Disciplinary sanctions against judicial liquidator upheld on appeal; claimant's annulment action rejected, costs awarded.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 05 ianuarie 2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă, a solicitat anularea Deciziei nr. 5/IL8/2013, emisă de Consiliul Naţional de Conducere al U.N.P.I.R. la data de 24 mai 2013 şi obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de sancţionare a SP B. şi a titularului acesteia, C., pentru săvârşirea de abateri disciplinare.

Prin precizarea depusă la dosar la data de 06 aprilie 2015, reclamanta a învederat că înţelege să se judece în contradictoriu şi cu pârâta SP B., reprezentată de titular C.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 1.620 din data de 08 iunie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta SP B., ca neîntemeiată şi a respins acţiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă şi SP B., ca neîntemeiată, obligând reclamanta la plata către pârâta SP B. a sumei de 1.000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu avocaţial.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 1.620 din 08 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei civile atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată în fond instanţei competente.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta critică sentinţa atacată în ceea ce priveşte reţinerea soluţiei pronunţate într-o altă cauză de către judecătorul sindic, respectiv în Dosarul nr. x/114/2010, apreciind că instanţa de fond nu a observat contextul în care s-a pronunţat hotărârea din acest dosar. Recurenta-reclamantă arată că ea şi soţul său nu au fost părţi în cauza nr. x/114/2010, motiv pentru care, nu cunosc cum a fost dezbătută, soluţionată şi motivată cererea de înlocuire a lichidatorului judiciar, iar judecătorul sindic nu a avut la dispoziţie dovada concernului fraudulos dintre numiţii D. şi C.

Recurenta-reclamantă apreciază că argumentaţia instanţei de fond nu este una validă, iar în virtutea rolului său activ, instanţa era obligată să cerceteze cu exactitate cererea de schimbare a lichidatorului judiciar, precum şi motivaţia judecătorului sindic de respingere a acestei cereri. Instanţa de fond s-a pronunţat fără a avea la dosar cererea reclamantei, depusă în Dosarul nr. x/114/2010, privind schimbarea lichidatorului judiciar şi nici soluţia pronunţată de judecătorul sindic, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă arată că argumentul instanţei de fond, referitor la soluţia din Dosarul nr. x/114/2010 şi la efectele acestei soluţii, nu se regăseşte nici în cererea de chemare în judecată şi nici în deciziile emise de U.N.P.I.R., ceea ce denotă că acest argument nu poate fi invocat de către instanţa de fond fără a fi pus în discuţia părţilor. Prin urmare, în cauză sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, sentinţa recurată cuprinzând motive străine de natura cauzei şi fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Referitor la concluzia instanţei de fond în sensul inexistenţei unui conflict de interese între titularul SP B., C., şi D., debitorul reclamantei, recurenta critică neluarea în considerare a soluţiilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarele nr. x/1/2013 şi nr. x/1/2015, prin care s-au admis cererile de strămutare formulate de reclamantă, pentru motive de bănuială legitimă. Instanţa de fond a reţinut, în mod nelegal, că aceste aspecte nu au nicio legătură cu obiectul cauzei, nefiind dovedită implicarea pârâtului lichidator judiciar, deşi, prin admiterea cererilor de strămutare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, în mod indirect, asupra existenţei concernului fraudulos dintre B. şi debitorii reclamantei, soţii D. şi E. Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, sentinţa recurată cuprinzând motive contradictorii situaţiei de fapt şi fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta-reclamantă consideră că, prin necercetarea completă a probelor ataşate dosarului, respectiv a cererilor şi soluţiilor pronunţate în dosarele de strămutare, instanţa de fond a nesocotit autoritatea de lucru judecat, sentinţa recurată fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., republicat.

Recurenta-reclamantă arată că din documentele avute în vedere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la soluţionarea cererilor de strămutare, rezultă că între soţii D., E. şi C. exista o relaţie de prietenie şi vecinătate, aceştia deţineau bunuri imobile cu hotar comun achiziţionate în aceeaşi zi, de la acelaşi vânzător şi prin acelaşi birou notarial, iar C. a mai lichidat o societate aparţinând soţilor D., E. De asemenea, recurenta-reclamantă expune şi alte legături existente între soţii D., E. şi C., prin intermediul unor terţe persoane şi în contextul altor dosare înregistrate pe rolul instanţelor judecătoreşti, apreciind că U.N.P.I.R. şi instanţa de fond nu au cercetat toate aceste aspecte, încălcând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă critică reţinerea primei instanţe, în sensul că semnarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 03 septembrie 2012, nu reprezintă o depăşire a atribuţiilor funcţionale ale lichidatorului judiciar. Arată că acest argument nu are suport legal, întrucât persoana juridică îşi încetează existenţa la momentul radierii sale din registrele O.R.C. Buzău, ceea ce duce la imposibilitatea perfectării oricăror documente. De asemenea, susţine că instanţa de fond denaturează motivarea Sentinţei civile nr. 133 din 23 ianuarie 2013, încălcând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când apreciază că actul de vânzare-cumpărare nu este un document în sensul Legii nr. 85/2006.

Recurenta-reclamantă susţine că, în mod nelegal, instanţa de fond reţine că nu a fost indicat temeiul juridic care să interzică perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, deşi acest temei rezultă din prevederile art. 136 raportat la art. 135 şi art. 2 din Legea nr. 85/2006. Precizează că evocarea de către instanţa de fond a actului de adjudecare nr. 1 din 16 ianuarie 2012, este irelevantă, pentru dobândirea dreptului de proprietate fiind obligatorie perfectarea contractului de vânzare-cumpărare autentic până cel mai târziu la momentul radierii debitoarei vânzătoare.

Recurenta-reclamantă apreciază nefondat şi argumentul primei instanţe, conform căruia perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nu a fost posibilă dintr-un motiv exterior voinţei pârâtului lichidator, respectiv incapacitatea financiară a adjudecatarului, la dosar existând dovezi în sensul că adjudecatara F. dispunea de fondurile necesare.

Recurenta arată că prin modalitatea în care a fost încheiat, contractul de vânzare-cumpărare a fost sustras de la controlul de legalitate efectuat de judecătorul sindic, iar C. a declarat în fals în faţa notarului public faptul că G. SRL este o societate în insolvenţă. Aceste aspecte au fost total ignorate de instanţa de fond, motiv pentru care, se impune casarea sentinţei civile recurate, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

O altă critică adusă de către recurenta-reclamantă hotărârii atacate priveşte constatările instanţei de fond referitoare la sechestrul judiciar instituit asupra bunului aparţinând G. SRL şi cu privire la grevarea acestuia de sarcini în favoarea Băncii H. În privinţa sechestrului judiciar recurenta-reclamantă arată că, deşi i-a fost încuviinţată această măsură, nu a avut posibilitatea achitării cauţiunii. În ceea ce priveşte sarcinile constituite în favoarea Băncii H., acestea erau irelevante din moment ce procedura s-a închis, iar în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare se arată că bunul se vinde liber de orice sarcini.

Recurenta-reclamantă susţine că sentinţa recurată cuprinde motive contradictorii şi cu privire la măsura de declinare a competenţei de către organul de disciplină al U.N.P.I.R. Precizează că, deşi instanţa de fond reţine justeţea acestei măsuri, în realitate nu a existat o astfel de declinare, fiind respinsă contestaţia motivat de faptul că exprimarea unei opinii ar obliga sau afecta, într-un fel sau altul, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/200/2013. Pe de altă parte, recurenta-reclamantă apreciază că U.N.P.I.R. ar fi trebuit să dispună suspendarea soluţionării plângerii, până la soluţionarea dosarului nr. x/200/2013. Pentru aceste motive, recurenta apreciază că şi judecarea recursului se impune a fi suspendată până la soluţionarea definitivă a cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/200/2013.

Recurenta-reclamantă critică hotărârea atacată şi pentru încălcarea de către prima instanţă a principiului disponibilităţii, arătând că este atribuit un alt sens actelor procedurale pe care le-a întocmit, în contradicţie cu însăşi conţinutul acestor documente, aspect ce impune casarea sentinţei atacate, conform art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.. Recurenta apreciază că instanţa de fond a interpretat greşit cererea de chemare în judecată, în raport de plângerea adresată U.N.P.I.R., întrucât nu a urmărit să solicite şi instanţei de judecată şi organelor de disciplină ale U.N.P.I.R., să se pronunţe asupra aceleiaşi împrejurări de fapt, ci a uzat de căile procedurale puse la dispoziţie de legiuitor pentru a-şi apăra interesele legitime.

În ceea ce priveşte susţinerea instanţei de fond potrivit căreia este datoare să indice o hotărâre sau o decizie a organelor profesiei, încălcată de B., raportat la art. 1 alin. (1) şi (2) din Regulamentul privind procedura disciplinară, recurenta-reclamantă învederează că a oferit explicaţii prin completarea concluziilor scrise. Argumentul i-a fost respins, pe motiv că ar fi unul formal, neexistând o decizie sau o hotărâre obligatorie a organelor de disciplină ale U.N.P.I.R. care să fi fost încălcată, dar această motivare este contrazisă de prevederile art. 2 alin. (1) şi alin. (3) şi art. 3 alin. (1) din Regulamentul privind procedura disciplinară.

În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei SP B., recurenta-reclamantă consideră ca acţiunea a fost respinsă independent de culpa sa, motivarea acestei soluţii fiind bazată pe un factor extern disputei, respectiv imposibilitatea U.N.P.I.R. şi a instanţei de judecată de a soluţiona toate sesizările.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă arată că toate actele de procedură i-au fost comunicate pârâtei B. pe cheltuiala sa, iar singurul act procedural întocmit de pârâtă a fost întâmpinarea, care are acelaşi conţinut cu cel al întâmpinării depuse la dosar de U.N.P.I.R. Raportat la aceste aspecte, recurenta apreciază că onorariul avocaţial solicitat de reprezentantul convenţional al pârâtei, este vădit disproporţionat în raport de munca efectiv prestată, solicitând înlăturarea în tot a cheltuielilor de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă SP B. a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, susţinând că recurenta nu a formulat critici care să se încadreze în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., republicat, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

4.2. Intimata-pârâtă Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă nu a formulat întâmpinare în cauză.

5. Procedura de soluţionare a recursului

5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 03 mai 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din data de 01 noiembrie 2017, constatând că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă SP B., a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând actele dosarului şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Criticile recurentei-reclamante A., subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate.

Hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi.

Astfel, sentinţa recurată cuprinde în motivare argumentele care au format convingerea primei instanţe cu privire la soluţia pronunţată, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă şi clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susţinerile părţilor şi la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi respectiv, a apărărilor, formulate de părţi pe parcursul procesului, şi a înlăturat, argumentat, motivele aduse de către reclamantă în susţinerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, reţinându-se că motivul de casare analizat nu are în vedere regăsirea literală în conţinutul hotărârii a tuturor susţinerilor prin care reclamanta a înţeles să convingă instanţa de judecată.

În aceste condiţii, împrejurarea că prima instanţă nu a răspuns fiecărei susţineri formulate de reclamantă sau a grupat şi a structurat aceste susţineri în funcţie de problemele de drept vizate, răspunzându-le prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea sentinţei.

Motivarea clară şi accesibilă a primei instanţe răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuind analizată în lumina circumstanţelor fiecărei speţe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României).

Instanţa de control judiciar nu poate reţine nici critica recurentei-reclamante potrivit căreia sentinţa atacată cuprinde motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei, aceste afirmaţii reflectând dezacordul recurentei în privinţa argumentelor care au stat la baza soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, fără a susţine însă motivul de casare invocat, întrucât în considerentele sentinţei au fost expuse, în mod clar şi logic, argumentele care au fundamentat concluziile instanţei de fond în privinţa problemelor de drept în discuţie.

În contextul arătat, faptul că recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, reţinând că, în speţă, nu operează efectul autorităţii de lucru judecat, invocată în raport de soluţiile pronunţate în cererile de strămutare la care recurenta-reclamantă a făcut trimitere, nefiind întrunită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, conform dispoziţiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., republicat.

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, este, de asemenea, nefondat, sentinţa recurată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ, Decizia nr. 5/II.8 din 24 mai 2013, emisă de Consiliul Naţional de Conducere al U.N.P.I.R., prin care a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată de petenţii I. şi A. împotriva Deciziei nr. 45 din 25 ianuarie 2013, pronunţată de U.N.P.I.R. - Instanţa superioară de disciplină în Dosarul nr. x/2012.

Prin Decizia nr. x/2013, s-a dispus respingerea excepţiei de interes a contestatorilor în promovarea plângerii disciplinare, precum şi respingerea plângerii formulate în contradictoriu cu SP B., ca neîntemeiată.

Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin decizia contestată, în mod legal a fost respinsă solicitarea reclamantei de sancţionare disciplinară a lichidatorului judiciar B., titular C., desemnat în Dosarul nr. x/114/2010 al Tribunalului Buzău, având ca obiect derularea procedurii de insolvenţă a debitoarei G. SRL, în raport de textele de lege invocate de reclamantă ca fiind încălcate de către practicianul în insolvenţă, pe parcursul instrumentării dosarului mai sus-menţionat.

În acest sens, procedând la examinarea motivelor de fapt şi de drept prezentate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, în mod corect prima instanţă a apreciat, ca nefondate, susţinerile reclamantei referitoare la pretinsul conflict de interes, reglementat de art. 73 lit. a) din O.U.G. nr. 86/2006, motivat în opinia reclamantei, de faptul că lichidatorul judiciar SP B., prin titular C., a instrumentat lichidarea societăţii G. SRL, în cadrul căreia asociat unic şi administrator este D., de pretinsa relaţie de prietenie şi vecinătate dintre aceste persoane ori de faptul că acelaşi practician în insolvenţă a participat anterior la lichidarea unei alte societăţi aparţinând familiei L.

Aşa cum a constatat instanţa de fond, aceste împrejurări au făcut obiectul unei cereri adresate judecătorului sindic în Dosarul nr. x/114/2010, înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău, cerere prin care contestatorii I. şi A. au solicitat înlocuirea lichidatorului judiciar C.

Analizând susţinerile reclamantei şi constatând că vânzarea imobilului aparţinând debitoarei G. SRL s-a realizat prin intermediul SP B., în mod întemeiat instanţa de fond a prezumat că solicitarea de înlocuire a lichidatorului judiciar nu a fost încuviinţată de către judecătorul sindic, apreciind, pe cale de consecinţă, că respectivele împrejurări invocate de către reclamantă nu pot face dovada unui conflict de interese.

Întrucât actele procedurale efectuate de practicianul în insolvenţă pe parcursul instrumentării dosarului nr. x/114/2010, au fost supuse cenzurii de legalitate exercitate de către judecătorul sindic, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, iar instanţele de disciplină ale U.N.P.I.R. nu au competenţa de a se pronunţa asupra actelor emise de practicianul în insolvenţă în exercitarea atribuţiilor sale funcţionale, în acord cu judecătorul fondului, se reţine că în absenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate starea de conflict de interese, intimata-pârâtă s-a aflat în imposibilitatea de a dispune sancţionarea disciplinară a lichidatorului judiciar.

Aspectele invocate de către recurenta-reclamantă în legătură cu alte dosare indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, din care ar rezulta pretinsa influenţă a familiei L. asupra magistraţilor din cadrul instanţelor locale, nu sunt de natură a dovedi săvârşirea unor abateri disciplinare de către lichidatorul judiciar.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, soluţionarea favorabilă a cererilor de strămutare nu denotă implicarea lichidatorului judiciar în faptele pretins a fi săvârşite de către acesta, care, în prezenta cauză, sunt supuse analizei instanţei de contencios administrativ, prin prisma obiectului cererii deduse judecăţii, şi anume, verificarea legalităţii şi temeiniciei Deciziei nr. 5/II.8 din 24 mai 2013.

Înalta Curte împărtăşeşte opinia exprimată de prima instanţă şi în ceea ce priveşte pretinsa săvârşire a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 73 lit. b) şi d) din O.U.G. nr. 86/2006, constatând că recurenta-reclamantă nu a relevat împrejurări de natură să se circumscrie acestor prevederi legale.

Referitor la abaterea disciplinară reglementată de 73 lit. e) din O.U.G. nr. 86/2006, instanţa de fond, pe baza materialului probator administrat în cauză, în mod judicios nu a identificat incidenţa vreunui motiv care să justifice anularea Deciziei nr. 5/II.8 din 24 mai 2013.

Împrejurarea că practicianul în insolvenţă a participat la întocmirea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică din 03 septembrie 2012, după data închiderii procedurii de faliment a debitoarei G. SRL, contract prin care imobilul, compus din teren şi construcţie, a fost vândut prin licitaţie publică adjudecatarei F., nu poate fi reţinută ca reprezentând abatere disciplinară.

Această concluzie reţinută de judecătorul fondului, la care instanţa de control judiciar achiesează, se întemeiază, atât pe neindicarea dispoziţiilor legale pretins a fi încălcate de către practicianul în insolvenţă, cât şi pe faptul că procesul-verbal de adjudecare constituie titlu de proprietate, conform art. 120 din Legea nr. 85/2006.

În speţă, Actul de adjudecare din 16 ianuarie 2012 a fost întocmit în cadrul procedurii de insolvenţă, în cuprinsul acestuia menţionându-se în mod expres că plata a fost efectuată integral, adjudecatarului revenindu-i sarcina să intabuleze dreptul de proprietate.

Mai mult, nu a rezultat că actul de adjudecare ar fi fost afectat de nelegalitate, având în vedere că s-a dispus închiderea procedurii de faliment prin hotărâre judecătorească, fără a se dispune desfiinţarea acestui act, constatându-se că averea debitoarei a fost lichidată.

Instanţa de recurs nu poate primi susţinerile recurentei-reclamante referitoare la pretinsa dovedire a înţelegerii frauduloase prin neînscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară de către adjudecatarul cumpărător, în condiţiile în care, dreptul de proprietate a fost transmis în patrimoniului adjudecatarului, neputându-se astfel reţine riscul pierderii acestui drept şi nici lipsa intenţiei de achiziţionare a imobilului.

De asemenea, în argumentarea concluziei reţinute anterior, prima instanţă a luat în considerare situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, reţinând că petenţii I. şi A. sunt creditorii personali ai soţilor D. şi E. şi nu ai debitoarei G. SRL, iar bunul vândut este proprietatea acestei societăţi.

Prin încheierea pronunţată la data de 25 octombrie 2010, în Dosarul nr. x/114/2010 al Tribunalului Buzău, a fost încuviinţată cererea formulată de contestatorii I. şi A. şi s-a dispus instituirea sechestrului judiciar asupra mai multor bunuri aparţinând debitorilor persoane fizice, printre care nu se regăseşte şi imobilul aparţinând societăţii G. SRL

Pe de altă parte, acest imobil era grevat de sarcini în favoarea Băncii H., în urma unui împrumut acordat debitoarei G. SRL, conform contractului de ipotecă din 07 decembrie 2004 şi din 21 mai 2007, banca înscriindu-se la masa credală în calitate de creditor garantat.

În condiţiile arătate, prin decizia contestată în mod întemeiat intimata-pârâtă U.N.P.I.R. a reţinut că formularea unor aprecieri cu privire la întinderea mandatului practicianului în insolvenţă ar excede atribuţiilor instanţelor de disciplină, astfel cum acestea sunt reglementate de prevederile O.U.G. nr. 86/2006.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar apreciază neîntemeiate şi afirmaţiile recurentei-reclamante referitoare la pretinsa contrarietate dintre motivele expuse în cuprinsul Deciziilor nr. 45 din 25 ianuarie 2013 şi nr. 5/II.8 din 24 mai 2013.

Astfel, în ambele decizii s-a reţinut, în esenţă, că în conformitate cu prevederile art. 73 din O.U.G. nr. 86/2006, competenţa instanţelor de disciplină ale U.N.P.I.R. este strict limitată la constatarea şi sancţionarea abaterilor disciplinare săvârşite de practicienii în insolvenţă faţă de corpul profesional din care aceştia fac parte, neputând fi extinsă şi asupra altor norme sau proceduri legale.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, aspectele relatate de recurenta-reclamantă privesc acte de procedură săvârşite de practicianul în insolvenţă în exercitarea atribuţiilor sale legale, acte care sunt supuse controlului de legalitate al judecătorului sindic şi respectiv, al instanţei competente, motiv pentru care, orice aprecieri în legătură cu depăşirea mandatului unui practician în insolvenţă şi privind nulitatea actelor efectuate de către acesta, nu se circumscriu atribuţiilor instanţelor de disciplină.

În mod corect prima instanţă a înlăturat şi susţinerile reclamantei vizând incidenţa în cauză a prevederilor cuprinse în Regulamentul privind procedura disciplinară, art. 1 alin. (1) şi (2) din Anexa nr. 3 la Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă, reţinând că nu au fost indicate decizia sau hotărârea obligatorie adoptată de organele profesiei, nerespectată de către lichidatorul judiciar.

Distinct de aceste argumente care fundamentează soluţia instanţei de fond, este de subliniat că prin Decizia civilă nr. 1.902 din 08 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. x/200/2013, au fost admise apelurile declarate de pârâtele SP B. şi F., împotriva Sentinţei civile nr. 6.681/2015 a Judecătoriei Piteşti, şi a fost schimbată sentinţa atacată, în sensul respingerii, ca nefondate, a acţiunii formulate de reclamanţii I. şi A., prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 03 septembrie 2012, încheiat între pârâţii SP B., prin C., în calitate de vânzătoare şi F., în calitate de cumpărătoare.

Decizia civilă nr. 1.902 din 08 iunie 2016 a Tribunalului Argeş, a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 254 din 15 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, prin care s-a dispus respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanta A.

În contextul tuturor argumentelor prezentate anterior, împrejurările relatate de recurenta-reclamantă nu pot fi calificate ca reprezentând abatere disciplinară, nefiind întrunite elementele constitutive ale abaterilor prevăzute de art. 73 lit. a), b), d) şi e) din O.U.G. nr. 86/2006, aspect de natură a susţine legalitatea şi temeinicia deciziei contestate.

Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiate, şi criticile formulate de recurenta-reclamantă vizând aplicarea în mod greşit de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 451 şi urm. C. proc. civ., republicat.

În conformitate cu prevederile legale menţionate, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate, justificat, de partea care a câştigat procesul.

Dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., republicat conferă instanţei de judecată posibilitatea de a reduce cuantumul onorariului avocaţilor, fără ca prin aceasta să afecteze convenţia părţilor, care îşi păstrează toate efectele prevăzute de lege.

În speţă, instanţa de fond a obligat reclamanta la plata către pârâta SP B. a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţial, constatând întemeiat că, în raport de soluţia dată cererii de chemare în judecată, culpa procesuală aparţine reclamantei.

Totodată, în mod judicios prima instanţă a apreciat că nu se impune aplicarea în cauză a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la reducerea onorariului de avocat, întrucât cuantumul acestuia este rezonabil în raport de complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat pe parcursul procesului.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta A., ca nefondat.

În conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., republicat, va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă SP B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.700 de lei, reprezentând onorariul de avocat achitat în faza procesuală a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 1.620 din 08 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă SP B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.700 de lei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2018.