Validity of real estate adjudication despite subsequent title annulment: application of good faith and appearance validity exceptions to the nullity of subsequent acts

Act de adjudecare. Principiul ocrotirii bunei-credințe. Principiul validității aparenței în drept. Motivarea hotărârilor judecătorești.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Executarea silită

Index alfabetic: act de adjudecare

-buna-credință

-hotărâre judecătorească

-motivare

C. proc. civ. din 1865, art. 516, art. 261 alin. 1 pct. 5

C.civ. din 1864, art. 1899 alin. 2

Convenția Europeană a Drepturilor Omului

1.Actul de adjudecare reprezintă actul procedural prin care se finalizează executarea silită imobiliară şi prin care se realizează transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea adjudecatarului, act care trebuie să cuprindă anumite mențiuni. Potrivit dispozițiilor art. 516 pct. 7 C. proc. civ., actul de adjudecare trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, și datele de identificare a imobilului. Cerinţa legală este respectată în cazul în care actul de adjudecare cuprinde o descriere amplă şi completă a imobilului adjudecat şi trimiteri exprese la titlurile executorii care îl individualizează..

2.Principiul ocrotirii bunei-credințe este o excepție de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, iar principiul validității aparenței în drept constituie o excepție de la regula quod nullum est, nullum producit efectum, iar în cazul incidenței acestui din urmă principiu sunt înlăturate nu numai efectele nulității, ci însăși sancțiunea respectivă.

3. Exprimarea clară a raţionamentului juridic şi evidenţierea logicii interne care a condus la adoptarea soluţiei constituie elemente obligatorii care definesc actul jurisdicţional şi îi conferă forţă de convingere. Motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară şi concisă, să se bazeze pe o analiză riguroasă şi concretă a problemelor deduse judecăţii, nefiind necesar un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de părţi.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1330 din 28 septembrie 2017

Prin cererea de chemare în judecată (înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Iaşi la data de 14 decembrie 2012) reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi Banca D., prin Sucursala Iaşi, au solicitat instanţei de judecată desfiinţarea actului de adjudecare nr.x din 2 februarie 2011, emis în cadrul dosarelor de executare x şi x din 2010 de executorul bancar E.

În drept, au fost invocate prevederile art.516 pct. 7, art. 111 C. proc. civ. şi art. 948 C. civ.

La 29 martie 2013 F. a formulat o cerere de intervenţie, în interes alăturat al pârâtei Banca D., motivată de calitatea sa de garant în cadrul contractului de credit ce a stat la baza executării silite şi justificându-şi interesul prin situaţia în care o potenţială anulare a actului de adjudecare ar conduce la executarea silită directă declanşată împotriva sa. În drept, au fost invocate prevederile art. 49 C. proc. civ., art.516 C. proc. civ. şi art.274 C. proc. civ., solicitându-se obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 16598 din 13 decembrie 2013, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/245/2012, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată precizată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C., Banca D., prin Sucursala Iaşi şi intervenienta accesorie în interes alăturat acesteia din urmă, F ; s-a admis cererea de intervenţie în interes alăturat pârâtei Banca D. formulată de F.

Prin decizia civilă nr. 750 din 27 mai 2015, pronunţată în dosarul nr. x/245/2012, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Iaşi şi s-a reţinut cauza spre judecare la Tribunalul Iaşi ca instanţă de fond, având în vedere dispoziţiile art.2 alin. 1 lit.b C. proc. civ., valoarea obiectului litigiului fiind de 1.296.840,75 lei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, ca instanţă de fond, sub nr. x/99/2015, la data de 20 octombrie 2015.

Prin sentința civilă nr. 490 din 16 martie 2016 a Tribunalului Iași, Secția I Civilă s-a respins cererea de chemare în judecată formulata de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C. şi Banca D.- Sucursala Iaşi şi cu intervenienta în interes alăturat pârâtei Banca D. - Sucursala Iaşi, F.

S-a admis cererea de intervenţie în interes alăturat pârâtei Banca D.- Sucursala Iaşi formulată de intervenienta F.

S-a respins cererea intervenientei F. de acordare a cheltuielilor de judecată.

In temeiul art. 19 din OUG 51/2008 a rămas în sarcina Statului taxa de timbru de 17097,40 lei şi timbru judiciar de 5 lei pentru care reclamanţii A. şi B. au beneficiat de ajutor public judiciar.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Iași a reținut, în esenţă, că lipsa elementelor obligatorii prevăzute de art. 516 C. proc. civ., nu este întemeiată, imobilul adjudecat fiind amplu și complet descris și în plus se fac referiri exprese la titlurile executorii ce cuprind individualizarea acestuia.

Totodată, s-a reţinut că nu s-a probat existența unei cauze false sau lipsa calității de proprietar a pârâtului C. la momentul eliberării actului de adjudecare nr. x din 2 februarie 2011.

Mențiunile tabulare făcute în favoarea debitorului C. sunt de natură să întărească aparența bunei-credințe a adjudecatarului, Banca D., cu prilejul preluării în proprietate a bunului prin adjudecare.

Regimul juridic al nulității consacrat de C. civ. de la 1864, în vigoare la data întocmirii actului de adjudecare 2 februarie 2011, impunea existența cauzei de nulitate la momentul încheierii actului juridic contestat.

Or, s-a reţinut că decizia nr.13/2012 Tribunalului Iaşi, prin care s-a dispus repunerea în termen şi s-a admis apelul promovat împotriva sentinţei civile nr. 1875 din 18 februarie 2004 (care era la data adjudecării irevocabilă şi reprezenta titlul de proprietate al debitorului executat silit), a fost pronunţată ulterior emiterii actului de adjudecare, respectiv la data de 11 ianuarie 2012.

De asemenea, tribunalul a admis cererea de intervenţie în interes alăturat pârâtei Banca D. - Sucursala Iaşi formulată de intervenienta F. în raport de considerentele expuse în hotărâre, dispoziţiile art.49 alin 3 C. proc. civ. şi soluţia pronunţată cu privire la cererea principală.

Împotriva sentinței civile nr. 490 din 16 martie 2016 a Tribunalului Iași, Secția I Civilă au declarat apel A. și B.

Prin decizia nr. 851/2016 din 16 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia Civilă a fost respins apelul formulat de A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 490 din 16 martie 2016 a Tribunalului Iaşi, sentinţă pe care a păstrat-o.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la nr. x/245/2012, A. și B. au solicitat în contradictoriu cu C. și Banca D. – Sucursala Iași desființarea actului de adjudecare nr. x din 2 februarie 2011 emis în dosarele de executare nr. x/2010, x/2010 ale executorului bancar E., act de adjudecare ce atestă trecerea imobilului în proprietatea Băncii D. prin executarea unui debitor care nu era proprietarul imobilului, susţinând că actul de adjudecare este lovit de nulitate având o cauză falsă și nelicită, în conformitate cu art. 948 pct. 4 C. civ. de la 1864, precum şi că sunt proprietarii bunului imobil în condițiile în care dețin în continuare imobilul.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și art. 948 C. civ.

S-a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864 și ale C. proc. civ. de la 1865.

Tribunalul Iași în raport de cadrul procesual stabilit de reclamanți atât din perspectiva obiectului, cauzei și a părților, a respectat în totalitate principiul disponibilității, pronunțându-se asupra a ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele investirii.

Instanţa de apel a constatat că Tribunalul Iași a reținut corect situația faptică, astfel:

În fapt, la data de 10 februarie 2001, reclamanţii A. şi B. au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare cu pârâtul C., privind transferul proprietăţii asupra imobilului situat în Iaşi, compus din teren construit şi neconstruit şi construcţia reprezentând fundaţie casa de locuit şi structura de rezistenţă pentru subsol şi parter. Preţul promis a fost de 450.000.000 lei vechi, fiind achitat integral la data de 10 februarie 2002, potrivit menţiunilor de pe verso-ul antecontractului.

Ulterior, dar în aceeaşi zi, 10 februarie 2001, părţile au semnat un act adiţional de modificare a antecontractului, promitenţii vânzători A. şi B. obligându-se la finalizarea construcţiei în regie proprie, iar promitentul cumpărător C., la plata unei diferenţe de preţ până la concurenţa sumei de 270.000 euro, urmând ca actele autentice de vânzare – cumpărare sa se încheie după achitarea integrala a preţului final de vânzare, 270.000 euro.

Prin sentinţa civilă nr. 1875 din 18 februarie 2004, pronunţată în dosarul nr.x/2003 de Judecătoria Iaşi, pârâtul C. a obţinut o soluţie favorabilă, respectiv admiterea acţiunii de pronunţare a unei hotărâri care ţine loc de act de vânzare cumpărare, împotriva reclamanţilor A. şi B., cu privire la imobilul situat în Iaşi.

La data de 3 noiembrie 2005, în evidenţele OCPI, s-a înscris dreptul de proprietate al pârâtului C. asupra imobilului, potrivit încheierii nr.x din 3 noiembrie 2005.

În anul 2006, pârâtul C. a contractat un credit prin contractul nr.x din 21 aprilie 2006, împrumutul fiind garantat cu ipoteca instituită asupra imobilului cu privire la care acesta obţinuse dreptul de proprietate, prin sentinţă civilă nr. 1875 din 18 februarie 2004.

Creditoarea Banca D. a demarat procedura executării silite împotriva pârâtului C., imobilul adus drept garanţie fiind vândut la licitaţie publică prin procesul verbal nr. x din 7 ianuarie 2011.

În baza aceste vânzări s-a emis, în temeiul art.500, art.516 C. proc. civ., actul de adjudecare nr.x din 2 februarie 2011, prin care s-a constatat adjudecarea imobilului proprietatea pârâtului în favoarea Băncii D., prin sucursala Iaşi.

Cauza dedusă judecății are un caracter civil, motivele de apel nu sunt de natură a conduce la schimbarea hotărârii primei instanțe, a reţinut instanţa de apel.

S-a mai arătat că dispozițiile art. 948 C. civ. invocate de apelanți atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin prezentul apel nu sunt aplicabile în litigiu. Art. 948 C. civ. de la 1864 reglementează condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții. Or, actul de adjudecare nu este o convenție întocmită în baza dispozițiilor C. civ., ci un act întocmit în baza unor norme speciale.

Legiuitorul a prevăzut norme speciale pentru reglementarea raporturilor juridice născute din acte de adjudecare întocmite de către executorii judecătorești, fără existența voinței părților.

Actul de adjudecare nu are un caracter ilicit, este rezultatul unei proceduri de executare silită, scopul fiind stingerea unor debite restante datorate de către proprietarul bunului imobilul executat.

La data vânzării la licitație publică, 7 ianuarie 2011 și la data eliberării actului de adjudecare, sentința civilă nr. 1875 din 18 februarie 2004 era irevocabilă.

În mod legal Tribunalul Iași a reținut buna credință a adjudecatarului Banca D. la momentul preluării în proprietate a bunului prin adjudecare. La data de 3 noiembrie 2005, la OCPI era înscris dreptul de proprietate al pârâtului C. asupra imobilului potrivit încheierii nr.x din 3 noiembrie 2005.

Principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis nu are aplicabilitate în cauză întrucât sunt considerate excepții de la acest principiu, principiul ocrotirii bunei credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, şi asigurarea securității și stabilității circuitului civil.

Atât timp cât dobânditorul și-a înscris dreptul real imobiliar în cartea funciară, subdobânditorul de bună credință se bucură pe deplin de efectele publicității imobiliare, dreptul înscris în cartea funciară având efecte de opozabilitate față de terți și impune menținerea actului juridic subsecvent.

Ca atare, buna credință a Băncii D. în favoarea căreia s-a adjudecat imobilul litigios este certă, ceea ce înlătură principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că principiul validității aparenței în drept constituie o excepție de la regula quod nullum est, nullum producit efectum (ceea ce este nul nu produce niciun efect) în cazul incidenței sale fiind înlăturate nu numai efectele nulității, ci însăși sancțiunea respectivă.

Procedura legală specială în care s-a dobândit bunul litigios nu este un act de jurisdicție ci este un titlu de proprietate care confirmă efectuarea unei vânzări-cumpărări.

În ceea ce priveşte criticile apelantei referitoare la derularea procedurii execuționale, la întocmirea actelor de executare de către un executor ce nu avea competență în raza teritorială a Curții de Apel Iași, la lipsa capacității de folosință a Sucursalei Iași a Băncii D., s-a reţinut că acestea sunt critici noi formulate pentru prima dată în fața instanței de apel şi că, în conformitate cu art. 294 C. proc. civ., nu pot fi cercetate și judecate în instanța de apel. Aceste critici noi care nu au investit prima instanță și nu au parcurs primul grad de jurisdicție.

S-a reţinut, totodată, că motivul de apel referitor la încălcarea dispozițiilor art. 516 pct. 7 C. proc. civ. de la art. 1865 este neîntemeiat.

S-a constatat că, în mod legal, Tribunalul Iași a notat că actul de adjudecare nr. x din 2 februarie 2011 cuprinde amplu și complet imobilul adjudecat și în plus se fac referiri exprese la titlurile executorii ce cuprind individualizarea acestuia.

Hotărârea judecătorească pronunțată de Tribunalul Iași cuprinde argumentele de fapt și de drept, care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, încadrându-se în dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.

Împotriva deciziei nr. 851/2016 din 16 noiembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, Secţia Civilă, în termen legal, au declarat recurs A. şi B., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând schimbarea in tot a hotărârii instanţei de apel in sensul admiterii apelului si implicit a cererii de chemare in judecata, astfel cum a fost formulată, constatând nulitatea absoluta a următoarelor acte: contract de ipoteca nr.x/IPO din 21 aprilie 2006, contract de ipotecă nr.x/IPO din 27 august 2007, act de adjudecare nr. x din 2 februarie 2011.

În prealabil, recurenţii au arătat că, deşi au formulat un punct de vedere cu privire la legea de procedură aplicabilă litigiului atât în cererea de apel, cât şi ulterior în concluziile depuse în fata instanţei de apel, iar în cuprinsul hotărârii se menţionează că dispoziţiile procesuale incidente sunt cele ale C. proc. civ. din anul 1865, lipsa menţiunii referitoare la calea de atac in dispozitivul deciziei îi îndreptăţeşte să evidenţieze caracterul abstract al motivării, şablonul hotărârii judecătoreşti şi automatismul reluării prin copiere a aprecierilor judecătorului fondului.

Recurenţii au solicitat a se observa, în acest context, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii, fiind lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii.

Astfel, s-a arătat că instanţa de apel a respins cererea formulată de apelanţi pe fondul interpretării greşite a cadrului procesual cu care a fost investită, transpunând chestiunile de drept dezbătute in sfera de aplicare a principiului ocrotirii bunei-credinţe, contrar cererilor şi apărărilor părţilor litigante, cantonându-se în aceeaşi linie argumentativă a instanţei de fond. Argumentele instanţei de apel conduc la aprecierea că, în esenţă, în circuitul civil, validitatea, unui act juridic nu prezintă relevanţă în aprecierea legalităţii actelor subsecvente, magistraţii aducând elemente care exced cadrului procesual.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.7 din C. proc. civ., recurenţii consideră că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art.261 alin. l pct.5 C. proc. civ., aceasta păstrând aceeaşi motivare îmbrăţişată de Tribunalul Iaşi, deşi necesitatea unei analize punctuale a fiecărei critici din cererea de apel şi expunerea considerentelor de înlăturare a argumentelor prezentate de apelanţii-reclamanţi, constituie un imperativ şi o garanţie a calităţii actului de justiţie.

Recurenţii invocă precaritatea considerentelor deciziei recurate care, în opinia acestora, se rezumă la simpla invocare a inexistenţei motivelor pentru desfiinţarea actului de adjudecare, fără a indica raţionamentul logico-juridic care a fundamentat concluzia magistraţilor.

Se susţine că superficialitatea manifestată de instanţa de apel se reflectă în pronunţarea unei hotărâri care nu respectă nici garanţiile prevăzute in Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici jurisprudenţa CEDO, care a sancţionat în precedent instanţele din România pentru nerespectarea obligaţiei de a examina efectiv, real şi consistent, mijloacele, argumentele şi probatoriile părţilor. Complementar, se invocă şi jurisprudenţa instanţei supreme interne care a statuat, în decizii de speţă, faptul că judecătorii sunt datori să arate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea lor, să enunţe cele constatate şi motivele pentru care au fost înlăturate apărările părţilor, nerespectarea acestor cerinţe ducând la nulitatea hotărârii conform art.105 alin.2 C. proc. civ.

Recurenţii mai susţin că simplele afirmaţii precum „actul de adjudecare nu are un caracter ilicit, este rezultatul unei proceduri de executare silită" şi „atât timp cât dobânditorul şi-a înscris dreptul real imobiliar în cartea funciară, subdobânditorul de bună credinţă se bucură pe deplin de efectele publicităţii imobiliare (...) impune menţinerea actului juridic subsecvent", fără a exista o construcţie argumentativă care să conducă la astfel de concluzii, urmează a fi în mod corespunzător sancţionate de instanţa de recurs prin soluţia ce va fi pronunţata în cauză.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civ., se solicită instanţei de recurs analizarea acestei critici în baza următoarelor elemente:

Se arată că, prin acţiunea introductivă, astfel cum a fost precizată, reclamanţii au solicitat anularea actului de adjudecare nr.x din 2 februarie 2011 asumat de o instituţie bancară într-un context care nu poate fi plasat, din orice perspectivă, în registrul bunei-credinţe şi care, la rândul său, are ca fundament acte juridice nule în temeiul prevederilor legale şi principiilor de drept enunţate în acest demers.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată s-a invocat, pe de o parte, faptul că actul de adjudecare nr.x din 2 februarie 2011, prin care a fost transferat nelegal dreptul de proprietate asupra pârâtei Banca D., nu îndeplineşte condiţiile de formă şi fond prevăzute de dispoziţiile legale, construindu-şi argumentaţia juridică atât pe viciile de fond ale actului, cat şi pe relevanţa şi efectele juridice ale hotărârii judecătoreşti irevocabile prin care instanţa de judecată a statuat asupra dreptului de proprietate al imobilului din Municipiul Iaşi, în intervalul 2005-2012-prezent.

Astfel, se susţine că, într-o primă abordare, apelanţii au invocat nulitatea actului de adjudecare din perspectiva faptului că acesta nu cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art.516 pct.7 C. proc. civ., nefiind precizată adresa imobilului vândut la licitaţia din 7 ianuarie 2011, subliniind că prevederile legale invocate sunt imperative şi de strictă interpretare, astfel încât omisiunea oricăreia dintre menţiunile enumerate atrage nulitatea actului de adjudecare, având în vedere impactul normei de drept asupra necesitaţii asigurării stabilităţii circuitului civil.

Mai mult decât atât, susţin recurenţii, actul de adjudecare atestă trecerea imobilului in proprietatea Băncii D. prin executarea unui debitor care nu este proprietarul imobilului.

Se arată că principalul temei al anularii actului de adjudecare îl reprezintă nulitatea Contractelor de ipotecă nr.x/IPO din 21 aprilie 2006 şi nr.x/IPO din 27 august 2007, în temeiul principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, aspecte care nu au fost analizate de către instanţa de fond sau instanţa de apel.

Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial desemnează regula de drept potrivit căreia anularea/desfiinţarea actului iniţial atrage şi anularea actului juridic subsecvent, datorită legăturii lor juridice, iar acest principiu priveşte efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi şi este consacrat de art. 1254 alin.2 C. civ., fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 noul C. civ. şi actelor juridice unilaterale lovite de nulitate.

Se mai susţine că principiul rezultă şi din art. 1648 C. civ., chiar dacă acesta este consacrat efectelor restituirii faţă de terţi, subliniindu-se că din acest text de lege rezultă că în cazul în care bunul supus restituirii a fost înstrăinat sau asupra lui au fost constituite drepturi reale, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.

Totodată, se arată că în literatura de specialitate se subliniază că principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, este o consecinţă atât a celorlalte două principii ale efectelor nulităţii, cât şi a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet quod non habet, în sensul că, dacă prin anularea actului juridic iniţial se dă dreptul transmiţătorului din actul juridic subsecvent (şi care a fost dobânditor al unui drept în actul juridic iniţial), înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.

Din această justificare, susţin recurenţii, nu trebuie trasă concluzia potrivit căreia ar fi necesar ca actul juridic subsecvent să fie un act constitutiv sau translativ de drepturi reale, deoarece principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului primar îşi găseşte aplicare şi atunci când este vorba de drepturi de creanţă.

Se menţionează că principiul şi-ar putea găsi aplicare, în funcţie de împrejurări, chiar şi atunci când actul iniţial are caracter declarativ, cum în speţă este contractul de împrumut nr.x/2007, în baza căruia au fost ulterior încheiate celelalte acte a căror desfiinţare se solicită, astfel încât actul subsecvent unui act declarativ desfiinţat se va supune principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

Recurenţii evidenţiază relevanţa juridică a faptului că desfiinţarea retroactivă a contractului de vânzare-cumpărare, care a constituit titlul de proprietate al constituitorului unei ipoteci, atrage toate consecinţele pe care efectele nulităţii le produce, inclusiv acelea de desfiinţare a ipotecii constituite asupra imobilului ce face obiectul actului anulat, nulitatea răsfrângându-se nu numai asupra părţilor, ca efect al repunerii in situaţia anterioara, ci si asupra terţilor cărora cumpărătorul le-a constituit un drept real asupra bunului, astfel cum se statuează in mod constant în practica unitară a instanţei supreme.

Recurenţii mai susţin că prevederile art. 1790 C. civ. de la 1864, care guvernează raportul juridic dedus judecaţii în prezenta speţa, nu sunt incidente în cazul în care bunul ipotecat revine, ca efect al nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu constituitorul ipotecii, în patrimoniul proprietarului anterior, deoarece acesta nu are calitatea de terţ dobânditor al imobilului ipotecat în sensul acestor dispoziţii legale.

Se arată că instanţa de apel nu analizează sub nici o forma aceste argumente şi incidenţa prevederilor normative menţionate anterior în considerentele deciziei recurate.

Recurenţii mai susţin că efectele juridice ale unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care instanţa de judecată a determinat ca imobilul nu a părăsit nicio dată patrimoniul reclamanţilor din prezenta cauză, au fost complet desconsiderate de către instanţa de fond în această cauză, în cuprinsul sentinţei apelate lipsind orice referire la înlăturarea din raţionamentul juridic al judecătorului a consecinţei imediate hotărârii invocate, respectiv faptul că toate actele care se fundamentează pe o situaţie de drept contrară sunt supuse nulităţii.

În acest context, se arată că reclamanţii au dovedit ca sentinţa civilă nr.1875/2004, prin care a fost arogată calitatea de proprietar a bunului imobil paratului C., a fost anulată prin decizia nr. 13/2012, cauza fiind trimisă spre rejudecare la instanţa de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 14124/2012 pronunţată de Judecătoria Iaşi, în rejudecare, a fost respinsă cererea formulată de C. având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare. Astfel, recurenţii susţin că sunt proprietarii bunului imobil, situaţie juridica care este consfinţită prin hotărâre judecătoreasca definitivă şi irevocabilă, sentinţă opozabilă terţilor prin notarea dispozitivului sentinţei civile la OCPI.

Recurenţii susţin că în calitatea lor de proprietari sunt îndreptăţiţi să solicite desfiinţarea actelor prin care s-a realizat un transfer nelegal de proprietate, bunul neaflându-se in patrimoniul lui C., care a dispus de acesta prin încheierea unui contract de ipoteca lovit de nulitate, în condiţiile în care nu era proprietarul bunului imobil, conform dispoziţiilor art. 1769, art. l770 si următoarele C. civ. de la 1864, sub imperiul căruia au fost întocmite atât actul de adjudecare, cat si contractele de ipoteca ce aveau la baza o hotărâre desfiinţată.

Se opinează că, în măsura in care transferul dreptului de proprietate s-a făcut de către un neproprietar, punând în pericol dreptul de proprietate al reclamanţilor, confirmat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, actul de adjudecare este lovit de nulitate, actul având o cauza falsă şi nelicită, în sensul dispoziţiilor art.948 pct.4 C. civ. de la 1864.

Recurenţii arată că instanţa de apel a omis cercetarea unei chestiuni de drept esenţiale, de a cărei dezlegare depinde soluţionarea cauzei, respectiv stingerea ipotecii pe cale principala independent de raportul principal de obligaţie, care rămâne în vigoare, respectiv prin rezoluţiunea, rezilierea sau anularea dreptului de proprietate al constituitorului.

Se subliniază că ipoteca, ca drept real accesoriu, în general, respectiv cele două contracte de ipotecă nr. x/IPO din 21 aprilie 2006 şi nr. x/IPO din 27 august 2007, în particular, nu pot subzista în ipoteza desfiinţării dreptului real pe care se grefează, caracterul rezolubil al ipotecii grefate pe un drept de proprietate rezolubila fiind statuat expres în dispoziţiile art. 1770 C. civ. de la 1864.

În cauză, cele două contracte de ipotecă menţionate au avut la bază un titlu de proprietate al constituitorului, respectiv actul de vânzare-cumpărare care a fost anulat prin sentinţa civilă nr.14124/2012, iar, potrivit principiului quod nullum est nullum producit effectum, actul a cărui nulitate a fost pronunţată nu produce nici un efect.

Pentru a opera această regulă este necesar să fie aplicate principiile efectelor nulităţii, respectiv retroactivitatea nulităţii, restabilirea situaţiei anterioare şi anularea tuturor actelor subsecvente, conform principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.

Altfel spus, prin aplicarea principiilor mai sus enunţate, care guvernează efectele nulităţii, dispare situaţia de fapt rezultată din actul nul, ca şi cum acesta nu ar fi fost încheiat niciodată.

Aşa fiind, desfiinţarea retroactivă a contractului de vânzare-cumpărare care a constituit titlul de proprietate al constituitorului ipotecii atrage toate consecinţele pe care efectele nulităţii le produce, inclusiv acelea de desfiinţare a actelor subsecvente actului anulat.

Distinct de acestea, în materie de ipotecă, principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis este consacrat expres in prevederile art. 1770 C. civ. de la 1864, iar în ce priveşte ipoteca, în cazul în care dreptul de proprietate al deţinători lui imobilului a fost anulat, nulitatea se răsfrânge nu numai asupra părţilor, ca efect al repunerii în situaţia anterioară, ci şi asupra terţilor cărora cumpărătorul le-a constituit un drept real asupra bunului.

Din aceasta perspectivă, faţă de elementele reţinute de instanţa de apel sub aspectul incidenţei bunei-credinţe a unităţii bancare, ca o excepţie le la principiul desfiinţării actului subsecvent, recurenţii solicită a se constata că aceasta dezlegare este greşită, deoarece principiul ocrotirii bunei-credinţe, ca excepţie de la desfiinţarea actului subsecvent priveşte pe subdobânditorul unui bun cu titlu oneros, ipoteză care este străină de cauză în condiţiile în care contractele de ipoteca încheiate de banca nu sunt acte translative de proprietate cu titlu oneros.

Recurenţii susţin că, în cauză, actul de proprietate al constituitorului ipotecii a fost obţinut prin desconsiderarea unor obligaţii legale existente la data respectivă (2004), astfel ca el nu poate să transfere proprietatea la cumpărător si nici acesta nu poate constitui valabil o ipoteca, consecinţa imediată fiind cea a constatării nulităţii actului încheiat cu încălcarea legii, cu toate efectele pe care nulitatea le produce.

Totodată, recurenţii subliniază şi inexistenţa unei linii argumentative fundamentată pe dispoziţiile normative incidente în cauză, care să sprijine o eventuala bună-credinţă a unităţii bancare în contextul in care, încă de la data întocmirii primului raport de evaluare a imobilului adus garanţie (2006), lucrare executată de către un expert agreat de pârâta Banca D., un subiect diligent observa diferenţele dintre constatările expertului şi situaţia tabulară a bunului imobil.

În acest context, recurenţii afirmă că se referă la existenţa, conform titlului constituitorului de la acea vreme a ipotecii, unui imobil care avea un etaj în minus faţă de constatările la faţa locului ale expertului evaluator al unităţii bancare.

Recurenţii mai susţin că instanţa de apel nu a dat eficienţă înscrisurilor deja existente la dosarul cauzei şi textelor legale aplicabile în speţa dedusă judecăţii.

Contrar susţinerilor instanţelor de fond şi apel, arată recurenţii, conivenţa frauduloasă a funcţionarilor bancari în derularea procedurii execuţionale este dovedită cu prisosinţă, actele îndeplinite de aceştia, cu referire în special la procesul-verbal de licitaţie nr. x din data de 7 ianuarie 2011 şi actul de adjudecare nr. x din data de 2 februarie 2011 (care, de altfel, face obiectul cauzei civile de faţă) emise în dosarele de executare nr. x/2010 şi x/2010, fiind îndeplinite prin fraudarea flagrantă a dispoziţiilor în materie.

Astfel, recurenţii arată că procesul-verbal de licitaţie nr. x din data de 7 ianuarie 2011 şi actul de adjudecare nr. x din data de 2 februarie 2011, emise în dosarele de executare nr.x/2010 şi nr.x/2010, au fost efectuate de către executorul bancar E., care nu avea competenţa teritorială de a efectua acte de executare împotriva imobilului proprietatea acestora situat în mun. Iaşi. Acesta îşi desfăşura activitatea în cadrul Sucursalei Băncii D. din Botoşani şi, în respectarea dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din Statutul Corpului executorilor bancari, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2628 din 8 noiembrie 1999 şi disp. art. 373 din vechiul C. proc. civ., avea dreptul legal de a derula proceduri execuţionale doar şi numai pe raza teritorială a Curţii de Apel Suceava şi în nici un caz pe raza teritorială a Curţii de Apel Iaşi unde este situat imobilul şi unde s-a desfăşurat activitatea execuţională.

Mai mult decât atât, se arată că, dispoziţiile art.19 din Ordinul nr. 2628/C din 8 noiembrie 1999 pentru aprobarea Statutului Corpului executorilor bancari prevăd faptul că « Executorul bancar îndeplineşte actele de executare silită şi celelalte acte care sunt de competenţa sa, în baza dispoziţiei scrise a şefului Corpului executorilor bancari şi a avizului prealabil obligatoriu al compartimentului juridic.».

Or, arată recurenţii, reprezentatul compartimentului juridic al instituţiei bancare, persoana care era obligată să avizeze actele execuţionale, ale executorului bancar (necompetent teritorial) este persoana care a şi fost de altfel mandatată de bancă să liciteze şi să adjudece bunul imobil proprietatea acestora.

Faţă de acestea, se susţine că actele de executare finală, respectiv procesul verbal de licitaţie şi actul de adjudecare, fiind întocmite de executor necompetent teritorial-respectiv executorul bancar E. in coniventa frauduloasa cu juristul Băncii D. SA respectiv consilierul juridic G. care a licitat şi adjudecat bunul imobil în favoarea unităţii bancare - persoana care avea interdicţia legală de a cumula calitatea de supervizare a actelor execuţionale şi cea de mandatar al instituţiei bancare-, dovedesc cu prisosinţă, contrar susţinerilor judecătorului fondului, reaua-credinţă a instituţiei bancare şi a propriilor funcţionari implicaţi în procedura execuţională, actele efectuate de aceştia - cu referire la procesul-verbal de licitaţie din data de 7 ianuarie 2011 şi actul de adjudecare nr. x din data de 2 februarie 2011 - fiind nelegale şi chiar nule de drept.

Toate aceste argumente nu au fost analizate de către instanţa de apel, se mai precizează.

Recurenţii solicită, în esenţă, să se reţină că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor art.261 alin. l pct.5 C. proc. civ. de la 1865, deşi necesitatea unei analize punctuale a fiecărui capăt de cerere şi expunerea considerentelor de înlăturare a argumentelor prezentate de reclamanţi, constituie un imperativ şi o garanţie a calităţii actului de justiţie; că decizia recurată se caracterizează prin lipsa oricărei analize/soluţii asupra capătului de cerere vizând nulitatea actului de adjudecare rezultată din lipsa capacităţii de folosinţă a Sucursalei Iaşi a Băncii D. raportat la dispoziţiile OUG nr.99/2006 sau a analizei conivenţei frauduloase a funcţionarilor bancari, necompetenţei teritoriale a executorului bancar.

Totodată, se arată că instanţa de apel a interpretat greşit cererea de chemare în judecată şi motivele exprimate în cererea de apel, aplicând greşit dispoziţiile legale invocate de reclamanţi.

Pentru aceste motive, recurenţi solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii instanţei de apel în sensul admiterii apelului şi implicit a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, constatând nulitatea absolută a următoarelor acte: contract de ipoteca nr.x/IPO din 21 aprilie 2006, contract de ipotecă nr. x/IPO din 27 august 2007, act de adjudecare nr.x din 2 februarie 2011.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.304 pct.7 şi pct.9 C. proc. civ. de la 1865.

Intimata BANCA D.- Sucursala Iaşi a depus, la 22 martie 2017, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat și a fost respins în considerarea următoarelor argumente:

Motivul prevăzut de art.304 pct.7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art.261 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

Exprimarea clară a raţionamentului juridic, fundamentat pe argumentele juridice, şi evidenţierea logicii interne care a condus la adoptarea soluţiei constituie elemente obligatorii care definesc actul jurisdicţional şi care îi conferă forţa de convingere, constituind totodată o garanţie împotriva arbitrariului.

Criticile recurenţilor vizează aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, dar argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată, soluţia instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct.7 C. proc. civ.

Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

În speță, critica recurenţilor potrivit căreia instanţa de apel a păstrat motivarea instanței de fond este neîntemeiată.

Astfel, este indiscutabil faptul că instanţa de apel poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speţă. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelanţilor dreptul de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Nu poate fi primită susţinerea recurenţilor vizând precaritatea considerentelor deciziei recurate care, în opinia acestora, se rezumă la simpla invocare a inexistenţei motivelor pentru desfiinţarea actului de adjudecare, fără a indica raţionamentul logico-juridic care a fundamentat concluzia magistraţilor, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanţa a răspuns argumentat criticilor care au fost formulate de apelanţi în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Privită ca o garanţie a imparţialităţii instanţei şi ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară şi concisă şi să se constituie într-o analiză riguroasă şi concretă a problemelor esenţiale ce au făcut obiectul judecăţii, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părţi.

În aceeaşi măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă şi coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esenţiale în cauză şi normele incidente.

În speță, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe impuse atât de art. art.261 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Aşadar, observând considerentele deciziei criticate, în ciuda susţinerilor recurenţilor, se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină şi în argumentarea acesteia nu se regăsesc motive străine de natura pricinii, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei, instanţa de prim control judiciar respectând, aplicând şi interpretând corect normele legale incidente în cauză.

Se constată că, în motivarea cererii de chemare în judecată reclamanții au invocat, în primul rând, nulitatea actului de adjudecare din perspectiva faptul că acesta nu cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiilor art. 516 pct. 7 C. proc. civ.

Actul de adjudecare reprezintă actul procedural prin care se finalizează executarea silită imobiliară şi prin care se realizează transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea adjudecatarului, act care trebuie să cuprindă anumite mențiuni.

Potrivit dispozițiilor art. 516 pct. 7 C. proc. civ., actul de adjudecare trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, și datele de identificare ale imobilului.

Din actele dosarului reiese că actul de adjudecare nr. x din 2 februarie 2011 cuprinde o descriere amplă și completă a imobilului adjudecat și, în plus, se fac referiri exprese la titlurile executorii ce cuprind individualizarea acestuia, drept pentru care instanţa de prim control judiciar, în mod corect, a respins ca neîntemeiat motivul de apel referitor la încălcarea dispozițiilor art. 516 pct. 7 C. proc. civ.

Recurenții susțin că instanța de apel nu analizează incidența prevederilor normative pe care le-au menționat și nici argumentele acestora vizând principalul fundament al anularii actului de adjudecare, respectiv nulitatea Contractelor de ipotecă nr. x/IPO din 21 aprilie 2006 şi nr.x/IPO din 27 august 2007, în temeiul principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, datorită legăturii lor juridice, principiu care priveşte efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi.

Se constată că, potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr.71/2011 de punere în aplicare a Noului C. Civ. „Dispoziţiile Codului civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa in vigoare, precum și situaţiilor juridice născute după intrarea sa in vigoare”.

Astfel, Înalta Curte reține că, deși prin motivele de recurs, se invocă și dispoziții din Noul C. civ., respectiv art. 1254 alin.2, art. 1325 și art. 1648, prin raportare la art.5 alin. 1 din Legea nr.71/2011, în cauză sunt aplicabile prevederile C. Civ. de la 1864.

Totodată, contrar susținerilor recurenților, se constată că instanța de apel a analizat incidența prevederilor legale menționate de reclamanți, reținând, totodată, raportat la acestea că sunt aplicabile în speță dispozițiile C. civ. de la 1864 și ale C. proc. civ. de la 1865.

Instanța de apel, în mod corect, a reținut că dispozițiile art. 948 C. civ. invocate de apelanți nu sunt aplicabile în litigiu, întrucât acest text de lege reglementează condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții, iar actul de adjudecare este un act întocmit în baza unor norme speciale și nu o convenție întocmită în baza dispozițiilor C. civ.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Astfel, criticile recurenților potrivit cărora instanţa de apel nu a analizat principalul temei al anulării actului de adjudecare, respectiv nulitatea contractelor de ipotecă, după cum nu a analizat nici contractele de ipotecă încheiate de pârâtul C. care, în opinia acestora, sunt lovite de nulitate, în raport de art. 1769, art. 1770 și urm. din C. civ. de la 1864 şi nici nu a cercetat stingerea ipotecii pe cale principală, nu pot fi susţinute cu temei, câtă vreme instanţa de apel a examinat problema de fond supusă judecaţii, analizând în mod efectiv incidenţa sancţiunii nulităţii actului de adjudecare.

Este de menţionat că încheierea unui contract de ipotecă imobiliară cu analizarea situaţiei juridice a bunului la momentul respectiv, cum este cazul în speţă, echivalează cu buna credinţă a creditorului ipotecar, care este prezumată până la proba contrarie, conform art. 1899 alin. 2 C. civ. Principiul bunei credinţe se opune lipsirii creditorului ipotecar de beneficiul garanţiei ipotecare, în situaţia în care intervine anularea titlului constituitorului ipotecii.

Critica recurenților potrivit căreia efectele unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (sentința civilă nr. 14124/2012, care consfințește că sunt proprietarii imobilului) au fost complet desconsiderate, este neîntemeiată.

Și aceasta întrucât, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea unui act de adjudecare, încheiat anterior datei la care s-a pronunțat hotărârea ale cărei efecte se susține că au fost desconsiderate, iar regimul nulității impune aprecierea acesteia în raport de momentul încheierii actului juridic.

În mod corect, instanța de apel în considerentele deciziei pronunțate cu referire la argumentarea concluziei că actul de adjudecare nu are un caracter ilicit, fiind rezultatul unei proceduri de executare silită, a menționat, că la data vânzării la licitație publică 7 ianuarie 2011 și la data eliberării actului de adjudecare, sentința civilă nr. 1875 din 18 februarie 2004 (care atribuia dreptul de proprietate debitorului C.), era irevocabilă.

Se reține că actul de adjudecare materializează o vânzare-cumpărare, fiind un titlu de proprietate, iar buna-credință a subdobânditorului actului cu titlu oneros care privește un imobil impune menținerea actului juridic subsecvent și a dreptului dobândit de un terț în temeiul acestuia.

Astfel, instanţa de apel, în mod corect, a respins calea de atac cu care a fost învestită reținând buna credință a unităţii bancare - adjudecatarul imobilului - care înlătură principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial.

Trebuie reamintit, că la data întocmirii actului de adjudecare, moment care a marcat preluarea în proprietate a imobilului, era înscris dreptul de proprietate al pârâtului C. asupra imobilului, conform încheierii nr.x din 3 noiembrie 2005, subdobânditorul de bună-credință beneficiind pe deplin de efectele publicității imobiliare.

Așadar, la acel moment nu exista niciun indiciu cu privire la existența dreptului de proprietate în patrimoniul altei persoane, care să altereze buna credință a adjudecatarului imobilului. Împrejurarea că, ulterior întocmirii actului de adjudecare, s-a pronunțat o hotărâre prin care s-a desființat titlul de proprietate al pârâtului C. nu are relevanță în cauză, câtă vreme nulitatea este sancţiunea care intervine în cazul în care nu se respectă, la încheierea actului juridic, condiţiile de validitate.

În atare condiţii, sentința civilă nr. 14124 din 6 august 2012, prin care a fost respinsă acţiunea formulată de C. având ca obiect hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a imobilului în discuţie, nu împiedică aplicarea teoriei bunei-credinţe a pârâtei Banca D.– Sucursala Iaşi, în ideea de protejare a siguranţei circuitului civil.

În mod corect, instanţa de apel a reţinut că principiul ocrotirii bunei credințe este o excepție de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, precum şi că principiul validității aparenței în drept constituie o excepție de la regula quod nullum est, nullum producit efectum (ceea ce este nul nu produce niciun efect) iar în cazul incidenței sale, sunt înlăturate nu numai efectele nulității, ci însăși sancțiunea respectivă.

Nu în ultimul rând, este de menționat că susținerile recurenților privind neregulile referitoare la desfășurarea procedurii de executare silită ar putea fi valorificate doar pe calea contestației la executare, și nu pe calea unei acțiuni de drept comun ce vizează anularea unui act de adjudecare.

În egală măsură, se constată, din cuprinsul cererii de chemare în judecată că, în primă instanță, reclamanții nu au formulat critici care să vizeze derularea procedurii execuționale a întocmirii actelor de executare de un executor ce nu avea competență în raza teritorială a Curții de Apel Iași, a lipsei capacității de folosință a Sucursalei Iași a Băncii D., astfel încât, în raport cu dispozițiile art. 294 C. proc. civ., în mod legal și corect, a reținut instanța de apel că fiind vorba de critici noi, formulate pentru prima dată în fața instanței de prim control judiciar acestea nu pot fi cercetate și judecate în apel, întrucât nu au parcurs primul grad de jurisdicție, drept pentru care criticile recurenților privind lipsa oricărei analize în această privință, urmează a fi înlăturate.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Din această perspectivă, criticile ce vizează probele şi situaţia de fapt nu se impun a fi analizate întrucât vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea soluţiei pronunţată în apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că nu se poate constata că s-au încălcat dispoziţiile legii pentru a fi reţinute motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi pe cale de consecinţă, potrivit art. 312 alin. 1 C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de recurenţii B. şi A.