Suspension of tax assessment enforcement: failure to prove well-justified case and imminent damage despite insolvency stay of coercive measures

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 8 mai 2015, reclamanta SC A. SRL prin administrator special B. a solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, suspendarea deciziei de impunere din 23 octombrie 2014 privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite în baza raportului de inspecţie fiscală din 23 octombrie 2014, până la pronunţarea instanţei de fond cu privire la contestaţia sa administrativă formulată împotriva deciziei de impunere.

1.2. Soluţia primei instanţe

Pentru soluţionarea cererii de suspendare, reclamanta a făcut dovada achitării unei cauţiuni în cuantum de 13.

921,00 lei, conform dispoziţiilor instanţei.

Prin Sentinţa nr. 282 din 22 iunie 2015, Curtea de Apel Craiova a respins cererea de suspendare a deciziei de impunere din 23 octombrie 2014, ca neîntemeiată, şi a dispus restituirea cauţiunii în cuantum de 13.921,00 lei achitate de reclamantă.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta SC A. SRL a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, pe fond, admiterea cererii de suspendare până la pronunţarea instanţei de fond cu privire la contestaţia depusă la AJFP Olt împotriva deciziei de impunere.

În motivarea recursului s-a arătat că în ceea ce priveşte îndeplinirea sau nu a condiţiei cazului bine justificat, în mod greşit instanţa a considerat că nu exista o îndoiala serioasa cu privire la legalitatea actului contestat. Astfel instanţa de fond arată că nu poate fi reţinută critica recurentei cu privire la lipsa culpei în derularea operaţiunilor, cu aşa zis caracter fictiv. Instanţa a înlăturat această critică prin prisma faptului că ar fi existat o relaţie comercială strânsă între recurentă şi societăţile de la care a efectuat diverse achiziţii. Or, recurenta susţine că nu are nici obligaţia legală şi nici posibilitatea de a verifica activitatea furnizorilor, independent de existenţa unei relaţii comerciale cu celelalte societăţi, aspect care a fost înlăturat de instanţa de fond fără o motivare concretă.

Apreciază recurenta că pentru verificarea temeiniciei cererii de suspendare se analizează doar aparenţa de nelegalitate aşa cum arata instanţa de fond, ori prin actul administrativ, a cărui suspendare o solicită, nu se impută nimic concret din punct de vedere fiscal (încălcarea vreunei norme etc.) ci doar faptul ca furnizorii săi nu şi-au înregistrat în contabilitate operaţiunile respective. Neînregistrarea în evidenţele contabile ale furnizorilor a unor operaţiuni nu conduce automat la fictivitatea raporturilor dintre recurentă şi aceştia cu atât mai mult cu cat veniturile rezultate din operaţiunile respective sunt luate în calcul.

În legătură cu încălcarea dreptului la apărare, recurenta a susţinut că reţinerile instanţei de fond cu privire la acest aspect sunt nereale deoarece administratorului judiciar nu i s-a prezentat proiectul procesului-verbal şi nici posibilitatea de a formula un punct de vedere. Pe de altă parte în art. 9 alin. (1) C. proc. fisc. se face trimitere la contribuabil, fiind astfel, evident ca acest punct de vedere se întocmeşte de administratorul societar, cel care are un interes legitim cu privire la actul respectiv.

În ceea ce priveşte susţinerile sale că este îndeplinită condiţia producerii unei pagube iminente în măsura în care nu se suspendă decizia de impunere, arătă faptul ca cererea de suspendare este perfect justificată de iminenţa producerii unui grav prejudiciu recurentei, prin deposedarea de o sumă foarte mare de bani, pe care în realitate nu o datorează. În plus, o eventuală întoarcere a executării silite ar fi practic greu de realizat deoarece executarea deciziei contestate ar conduce la perturbarea serioasă a activităţii, prejudiciul fiind unul grav, practic imposibil de remediat.

Instanţa de fond a reţinut, în mod greşit, că măsurile asigurătorii instituite nu ar împiedica în desfăşurarea activităţii.

De asemenea, în ceea ce priveşte contractele în derulare, instanţa a interpretat că acestea nasc venituri importante pentru recurentă şi ar apărea contradictorii argumentele prezentate în susţinerea pagubei iminente. Or, se arată în recurs, că au fost invocate contractele în derulare pentru a evidenţia faptul că aceste contracte importante nu ar mai putea fi duse la îndeplinire, în măsura în care se execută decizia de impunere.

Recurenta menţionează că nu are banii în cont pentru executarea sumelor de către DGRFP, iar aceste contracte cu execuţie în timp ar fi încetate, astfel că va fi prejudiciată major prin nesuspendarea deciziei de impunere din 23 octombrie 2014.

1.4. Apărările intimatei pârâte

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond.

A precizat intimata că datorită faptului că debitoarea SC A. SRL se află în procedura insolvenţei, dosar nr. x/2014 aflat pe rolul Tribunalului Olt, în acest moment, măsura suspendării actului administrativ este lipsită de eficienţă motivat de faptul că organul fiscal a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 astfel încât, odată cu admiterea cererii debitoarei de intrare în procedura insolvenţei, au fost suspendate toate măsurile de executare silită îndreptate împotriva acesteia.

Astfel susţinerile recurentei referitoare la o eventuală executare din partea organului fiscal, executare prin care "s-ar perturba major activitatea", sunt total neîntemeiate şi solicită să fie îndepărtate.

În ceea ce priveşte cazul bine justificat, intimata arată că instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că în susţinerea cererii de suspendare sunt invocate aspecte care vizează fondul pricinii, ele urmând a fi analizate de instanţa competentă.

În opinia intimatei, argumentele prezentate de reclamantă nu sunt în măsură să demonstreze nici măcar în aparenţă, existenţa unor împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Instanţa de fond a reţinut întemeiat şi faptul că nu s-a făcut dovada nici a îndeplinirii celei de-a doua condiţii, a pagubei iminente, la care ar fi supusă recurenta-reclamantă.

În ceea ce priveşte măsurile asigurătorii dispuse asupra bunurilor societăţii recurente, intimata susţine că instanţa de fond a reţinut în mod corect caracterul lor asigurător dar şi faptul că bunurile au fost doar indisponibilizate în vederea evitării înstrăinării lor, societatea folosindu-le în continuare în desfăşurarea activităţii.

2. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru: Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în Complet de filtru şi comunicat părţilor în baza Încheierii de şedinţă din data de 18 septembrie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin Încheierea de şedinţă din data de 11 decembrie 2017, Completul de filtru, apreciind incidenţa în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecata cauzei pe fond.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Verificând documentele dosarului şi susţinerile părţilor, precum şi actele normative incidente în cauză, Înalta Curte, constată că recursul declarat de pârâtă, este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Un prim motiv de recurs invocat de recurentă se referă la faptul că, în ceea ce priveşte îndeplinirea sau nu a condiţiei cazului bine justificat, în mod greşit instanţa a considerat că nu exista o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului contestat.

Pentru susţinerea îndeplinirii cazului bine justificat, recurenta a susţinut că nu poate fi reţinută culpa sa în derularea operaţiunilor cu caracter fictiv, având în vedere că nu ave nici obligaţia legală şi nici posibilitatea de a verifica activitatea furnizorilor săi, independent de existenţa unei relaţii comerciale cu celelalte societăţi.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte, reţine că potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul administrativ sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ ...".

Însă, în privinţa cazului bine justificat, ca şi condiţie prevăzută în mod expres de legiuitor pentru suspendarea executării unui act administrativ, nu s-a făcut dovada existenţei acestuia, recurenta-reclamantă aducând în discuţie doar aprecieri cu caracter general privitoare la nelegalitatea actului administrativ.

Or, este de principiu că până la anularea de către o instanţa judecătorească actul administrativ se bucura de prezumţia de legalitate. În caz contrar s-ar anticipa soluţia ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Ca atare, prezumţia de legalitate şi de veridicitate de care se bucura actul administrativ determină principiul executării acestuia din oficiu, actul administrativ unilateral fiind el însuşi titlu executoriu. A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea ceea ce într-un stat de drept este de neconceput.

Suspendarea executării actelor administrative constituie, prin urmare, o situaţie de excepţie care intervine când legea o prevede, în limitele şi condiţiile anume reglementate.

Prin urmare, pentru a interveni suspendarea actului administrativ în temeiul disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004, trebuie să existe indicii temeinice în sensul existentei cazului bine justificat care să pună la îndoială legalitatea actului administrativ fiscal.

Mai mult, analizând cererea de suspendare prin prisma dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, instanţa, în soluţionarea cererii de suspendare, nu se poate apleca asupra fondului actului administrativ decât în măsura depistării unor vădite neregularităţi ce pot fi constatate la o analiză sumară a actelor atacate.

Totodată instanţa trebuie să ţină seama de necesitatea aplicării principiului proporţionalităţii şi să cântărească, în mod corect, interesele părţilor, raportat la fiecare rezultat posibil.

În acest sens, Înalta Curte observă că reclamanta, prin motivele invocate în cererea de suspendare, nu a demonstrat existenţa unor motive temeinice care să creeze o îndoială puternică asupra legalităţii actelor administrative atacate.

Astfel, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, pentru stabilirea în concret a existenţei sau nu a culpei societăţii reclamante în desfăşurarea operaţiunilor reţinute de organele fiscale ca fiind cu caracter fictiv, sunt necesare verificări de fond, ce exced cadrului procesual de faţă, având în vedere că, în verificarea temeiniciei cererii de suspendare, se analizează doar aparenţa de nelegalitate.

Prima instanţă a reţinut că nici cea de-a doua condiţie, a pagubei iminente, nu este îndeplinită în cauză, întrucât din înscrisurile depuse au fost instituite măsuri asigurătorii asupra bunurilor societăţii, conform procesului-verbal x din 31 iulie 2014 şi y din 31 iulie 2014, iar instituirea măsurilor asigurătorii nu împiedică desfăşurarea activităţii reclamantei, având doar un rol de a asigura posibilitatea acoperirii debitului în măsura confirmării sale de către instanţa învestită cu fondul cauzei.

În acord cu cele statuate de instanţa de fond, Înalta Curte subliniază că paguba iminentă este definită ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Mai mult, simpla menţionare a creanţei constatate şi a valorii ei nu duce, de facto, la constatarea că există o pagubă iminentă, cu atât mai mult cu cât, iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, iar simpla executare a unui act fiscal nu produce prin ea însăşi o pagubă.

Susţinerile recurentei în sensul că a indicat măsurile asigurătorii doar pentru a dovedi că nu există riscul neexecutării creanţei, nu pot fi primite, în condiţiile în care aceasta nu a arătat în concret, care ar fi paguba iminentă ce i s-ar putea produce şi în ce modalitate.

În consecinţă, cele două condiţii, prevăzute de legea contenciosului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ atacat, însă, în speţă, recurenta-reclamantă nu poate face dovada unei pagube iminente, după cum nu a făcut nici dovada cazului bine justificat, care să creeze o îndoială puternică asupra legalităţii actului a cărui suspendare o solicită.

Nu în ultimul rând, pentru concreta soluţionare a prezentului recurs, nu este de ignorat nici împrejurarea că recurenta-reclamantă SC A. SRL se află în procedura insolvenţei, aşa cum rezultă din dovezile cu privire la existenţa dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Tribunalului Olt, astfel că, în acest moment, măsura suspendării actului administrativ este lipsită de eficienţă motivat de faptul că organul fiscal a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, odată cu admiterea cererii debitoarei de intrare în procedura insolvenţei, fiind suspendate de drept toate măsurile de executare silită îndreptate împotriva acesteia.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civilă, va dispune respingerea recursului declarat de pârâtă ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală a hotărârii instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul formulat de reclamanta SC A. SRL prin administrator special B. împotriva Sentinţei nr. 282/2015 din 22 iunie 2015 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2018.