Dutch-law termination upheld: buyer’s equipment claim fails, costs awarded

Obligații contractuale. Principiul autonomiei de voință. Reziliere. Fonduri europene. Procedura de achiziție. Conflict de interese

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : contract

- reziliere

- achiziție

- conflict de interese

Regulamentului CE nr.593/2008, art. 3 alin. 1

C. civ. olandez, art. 265, art. 267

OG nr.66/2011, art.14 alin.1 teza I

Prin dispoziţiile art.3 alin.1 ale Regulamentului CE nr.593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale – „Roma I” a fost consacrat, în domeniul obligaţiilor contractuale, principiul autonomiei de voinţă, contractul fiind guvernat de legea aleasă de părţi.

Art.265 şi art.267 pct.1 din C. civ. olandez prevede că legea convenţiei permite rezoluţiunea unilaterală a contractului-cadru. Astfel, rezilierea are loc printr-o declaraţie scrisă a persoanei îndreptăţite (art.267 pct.1). În ce priveşte noţiunea de „persoană îndreptăţită”, prevederile art.265 pct.1 prevăd, în mod explicit, că partea competentă a rezilia contractul în totalitate sau parţial este cea în privinţa căreia a intervenit „o deficienţă” din partea celeilalte părţi în ceea ce priveşte îndeplinirea unuia din angajamentele sale, inclusiv imposibilitatea de îndeplinire a unei obligaţii.

Beneficiarii de fonduri europene şi/sau fonduri publice naţionale aferente acestora, inclusiv persoanele juridice de drept privat, sunt obligaţi să evite situaţiile de natură să determine apariţia unui conflict de interese pe parcursul aplicării procedurii de achiziţie, şi anume a situaţiei în care există legături între structurile acţionariatului beneficiarului şi ofertanţii acestuia (art.14 alin.1 teza I din OG nr.66/2011).

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1766 din 23 noiembrie 2017

Prin cererea înregistrată la data de 17 august 2015, sub nr.x/83/2015 pe rolul Tribunalului Satu-Mare, reclamanta SC A. SRL - prin administrator judiciar B. SPRL a chemat în judecată pe pârâta C. GMBH, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta, în principal, la predarea echipamentului de separare PP şi PE (utilaj de reciclare material plastic), în baza contractului de furnizare nr.x-AV-084A şi înregistrat la achizitor sub nr.x din 5 martie 2015. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.325.250 lei, reprezentând contravaloarea echipamentului sus arătat şi la plata sumei de 7.263.682,72 lei, daune interese constând în beneficiu nerealizat (finanţare nerambursabilă nerealizată acordată de Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Creşterea Competitivităţii Economice – AM POS CCE).

Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2015, pârâta a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, excepţie respinsă de Tribunalul Satu-Mare prin încheierea din 28 decembrie 2015.

Prin sentinţa civilă nr.38/LC din 25 aprilie 2016, a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.325.250 lei.

Au fost respinse celelalte pretenţii, ca neîntemeiate.

Împotriva încheierii din 14 decembrie 2015, precum şi împotriva sentinţei nr.38 din 25 aprilie 2016 a Tribunalului Satu-Mare, a declarat apel pârâta C. GMBH, înregistrat la data de 4 iulie 2016 pe rolul Curţii de Apel Oradea, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal.

Prin decizia nr.333/C din 29 noiembrie 2016, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva încheierii din 28 decembrie 2015.

A fost admis apelul declarat împotriva sentinţei nr.38 din 25 aprilie 2016, care a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.

A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 1.400 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuată în primă instanţă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta A. SRL, înregistrat la data de 17 februarie 2016 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a Civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, societatea reclamantă nu a fost parte la încheierea contractului cadru perfectat la data de 20 noiembrie 2014. Împrejurarea că persoana fizică D. a încheiat acest acord tripartit şi nu societatea reclamantă, rezultă nu numai din consemnarea scrupuloasă a datelor de identificare ale persoanei fizice, ci şi din natura obligaţiei asumate de aceasta, şi anume vânzarea acţiunilor societăţii. Or, din moment ce D. era asociatul unic al societăţii, era singurul în măsură să îşi asume obligaţia cesionării părţilor sociale, astfel că eventuala neîndeplinire a acestei obligaţii nu poate fi imputată societăţii reclamante.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel aplicabilitatea, în cauză, a prevederilor art.265 alin.1 C. civ. olandez. În primul rând, prin actul transmis la data de 11 mai 2015, partea olandeză a înţeles să denunţe contractul, astfel că instanţa de apel, apreciind că a intervenit rezilierea contractului, a trecut peste voinţa explicită a părţii.

Or, obligaţia de cesiune a părţilor sociale a fost asumată de D., nu de societatea recurentă şi, oricum, nu era scadentă nici la data denunţării şi nici în prezent.

Mai mult, creditorul obligaţiei de transfer a părţilor sociale nu era în mod obligatoriu societatea E., ci putea fi şi o societate afiliată. Or, instanţa de apel a reţinut, în mod neprobat, că obligaţia de cesiune părţi sociale, chiar şi nescadentă, nu putea fi îndeplinită, întrucât ar fi condus la neîndeplinirea condiţiilor necesare accesării fondurilor europene. În acest context, instanţa de apel nu a precizat, în concret, natura interdicţiei (legală sau contractuală) şi nu a verificat dacă nominalizarea unei alte persoane juridice care să preia părţile sociale ar putea produce aceleaşi consecinţe juridice.

Obligaţia restituirii sumei de 250.000 Euro, acordată cu titlu de împrumut de către societatea E., este scadentă doar după finalizarea părţii a doua a proiectului, astfel că pârâta, invocând o creanţă încă neexigibilă, nu putea invoca instituţia compensării de drept a datoriilor reciproce.

În drept, a invocat dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, invocând, în principal, nulitatea cererii de recurs, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art.488 alin.1 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, a susţinut că în mod corect a statuat instanţa de apel asupra calităţii societăţii reclamante, de parte la încheierea contractului cadru, asupra imposibilităţii executării obligaţiilor asumate de partea adversă, întrucât transferul de părţi sociale ar fi reprezentat o încălcare a prevederilor art.691 din OUG nr.34/2006 şi a interdicţiilor prevăzute de OUG nr.66/2011, precum şi a dispoziţiilor din contractul de finanţare încheiat cu AM POS CCE.

În drept, a invocat dispoziţiile art.483 şi urm. C. proc. civ.

Conform art.493 alin.2-4 C. proc. civ., a fost întocmit şi comunicat părţilor raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 19 octombrie 2017, s-a admis în principiu recursul şi, potrivit art.493 alin.7 C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părţilor.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contrar susţinerilor formulate prin cererea de recurs, contractul cadru perfectat de societatea pârâtă C. GMBH, acţionarul acestei societăţi germane E., pe de o parte, şi societatea reclamantă SC A. SRL şi asociatul unic al acesteia D., pe de altă parte, a avut un caracter complex, prin care atât cele două societăţi, părţi în litigiul de faţă, cât şi asociaţii şi acţionarii acestora, şi-au asumat mai multe obligaţii corelative.

În esenţă, societatea reclamantă şi-a exprimat intenţia de a angaja societatea pârâtă în executarea unui proiect constând în construirea unei linii de reciclare a plasticului în satul x, judeţul Satu-Mare, proiect ce urma a fi finanţat, pentru beneficiarul SC A. SRL, din fonduri europene nerambursabile. Părţile s-au obligat să încheie, în viitor, un contract propriu zis de furnizare de utilaje, pentru care au convenit preţul contractual. În schimbul reducerii preţului iniţial convenit, asociatul unic al societăţii reclamante s-a obligat să cesioneze fie către societatea germană, fie către acţionarul acesteia, o altă societate de drept german E. sau o societate afiliată acesteia, părţi sociale reprezentând 40% din capitalul social al SC A. SRL. Prin acelaşi contract cadru, viitorul acţionar al societăţii reclamante, respectiv E., s-a obligat să acorde un împrumut societăţii A. SRL, în cuantum de 300.000 Euro. Totodată, părţile s-au obligat să negocieze şi să perfecteze, în viitor, alte acorduri contractuale, referitoare la modul de derulare a părţii a doua a proiectului, în valoare totală de 2.300.000 Euro.

Aşa cum în mod corect au reţinut instanţele de fond, părţile au convenit ca acest acord contractual complex să fie supus legilor din Olanda. Totodată, este necontestat faptul că, în executarea acestui contract-cadru, părţile au încheiat contractul de furnizare înregistrat la reclamantă sub nr.x din 5 martie 2015, actul juridic pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată, solicitând, în principal, executarea obligaţiei cocontractantului de predare a utilajului şi, în subsidiar, plata contravalorii acestuia şi daune-interese. De asemenea, este o împrejurare necontestată de părţi că societatea pârâtă a remis societăţii reclamante, în executarea contractului-cadru, suma de 300.000 Euro.

Aşadar, din analiza obligaţiilor pe care şi le-au asumat părţile prin contractul cadru, rezultă în mod evident că nu doar asociatul unic al reclamantei este parte în raportul juridic dedus judecăţii. Avem în vedere complexitatea obligaţiilor reciproce asumate de părţi, faptul că, printr-o unică convenţie, s-a perfectat un contract nenumit, prin care părţile s-au obligat să încheie în viitor un contract de furnizare de bunuri şi servicii, să încheie un contract de cesiune de părţi sociale, să încheie acorduri viitoare referitoare la derularea proiectului etc., toate aceste operaţiuni juridice fiind condiţionate, la rândul lor, de obţinerea finanţării, din fonduri europene nerambursabile, de către partea română. Nu în ultimul rând, acordul cuprinde şi un contract de împrumut, încheiat, pe de o parte, de societatea de drept german, acţionar al societăţii pârâte, în calitate de împrumutător, şi societatea reclamantă, în calitate de împrumutat.

În acest context, fără temei susţine recurenta că, prin contractul cadru din 20 noiembrie 2014, şi-ar fi asumat obligaţii doar asociatul unic al acesteia, D. şi că, prin urmare, o ipotetică neîndeplinire a obligaţiilor asociatului unic nu poate constitui temei pentru rezilierea acestei convenţii. Or, este evident că societatea reclamantă este cea care s-a obligat să perfecteze contractul de furnizare, să obţină şi să deruleze contractul de finanţare cu fonduri europene nerambursabile a proiectului avut în vedere de părţi, să restituie împrumutul acordat de partea germană ş.a.m.d. De altfel, nu doar preambulul convenţiei, în care sunt consemnate părţile, reprezintă elementul pe baza căruia se deduce care sunt subiectele raportului juridic (deşi, din acest punct de vedere, este elocvent faptul că, după prezentarea elementelor de identificare atât ale reprezentantului legal al reclamantei, cât şi ale societăţii reclamante însăşi, partea contractantă este denumită în întreg înscrisul, „Societatea”). Ceea ce este relevant, în realitate, este natura obligaţiilor asumate, în determinarea părţilor unei convenţii, obligaţii care, în marea lor majoritate, au fost puse în sarcina societăţii reclamante.

Instanţa constată neîntemeiate şi criticile referitoare la greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art.265 alin.1, art.267 şi art.271 C. civ. olandez. Din această perspectivă, recurenta a susţinut, în esenţă, că societatea pârâtă a denunţat unilateral convenţia-cadru şi că, prin urmare, instanţa de apel nu putea să reţină că a intervenit rezilierea unilaterală a convenţiei. A relevat că rezilierea se putea dispune doar în cazul neîndeplinirii, de către reclamantă, a vreunei obligaţii contractuale, iar o atare neîndeplinire nu poate fi reţinută, câtă vreme executarea obligaţiei de cesionare părţi sociale nu era scadentă la data denunţării, după cum nici obligaţia de rambursare împrumut nu este scadentă, neputând interveni compensarea datoriilor reciproce. Mai mult, nu s-a dovedit imposibilitatea executării în viitor a obligaţiei de cesiune acţiuni.

Toate aceste argumente nu pot fi reţinute. Ceea ce în mod corect a reţinut instanţa de apel este faptul că legea aplicabilă contractului-cadru este legea olandeză. Din această perspectivă, se impune a preciza că sunt aplicabile reglementările dreptului Uniunii Europene (Regulamentul CE nr.593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale – „Roma I”). Prin dispoziţiile art.3 alin.1 ale Regulamentului a fost consacrat, în domeniul obligaţiilor contractuale, principiul autonomiei de voinţă, contractul fiind guvernat de legea aleasă de părţi. În speţă, alegerea legii olandeze este expresă.

Totodată, în mod corect a reţinut instanţa de apel că legea convenţiei permite rezoluţiunea unilaterală a contractului-cadru, aşa cum rezultă din prevederile art.265 şi art.267 pct.1 C. civ. olandez. Astfel, rezilierea are loc printr-o declaraţie scrisă a persoanei îndreptăţite (art.267 pct.1). În ce priveşte noţiunea de „persoană îndreptăţită”, prevederile art.265 pct.1 prevăd, în mod explicit, că partea competentă a rezilia contractul în totalitate sau parţial este cea în privinţa căreia a intervenit „o deficienţă” din partea celeilalte părţi în ceea ce priveşte îndeplinirea unuia din angajamentele sale, inclusiv imposibilitatea de îndeplinire a unei obligaţii (pct.2 din articolul susarătat).

Ca atare, în mod corect a apreciat instanţa de apel că nu prezintă relevanţă dacă obligaţia de cesiune de părţi sociale emise de societatea reclamantă era sau nu exigibilă, câtă vreme, din ansamblul raporturilor contractuale în care erau angajate părţile, rezultă că o atare transmitere de valori mobiliare era prohibită de norme imperative şi, prin urmare, era o obligaţie imposibil de realizat.

Astfel, aşa cum s-a mai arătat, societatea reclamantă este parte într-un contract pentru acordarea finanţării nerambursabile acordate de AM POS CCE şi, deşi nu intră sub incidenţa prevederilor OUG nr.34/2006, cu modificările şi completările ulterioare, fiind un beneficiar persoană juridică de drept privat, s-a obligat totuşi să respecte legislaţia specifică în vigoare, conform Anexei 7 la contract şi să evite orice conflict de interese.

Totodată, prin legislaţia specifică la care făcea trimitere în mod explicit convenţia, sunt obligaţi beneficiarii de fonduri europene şi/sau fonduri publice naţionale aferente acestora, inclusiv persoanele juridice de drept privat, să evite situaţiile de natură să determine apariţia unui conflict de interese pe parcursul aplicării procedurii de achiziţie, şi anume a situaţiei în care există legături între structurile acţionariatului beneficiarului şi ofertanţii acestuia (art.14 alin.1 teza I din OG nr.66/2011). Or, este de necontestat că, în cazul în care acţionarul societăţii pârâte sau o societate afiliată acesteia ar fi devenit asociat al societăţii reclamante, ar fi intervenit acest conflict de interese, câtă vreme societatea pârâtă deţine şi calitatea de ofertant (furnizor) în cadrul proiectului. De altfel, anexele la contractul de finanţare obligă în mod explicit ofertanţii să îşi asume, pe propria răspundere şi sub sancţiunea legii penale, lipsa oricărui conflict de interese de această natură. Aşadar, în mod corect a reţinut instanţa de apel că obligaţia asumată de societatea reclamantă era imposibil de executat, fiind prohibită de norme legale imperative şi, deşi legea nu prevede, în acest caz de reziliere unilaterală, cerinţa culpei cocontractantului, totuşi şi această condiţie este îndeplinită. Concret, societatea reclamantă a perfectat contractul de finanţare la data de 7 aprilie 2014, a luat cunoştinţă de obligaţiile ce îi revin, în calitate de beneficiar de fonduri europene şi, în pofida acestui fapt, a încheiat, ulterior, respectiv la 20 noiembrie 2014, contractul-cadru ce face obiectul prezentei analize, asumându-şi obligaţii şi angajându-se în raporturi contractuale ce contraveneau, în mod evident, legislaţiei specifice privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene.

În fine, nici critica referitoare la greşita aplicare a instituţiei compensării legale, de drept, a obligaţiilor reciproce ale părţilor, astfel cum este reglementată de art.1617 C. civ. şi art.90 din Legea nr.85/2014, nu poate fi reţinută. Singura critică formulată de recurentă este aceea că intimata-pârâtă nu deţine o creanţă exigibilă, întrucât obligaţia de a restitui împrumutul în sumă de 250.000 Euro, devine scadentă după finalizarea părţii a doua a celui de-al doilea proiect, potrivit contractului-cadru.

O atare critică este însă străină de considerentele pentru care instanţa de apel a constatat certitudinea, lichiditatea şi exigibilitatea celor două creanţe reciproce ale părţilor. Astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut nu că obligaţia de restituire a împrumutului a devenit scadentă, ci că convenţia-cadru, în întregul său, a fost desfiinţată în totalitate, prin declaraţia de reziliere unilaterală a uneia dintre părţi, deci inclusiv contractul de împrumut. Aşadar, s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.271 teza ultimă C. civ. olandez, potrivit cărora, în cazul rezilierii contractului, intervine pentru părţi „angajamentul de restituire a prestaţiilor pe care deja le-au primit”.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art.496 alin.1 Cod procedură civilă, a respins recursul, ca nefondat.