Lease penalty clause enforcement: dual sanctioning and reparator roles eliminating the creditor's burden to prove specific damages

1. Clauza penală. Prevedere contractuală. Dublu rol.

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: clauza penală

- activare

- contract de închiriere

NCC, art. 1538

Clauza penală, în reglementarea art.1087 C.civ. (art.1538 din Noul C. civ.), reprezintă o prevedere contractuală prin care părţile stabilesc anticipat cuantumul despăgubirilor ce vor fi datorate de partea care nu îşi îndeplineşte sau îşi îndeplineşte defectuos obligaţiile asumate, creditorul nefiind ţinut să dovedească existenţa şi cuantumul prejudiciului în situaţia în care debitorul nu-şi execută obligaţiile contractuale.

Clauza penală are astfel un dublu rol: sancţionator şi reparator.

Secţia a II- a civilă, Decizia nr. 785 din 4 mai 2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 24 aprilie 2015 sub nr.x/3/2015, reclamanta A. SRL a chemat în judecata pe pârâta B. SRL, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 268.521 Euro, reprezentând contravaloarea clauzei penale, prevăzută de art.13.15 al Contractului de închiriere încheiat între A. şi B. SRL şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 1 octombrie 2016 pârâta a invocat excepția lipsei de interes, excepție unită cu fondul prin încheierea din aceeași dată.

Prin sentinţa civilă nr.5982 din 29 octombrie 2015 Tribunalul Bucureşti a respins excepția lipsei de interes. A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. şi pârâta B. S.R.L. şi a obligat pârâta să plătească reclamantei 268.521 Euro, reprezentând despăgubiri.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta SC B. SRL pentru motive de nelegalitate solicitând schimbarea sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă, prin decizia nr.1583/A din 10 octombrie 2016, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei SC B. SRL, reţinând, în esenţă, legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SRL solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă îşi subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art.488 alin.1 pct.8 C. proc. civ., cu referire la următoarele aspecte:

O primă critică vizează faptul că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material cuprinse în art.1079 C. civ. privind punerea în întârziere în cazul obligaţiilor de a face.

În susţinere, recurenta-pârâtă aduce următoarea argumentaţie:

Prin hotărârea atacată, instanţa de apel a reţinut că recurenta nu era de drept în întârziere cu privire la obligaţia de a proba depunerea documentaţiei necesare în vederea radierii din registrul comerţului a sediului social/punctului de lucru a sublocatarilor prevăzută de art.13.15 din Contractul de închiriere, dar creditoarea acestei obligaţii – intimata – ar fi pus-o în întârziere prin adresa din 14 mai 2014, însă astfel cum reţine chiar instanţa de apel, adresa din 14 mai 2014 nu a fost comunicată conform art.1079 C. civ. de la 1864.

Consideră recurenta că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art.1079 C. civ. de la 1864 când a reţinut faptul că, deşi adresa din 14 mai 2014 nu a fost comunicată prin executor judecătoresc, acest fapt nu ar lipsi de efecte demersul creditoarei deoarece rezultă că a primit adresa menţionată, a luat cunoştinţă de ea şi şi-ar fi însuşit termenul.

Cea de-a doua critică se referă la faptul că instanţa de apel, în mod greşit, nu a aplicat prevederile art.977, art.979, art.983 C. civ. în ceea ce priveşte interpretarea contractului, aferent calculului termenului de 30 de zile, recurenta aducând în susţinere următoarele argumente:

Prin hotărârea atacată, instanţa de apel a reţinut că cele 30 de zile prevăzute în art.13.15 din Contractul de închiriere se calculează pe zile libere, conform art.101 alin.1 şi 5 C. proc. civ.

Termenele din Contractul de închiriere nu sunt însă termene procedurale. Fiind vorba de termene de drept substanţial prevăzute în contract, acestea se calculează conform voinţei părţilor, astfel cum rezultă din regulile de interpretare a contractului, iar nu conform C. proc. civ., ci trebuia să aplice prevederile art.977, art.979 şi art.983 C. civ.

Astfel, se arată, în Contractul de închiriere, la art.10.3, părţile au menţionat expres că termenul se referă la zile calendaristice, în timp ce spre exemplu la art.10.1 şi art.12.1 din Contractul de închiriere, s-a menţionat că zilele sunt lucrătoare, însă, pentru termenul de 30 de zile prevăzut la art.13.15 din Contractul de închiriere, părţile nu au indicat în mod expres modul de calculare a acestuia. Cum termenul este stabilit în legătură cu o instituţie publică şi cum potrivit art.983 C. civ., in dubio pro reo, termenul de 30 de zile se interpretează ca fiind zile lucrătoare, iar nu calendaristice şi în nici un caz pe zile libere.

Cea de-a treia critică vizează faptul că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material cuprinse în art.1066 şi art.1082 C. civ. privind clauza penală, respectiv răspunderea civilă contractuală.

Consideră recurenta-pârâtă că inserarea unei clauze penale în contract, prin care părţile evaluează anticipat prejudiciul, nu scuteşte creditorul să facă dovada existenţei acestuia, rolul clauzei penale fiind unul pur evaluator şi neavând aptitudinea de a face dovada existenţei prejudiciului, ci doar a întinderii acestuia.

Prin urmare, se arată, condiţia existenţei unui prejudiciu patrimonial pentru acordarea de despăgubiri creditorului este esenţială pentru activarea răspunderii civile contractuale. Astfel, în lipsa unui prejudiciu cert şi previzibil, nu se poate dispune obligarea debitorului la plata de despăgubiri întrucât acest lucru ar însemna o îmbogăţire fără justă cauză a creditorului. În acest caz, sarcina probei existenţei prejudiciului incumbă creditorului, cu excepţia situaţiilor în care întinderea prejudiciilor este fixată de lege cum este cazul obligaţiilor care au drept obiect sume de bani, când legea fixează drept despăgubire dobânda legală.

Intimata-reclamantă A. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a constatat că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prima critică nu poate fi primită faţă de faptul că instanţa de apel, în analiza obligaţiei contractuale de punere în întârziere a recurentei-pârâte cu privire la obligaţia stipulată convenţional în art.13.15, a făcut o corectă aplicare atât a clauzelor contractuale cât şi a dispoziţiilor legale.

Astfel, s-a reţinut în mod corect, prin raportare la art.19 din Contractul de închiriere, că procedura de punere în întârziere a fost îndeplinită în maniera de comunicare convenită prin corespondenţă, finalitatea avută în vedere de părţi fiind atinsă în condiţiile în care recurenta-pârâtă debitoare nu a contestat faptul primirii adresei nr.x din 14 mai 2014, luând cunoştinţă astfel de intenţia creditoarei intimate de denunţare a contractului începând cu 31 august 2014 şi de necesitatea îndeplinirii obligaţiilor asumate conform art.17.3 din contract.

Aşadar, întrucât demersul intimatei creditoare se înscrie, prin efectele produse, în finalitatea pe care legiuitorul o are în vedere în art.1079 alin.2 C. civ., nu se poate reproşa instanţei de apel încălcarea acestui text de lege care reglementează cadrul formal al notificării prin intermediul executorului judecătoresc, din perspectiva probării situaţiei de fapt constând în îndeplinirea acestei proceduri.

Cea de-a doua critică este, de asemenea, nefondată întrucât instanţa de apel a dat o corectă dezlegare criticii vizând modalitatea de calcul a termenului de 30 de zile, interpretând şi aplicând dispoziţiile art.977, art.979 şi art.983 C. civ.

Aceasta întrucât părţile nu au stipulat în contractul de închiriere clauze prin care să prevadă în mod expres modul de calcul al termenului stabilit pe zile, împrejurare faţă de care instanţa de control judiciar s-a raportat la dreptul comun în materie respectiv la art.101 alin.1 şi 5 C. proc. civ., în forma în vigoare la momentul încheierii contractului, în condiţiile în care termenul de 30 de zile prevăzut în art.13.15 din contract era opozabil numai părţilor semnatare ale contractului, nu şi unei autorităţi publice, cum susţine recurenta-pârâtă, termenul fiind stabilit pentru ca recurenta-pârâtă să dovedească faptul depunerii la Oficiul Registrului Comerţului a documentaţiei necesare radierii sediilor sociale.

Nici cea din urmă critică nu poate fi primită întrucât clauza penală, în reglementarea art.1087 C. civ. (art.1538 din Noul C.civ.) reprezintă o prevedere contractuală prin care părţile stabilesc anticipat cuantumul despăgubirilor ce vor fi datorate de partea care nu îşi îndeplineşte sau îşi îndeplineşte defectuos obligaţiile asumate, creditorul nefiind ţinut să dovedească existenţa şi cuantumul prejudiciului în situaţia în care debitorul nu-şi execută obligaţiile contractuale.

Clauza penală are astfel un dublu rol: sancţionator şi reparator.

În speţă activarea clauzei penale, astfel cum în mod corect a constatat instanţa de apel, a avut ca finalitate în primul rând sancţionarea neexecutării de către recurenta-pârâtă a obligaţiei asumate conform art.13.15 din contractul de închiriere.

Nu poate fi primită aserţiunea recurentei-pârâte conform căreia clauza penală nu poate opera în lipsa unui prejudiciu, dat fiind faptul că neexecutarea obligaţiei de radiere a sediilor înscrise în art.13.15 din contract a împiedicat intimata-reclamantă să îşi valorifice spaţiul ce a format obiectul contractului de închiriere, situaţie în care nu se poate reproşa instanţei de apel încălcarea dispoziţiilor legale în materia clauzei penale şi a răspunderii contractuale.

În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în raport de art.496 şi art.497 C. proc. civ., a respins recursul, ca nefondat.