Thermal energy invoice claim partially upheld; company's appeal dismissed as unfounded.

Principiul disponibilității. Rolul activ al judecătorului.

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata.

Index alfabetic: rol activ

-principiul disponibilității

NCPC, art. 22

În conformitate cu principiul disponibilităţii, părţile pot determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al participanţilor la proces. În aplicarea acestui principiu, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Pentru dreptul procesual, fundamentale sunt prevederile art. 22 din C. proc. civ., dispoziţii procedurale care nu pot fi cantonate doar la principiul adevărului şi la rolul judecătorului în cadrul probaţiunii judiciare, ele având implicaţii şi cu privire la legalitatea procedurii judiciare, la respectarea dreptului la apărare şi la disponibilitatea procesuală.

Potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept ce îi sunt aplicabile, regulă ce este de resortul principiului legalităţii. Rolul activ al judecătorului trebuie exercitat indiferent dacă partea este sau nu asistată de către un avocat. Ultimul alineat al art. 22 din C. proc. civ. îl obligă pe judecător ca, în toate cazurile în care legea îi rezervă "puterea de apreciere" sau îi cere să ţină seama de toate "circumstanţele cauzei", să judece cu luarea în considerare a principiilor generale ale dreptului, a cerinţelor echităţii şi bunei-credinţe.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 946 din 24 mai 2017

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Specializat Mureş la data de 25.02.2013, reclamanta A. SA – societate în faliment, reprezentată de lichidatorul judiciar B. SPRL (actuala C. SPRL) a solicitat obligarea pârâtului D. TÂRGU-MUREȘ la plata sumei totale de 1.373.525,14 lei compusă din: suma de 1.364.490,15 lei reprezentând contravaloarea facturilor de energie termică (căldură şi apă caldă pentru şcoli, grădiniţe etc.) şi penalităţi emise în perioada februarie 2010-decembrie 2010 în baza Contractului nr.x/12.12.2005, suma de 9.034,99 lei reprezentând contravaloarea facturilor de energie termică (căldură şi apă caldă pentru Casa de Cultură „E”) şi penalităţi emise în perioada mai 2010-decembrie 2010 în baza Contractului nr.x/01.03.2010 reprezentând preţ neachitat, a sumei de 86.090,53 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 31.120.2010; totodată, reclamanta a solicitat acordarea penalităţilor de întârziere aferente debitului principal începând cu data de 1 ianuarie 2011 şi până la data efectuării efective a plăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 707/30 aprilie 2014, Tribunalul Specializat Mureş a hotărât: respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de D. TÂRGU-MUREȘ; admiterea cererii formulate și precizate de reclamanta A. SA – societate în faliment, reprezentată de lichidatorul judiciar C. SPRL, în contradictoriu cu pârâtul D. TÂRGU-MUREȘ; obligarea pârâtului să-i plătească reclamantei suma de 1.025.105,60 lei, debit principal, și suma de 339.384,57 lei, penalități datorate în baza Contractului nr. x/12 decembrie 2005; obligarea pârâtului să-i plătească reclamantei suma de 327.018,19 lei, penalități de întârziere aferente debitului principal datorat în baza Contractului nr. x/12 decembrie 2005, calculate până la data de 8 martie 2013 și în continuare, până la data efectuării plății, calculate la nivelul penalităților stabilite pentru neplata obligațiilor față de bugetul de stat, fără a depăși valoarea debitului principal asupra căruia se aplică; obligarea pârâtului să-i plătească reclamantei suma de 2.446,36 lei, penalități de întârziere aferente debitului principal datorat în baza Contractului nr. x/1 martie 2010, calculate la nivelul penalităților stabilite pentru neplata obligațiilor față de bugetul de stat, fără a se depăși valoarea debitului principal asupra căruia se aplică; obligarea pârâtului să-i plătească reclamantei suma de 11.098,32 lei, cheltuieli de judecată; respingerea cererii pârâtului de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 686/A din 2 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal s-a admis apelul formulat de pârâtul D. Tg.-Mureş, împotriva sentinţei nr. 707/30.04.2014 pronunţate de Tribunalul Specializat Mureş, a fost schimbată în parte hotărârea atacată în sensul că s-a admis în parte cererea de chemare în judecată pronunţată şi precizată de reclamanta SC A. SA, în faliment, reprezentată de lichidatorul judiciar C. SPRL, în contradictoriu cu pârâtul D. Tg.-Mureş.

A fost obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 118.043,72 lei, cu titlu de debit principal şi suma de 75.060,08 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate până la data de 22.06.2015, pârâtul fiind obligat să plătească, în continuare, penalităţi de întârziere, până la achitarea integrală a debitului, fără ca suma totală cu titlu de penalităţi de întârziere să depăşească debitul principal.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

A fost obligat pârâtul D. Tg.-Mureş să-i plătească reclamantei SC A. SA suma de 3.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, în primă instanţă; a fost obligată reclamanta să-i plătească pârâtului suma de 8.500 lei, cu acelaşi titlu.

A fost obligată intimata SC A. SA să-i plătească apelantului D. Tg.-Mureş suma de 13.710,64 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel.

În ce priveşte excepția lipsei calității procesuale active a Societății A. SA, de a formula cererea de chemare în judecată, invocată de apelantul D. TG-MUREȘ, instanţa de apel a analizat norma generală cuprinsă în art. 36 C. proc. civ., care a fost aplicată prin raportarea, cu prioritate, la normele speciale din Legea nr. 85/2006.

În conformitate cu dispoziţiile art.85/2006 privind procedura insolvenţei şi cu statuările Curţii Constituţionale, curtea de apel a reţinut că după ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidator, care îi conduce şi activitatea comercială, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acţionarilor/asociaţilor.

În privința scutirii administratorului/lichidatorului judiciar de obligația plății taxei judiciare de timbru (art. 77 alin. 1 din Legea nr. 85/2006), reţinând considerentele unor decizii pronunţate de instanţa constituţională, curtea de apel a apreciat că administratorul/lichidatorul judiciar nu este titular, în nume propriu, al acțiunii în justiție, ci rămâne un reprezentant al debitorului în insolvență, în interesul căruia exercită dreptul la acțiune.

Referitor la acțiunile în anulare, reglementate de art. 77-79, art. 80-81 din Legea nr. 85/2006, texte normative la care apelantul a făcut, de asemenea, trimitere, instanţa de apel a arătat că normele procedurale derogatorii stabilite prin art. 85 alin. 5, 6 vizează acțiunile reglementate de art. 77-79, art. 80-81, a căror introducere face parte din atribuția stabilită în sarcina administratorului/lichidatorului judiciar prin art. 20 lit. h, art. 25 lit. c, și nu prin art. 20 lit. l, art. 25 lit. g din Legea nr. 85/2006, iar, în speță, sunt aplicabile aceste din urmă texte deoarece reglementează atribuția administratorului/ lichidatorului judiciar de formulare şi susţinere a acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului.

În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanţa de apel a procedat la analizarea excepției odată cu fondul cauzei.

Prin raportare la necesitatea menționării cu claritate a cadrului procesual cu privire la obiectul cauzei, astfel cum rezultă din înscrisurile conținând manifestările de voință ale părților, în concretizarea principiului disponibilității în procesul civil – având în vedere susținerile acestora contradictorii vizând întinderea pretențiilor și/sau (ne)renunțarea la o parte din acestea –, curtea de apel a avut în vedere următoarele aspecte:

1.Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtului D. TG.-MUREȘ la plata sumei de 1.364.490,15 lei, reprezentând contravaloarea facturilor de energie termică (căldură și apă caldă pentru școli, grădinițe, etc.) și penalități emise în perioada februarie 2010 – decembrie 2010 – în baza Contractului nr. x/12.12.2005 semnat între S.C. A. S.A. și D. Târgu-Mureș, precum și la plata sumei de 9.034,99 lei, reprezentând contravaloarea facturilor de energie termică (căldură și apă caldă pentru școli, grădinițe, etc.) și penalități emise în perioada mai 2010 – decembrie 2010 – în baza Contractului nr. x/1.03.2010 semnat între S.C. A. S.A. și D. Târgu-Mureș – adică, în total 1.355.525,14 lei –, reclamanta solicitând și admiterea calculului penalităților de întârziere (diferență penalități) aferent debitului principal, începând cu data de 1 ian. 2011 până la data efectuării plății, penalitățile calculate neputând depăși valoarea debitului principal pentru care se aplică.

2.Prin completarea de acțiune depusă la 11 martie 2013, reclamanta a făcut mențiuni cu privire la obiectul cererii introductive, valoarea debitului principal fiind de 1.032.779,26 lei – compus din suma de 1.025.105,60 lei, reprezentând contravaloarea facturilor de energie termică (căldură și apă caldă pentru școli, grădinițe, etc.) aferentă perioadei februarie 2010 – decembrie 2010, prestată și facturată în baza Contractului nr. x/12.12.2005, precum și din suma de 7.673,66 lei, reprezentând contravaloarea facturilor de energie termică (căldură și apă caldă pentru Casa de Cultură E.) aferentă perioadei mai 2010 – sept. 2010, prestată și facturată în baza Contractului nr. x/1.03.2010; reclamanta a solicitat și „accesorii” în valoare totală de 807.280 lei – compusă din suma de 800.951,58 lei, reprezentând penalități calculate pentru neplata la termen de facturilor de energie termică (căldură și apă caldă pentru școli, grădinițe, etc.), conf. Contract nr. x/12.12.2005, penalitățile fiind calculate în perioada 27.02.2010 – 8.03.2013, precum și din suma de 6.328,42 lei, reprezentând penalități calculate pentru neplata la termen a facturilor de energie termică (căldură și apă caldă pentru Casa de Cultură E.), conf. Contract nr. x/1.03.2010, penalitățile fiind calculate în perioada 27.05.2010 – 8.03.2013.

Completarea de acțiune a fost însoțită de două fișe analitice, intitulate „Situația debitului restant cu modul de calcul al penalităților”, una referitoare la facturile emise în baza Contractului nr. x/2005 și alta referitoare la facturile emise în baza Contractului nr. x/2010.

Așadar, suma de 1.364.490,15 lei, cuprinsă în cererea introductivă includea și penalitățile de întârziere calculate pentru perioada februarie 2010 – decembrie 2010 (cu referire la Contractul nr. x/2005) și pentru perioada mai 2010 – decembrie 2010 (cu referire la Contractul nr. x/2010), în timp ce suma de 1.032.779,26 lei, cuprinsă în completarea la acțiune, reprezenta doar debitul principal (calculat în baza celor două contracte), reclamanta adăugând, în completarea la acțiune, și penalități de întârziere în sumă totală de 807.280 lei, calculate pentru perioada 27 februarie 2010 – 8 martie 2013 (cu referire la Contractul nr. x/2005) și pentru perioada 27 mai 2010 – 8 martie 2013 (cu referire la Contractul nr. x/2010), separând, practic, accesoriile de debitul principal, pentru întreaga perioadă solicitată și calculându-le până la data depunerii completării de acțiune (care poartă nr. de înregistrare x/8 martie 2013, în evidențele lichidatorului judiciar C. SPRL) – rămânând neconcretizate doar penalitățile pe care le-a solicitat „în continuare”, adică de la data de 9 martie 2013 și până la data plății integrale a sumelor datorate de pârât – potrivit opiniei reclamantei –, fără, însă, ca suma reprezentând penalitățile de întârziere să poată depăși debitul principal.

3.Ca urmare a dispozițiilor date prin Încheierea din 19 iunie 2013 pronunţată de Tribunalului Specializat Mureș, în sensul obligării reclamantei de a depune la dosar dovada comunicării către pârât a facturilor fiscale nr. x/12 aprilie 2010, nr. x/12 aprilie 2010, nr. x/10 decembrie 2010 (emise în baza Contractului nr. x/2005) și a facturilor fiscale reprezentând penalități de întârziere, evidențiate la pozițiile nr. 5, 6, 7, 9-17, 20, 23, 25, 26 din fișa analitică depusă de reclamantă, la fila 13, vol. I (emise în baza Contractului nr. x/2005), Societatea A. SA, prin lichidatorul judiciar C. SPRL, a formulat precizări, depuse la data de 27 august 2013 (purtând nr. x/19 august 2013, în evidențele lichidatorului judiciar), făcând trimitere expresă la fișele analitice de la filele 13 și 14 din dosar, anexate completării de acțiune, prin care reclamanta a solicitat și actualizat valoarea penalităților aferente facturilor de energie termică neachitate.

Însă, în aceste precizări, reclamanta Societatea A. SA, reprezentată de lichidatorul judiciar C. SPRL, a menționat expres că facturile de la pozițiile 9-17 din fișa de la fila 13 dosar reprezintă facturi de energie termică și penalități care au fost comunicate cu pârâta și au și fost achitate, plata acestor facturi s-a realizat prin aplicarea OUG 10/2010, atașându-se un tabel, în acest sens.

De asemenea, reclamanta, prin lichidatorul judiciar, a menționat expres că la pozițiile 6, 7, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 20, 23, 25, 26 cu numerele de facturi aferente, nu solicită nici debit principal, nici penalități. Contravaloarea acestor facturi a fost achitată, aspect ce rezultă din imputația realizată și atașată precizărilor.

Curtea de apel a constatat, în consecință, că prin înscrisul depus la data de 27 august 2013, cu anexe, reclamanta nu a mai solicitat plata debitului principal și a penalităților de întârziere cu privire la facturile fiscale înscrise la pozițiile 6, 7, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 20, 23, 25, 26 din fișa analitică depusă la fila 13, din dosarul Tribunalului Specializat Mureș, cu referire la Contractul nr. x/2005 – confirmând că au fost plătite atât debitul principal, cât și penalitățile de întârziere –, iar față de această manifestare de voință a reclamantei, pârâtul nu s-a opus, ci dimpotrivă, prin adresa nr. x/10 august 2013, depusă la dosar la data de 10 septembrie 2013, făcând referire la precizările care i-au fost comunicate de reclamantă la data de 4 septembrie 2013, și-a exprimat nemulțumirea față de faptul că pretențiile acesteia nu au fost reduse și mai mult, considerând că trebuiau micșorate cu suma de 7.226.165 lei.

Referitor la precizările reclamantei (adresa nr. x/19 august 2013), anterior redate, în Încheierea din 11 septembrie 2013 s-a consemnat, în mod detaliat, depunerea acestora la dosar, cu anexe, la data de 27 august 2013, de către reclamantă, prin lichidatorul judiciar, instanța punând în discuția părților oportunitatea indicării, punctual, pentru fiecare din facturile enumerate în tabelul anexat precizărilor, a poziției pârâtului, menționând dacă înțelege să conteste modul în care reclamanta a făcut imputația plăților, iar pârâtul, prin mandatarul avocat, a arătat că ar fi utilă o asemenea probă. Așadar, după depunerea precizărilor prin care reclamanta, reprezentată de lichidatorul judiciar, a exclus din pretențiile sale sumele reprezentând facturile de la pozițiile mai înainte enumerate, înscrisul a fost comunicat pârâtului și pus în discuția părților, însă, fără ca reprezentanții acestora, prezenți în fața instanței, să atenueze sau să anihileze manifestarea expresă de voință a reclamantei, prin lichidatorul judiciar, în sensul reducerii pretențiilor.

În aceste condiții, Curtea reține că pretențiile reclamantei, astfel cum au fost expres conturate, în aplicarea principiului disponibilității, nu vizează sumele înscrise în facturile nr. x/10 mai 2010, nr. x/10 mai 2010, nr. x/1 iunie 2010, nr. x/1 iunie 2010, nr. x/1 iunie 2010, nr. x/1 iunie 2010, nr. x/1 iunie 2011, nr. x/1 iunie 2012, nr. x/30 iulie 2010, nr. x/30 iulie 2010, nr. x/30 iulie 2010, nr. x/28 septembrie 2010, nr. x/10 noiembrie 2010, nr. x/10 decembrie 2010, nr. x/31 decembrie 2010.

4.Ulterior parcurgerii acestei proceduri, a fost depusă la dosar, după patru luni și jumătate, adică la 10 ianuarie 2014, o „cerere precizatoare”, semnată de societatea civilă de avocați care reprezintă reclamanta, făcându-se referire și la debitul principal, respectiv la penalitățile de întârziere cuprinse în factura fiscală nr. x/31 decembrie 2010, cu privire la care reclamanta, prin lichidatorul judiciar, confirmase efectuarea plății, și arătase, expres, că nu solicită nici debit principal, nici penalități de întârziere. De altfel, această poziție ulterioară, cu privire la care reclamanta nu a adus nicio justificare – cu atât mai mult cu cât lichidatorul judiciar nu a revenit asupra afirmațiilor incluse în înscrisul depus la 27 august 2013 (cu anexe) – a fost sesizată de pârâtul care, în notele de ședință depuse la data de 15 ianuarie 2014, după expunerea mai multor apărări, a menționat: „Din cele arătate supra rezultă că modul de calcul nu este realizat în conformitate cu susținerile reclamantei, între acestea existând discrepanțe vădite”.

Având în vedere argumentele evocate, instanţa de apel nu a procedat la analizarea facturii fiscale nr. x/31 decembrie 2010, poziția 26 din fișa analitică depusă la reclamantă la fila 13, vol. I, din dosarul Tribunalului Specializat Mureș, și nici la analizarea facturilor fiscale de la pozițiile 6, 7, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 20, 23, 25, din acea fișa analitică – facturi fiscale emise în baza Contractului nr. x/2005.

Referitor la sumele înscrise în facturile fiscale enumerate la pozițiile 1, 2, 3, 4, 5, 8, 18, 19, 21, 22, 24 din fișa analitică depusă la fila 13, vol. I, din dosarul Tribunalului Specializat Mureș, emise în baza Contractului nr. x/12 decembrie 2005, instanţa de apel a analizat, în primul rând, apărarea pârâtului-apelant vizând necomunicarea, de către reclamantă, a facturilor fiscale nr. x/12 aprilie 2010, nr. x/12 aprilie 2010, nr. x/10 decembrie 2010, nr. x/10 decembrie 2010, faptul că aceste facturi nu i-au fost comunicate pârâtului, nefiind, deci, înregistrate în evidențele contabile ale acestuia, invocându-se de către D. TG.-MUREȘ prin întâmpinarea depusă la 5 aprilie 2013.

Curtea de apel a constatat că primele două facturi fiscale din enumerarea de mai sus i-au fost comunicate pârâtului la data de 12 aprilie 2010, astfel cum rezultă din înscrisul „Borderou cu facturile de energie termică emise pt. luna martie 2010 predate clienților prin agenți încasatori (B.I.C.)”, purtând ștampila D. Tg.-Mureș și semnătura persoanei care le-a primit, necontestată de pârât prin procedura verificării înscrisurilor. Borderoul, însoțit de explicații, a fost depus la dosar de reclamantă, prin lichidatorul judiciar, iar cu privire la factura fiscală de la poziția 24 din fișa analitică, deși reclamanta a susținut că i-a fost comunicată pârâtului, lichidatorul judiciar a arătat și faptul că, „odată cu intrarea în insolvență a subscrisei, nu a fost arhivată corespunzător, motiv pentru care nu vă putem pune la dispoziție”.

Prin urmare, dintre facturile fiscale de la pozițiile 1, 2, 3, 4, 5, 8, 18, 19, 21, 22, 24 din fișa analitică depusă la fila 13, vol. I, din dosarul Tribunalului Specializat Mureș, emise în baza Contractului nr. x/12 decembrie 2005, nu s-a făcut dovada comunicării către pârât doar a uneia, cea evidențiată la poziția 24 din fișa analitică (factura fiscală nr. x/10 decembrie 2010), curtea de apel constatând, deci, în privința acestei facturi, neîndeplinirea, de către furnizor (reclamanta-intimată) a obligației stipulate expres în art. 15 din Contractul nr. x/12 decembrie 2005, privind transmiterea facturilor, de către furnizor, la adresa utilizatorului, așa încât nu s-a făcut dovada că a început să curgă termenul pentru plată, în condițiile prevăzute în art. 17 din Contract – care includ, implicit, obligația furnizorului de comunicare, către utilizator, a facturilor.

Instanţa de apel a reţinut că în privința facturilor enumerate în fișa analitică de la fila 14, vol. I, emise în baza Contractului nr. x/1 martie 2010, pârâtul nu a invocat necomunicarea acestora. Referitor la debitul principal înscris aceste facturi (nr. x/10 mai 2010, nr. x/1 iunie 2010, nr. x/30 iunie 2010, nr. x/30 iulie 2010, nr. x/28 septembrie 2010), în sumă totală de 11.951 lei, astfel cum rezultă din facturi și din anexele la fiecare factură, curtea de apel a constatat că acest debit a fost achitat de pârâtul-apelant D. TG.-MUREȘ, în calitate de „utilizator”, datele plății fiind precizate punctual pentru fiecare sumă în tabelul reprezentând „Calculul debitului principal pentru Contractul nr. x din 1.03.2010” ,anexă la Raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, în etapa apelului, achitarea debitului principal în sumă de 11.951 lei, înscris în facturile emise în baza Contractului nr. x/1 martie 2010 fiind confirmată expres și în cuprinsul raportului de expertiză, menționându-se că achitarea debitului s-a făcut, ca regulă, prin ordine de plată, chitanța fiind folosită doar prin excepție.

În art. 18 alin. 1 din Contractul nr. x/1 martie 2010 s-a stipulat obligația utilizatorului de a achita facturile reprezentând contravaloarea serviciului de care a beneficiat, „în termen de 15 zile” de la data emiterii facturilor (data emiterii și termenul de scadență trebuind înscrise pe factură), dar, așa cum a susținut apelantul, la pct. 1 din obiecțiunile la Raportul de expertiză contabilă, în art. 18 alin. 2 din Contractul nr. x/1 martie 2010, părțile au prevăzut un termen de grație, stabilind că neachitarea de către utilizator a facturii emise de furnizor în termen de 30 zile de la data scadenței atrage penalități de întârziere egale cu nivelul dobânzii datorate pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare stabilite conform reglementărilor în vigoare, penalitățile fiind datorate începând cu prima zi după data scadenței, valoarea totală a penalităților neputând depăși cuantumul debitului.

De altfel, această clauză a fost redactată cu observarea prevederilor art. 38 alin. 1 din Legea serviciului public de alimentare cu energie termică nr. 325/2006, normă specială aplicabilă raportului juridic dedus judecății - invocată de instanță în ședința publică din 23 februarie 2015 (întrucât art. 18 din Contractul nr. x/1 martie 2010 avea în vedere reglementările legale în vigoare), fiind inclusă în obiectivele expertizei, transmise expertului. Art. 38 alin. 1 din Legea nr. 325/2006 făcea trimitere la art. 42 alin. 10 din Legea nr. 51/2006 care stabilea că „Neachitarea facturii de către utilizator în termen de 30 de zile de la data scadenţei atrage penalităţi de întârziere stabilite conform reglementărilor legale în vigoare, după cum urmează: a) penalităţile se datorează începând cu prima zi după data scadenţei; b) penalităţile sunt egale cu nivelul dobânzii datorate pentru neplata la termen a obligaţiilor bugetare; c) valoarea totală a penalităţilor nu va depăşi valoarea facturii şi se constituie în venit al operatorului”.

Curtea de apel a reţinut, așadar, că, atât potrivit clauzelor contractuale, cât și dispozițiilor legale, penalitățile de întârziere începeau să curgă din ziua următoare scadenței, în situația în care utilizatorul nu achita suma înscrisă în factură, reprezentând contravaloarea energiei termice, în termenul de 30 de zile de la data scadenței. Pe de altă parte, din Raportul de expertiză contabilă, fundamentat pe fișa de cont pentru clientul „D. TG.-MUREȘ – Casa de cultură E.”, rezultă, în mod clar, că A. SA a calculat, în temeiul Contractului nr. x/1 martie 2010, penalități de întârziere pentru suma de 8,852,50 lei, creanță „preluată” din anteriorul contract (nr. x/2005). Însă această modalitate de calcul nu este îngăduită de clauzele Contractului nr. x/1 martie 2010, de vreme ce nu s-a stipulat expres, de către părți, posibilitatea „preluării” unor creanțe izvorâte în temeiul unui alt raport juridic (născut prin Contractul nr. x/12 decembrie 2005), în scopul perceperii penalităților de întârziere pe fundamentul unui nou contract. Respectivele penalități de întârziere puteau fi calculate (în cazul nerespectării termenului de plată a energiei termice, de către utilizator) numai în temeiul Contractului nr. x/12 decembrie 2005 și cuprinse în facturile emise în baza acestuia.

În privința imputației plății, în art. 21 din Contractul nr. x/1 martie 2010 s-a invocat art. 1113 alin. 2 C. civ. și regula ordinii cronologice a facturilor – în sensul că utilizatorul nu poate, fără consimțământul furnizorului, să impute plata asupra vreunei facturi fără respectarea ordinii cronologice –, cu mențiunea că, în situația în care utilizatorul a rămas în urmă, având de achitat și penalități, plățile efectuate de acesta se impută prima dată asupra penalităților, făcându-se trimitere la art. 1111 C. civ.

Referitor la facturile emise în baza Contractului nr. x/1 martie 2010, instanţa de apel a constatat că, astfel cum rezultă din Raportul de expertiză contabilă și din tabelul reprezentând „Calculul debitului principal pentru Contractul nr. x din 1.03.2010”, acestea au fost achitate în termenul stabilit de părți (prin coroborarea alin. 1 și alin. 2 ale art. 18), doar suma de 15 lei, din debitul principal în sumă de 7.719,40 lei, din factura fiscală nr. x/10 mai 2010, fiind achitată cu întârziere, iar pentru această sumă în cuantum mic nu au fost înscrise penalități de întârziere în facturi (penalitățile calculate de reclamanta-intimată vizând, așa cum Curtea a menționat deja, debit principal născut în temeiul altui contract). Prin prisma faptului că debitul principal facturat în temeiul Contractului nr. x/1 martie 2010 a fost achitat în termenul de scadență, imputația plății trebuia făcută cu precădere asupra debitului principal, curtea de apel constatând, așadar, că utilizatorul D. TG.-MUREȘ datorează penalități de întârziere în sumă de 6,20 lei, calculate până la data de 22 iunie 2015, conform Raportului de expertiză. Penalitățile de întârziere sunt datorate pe temeiul art. 38 alin. 1 din Legea nr. 325/2006, al art. 42 alin. 10 din Legea nr. 51/2006 și al art. 1073 C. civ.

Faptul că utilizatorul (apelantul) nu a refuzat plata totală sau parțială a facturilor, posibilitate dată prin art. 21 alin. 5 din Contractul nr. x/1 martie 2010 (cap.VII–”Răspunderea contractuală”), nu confirmă susținerea furnizorului (intimatul) referitoare la faptul că, întrucât utilizatorul nu a uzat de acest drept, nu mai poate formula nemulțumiri. O asemenea susținere redă trunchiat conținutul clauzei din art. 21 alin. 5, în condițiile în care utilizatorul și-a îndeplinit principala obligație contractuală, plătind contravaloarea energiei termice facturate de furnizor – iar textul dă posibilitatea formulării unor „reclamanții” ulterioare plății (pentru care se aplică procedura concilierii) – și, pe de altă parte, o astfel de susținere nu poate anihila abilitarea legală a instanței de a analiza fondul cauzei cu care a fost învestită.

Cu referire la facturile fiscale de la pozițiile 1, 2, 3, 4, 5, 8, 18, 19, 21, 22 din fișa analitică de la fila 13, vol. I (dos. Tribunalului Specializat Mureș), emise în baza Contractului nr. x/12 decembrie 2005, curtea de apel a constatat că, astfel cum reiese din detaliile redate în Anexa nr. x/151 la Raportul de expertiză contabilă, s-a făcut dovada, bazată pe înscrisuri, că D. TG.-MUREȘ a plătit suma totală de 1.883.865,88 lei, pentru facturile emise în baza Contractului nr. x/12 decembrie 2005, achitată prin ordine de plată și prin compensare, în temeiul O.U.G. nr. 51/2010 privind reglementarea unor măsuri pentru reducerea unor arierate din economie, precum și alte măsuri financiare – suma achitată prin compensare, la data de 5 octombrie 2010, fiind de 782.522,13 lei.

S-a arătat că în raportul de expertiză s-a avut în vedere, în mod justificat, stingerea debitului principal prin compensare, dată fiind recunoașterea, în acest sens, din partea reclamantei A. SA, prin lichidatorul judiciar B. SPRL (antecesorul în drepturi al practicianului în insolvență C. SPRL), care deține actele contabile ale creditoarei A. SA (căreia i s-a ridicat dreptul de administrare, odată cu pronunțarea sentinței de intrare în faliment). În anexa la precizările depuse la dosarul primei instanțe, în data de 27 august 2013, lichidatorul judiciar a enumerat, cu referire la facturile fiscale emise în baza Contractului nr. x/12 decembrie 2005, cele care au fost compensate, menționând expres „OUG NR. 51/2010 Compensare”, fără a contesta această operațiune juridică, ci referindu-se la pretențiile A. SA prin luarea în considerare și a acestei compensări. Reclamanta, prin lichidatorul judiciar, a conchis în sensul necontestării faptului că în perioada februarie 2010 – decembrie 2010 pârâtul a făcut plăți „în cuantumul indicat prin instrumentele de plată atașate întâmpinării”, însă a arătat că acestea nu au fost imputate în contabilitatea reclamantei doar asupra facturilor de energie termică, așa cum ar fi dorit pârâtul, în condițiile în care acesta figura cu sold restant mai vechi, reprezentând atât debit principal, cât și penalități de întârziere.

Așadar, din totalul debitului principal rămas de achitat pentru contravaloarea energiei termice înscrise în facturile fiscale emise în baza Contractului nr. x/12 decembrie 2005, adică din totalul sumei de 281.864 lei, detaliată, în mod clar, în Anexa nr. x/151 la Raportul de expertiză contabilă (cu arătarea, pentru fiecare poziție, a ordinului de plată, a datei de încasare a sumei, a cuantumului sumei încasate, a datei și valorii facturii, a sumei rămase restante, a datei scadenței, a numărului zilelor de întârziere, s-a scăzut debitul principal în sumă de 163.820,28 lei, aferent facturii fiscale nr. x/10 decembrie 2010, cu privire la care reclamanta nu a făcut dovada comunicării, către pârât.

Prin urmare, debitul principal pe care pârâtul-apelant trebuie să îl achite reclamantei-intimate pentru furnizarea energiei termice a cărei contravaloare a fost înscrisă în facturile fiscale emise în baza Contractului nr. x/12 decembrie 2005 este în sumă totală de 118.043,72 lei – Curtea având în vedere obligația contractuală asumată de apelant, prin raportare la art. 969 C. civ.

În art. 21 alin. 1 din Contractul nr. x/12 decembrie 2005 s-a stipulat că neachitarea facturii în termen de 15 zile lucrătoare atrage penalități de întârziere egale cu cele datorate pentru neplata obligațiilor față de bugetul de stat, penalitățile fiind datorate începând cu prima zi după data scadenței, valoarea totală a penalităților neputând depăși cuantumul debitului.

Curtea de apel a constatat, însă, că prin art. 25 alin. 1 din Legea serviciilor de gospodărire comunală nr. 326/2001, text aplicabil raportului juridic dedus judecății, invocat de instanță în ședința publică din 23 februarie 2015 (întrucât art. 21 din Contractul nr. x/12 decembrie 2005 avea în vedere reglementările legale în vigoare), fiind inclus în obiectivele expertizei, transmise expertului– s-a stabilit obligația persoanele juridice consumatoare de energie electrică şi termică, gaze naturale şi combustibili să achite contravaloarea facturilor reprezentând serviciile prestate, respectiv utilităţile furnizate, în termen de 30 de zile de la data emiterii facturii. În art. 25 alin. 2 din Legea nr. 326/2001 s-a prevăzut sancțiunea nerespectării acestei obligații: întârzierea în achitarea sumelor datorate, după expirarea termenului prevăzut la alin. 1, atrage majorări de întârziere egale cu cele utilizate pentru neplata obligaţiilor faţă de bugetul de stat; valoarea penalităţilor nu va depăşi cuantumul debitului şi se constituie venit al prestatorului.

În privința imputației plății, art. 19 alin. 3 din Contractul nr. x/12 decembrie 2005 se referă la ordinea cronologică a facturilor, în cazul în care pe documentul de plată nu se menționează obiectul plății, dar, chiar în situația referirii la factura fiscală achitată, instanţa de apel a constatat că acelea emise în temeiul Contractului nr. x/12 decembrie 2005 conțin și penalități de întârziere, așa încât este incident textul art. 1111 C. civ., modalitate de imputare a cărei utilizare în raporturile juridice succesive ale părților a fost confirmată, ulterior, prin înscrierea expresă în Contractul nr. x/1 martie 2010 , imputația făcându-se cu precădere asupra penalităților de întârziere. Prin urmare, din totalul penalităților de întârziere calculate în această modalitate, în sumă de 174.476,40 lei, astfel cum rezultă din Anexa x/151 la Raportul de expertiză contabilă, s-a scăzut suma de 99.422,52 lei, reprezentând penalități de întârziere aferente facturii fiscale nr. x/10 decembrie 2010 (poziția 24 din fișa analitică depusă la fila 13, vol. I, dosarul Tribunalului Specializat Mureș, factură necomunicată pârâtului-apelant), urmând ca D. TG.-MUREȘ să achite, cu acest titlu, suma totală de 75.053,88 lei, penalitățile de întârziere fiind datorate în temeiul art. 21 alin. 1 din Contractul nr. x/12 decembrie 2005, pe temeiul art. 25 alin. 2 din Legea nr. 326/2001 și al art. 1073 C. civ.

Prin raportare la datele de scadență ale facturilor analizate, cuprinse în fișele analitice depuse la filele 13, 14, vol. I, dos. Tribunalului Specializat Mureș, în acord cu modalitatea de stabilire a scadenței prevăzută în art. 21 alin. 1 din Contractul nr. x/12 decembrie 2005 și în art. 18 alin. 1, 2 din Contractul nr. x/1 martie 2010, în art. 38 alin. 1 din Legea nr. 325/2006, art. 42 alin. 10 din Legea nr. 51/2006, art. 25 alin. 2 din Legea nr. 326/2001, cea mai veche dintre facturile care formează obiectul prezentului dosar fiind emisă la data de 10 februarie 2010, scadența fiind, însă, ulterioară, la 30 de zile de la data emiterii, precum și prin raportare la data înregistrării cererii de chemare în judecată (25 februarie 2010), curtea de apel a constatat că dreptul material la acțiune al reclamantei nu este prescris.

Concluzia este confirmată prin art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 (aplicabil prin efectul art. 6 alin. 4 din noul C. civ., art. 201, art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., norme potrivit cărora prescripțiile începute la data intrării în vigoare a Noului C. civ., inclusiv cele începute și neîmplinite, rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit – excepție făcând doar instituția suspendării cursului prescripției și numai în condițiile strict prevăzute de art. 203 din Legea nr. 71/2011, text care face trimitere la cazurile reglementate de art. 2352 pct. 6, 7 C.civ.), prescripţia începând să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, în speță, pentru suma cuprinsă în fiecare factură fiscală ce formează obiectul dosarului curgând un termen distinct de prescripție, de la data scadenței acesteia.

În condițiile în care proba cu expertiza contabilă a fost administrată în etapa procesuală a apelului – cale de atac având efect devolutiv – pârâtul-apelant D. TG.-MUREȘ nu poate invoca, în mod întemeiat, o vătămare procesuală, cu atât mai mult cu cât, contrar susținerilor sale, proba nu a fost solicitată prin întâmpinarea depusă în primă instanță, iar la primul termen de judecată, administrarea probei cu expertiza a fost cerută de reclamanta A. SA, prin lichidatorul judiciar, potrivit Încheierii din 12 iunie 2013 a Tribunalului Specializat Mureş, parte care, de altfel, o solicitase expres prin răspunsul la întâmpinare depus anterior primului termen de judecată.

Referitor la incidența, în cauză, a Deciziei nr. 470/6 aprilie 2011 emise de Camera de Conturi Mureș – împotriva căreia a fost formulată acțiune în anulare, la instanța de contencios administrativ, respinsă prin Sentința nr. 297/4 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. x/43/2011*, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 7758/R/20 noiembrie 2013 a Curții de Apel Tg.-Mureș –, instanţa de apel a constatat că, astfel cum a reținut instanța de recurs, în dosarul nr. x/43/2011*, prin Decizia nr. 470/2011 s-a dispus luarea măsurilor legale pentru diminuarea creanțelor Societății A. SA, deținute față de D. TG.-MUREȘ, cu suma de 7.226.165 lei, din care 6.000.000 lei reprezintă compensarea prețului la energia termică livrată populației pentru care nu s-au întocmit deconturi, iar suma de 1.226.165 lei reprezintă penalități calculate fără a avea la bază prevederi legale, fiind vorba despre sume acordate în vederea îndeplinirii de către unitățile administrativ-teritoriale a obligației de acoperire a costurilor generate de obligația de prestare a serviciului public de furnizare a energiei termice – curtea de apel făcând trimitere la prevederile O.U.G. nr. 110/2009 și ale H.G. nr. 1218/2009 și la compensarea creșterilor neprevizionate ale prețurilor la combustibil care se poate asigura și prin sume transferate de la bugetul de stat. După o argumentație clară, instanța de recurs a conchis că întrucât suma (6.000.000 lei) a fost alocată pentru compensarea costurilor pe care D. TG.-MUREȘ trebuia să le acopere, acesta avea obligația de a opera suma în deconturi, reducând, în consecință, valoarea creanțelor – instanța făcând referire la contractul de delegare de gestiune încheiat de părți, care putea constitui temei pentru stabilirea penalităților de întârziere numai în privința subvențiilor și, având în vedere că recurenta A. SA nu a indicat o altă sursă legală sau convențională a perceperii penalităților aferente compensațiilor, instanţa de apel a reținut ca fiind corectă constatarea auditorilor externi referitoare la supradimensionarea creanțelor deținute față de D. TG.-MUREȘ cu suma de 1.226.165 lei.

Astfel cum rezultă, în mod evident, în dosarul nr. x/43/2011*, instanța a analizat efectele unui alt raport juridic încheiat de părți, pe alte baze legale și cu referire la suma reprezentând compensarea creșterilor neprevizionate ale prețurilor la combustibil. În plus, părțile nu au prezentat, ca temei pentru calculul penalităților de întârziere, decât un contract de delegare de gestiune, așa încât instanța de contencios administrativ nu a analizat efectele raporturilor juridice născute în temeiul celor două contracte care formează obiectul prezentului dosar.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar C. S.P.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art.488 pct.5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea intimatului – pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la contractul nr.x /12.12.2005, recurenta arată următoarele:

Cu privire la pct.8 al art.488 C. proc. civ., recurenta – reclamantă consideră că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor în materia plăţii (imputaţia plăţilor şi limitele efectului extinctiv) cu neobservarea naturii unui contract cu executare succesivă.

Arată, în esenţă, că instanţa de apel a pornit de la o interpretare greşită a normelor de drept material în materia stingerii obligaţiilor (art.1111 şi art.1113 C. civ. de la 1864), nerespectând principiul de imputaţie a plăţilor în ordinea vechimii, nesocotind limitele efectului extinctiv al unei plăţi, valorizând o plată de două ori şi cu neobservarea caracteristicilor unui contract cu executare succesivă, lipsind de continuitate un raport contractual unic.

De asemenea, recurenta susţine că instanţa de apel, admiţând un mod diferit de imputaţie, a interpretat şi aplicat greşit prevederile art.1112 C. civ. de la 1864 în raport de care debitorul este ţinut la imputaţia făcută de creditor şi nu o poate contesta.

O altă critică se referă la faptul că, în forma reţinută în decizia recurată, compensaţia porneşte de la interpretarea greşită a prevederilor art.1144 C. civ. de la 1864 în materia compensării, articolul menţionat neputând fi interpretat în sensul că ar putea opera o compensare cu creanţe neexigibile, aceasta cu atât mai mult cu cât debitorul avea şi alte creanţe scadente. Notele unilaterale interne contabile emanate de la debitor(care, de altfel nu pot fi folosite în contra recurentei) nu figurează printre mijloacele de stingere a obligaţiilor, cu atât mai mult cu cât nu concordă cu documentul emanat pentru compensare de debitor (Adresa nr.x(a)/22.X.2010).

Mai arată că, din interpretarea coroborată a prevederilor art.969, 1073 coroborat cu art.1522 C. civ. de la 1864, obligaţia de plată a debitului principal există în baza contractului (izvor al obligaţiei), debitorul fiind încunoştiinţat asupra cuantumului debitului prin Adresa transmisă (la care a fost ataşată factura) şi ca urmare a demarării litigiului, astfel că soluţia instanţei de apel încalcă prevederile menţionate.

Recurenta consideră că, în cadrul deciziei recurate, pentru analiza întinderii penalităţilor de întârziere, instanţa de apel lipseşte de eficienţă prevederile înscrise la art.21 alin.1 din Contract, apreciind că în speţă sunt incidente prevederile art.25 alin.1 din Legea nr.326/2001, făcând o greşită aplicare în timp a legii civile în cazul contractelor cu executare succesivă, stabilind că prestaţiile în discuţie ar fi guvernate de o lege abrogată la momentul executării lor. Astfel, raportat la evoluţia legislativă în materie (art.38 alin.1 lit.a din Legea nr.325/2006) termenul de scadenţă se raportează la data emiterii facturii, iar nu data comunicării.

Susţine că instanţa de apel a pornit de la o interpretare eronată a prevederilor art.1111 C. civ. din 1864, dând eficienţă concluziilor din raportul de expertiză prin care s-a ajuns la dublarea incorectă a stingerii debitelor pe seama unei singure plăţi şi nesocotind astfel efectul liberatoriu al unei plăţi şi a regulilor de imputaţie a plăţii.

Referitor la contractul nr.x/01.03.2010, recurenta arată că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit prevederile art.1111-1113 C. civ. de la 1864 şi limitele efectului extinctiv al unei plăţi. Consideră că încheierea unui nou contract cu acelaşi obiectiv (furnizarea de energie în legătură cu acelaşi obiectiv, dar pentru perioade de timp care se succed), nu are ca efect stingerea vechii datorii rezultate in contractul anterior, pentru că nu s-ar menţiona nimic în legătură cu „preluarea” datoriei în noul contract şi nici nu împiedică calcularea de penalităţi pentru vechea datorie în baza vechiului contract; încheierea unui nou contract nu reprezintă o cauză de stingere a obligaţiei preexistente.

Cu privire la pct.6 al art.488 C. proc. civ., recurenta – reclamantă susţine că instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere a pretenţiilor reprezentate de penalităţile înscrise pe facturile emise începând cu luna februarie 2010 acumulate pentru plata cu întârziere a unor debite principale născute anterior lunii februarie 2010, pentru care s-au scurs lunar penalităţi până la data plăţii pentru Contractul x/12.12.2005, de unde transpare şi o necercetare efectivă a acestora.

Prin criticile întemeiate pe dispoziţiile art.488 alin.1 pct.5 C. proc. civ., recurenta consideră că hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură care atrag nulitatea, hotărârea instanţei de apel fiind pronunţată cu nesocotirea prevederilor art.9, art.204, art.406 C. proc. civ., referitor la pretenţiile privind Contractul x/2005.

Susţine că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, modificând petitul acţiunii introductive, deşi în concret reclamanta nu a formulat în primă instanţă şi nici nu s-a luat act de vreo renunţare parţială la judecata cererii în condiţiile pe care le impun prevederile art.406 C. proc. civ.

Instanţa de apel a valorizat în mod greşit adresa prin care recurenta a explicitat modul de imputaţie a plăţii în varianta sa, drept manifestare „în sensul reducerii pretenţiilor”, constatând în faza de apel că pretenţiile reclamantei „în aplicarea principiului disponibilităţii” nu ar viza o serie de facturi deşi sunt emise în intervalul de timp vizat de petit, ajungând în final să valideze pentru justificarea câtimii pretenţiilor un alt mod de imputaţie decât cel pretins de recurentă, şi cu toate acestea să înlăture o serie de facturi, în special factura nr.x/31.12.2010, cu nesocotirea principiului disponibilităţii, regulilor privind modificarea unei cereri şi renunţarea la judecată.

Totodată, recurenta consideră că instanţa de apel nu a dat eficienţă principiilor rezultate din prevederile art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art.338 C. proc. civ. coroborat cu art.22 alin.1 din acelaşi cod.

Arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale menţionate în privinţa stabilirii corecte a situaţiei de fapt şi administrării probelor pertinente cauzei, ignorând cererile reclamantei, neanalizând o parte din pretenţiile acesteia şi neobservând cu ocazia realizării imputaţiei plăţilor a debitelor anterioare lunii februarie 2010, astfel că toate plăţile efectuate în anul 2010 şi ulterior au fost stinse doar pentru debitele solicitate în cauză, deşi vorbim de un contract cu executare succesivă care datează din anul 2005, iar pârâtul a înregistrat constant întârzieri cu consecinţa vicierii calculelor şi reaşezarea neconformă a plăţilor deduse de recurentă pe seama debitelor mai vechi. Or, susţine că aceste nelămuriri ale raportului de expertiză le-a sesizat atât cu prilejul obiecţiunilor, dar şi cu ocazia solicitării de efectuare a unei contraexpertize, respinsă de instanţa de apel.

Intimatul – pârât D. TÂRGU - MUREŞ a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal, respingerea ca inadmisibilă a cererii de recurs, iar în subsidiar ca nefondată, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.769 lei, conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosar.

Recurenta – reclamantă SC A. SA prin lichidator judiciar C. SPRL a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. 2 C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul întruneşte cerinţele de admisibilitate.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 16 noiembrie 2016, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. 4 C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 29 martie 2017, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR C. S.P.R.L. împotriva deciziei nr. 686/A din 2 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi de susţinerile din întâmpinare, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Prioritar, Înalta Curte reţine că excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimatul –pârât prin întâmpinare a fost analizată în cadrul raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, stabilindu-se prin încheierea de şedinţă din 29 martie 2017 că recursul este admisibil în principiu în raport de valoarea pretenţiilor şi acordându-se termen în şedinţă publică la 24 mai 2017.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct.5 C. proc. civ. priveşte ipoteza „când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii” şi a fost raportat la încălcarea art.9 alin.2 C. proc. civ. conform căruia „obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor”.

În conformitate cu principiul disponibilităţii, părţile pot determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. În aplicarea acestui principiu, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În speţă, în ceea ce priveşte obligaţiile născute în baza contractului nr. x/12.12.2005, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtului la suma de 1.364.490,15 lei - reprezentând contravaloarea facturilor de energie termică (...) şi penalităţi emise în perioada februarie 2010 - decembrie 2010; în acest sens, prin precizările depuse la dosar, reclamanta a individualizat obligaţiile de plată prin trimiterea expresă la facturile scadente şi care, potrivit acesteia, nu au fost achitate.

Aşadar, prin acţiunea civilă, raportat la principiul disponibilităţii materializat în cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, instanţa nu a fost învestită cu o cerere care să vizeze, cel puţin în parte, obligaţii anterioare lunii februarie 2010.

De aceea, este nefondată critica recurentei - reclamante potrivit căreia instanţa de apel trebuia să verifice şi să aibă în vedere inclusiv un sold anterior lunii februarie 2010, sold care ar fi fost stins din plăţile efectuate de intimatul - pârât în anul 2010. Existenţa unui debit ce ar rezulta din plăţile parţiale anterioare lunii februarie 2010 nu a fost dovedită de către reclamantă. Oricum, verificarea şi materializarea acestor susţineri ale recurentei nu puteau fi efectuate întrucât instanţa nu era învestită a analiza decât pretenţiile născute şi cuprinse în facturile emise începând cu luna februarie 2010 şi ulterior.

În mod corect instanţa de apel a constatat că reclamanta a redus cadrul procesual prin precizările de acţiune formulate, recunoscând stingerea unor debite prin mijlocirea compensării bazată pe dispoziţiile OUG nr.51/2010. Acest aspect rezultă cu evidenţă din renunţarea la pretenţiile ce făceau obiectul facturilor fiscale menţionate în fişele analitice depuse odată cu precizarea de acţiune iniţială, înregistrată la 11.03.2013. Or, din moment ce acţiunea a fost restrânsă tocmai în temeiul principiului disponibilităţii acţiunii civile, acestea nu mai făceau parte din obiectul judecăţii şi nu putea fi contrazisă ulterior, pe temeiul prevederilor art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. pe considerentul precizării câtimii pretenţiilor, deoarece câtimea nu mai putea fi reapreciată tocmai ca urmare a restrângerii obiectului acţiunii civile. Aşadar, precizările ulterioare nu au avut temei pe care să se fundamenteze.

Nu pot fi primite nici criticile privind pretinsa nerespectare a art. 6 CEDO şi a art. 338 C. proc. civ. coroborat cu art. 22 alin. (1) din acelaşi cod.

Pentru dreptul procesual, fundamentale sunt prevederile art. 22 din C. proc. civ., dispoziţii procedurale care nu pot fi cantonate doar la principiul adevărului şi la rolul judecătorului în cadrul probaţiunii judiciare, ele având implicaţii şi cu privire la legalitatea procedurii judiciare, la respectarea dreptului la apărare şi la disponibilitatea procesuală.

Astfel, potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept ce îi sunt aplicabile, regulă ce este de resortul principiului legalităţii. Rolul activ al judecătorului trebuie exercitat indiferent dacă partea este sau nu asistată de către un avocat.

Ultimul alineat al art. 22 din C. proc. civ. îl obligă pe judecător ca, în toate cazurile în care legea îi rezervă "puterea de apreciere" sau îi cere să ţină seama de toate "circumstanţele cauzei", să judece cu luarea în considerare a principiilor generale ale dreptului, a cerinţelor echităţii şi bunei-credinţe.

Faptul că instanţa a cenzurat obiectivele la expertiză ale ambelor părţi nu constituie o încălcare a dispoziţiilor evocate. Pe de altă parte, în condiţiile în care a găsit neîntemeiate susţinerile reclamantei privind necesitatea încuviinţării unei contraexpertize, instanţa de apel a procedat în consecinţă, respingând cererea de probaţiune pusă în discuţie.

Totodată, aceste aspecte depăşesc în realitate motivul de nelegalitate reţinut şi principiul procedural apreciat a fi încălcat, constituind o cenzurare a temeiniciei hotărârii curţii de apel sub aspectul interpretării probelor şi lămuririi situaţiei de fapt şi sunt incompatibile cu stadiul procedural al verificării existenţei motivelor de nulitate raportat la dispoziţiile art. 488 pct.5 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art.488 alin.1 pct.6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Înalta Curte apreciază şi această critică ca nefondată, întrucât contrar susţinerilor recurentei, motivele invocate de parte au făcut obiectul examinării de către instanţă, iar hotărârea a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art.476 alin.1 C. proc. civ. Motivarea deciziei recurate este clară, precisă şi necontradictorie. Instanţa de apel a arătat fiecare capăt de cerere şi apărările părţilor, probele administrate, precum şi normele juridice pe care le-a aplicat la situaţia de fapt stabilită.

De altfel, instanţa nu este ținută a răspunde punctual fiecăreia dintre susținerile părților, în contextul în care, din considerentele reținute se desprinde concluzia avută în vedere. Or, în speță, în considerentele deciziei atacate se regăsesc argumentele care au format convingerea instanței, care pe baza limitelor învestirii şi a înscrisurilor de la dosar a analizat doar penalităţile aferente debitelor principale înscrise pe facturile emise începând cu februarie 2010, iar nu şi penalităţile acumulate succesiv pentru plata cu întârziere a unor debite principale născute anterior lunii februarie 2010.

Nu poate fi reţinută nici incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care vizează situaţia când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Susţinerile recurentei privind greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art.1111 şi art.1113 C. civ. de la 1864 este nefondată, întrucât în mod corect curtea a apreciat că imputarea plăţilor efectuate în anul 2010 şi ulterior pe datoriile născute după luna februarie 2010 are ca temei dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Contractul nr. x/12.12.2005, respectiv art. 21 alin. (1) din Contractul nr. x/01.03.2010, potrivit cărora „în cazul în care pe documentul de plată nu se menţionează obiectul plăţii, se consideră achitate facturile în ordine cronologică”, fapt ce rezultă din interpretarea per a contrario a acestora.

Aşadar, instanţa de apel a apreciat cu justeţe că stingerea datoriilor în ordinea cronologică nu se va aplica atunci când în documentul de plată se menţionează obiectul plăţii, dar chiar şi în situaţia referirii la factura fiscală achitată, dacă facturile emise conţin şi penalităţi de întârziere, este incident art.1111 C. civ., imputaţia făcându-se cu precădere asupra penalităţilor.

Pe cale de consecinţă, critica privind greşita reţinere a imputaţiei plăţii nu poate fi primită.

În acest context nu pot fi reţinute nici criticile privind nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1112 C. civ. de la 1864, întrucât aceasta a apreciat corect că textul de lege nu este aplicabil ca urmare a incidenţei normelor speciale convenţionale din cele două contracte mai sus menţionate. Cu alte cuvinte, recurenta - reclamantă nu a ţinut cont de incidenţa prevederilor art. 1110 C. civ. şi nici de dispoziţiile contractuale, în ciuda faptului că intimatul - pârât a declarat care datorie înţelege a o stinge (care factură), aceasta imputând plata asupra penalităţilor din facturile mult anterioare, respectiv prin imputarea asupra penalităţilor facturate.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentei, în mod judicios instanţa de apel a apreciat faptul că suma de 8.852,5 lei nu putea fi inclusă în pretenţiile aferente Contractului nr.x/2010 de vreme ce această sumă era aferentă unui alt raport juridic, respectiv cel izvorât din Contractul nr. x/2005, iar părţile nu au stipulat în cadrul clauzelor Contractului nr. x/2010 preluarea unei datorii născute în temeiul altui raport juridic, sens în care nu puteau fi percepute nici penalităţi aferente respective datorii. De aceea, în lipsa unor datorii "preluate", nu se poate pune nici problema unei greşite aplicări a dispoziţiilor art. 1111 C. Civ. şi art. 1113 C. Civ. de la 1864 cu privire la respectiva datorie.

Nefondate sunt susţinerile recurentei şi în ceea ce priveşte încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1144 C. Civ. de la 1864 prin prisma luării în considerare a compensării, fără a se îndeplini condiţia exigibilităţii ambelor datorii reciproce (făcându-se trimitere la debitul aferent facturii fiscale nr. x/10.11.2010). Ori, instanţa de apel nu a stabilit data la care a avut loc compensarea (anterior datei de 10.11.2010), ci a luat în considerare exclusiv stingerea debitului prin compensare în temeiul OUG nr. 51/2010.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel, cu ocazia înlăturării pretenţiilor aferente facturii fiscale nr. x/10.12.2010, nu numai că nu a încălcat dispoziţiile art. 969 C. Civ., ci, din contră, a dat efectivitate acestora, în temeiul principiului forţei obligatorii a contractului. Astfel, instanţa a motivat înlăturarea acestor pretenţii ca urmare a nerespectării dispoziţiilor convenţionale cuprinse în art. 15 din Contractul nr. x/12.12.2005, obligaţia de plată născându-se doar cu condiţia comunicării facturii fiscale.

Aşadar, luând în considerare inclusiv dispoziţiile art. 17 din contract, în mod legal instanţa de apel a considerat că, urmare a necomunicării facturii în temeiul prevederilor art. 15 din contract, nu s-a făcut dovada curgerii termenului de plată în virtutea dispoziţiilor convenţionale conţinute în art. 17.

Nu poate fi pusă în discuţie o încălcare a dispoziţiilor art. 1073 C. civ. de la 1864 întrucât dreptul de a obţine îndeplinirea exactă a obligaţiei depinde în speţă de respectarea sau nerespectarea de către reclamanta-recurentă a dispoziţiilor art. 15 din contract. Aşadar, de vreme ce prevederile convenţionale nu au fost respectate, creditorul nu poate pretinde îndeplinirea obligaţiei. Aceasta deoarece pentru pretinderea obligaţiei debitorului pârât era necesară îndeplinirea de către recurenta creditoare, în prealabil, a unei alte obligaţii contractuale, lucru ce nu a fost realizat. Totodată, dispoziţiile art. 1522 C. Civ. de la 1864 conform cărora „stipulaţia anume rostită că s-a contractat o obligaţie pe seama societăţii îndatoreşte numai pe asociatul contractant şi nu pe ceilalţi, afară numai când aceştia l-ar fi împuternicit la aceasta sau când ar fi rezultat un profit pentru societate” nu se aplică situaţiei criticate, deoarece se referă la alt raport juridic.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte arată că Legea nr. 326/2001, legea serviciilor publice de gospodărie comunală (actul normativ care era în vigoare când s-a născut raportul juridic având ca izvor Contractul nr. x/12.12.2005), guvernează raportul juridic până la încetarea acestuia, adoptarea unui nou act normativ, ce conţine o reglementare diferită, neavând niciun efect juridic asupra executării prestaţiilor în curs. Aşa cum instanţa de apel în mod corect a apreciat, dispoziţiile convenţionale ale Contractului nr. x/12.12.2005 se completau, inclusiv în anul 2010, cu prevederile legii sub care s-a născut raportul juridic, respectiv Legea nr. 326/2001 (în vigoare de la 03 august 2001 până la 20 martie 2007, fiind abrogată și înlocuită prin Legea nr.51/2006).

De aceea, având în vedere principiul ultraactivităţii legii civile, este nefondată critica recurentei potrivit căreia instanţa a aplicat raportului juridic un act normativ abrogat, fiind lipsită de orice temei juridic interpretarea proprie a recurentei potrivit căreia, aplicarea legii noi se va face de îndată, asupra prestaţiilor în executare, în cazul contractelor cu executare succesivă în timp, spre deosebire de contractele cu executare uno ictu, care nu ar beneficia de acelaşi tratament juridic.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat în mod corect că la data încheierii Contractului nr. x/12.12.2005 prevederile legale aplicabile erau cele ale Legii nr.326/2001 sub aspectul cuantumului penalităţilor, termenul de scadenţă raportându-se la data emiterii facturii.

Totodată, nu pot fi reţinute nici susţinerile potrivit cărora instanţa de apel a extins în mod nepermis efectele imputaţiei şi asupra plăţilor făcute pentru a stinge debitele recunoscute, ajungându-se astfel la o dublă valorizare a plăţilor făcute de intimatul – pârât cu efectul diminuării nelegale a creanţei datorate, deoarece, în condiţiile neluării în calcul a unor facturi recunoscute ca fiind plătite (prin compensare), este evident că eventuale plăţi efectuate pe aceleaşi facturi dar printr-o altă modalitate (virament prin ordin de plată) nu mai pot fi imputate întrucât ar constitui două plăţi ale unei singure datorii.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art.496 alin.1 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Cu privire la cererea intimatului – pârât D. TÂRGU MUREŞ privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs, se constată că această cerere este nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. 1 C. proc. civ., „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”, iar potrivit dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”.

În temeiul acestor texte de lege, aplicabile şi în căile de atac, se constată că partea care a învestit instanţa cu o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată trebuie să facă dovada existenţei şi întinderii lor.

În condiţiile în care înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu fac dovada efectuării plăţii cheltuielilor de judecată solicitate în recurs, existând neconcordanţe între sumele solicitate şi ordinele de plată depuse, precum şi între sumele din extrasele de cont bancar care diferă de cele menţionate în facturile fiscale, Înalta Curte a respins cererea formulată de intimatul – pârât D. TÂRGU MUREŞ privind obligarea recurentei - reclamante S.C. A. S.A. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR C. S.P.R.L. la plata cheltuielilor de judecată.