High Court declines jurisdiction; adverse-possession appeal sent to Court of Appeal as proper forum.

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 8872 din 29 iunie 2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, şi Primăria Sectorului 2, precum şi excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Sectorului 2 Bucureşti. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, şi a respins cererea formulată împotriva acestui pârât, pentru lipsa calităţii procesuale pasive. A admis cererea de chemare în judecată şi a constatat că reclamanta a dobândit prin prescripţie achizitivă, dreptul de proprietate asupra terenului situat în municipiul Bucureşti, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expert A.

A dispus obligarea reclamantei, ca, după rămânerea definitivă a hotărârii, să plătească statului suma de 4.

851,6 RON, reprezentând ajutorul public judiciar de care a beneficiat. A dispus comunicarea unui exemplar de pe hotărâre Administraţiei Finanţelor Publice Sector 4 Bucureşti pentru executarea, la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, a obligaţiei de plată a sumei de 4.851,6 RON, reprezentând ajutor public judiciar şi i-a obligat pe pârâţii Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, şi Primăria Sectorului 2 Bucureşti să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 2.151,6 RON.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 1 august 2016, sub nr. 14489/300/2015.

Prin decizia civilă nr. 4231/A din 27 octombrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 8872 din 29 iunie 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti. A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată. A înlăturat obligaţia reclamantei de plată către stat a sumei acordate cu titlu de ajutor public judiciar.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă B. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 17 martie 2017, sub acelaşi număr de dosar.

La termenul de judecată din data de 16 iunie 2017, Curtea, constatând că valoarea imobilului în litigiu, stabilită prin sentinţa civilă nr. 8872 din 29 iunie 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, este de 136.909,60 euro, reprezentând 616.093 RON, a pus în discuţie admisibilitatea recursului, în raport de dispoziţiile art. 27 C. proc. civ., excepţie asupra căreia a rămas în pronunţare.

Ulterior, prin încheierea de la acelaşi termen de judecată, pronunţată în Dosarul nr. x/300/2017, instanţa de apel a dispus repunerea cauzei pe rol, pentru lămuriri, reţinând că, potrivit comunicatului de presă al Curţii Constituţionale, la 30 mai 2017, această instanţă a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", este neconstituţională,

Prin decizia civilă nr. 493 din 13 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 97 şi art. 483 C. proc. civ., Curtea a constatat că textele legale conferă soluţionarea recursului fie instanţei de recurs de drept comun, desemnată a fi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fie instanţelor de recurs speciale, desemnate ca fiind instanţele ierarhic superioare instanţei a cărei hotărâre se recurează.

Astfel, prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor este atribuită instanţei supreme, aceasta urmând să dezlege toate cererile de recurs, în privinţa oricăror aspecte ale acestora, de admisibilitate sau de fond, care nu sunt date prin dispoziţii speciale în competenţa instanţei speciale de recurs care este cea ierarhic superioară instanţei a cărei hotărâre se recurează.

Aşadar, curtea de apel este instanţă specială în privinţa căii de atac a recursului, numai în cazurile în care C. proc. civ. sau alte legi îşi stabilesc competenţa specială de soluţionare, cum este cazul, spre exemplu, al cererilor de recurs împotriva hotărârilor de perimare pronunţate de tribunal, încheierilor de suspendare ale judecăţii tribunalului conform art. 414 C. proc. civ., hotărârilor date în procesele având ca obiect răpire internaţională de minori pronunţate în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, potrivit art. 15 din Legea nr. 369/2004.

În acest sens a statuat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 369/2017, în cuprinsul acesteia fiind consacrată explicit regula conform căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este principala instanţă de recurs. Curtea reţine că "competenţa de soluţionare a recursului aparţine, cu excepţiile prevăzute de lege, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece rolul acesteia, ca instanţă de casaţie, este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituţie". Mai mult, Curtea reaminteşte că judecata recursurilor de către instanţa supremă este parte a mecanismului constituţional de asigurare a unităţii de interpretare şi aplicare a legii. Arătând că rolul constituţional al instanţei supreme se realizează, în principal, prin judecarea recursurilor ordinare ("Prin urmare, în vederea unificării jurisprudenţei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are numai rolul de a soluţiona recursuri în interesul legii, ci şi pe acela de a casa hotărârile instanţelor inferioare care nu sunt conforme cu regulile de drept aplicabile").

Urmare declinării, recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 6 noiembrie 2017, sub acelaşi număr de dosar.

Cauza a fost repartizată, aleatoriu, spre soluţionare, Completului C 12 N C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului din data de 9 noiembrie 2017, s-a fixat termen de judecata la 8 decembrie 2017, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei materiale în soluţionarea recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Soluţia de declinare a competenţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, cu referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 şi la dispoziţiile art. 97 şi art. 483 C. proc. civ., nu poate învesti legal Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Pe de o parte, Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017 nu este incidenţa cauzei, având în vedere data pronunţării hotărârii instanţei de apel şi data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial (nr. 582 din 20 iulie 2017) raportat la dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră principiul producerii efectelor general obligatorii pentru viitor (ulterior publicării în Monitorul Oficial).

Astfel fiind, dezînvestirea curţii de apel, cu trimitere la considerentele unei decizii a instanţei de contencios constituţional neaplicabile cauzei, este lipsită de temei legal.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege", ceea ce înseamnă că instanţa supremă are competenţă de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curţilor de apel, pentru hotărârile altor instanţe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanţa supremă.

Totodată, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

De asemenea, o asemenea competenţă nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel, ţinând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege".

Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", norma în cauză are în vedere reglementarea obiectului şi scopului recursului.

Această verificare a legalităţii se realizează, însă, în cazurile în care instanţa supremă este competentă potrivit legii, adică conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Potrivit art. 483 alin. (4) C. proc. civ., aceeaşi verificare a conformităţii cu legea a hotărârii atacate o realizează şi celelalte instanţe (tribunalele, curţile de apel), atunci când judecă în materia recursului (art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 C. proc. civ.).

Cum, în speţă, reclamanta a învestit, în primă instanţă judecătoria, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

Aceasta întrucât nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului Cod").

În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ., judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel Bucureşti, căreia îi aparţine competenţa, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel, respectiv Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Declină competenţa de soluţionare a recursului formulat de recurenta-reciarnantă B. împotriva deciziei civile nr. 4231/A din 27 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2017.