Tort appeal nulled for lack of legal grounds; death-caused damages claim fails.

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 18 noiembrie 2015, reclamantele A., B. şi C. au chemat în judecată pârâţii D., SC E. SRL şi SC F. Viena SA, solicitând obligarea pârâţilor D. şi SC E. SRL la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 57.

492 lei, la plata despăgubirilor morale în cuantum de 750.000 lei şi la plata unei rente viagere pe seama numitei B. în cuantum de 600 lei/lună, de la data introducerii prezentei acţiuni şi până la împlinirea vârstei de 18 ani.

După un prim ciclul procesual, în rejudecare, după casare, prin Sentinţa civilă nr. 33/LP din 22 februarie 2017, Tribunalul Bihor a respins acţiunea reclamantelor A., B., şi C. împotriva pârâţilor D., SC E. SRL şi SC F. Viena SA.

Prin Decizia nr. 276/C/C2017-A din 26 septembrie 2017, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A., B. şi C. împotriva Sentinţei nr. 33/LP din 22 februarie 2017, pronunţată de către Tribunalul Bihor, pe care a menţinut-o în totalitate. A obligat partea apelantă să plătească părţii intimate D. suma de 1.500 lei, cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că, prin acţiunea formulată în temeiul art. 998 - 999 C. civ., reclamantele-apelante au solicitat obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin accidentul produs la data de 24 septembrie 2010, în urma căruia a decedat, soţul, tată, respectiv fiul reclamantelor, defunctul G..

Contrar susţinerilor apelantelor, din materialul probator administrat în cauză, nu rezultă că, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ, condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 C. civ., respectiv fapta ilicită vinovăţia, raportul de cauzalitate şi prejudiciul.

Instanţa de apel a apreciat că se impune a se analiza dacă pârâtul a dat sau nu a dat dovadă de comportament prudent, care să nu afecteze siguranţa circulaţiei, respectiv dacă a sesizat sau ar fi putut sesiza intenţia de virare la stânga a autoturismului condus de defunct anterior iniţierii manevrei de depăşire.

Or, din probele administrate rezultă că intrarea în depăşire a autoturismului a avut loc în momentul imediat celui în care cele două autoturisme au încetinit, iar semnalizarea intenţiei de virare la stânga a fost aproximativ concomitentă intrării în depăşire (s-a semnalizat cu aproximativ 50 - 100 m înainte de impact, conform declaraţiilor martorilor, iar autotractorul a intrat în depăşire cu aproximativ 78 - 80 m înainte de impact).

Prin urmare, nu se poate reţine că pârâtul ar fi avut posibilitatea sesizării intenţiei de virare la stânga a autoturismului condus de defunct şi totuşi ar fi intrat în depăşire, dând dovadă de un comportament de natură a afecta siguranţa circulaţiei.

Dimpotrivă, din probe reiese că, din momentul în care a intrat în depăşire, autotractorul a parcurs aproximativ 60 m pe contrasens până în momentul în care defunctul a iniţiat manevra de virare la stânga, astfel că, în condiţiile în care defunctul s-ar fi asigurat corespunzător ar fi avut posibilitatea sesizării autovehiculului aflat în depăşire.

Totodată, din probele administrate rezultă că cele două autoturisme pe care intenţiona să le depăşească pârâtul nu se aflau în aşteptare, ci acestea doar au încetinit, fără a se opri.

Astfel, nu se poate reţine încălcarea de către pârâtul-intimat a prevederilor art. 45 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, art. 118 lit. a) şi art. 120 lit. k) din H.G. nr. 1361/2006.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A., C. şi B., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, reclamantele au arătat că din probaţiunea de la dosar rezultă fără echivoc culpa pârâtului D. cu privire la producerea accidentului, respectiv declaraţiile martorilor, raportul de expertiză tehnică efectuat în dosarul penal anexat şi în prezentul dosar, dar care se află şi în dosarul de urmărire penală, schiţa accidentului din dosarul de urmărire penală, declaraţia pârâtului D. aflată la dosarul de urmărire penală, declaraţia martorului H. aflată la dosarul de urmărire penală, declaraţia martorului I. aflată la dosarul de urmărire penală şi declaraţia martorei J. aflată la dosarul de urmărire penală, dar care nu a mai putut fi audiată la instanţă datorită gradului de rudenie cu defunctul, însă care a fost în autoturismul condus de defunct şi, totodată, că sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale.

Toate aceste probe coroborate duc la concluzia că intimatul D., datorită nerespectării regulilor de circulaţie, a intrat în coliziune cu autoturismul condus de defunctul G., producând decesul acestuia.

Concluziile expertizei criminalistice întocmită în cauză sunt în totală contradicţie cu toate celelalte probe, atât din dosarul de urmărire penală, cât şi din cel civil, având în vedere că aceasta a fost întocmită fără a se ţine cont de declaraţiile martorilor şi de celelalte probe existente la dosar. Inclusiv prin completările la raportul de expertiză, expertul în continuare nu ţine cont de obiectivele stabilite de instanţă, răspunzând la acestea doar după bunul sau plac, reţinând că elementele reieşite din probatoriul testimonial sunt contradictorii cu privire la semnalizarea manevrei de virare la stânga, cât şi cu privire la modul în care pârâtul D. a efectuat manevra de depăşire.

Totodată, în raportul de expertiză tehnică întocmit în cadrul dosarului penal la cap. 3, se arată de către expert regulile de circulaţie încălcate de către pârâtul D., iar la întrebările formulate de A., cea privitoare la posibilitatea conducătorului autotractorului de vizualizare a celor două autoturisme din faţa sa ţinând cont de diferenţa de înălţime faţă de celelalte două autoturisme se răspunde: "Prin poziţia înaltă ocupată în cabina autotractorului conducătorul acestuia este net avantajat în ceea ce priveşte posibilităţile de observare şi asigurare în situaţia concretă, beneficiind şi de vedere directă", iar la întrebarea nr. 5, dacă la viteza maximă admisă pe sectorul de drum respectiv, conducătorul autotractorului ar fi putut evita accidentul se răspunde "Da, dacă ar fi renunţat la depăşire sau ar fi acţionat frâna de serviciu la timp!".

Nici de aceste aspecte nu s-a ţinut cont la efectuarea raportului de expertiză. Se pune întrebarea, cum doi experţi criminalişti, care au avut aceleaşi documente în faţă, au ajuns la două concluzii diferite, cu toate că planşele foto arată o cu totul altă realitate, respectiv zona iniţială de impact fiind butucul dintre uşi. Expertul face vorbire în cadrul raportului de expertiză doar la obligaţiile defunctului G., înainte de efectuarea manevrei de schimbare a direcţiei, însă deloc nu face vorbire de obligaţiile pârâtului D. înainte de iniţierea manevrei de depăşire şi, mai ales, a coloanei prevăzute de art. 120 alin. (1) lit. k) din H.G. nr. 1391/2006 şi de prevederile art. 118 lit. a) din H.G. nr. 1391/2006.

Ţinând cont de toate aceste considerente, recurentele-reclamante au solicitat instanţei de recurs să înlăture concluziile raportului de expertiză criminalistică întocmit în cauză, ca fiind vădit părtinitor şi în contradicţie cu celelalte probe de la dosar.

Recurentele-reclamante au invocat şi atitudinea total nesinceră a pârâtului D., care, la întrebarea cu nr. 2 din interogatoriul luat de către instanţa de apel, a răspuns că se află deja în depăşire pe contrasens când a sesizat că maşina din faţa lui a frânat, ceea ce este în totală contradicţie cu declaraţia dată după producerea accidentului în faţa organelor de cercetare penală, aflată la dosarul de urmărire penală, unde declară că "la o distanţă de 30 - 50 m în faţa mea am observat două autoturisme care au încetinit viteza în apropierea staţiei L., motiv pentru care m-am angajat în depăşirea acestor două autoturisme". Este evident că acesta a observat autoturismele când au frânat şi trebuia să observe şi semnalizarea autoturismului K. condus de defunct, dată fiind observaţia expertului tehnic cu privire la înălţimea sa care se afla şi posibilitatea de vizualizare a autoturismelor din faţă şi raportat la declaraţiile celor doi martori oculari, care au declarat că defunctul a semnalizat din timp intenţia de virare.

Raportat la toate aspectele indicate, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că nu sunt încălcate dispoziţiile legale indicate de către reclamante şi a făcut referire la prevederile art. 35 din O.U.G. nr. 195/2001, fără a ţine cont de celelalte prevederi invocate şi care au şi fost încălcate.

Instanţa de apel se contrazice în motivare, astfel că la parag. 6 se arată că "semnalizarea intenţiei de virare la stânga a fost aproximativ concomitentă intrării în depăşire (s-a semnalizat cu aproximativ 50 - 100 m, înainte de impact, conform declaraţiilor martorilor, iar autotractorul a intrat în depăşire cu aproximativ 78 - 80 m înainte de impact)", iar la parag. 8 se arată că "din momentul în care a intrat în depăşire autotractorul a mai parcurs aproximativ 60 m pe contrasens până la momentul la care defunctul a iniţiat manevra de virare la stânga". Dacă ar fi sustenabilă această afirmaţie, atunci printr-un simplu calcul matematic ar reieşi că autotractorul ar fi parcurs aproximativ 20 m pe contrasem şi nu 60 m, aşa cum arată instanţa.

Aceste aspecte au condus instanţa la concluzia că intimatul D. nu a avut nicio culpă în producerea accidentului, respectiv că nu s-a încălcat nici o prevedere legală.

Însă, instanţa de apel trebuia să constate că au fost încălcate prevederile legale invocate, raportându-se la toate probele din dosar.

Înalta Curte, fiind învestită cu soluţionarea recursului, constată că acesta este nul, pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 3021 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, pe care se întemeiază recursul, precum şi dezvoltarea acestora.

Modificarea sau casarea unei hotărâri prin intermediul recursului se poate obţine doar în condiţiile de nelegalitate strict reglementate prin dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.

În speţă, recurentele A., C. şi B. nu s-au conformat exigenţelor cerute de art. 3021 şi art. 304 C. proc. civ., susţinerile acestora nefiind structurate din punct de vedere juridic, iar temeiul de drept invocat prin cererea de recurs - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost indicat numai formal.

Astfel, criticile de recurs vizează greşita stabilire a situaţiei de fapt ori greşita apreciere a acesteia, în baza probatoriului administrat - aspecte ce pun în discuţie temeinicia deciziei, respectiv reaprecierea situaţiei de fapt şi a probelor la care se face referire în susţinere, ce nu se circumscriu judecăţii în faţa instanţei de recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., în urma abrogării pct. 11, prin O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005 (care viza ipoteza în care hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate) şi pct. 10, prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000 (ce putea fi invocat când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii).

Ca urmare, sub aspectul încadrării criticilor formulate de recurentele-reclamante în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., analizând cuprinsul cererii de recurs, se constată că aceasta nu cuprinde motive de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată.

Instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care astfel de motive de nelegalitate sunt indicate sau dezvoltate într-o formă explicită şi se referă la unul din cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Pe de altă parte, în speţă, modalitatea de redactare a criticilor nu permite instanţei să realizeze, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., încadrarea în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Aşa fiind, întrucât recurenţii au formulat susţineri ce nu vizează hotărârea atacată şi care nu au relevanţă pentru motivele prevăzute de lege, Înalta Curte va aplica sancţiunea nulităţii recursului conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 303 alin. (2) C. proc. civ..

Intimatul D. a solicitat plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în sumă de 3.000 Iei, cheltuieli de transport în sumă de 672,48 lei şi cheltuieli de cazare în sumă de 330 lei.

În conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. "Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat."

În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reţinând în motivare că: "nimic nu interzice, în absenţa unei prevederi constituţionale exprese, consacrarea prin lege a prerogativei instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial cuvenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse."

În considerentele aceleiaşi decizii, Curtea Constituţională a reţinut şi faptul că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale "a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil."

Faţă de cele reţinute în precedent, Înalta Curte va reduce la suma de 1.000 lei cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat, având în vedere că formularea apărărilor în cauză nu a prezentat un grad ridicat de dificultate şi recursul a fost soluţionat la primul termen de judecată fixat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Constată nul recursul declarat de reclamanţii A., C. şi B. împotriva Deciziei nr. 276/C/C2017-A din 26 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurenţii la plata sumei de 2.002 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul D., reduse conform dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2018.