de denunţare unilaterală de care se prevalează pârâta – apelantă nu produce niciun efect juridic, însă, exprimă refuzul nejustificat al acesteia de a începe executarea contractului de prestări servicii, manifestare ce determină prima condiţie pentru antrenarea răspunderii contractuale.

Instanţa de apel a constatat că în condiţiile în care încetarea contractului nr. x/2009 nu a operat ope legis iar clauzele actului juridic nu prevăd denunţarea unilaterală a acestuia şi în lipsa acordului scris al reclamantei, este evidentă culpa pârâtei pentru neexecutarea acestui contract.

În ceea ce priveşte prejudiciul reclamat în cauză s-a reţinut, că răspunderea contractuală intervine nu numai în cazul în care prejudiciul este rezultatul executării necorespunzătoare a unui contract, ci şi atunci când se produce ca urmare a neexecutării obligaţiei asumate de către debitorul culpabil.

Referitor la modalitatea de evaluare a prejudiciului, instanţa de apel a optat pentru varianta determinării beneficiului nerealizat prin raportare la profitul brut din exploatare, împărtăşind opinia instanţei de fond în sensul înlăturării metodei de calcul prin utilizarea indicatorului EBITDA (acronimul de la Earnings Before Interest, Taxes, Depreciation and Amortization, ce se traduce prin profit înainte de deducerea dobânzilor, deprecierii şi amortizării).

Faţă de împrejurarea că pretenţiile reclamantei – apelante au fost admise în parte, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 453 alin. 2 din C. proc. civ., aşa încât, intimaţii SC B. SA Tîrgu Mureş şi C. au fost obligaţi să plătească reclamantei suma de 34.094 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din apel, reprezentând taxă judiciară de timbru în valoare de 21.594,28 lei calculată la diferenţa acordată (1.748.328,71 lei), şi onorariu avocaţial în sumă de 12.500 lei calculat procentual în raport de despăgubirea acordată (10.000 lei pentru domnul avocat E. şi 2.500 lei pentru domnul avocat F.).

În ceea ce priveşte apelurile declarate de pârâta SC B. SA şi intervenientul accesoriu C. instanţa de apel a constatat că nu sunt întemeiate, cu precizarea că au fost supuse analizei judiciare doar motivele invocate în memoriile de apel, în sensul art. 478 alin. 2 din C. proc. civ., neavând relevanţă alegaţiile referitoare la natura contractului părţilor şi a obligaţiilor ce derivă din acesta, ori aplicarea altor texte legale.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, la data de 3 aprilie 2017, înregistrată sub nr. x/1371/2011*/a1, petenta SC A. SA, în contradictoriu cu intimaţii SC B. SA şi C., a solicitat completarea dispozitivului deciziei nr. 52 din 02 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, în dosarul nr. x/1371/2011*, în sensul obligării pârâtei – intimate şi la plata dobânzii legale corespunzătoare pretenţiilor, calculată de la data pronunţării primei instanţe, în condiţiile art. 294 alin. 2 C. proc. civ.

Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă prin decizia nr. 137 din 07 aprilie 2017 a admis cererea formulată de petenta SC A. SA privind completarea dispozitivului deciziei nr. 52 din 02 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, în dosarul nr. x/1371/2011*; a dispus completarea deciziei nr. 52 din 02.02.2017 a Curţii de Apel Suceava în sensul că a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă pretenţiilor calculată de la data pronunţării primei instanţe, ca nefondat.

În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că nu pot fi cerute direct în apel ratele şi dobânzile care curg după momentul pronunţării sentinţei, atât timp cât prima instanţă nu a fost învestită cu o astfel de cerere.

Împotriva deciziei nr.52 din 02 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., pârâta S.C. B. S.A. şi intervenientul C., iar împotriva deciziei nr.137 din 07 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă a declarat recurs SC A. SA.

1. Recurenta – reclamantă SC A. SA a invocat dispoziţiile art.304 pct.5 şi 9 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta – reclamantă după o prezentare detaliată a modalității de determinare a profitului brut din exploatare, a elementelor de calcul și a legislației ce îl reglementează a arătat că: a) considerentele hotărârii sunt viciate deoarece sunt contrare calificării legale a criteriului profitului brut din exploatare dată de legislația financiar contabilă (Ordinul M.F.P. nr.3055/2009); b) expertul – parte a S.C. B. S.A. nu numai că nu respectă formula legală de calcul al profitului din exploatare, dar stabilește în mod arbitrar o marjă de profit pentru perioada ulterioară încheierii contractului nr. x/2009 în funcție de care se stabilește un profit de 1.644.498 lei, fiind încălcate dispozițiile art. 1085 C. civ.; c) doctrina afirmă că opinia experților parte nu are valoare probatorie pentru instanță ci poate constitui un reper în evaluarea necesității sau lămuririlor raportului oficial; d) instanța de apel a nesocotit art. 268 alin. (3) C. proc. civ., încălcare ce se relevă în considerarea celor dispuse prin încheierea din data de 13 decembrie 2016 prin care s-a statuat asupra necesității de a se ține cont de opinia majorității experților desemnați în cauză.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenta a susținut că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra obligării pârâtei la plata dobânzii legale începând cu data pronunțării sentinței nr. 980 din 31 iulie 2013, încălcând norma procedurală prevăzută de art.129 alin. 6 precum și principiul legalității prevăzut de art. 1 alin. 5 din Constituție și de art. 5 din Legea nr. 303/2004.

2. Recurenta – pârâtă B. S.A. a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenta a arătat că: a) instanța de apel nu a respectat calificarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare analizând elementele răspunderii civile contractuale prin raportare la un contract de prestări servicii și nu la un contract cadru, fiind încălcate dispozițiile art. 315 C. proc. civ.; b) decizia recurată este motivată potrivit dispozițiilor noului C. proc. civ., iar legea procedurală aplicabilă litigiului este vechiul C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta a arătat că motivarea deciziei de apel este contradictorie față de faptul că reținerile corecte asupra stării de fapt trebuiau să conducă însă la raționamentul către respingerea apelului reclamantei și admiterea apelului formulat de B. S.A.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a arătat că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea greșită a dispozițiilor art. 1082, 1084, 1085 C. civ. deoarece nu există un prejudiciu cert dovedit.

Recurenta arată că stabilirea beneficiului nerealizat trebuia să aibă în vedere pe lângă natura specifică a contractului dintre părți, respectiv natura juridică a contractului cadru, care nu a fost analizat de instanța de apel, elemente dovedite privind: veniturile pe care reclamanta le-ar fi încasat raportat la existența capacității de a executa contractul, cheltuielile pe care reclamanta le-ar fi efectuat, perioada în care presupusul prejudiciu s-ar fi produs în condițiile în care reclamanta a avut activitate în continuă creștere.

3. Recurentul – intervenient a criticat decizia civilă nr. 52 din 02.02.2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă din perspectiva art. 304 pct. 5, 7, 8, 9 C. proc. civ. arătând că: a) decizia este nelegală față de faptul că a fost motivată prin prisma C. proc. civ. nou fiind încadrată în art. 480 alin. (1), art. 453 alin. (2), art. 478 alin. (2) deși întreaga desfășurare a judecății a avut în vedere prevederile vechiului C. proc. civ., iar considerentele cu privire la natura juridică a contractului încalcă prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.; b) decizia este nelegală deoarece nu cuprinde motivele pe care se sprijină respingerea inadmisibilității invocată ca apărare, acestea fiind contradictorii și străine pricinii; c) decizia este nelegală deoarece rezolvarea dată reprezintă o schimbare a naturii și conținutului actului juridic, obiect al judecății și a efectelor sale, implicit reprezintă o încălcare sau aplicare greșită a legii. În acest sens, recurentul a arătat că instanța de apel nu a făcut distincție după natură și obiect, între contractul – cadru dedus judecății și contractele de aplicație care sunt adevăratele contracte de transport prin clauzele specifice legate de executarea lor. Astfel, instanța de apel era obligată, ca interpretând regulile de aplicare a convențiilor (art. 977 și următoarele C. civ.) să delimiteze conținutul acestor două tipuri de convenții, cu obligații și cu efecte total diferite, plecând de la natura și obiectul determinat al acestora, ceea ce probabil ar fi dus la o altă apreciere asupra existenței prejudiciului, respectiv a evaluării acestuia; d) decizia este nelegală, făcându-se o greșită aplicare a dispozițiilor de drept material (art. 1086, 1087 C. civ.) circumscrise răspunderii contractuale cu referire la aprecierile instanței de apel în sensul că solicitându-se un beneficiu nerealizat acesta nu ar trebui să îndeplinească condițiile de a fi cert, direct și previzibil; e) decizia este nelegală și vizează greșita aplicare a legii derivată din modul de evaluare a probatoriului și greșita determinare a stării de fapt, recurentul intervenient prezentând în detaliu aspecte ale situației de fapt și opinii în susținerea faptului că beneficiul nerealizat nu este cert, iar prejudiciul nu există și nici nu poate fi evaluat.

Prin întâmpinarea depusă la dosar de recurenta – pârâtă S.C. B. S.A. la recursul declarat de recurentul – intervenient C. a solicitat admiterea recursului declarat împotriva deciziei nr. 52/2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava.

Recurenta – reclamantă S.C. A. S.A. a solicitat prin întâmpinarea depusă la dosar respingerea recursurilor formulate de pârâta B. S.A. și intervenientul C.

Recurenta – pârâtă B. S.A. și recurentul – intervenient C. prin întâmpinările depuse la dosar au solicitat respingerea recursului promovat de recurenta – reclamantă S.C. A. S.A.

4. Recurenta – reclamantă A. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 137 din 07 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă solicitând instanței admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii cererii și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale începând cu data pronunțării de către prima instanță.

În susținerea motivului de recurs invocat, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta – reclamantă a arătat că instanța de apel nu este condiționată de existența unei cereri de acordare a dobânzii legale care să fi fost sesizată inițial instanța de fond. Recurenta susține că în conformitate cu dispozițiile art. 43 C. com. dobânzile curg de plin drept în obligațiile comerciale.

Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de motivele invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie precizează că în prezenta cauză contractul nr. x/2009 încheiat între părțile litigante (A. S.A. și B. S.A.) a fost calificat ca fiind un contract – cadru prin decizia civilă nr. 1371/19.05.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secția a II-a civilă.

Din această perspectivă și în funcție de motivele invocate de către recurenți, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că problema juridică care trebuie dezlegată în prezenta cauză este aceea de a stabili dacă beneficiul nerealizat solicitat de către reclamanta A. se poate acorda în baza contractului – cadru nr. x încheiat la data de 10 iunie 2009.

Contractul – cadru nu a fost reglementat sub regimul legislației anterioare Noului C. civ., deși era totuși utilizat în practică și recunoscut în doctrină ca un contract nenumit cu figură juridică aparte căruia i se aplicau dispozițiile generale în materie de contracte.

În esență contractul – cadru era considerat ca fiind un acord de voințe prin care părțile stabileau o relație economică de durată și avea menirea de a crea norme contractuale aplicabile în viitor între părți și în special pentru încheierea ulterioară a unor contracte de aplicare.

Așadar, evaluarea daunelor cauzate de neexecutarea contractului cadru are alt obiect decât prestațiile concrete din contractul de aplicare, respectiv, din contractul de transport.

Față de cele arătate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat recursurile formulate de părți atât din perspectiva motivelor invocate, dar și a consecințelor juridice pe care acestea le produc în soluționarea cauzei.

1. Recursul declarat de A. S.A. este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că: considerentele hotărârii sunt viciate deoarece sunt contrare calificării legale a criteriului profitului brut din exploatare dată de legislația financiar contabilă; expertul parte a B. nu respectă formula legală de calcul al profitului din exploatare fiind încălcate dispozițiile art. 1085 C. civ.; opinia experților parte nu are valoare probatorie pentru instanță ci poate constitui un reper în evaluarea necesității sau lămuririi raportului oficial; a fost nesocotit art. 268 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea se poate cere când hotărârea promulgată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Doctrina a statuat că hotărârea este lipsită de temei legal atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu aplicată ceea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii; hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor fie le-a aplicat greșit.

Potrivit art. 1085 C. civ., debitorul nu răspunde decât de daunele – interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului când neîndeplinirea obligației nu provine din dolul său.

În cauza de față recurenta – reclamantă a solicitat instanței obligarea intimatei – pârâte la plata sumei de 58.222.006,18 lei cu titlu de prejudiciu suferit sub forma beneficiului nerealizat ca urmare a neexecutării de către aceasta a contractului – cadru nr. x/2009.

Beneficiul nerealizat, lucrum cessans, alături de paguba efectiv suferită descrie în mod complet prejudiciul ce poate fi reparat. Din denumirile celor două componente ale prejudiciului ce poate fi reparat prin dezdăunare rezultă că în cauză caracterul cert al beneficiului nerealizat nu se raportează la ideea de efectivitate pentru că prin definiție nu reprezintă o daună efectivă, damnum emergens (adică să fie deja produsă).

Beneficiul nerealizat înseamnă un beneficiu ipotetic.

Pe cale de consecință, beneficiul nerealizat nu reprezintă un prejudiciu previzibil și nici dol nu poate exista din moment ce lipsesc eventualele intenții frauduloase.

De altfel, deși partea a solicitat beneficiul nerealizat, în cazul particular al contractului – cadru care nu creează drepturi și obligații concrete, nu se poate vorbi despre beneficiul nerealizat câtă vreme nu e pagubă efectivă, beneficiul nerealizat fiind înțeles în realitate ca prejudiciu care pentru a fi acoperit trebuie să respecte cerințele de a fi cert, previzibil, direct.

Pentru a stabili existența prejudiciului, chiar și sub forma beneficiului nerealizat recurenta – reclamantă trebuia să dovedească faptul că ar fi putut executa toate contractele de transport, în sensul că avea capacitatea de transport necesară și în plus, care ar fi fost veniturile pe care le-ar fi obținut și cheltuielile pe care le-ar fi efectuat.

Într-o altă exprimare, beneficiul nerealizat solicitat de recurenta – reclamantă nu se poate baza pe contractele de transport care nu s-au mai încheiat între părți și care numai acestea aveau suport legal la plata prestațiilor, adică la beneficii.

Pe cale de consecință, neexistând contracte de transport încheiate, recurenta – reclamantă nu este îndreptățită să solicite beneficiu nerealizat ca urmare a neexecutării contractului cadru nr. x/2009.

Mai mult decât atât, recurenta – reclamantă nu poate invoca necunoașterea neexecutării contractului nr. x/2009 din moment ce intimata pârâtă prin adresa nr. x din 26 iunie 2009, înainte de a intra în vigoare contractul, a încunoștințat că nu poate începe relația contractuală, convenită începând cu 01 iulie 2009, solicitând anularea acesteia.

Față de aceste considerente și consecințele juridice ale acestora, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, critica recurentei – reclamante referitoare la criteriul profitului brut din exploatare ca modalitate de evaluare a prejudiciului nu se mai impune a fi analizată.

Critica recurentei – reclamante referitoare la opinia experților – parte nu va fi analizată deoarece felul în care instanța a interpretat proba cu expertiza este aspect de netemeinicie și nu poate face obiect de analiză în recurs.

De asemenea va fi înlăturată și critica referitoare la pretinsa încălcare a art. 268 alin. 3 C. proc. civ. deoarece din cuprinsul încheierii de ședință din 13 decembrie 2016 nu rezultă că este o încheiere interlocutorie care să fi fost nesocotită de către instanța de judecată.

În ceea ce privește critica recurentei referitoare la omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii de acordare la plata dobânzii legale, încadrată în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte o va înlătura față de faptul că în cauză recurenta a folosit remediul procesual prevăzut de legiuitor.

Cererea de completare a fost soluționată prin Decizia nr.137 din data de 07 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava.

2. Referitor la recursul declarat de recurenta reclamantă A. S.A. București, împotriva deciziei nr. 137 din 07 aprilie 2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că este nefondat față de faptul că solicitarea la plata dobânzilor nu s-a făcut prin cererea de chemare în judecată ci, direct prin cererea de apel.

Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi.

În consecință, este obligatoriu ca reclamanta să fi solicitat obligarea pârâtei la sumele de bani ce constituie dobânzi în fața primei instanțe.

3. În ceea ce privește recursul declarat de recurenta – reclamantă B. S.A. și recurentul – intervenient C., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le va examina împreună față de interesul concordant al recurenților și asemănarea motivelor invocate.

Criticile recurenților care se referă la nerespectarea calificării contractului nr. x/2009 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1371/19 mai 2015, motivarea deciziei recurate potrivit dispozițiilor noului C. proc. civ., motivarea deciziei este contradictorie și nu cuprinde motivele pe care se sprijină, încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civilă vor fi înlăturate.

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2.

Dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prevăd că, modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că hotărârea instanței de apel cuprinde toate elementele prevăzute de art. 261 C. proc. civ.

Obligația de motivare a unei hotărâri nu trebuie înțeleasă în sensul că instanța ar trebui să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părților, fiind suficientă analiza problemelor de drept esențiale care în raport de obiectul litigiului conduce la soluția dată.

Faptul că problema de drept a fost dezlegată diferit de raționamentul logico-juridic al recurenților nu înseamnă că hotărârea nu este motivată sau nu a respectat decizia nr. 1371 din 19 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Este adevărat că instanța de apel a motivat decizia criticată din perspectiva contractului nr. x/2009 fără a face distincția între contractul – cadru ca un contract nenumit și contractul de prestări servicii însă acest aspect va fi analizat din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 invocat de către recurentul – intervenient.

Este de necontestat că în cuprinsul deciziei recurate instanța de apel a aplicat dispoziții din noul C. proc. civ. [art. 453 alin. (2), art. 478 alin. (2), art. 480 alin. (1)] deși sunt aplicabile normele procedurale din vechiul cod, însă nu s-a produs părților nicio vătămare. În realitate dispozițiile art. 453 alin. (2), art. 478 alin. (2), art. 480 alin. (1) din noul C. proc. civ. au corespondent în art. 276, art. 292 alin. (1), art. 296 din vechiul C. proc. civ.

Referitor la criticile recurenților care vizează schimbarea naturii și conținutul actului juridic dedus judecății și greșita aplicare a dispozițiilor de drept material (1082, 1085, 1086, 1087 C. civ.) încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că sunt întemeiate.

Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere când instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. privește situația în care, deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar, fiind vădit neîndoielnic, instanța îi schimbă natura ori înțelesul.

Din această perspectivă decizia nr. 52 din 02 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava este nelegală deoarece rezolvarea dată reprezintă o schimbare a naturii și a conținutului actului juridic.

Din considerentele deciziei civile nr. 1371 din 19 mai 2015 rezultă fără echivoc că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, contractul nr. x/2009 este un contract cadru.

Plecând de la premisa că raporturile juridice din prezenta cauză au ca izvor un contract cadru așa cum a fost stabilit prin decizia civilă nr. 1371 din 19 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rezultă că problema de drept care trebuie dezlegată este aceea de a stabili dacă beneficiul nerealizat solicitat de către recurenta – reclamantă se poate acorda în baza contractului nr. x încheiat la data de 10 iunie 2009.

În lipsa unei reglementări legale exprese în vechiul C. civ., natura juridică a contractului cadru a fost analizată doctrinar.

În acest sens, contractul cadru este un contract prin care părțile contractante definesc și stabilesc principalele condiții care vor guverna încheierea unor contracte viitoare dintre ele, contracte care se numesc de aplicare/aplicație sau executare.

Așadar, contractul cadru are ca funcție specifică crearea de norme care vor regla raporturile dintre părți în viitor și în special pentru încheierea unor contracte de aplicație.

În contractul nr. 34 din 10 iunie 2009 părțile contractante au prevăzut că obiectul contractului îl constituie efectuarea de către prestator a serviciilor de transport feroviar pentru toate expedițiile de mărfuri încărcate în vagoane sau UTI predate la transport de client sau de o terță persoană în numele clientului sau care au ca destinatar clientul.

Obiectul litigiului din prezenta cauză îl constituie solicitarea recurentei – reclamante de obligare a intimatei – pârâte constând în beneficiu nerealizat cauzat prin neexecutarea culpabilă a contractului nr.x/2009.

Pornind de la premisa că evaluarea daunelor cauzate pentru neexecutarea contractului cadru are alt obiect decât prestațiile concrete din contractul de aplicare, în cauză contractul de transport, rezultă că nerespectarea obligațiilor din contractul cadru nu poate da naștere decât la obligația de reparare a prejudiciului efectiv suferit și nu a beneficiului nerealizat deoarece încheierea contractului nu aduce părții niciun beneficiu patrimonial.

În alți termeni, beneficiul nerealizat din contractul – cadru nu poate fi asimilat beneficiului nerealizat din contractul de aplicare deoarece obiectul lor este diferit.

Astfel, neexistând un contract de aplicare, respectiv, un contract de transport reiese că recurenta – pârâtă nu poate fi obligată la plata beneficiului nerealizat.

Fără a se interpreta ca fiind o motivare subsidiară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, chiar dacă prejudiciul solicitat este sub forma beneficiului nerealizat, trebuie să îndeplinească aceleași condiții pentru a da naștere unei obligații de despăgubire, respectiv să fie cert, direct, previzibil.

Potrivit art. 1082 C. civ., debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune – interese sau pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea – credință din parte-i, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată.

Conform art. 1085 C. civ., debitorul nu răspunde decât de daunele – interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligației nu provine din dolul său.

Art. 1086 C. civ., chiar în cazul când neexecutarea obligației rezultă din dolul debitorului, daunele – interese nu trebuie să cuprindă decât aceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației.

Din dispozițiile legale menționate rezultă că prejudiciul suferit de creditor trebuie să fie cert, previzibil, direct și personal. Așadar, debitorul este obligat să repare numai acest prejudiciu.

Or, în prezenta cauză nu poate fi vorba de un prejudiciu produs recurentei – reclamante atât timp cât în perioada analizată (2009 – 2012) aceasta a desfășurat o activitate generatoare de venituri în creștere de la an la an, cifra de afaceri a recurentei – reclamante a crescut de la 425.293.981 lei în anul 2009, la 813.683.088 lei în anul 2012.

Criticile recurenților care vizează greșita aplicare a legii derivată din modul de evaluare a probatoriului și greșita determinare a situației de fapt nu pot fi supuse controlului instanței de recurs deoarece sunt aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate a hotărârii recurate.

Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 52 din 02 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă; a admis recursurile declarate de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. şi recurentul - intervenient C. împotriva deciziei nr. 52 din 02 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă; a modificat decizia nr. 52 din 02 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă în sensul că: a respins apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinţei nr.980 din 31 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, ca nefondat; a admis apelurile declarate de pârâta SC B. SA şi intervenientul C. împotriva sentinţei nr.980 din 31 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş; a schimbat sentinţa nr.980 din 31 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în sensul că: a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA, ca neîntemeiată; a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 137 din 07 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă.