Cassation appeal challenging appellate court’s discretion to exclude new evidence and alleged contradictory reasoning in tort claim for agricultural land damages

Asupra cauzei de faţă în condiţiile prevăzute de art. 499 C. proc. civ., reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 23 decembrie 2014 pe rolul Judecătoriei Mediaş, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D.. E. şi F., solicitând obligarea lor la plata integrală şi imediată a creanţelor certe, lichide şi exigibile după cum urmează: pârâtul B. la plata sumei de 332.

000 RON; pârâtul C. în solidar cu pârâtul D. la plata sumei de 1.070.328 RON; pârâtul E. la plata sumei de 330.400 RON; pârâtul F. la plata sumei de 60.000 RON, sume ce urmează a se actualiza până la data plaţii efective, în funcţie de rata inflaţiei.

În susţinerea acţiunii reclamanta a arătat că în primăvara anului 2013 pârâţii au lucrat în mod abuziv suprafeţele de teren pe care le avea în posesie în baza unui contract de concesiune, suprafeţe care fuseseră gunoite, cu excepţia terenului lucrat de pârâtul F.; că terenurile ocupate în mod abuziv au fost însămânţate cu lucerna, iar prin lucrarea terenului şi distrugerea culturii, pârâţii i-au produs o pagubă, lipsind-o de veniturile ce urmau a fi realizate ca urmare a gunoirii şi a însămânţării terenurilor cu lucernă.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi urm. C. proc. civ. şi art. 1381 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 793 din 22 aprilie 2015, pronunţată de Judecătoria Mediaş a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

Prin sentinţa civilă nr. 340 din 9 martie 2016, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri reclamanta a declarat apel, ce a fost respins, ca nefondat prin decizia nr. 1252 din 4 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia I civilă.

Împotriva acestei deciziei, recurenta-reclamantă SC A. SRL a declarat recurs la data de 23 decembrie 2016, şi invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 6 C. proc. civ., în principal a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudeeare, iar în subsidiar a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea în sensul că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti în condiţiile în care a respins ca nerelevantă cererea în probaţiune de la termenul din 9 martie 2016, deşi proba solicitată era legală, utilă şi pertinentă pentru dezlegarea cauzei.

Se arată că deşi considerentele hotărârii instanţei de fond sunt lacunare şi contradictorii, Curtea de Apel Alba lulia în mod greşit a apreciat că această critică nu este justificată, motiv pentru care se susţine că ambele instanţe au încălcat principiul administrării cu celeritate a probelor în vederea stabilirii situaţiei de fapt şi aflării adevărului în cauză, că ambele hotărâri cuprind motive contradictorii.

Faţă de argumentele expuse, recurenta reclamantă a mai arătat că prin probele administrate nu s-a dovedit transferul posesiei terenurilor, că din actele dosarului rezultă că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale. Întrucât pârâţii au folosit abuziv terenurile asupra cărora avea un drept de concesiune, ce au fost gunoite şi însămânţate cu lucerna cu excepţia terenului lucrat de pârâtul F., că ea a folosit terenurile de la încheierea contractelor de concesiune până în anul 2012, când au fost lăsate să se regenereze.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că pretenţiile solicitate sunt pe deplin justificate, dovedind cu înscrisuri că preţurile sunt realiste şi în acord cu preţurile de piaţă, că au fost depuse dovezi care confirmă faptul că ani la rând a gunoit terenurile cu îngrăşământ natural, provenind de la fermele sale, şi că fertilizarea terenurilor are influenţă pentru anii următori.

Prin rezoluţia de la data de 11 ianuarie 2017, Înalta Curte a dispus comunicarea motivelor de recurs intimaţilor-pârâţi.

Prin întâmpinarea depusă la 23 februarie 2017, pârâtul F. a solicitat respingerea recursului, arătând că motivele de casare invocate nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 3 şi 6 C. proc. civ.

La 13 martie 20 î 7, prin întâmpinarea depusă, pârâtul E. a solicitat respingerea recursului.

Întâmpinările au fost comunicate, conform rezoluţiei de la data de 24 martie 2017.

Intimatul-pârât B. prin întâmpinarea depusă la 11 aprilie 2017 a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil faţă de valoarea pretenţiilor solicitate prin acţiune, care nu depăşeşte limita stabilită prin dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea a arătat că motivele de nelegalitate invocate de recurentă nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 3 şi 6 C. proc. civ. situaţie în care recursul este nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinările formulate de pârâţii F. şi E., recurenta-reclamantă a solicitat respingerea apărărilor formulate de pârâţi şi admiterea recursului.

Prin rezoluţia de la data de 24 februarie 2017, Înalta Curte a dispus întocmirea, de către magistratul asistent, pe baza recursului, a întâmpinărilor şi a răspunsului la întâmpinări, a raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului exercitat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva deciziei nr. 1252 din data de 4 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia l civilă.

Prin rezoluţia din 14 iunie 2017, în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, cu menţiunea că pot formula, în scris, puncte de vedere asupra acestuia, în termen de 10 zile de la comunicare.

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat de SC A. SRL a fost comunicat părţilor la 29 iunie 2017, 30 iunie 2017 şi 3 iulie 2017, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar.

Părţile nu şi-au exprimat poziţia procesuală prin formularea, în scris, a unui punct de vedere, iar termenul procedural acordat în acest sens, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) C. proc. civ., s-a împlinit la 10 iulie 2017.

Prin încheierea din şedinţa camerei de consiliu din 27 octombrie 2017, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii F. şi B., şi a admis în principiu, recursul declarat de recurenta reclamantă SC A. SRL, împotriva deciziei nr. 1252 din 4 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, fixând termen de judecată în vederea soluţionării recursului la 8 decembrie 2017, cu citarea părţilor.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 3 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că verificând conţinutul cererii de recurs în raport de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 487 C. proc. civ., recurenta reclamantă a criticat hotărârea instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta conţine motive contradictorii, critici care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin încheierea sus evocată, Înalta Curte a mai reţinut ca în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care recurenta reclamantă nu critică probele, ci modalitatea de încuviinţare a acestora.

Examinând hotărârea instanţei de apel din perspectiva motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva susţinerilor recurentei-reclamante, că hotărârea cuprinde motive contradictorii, Înalta Curte constată că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă. Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă şi inteligibilă, să nu se rezume la o însuşire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză, să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi, şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta atât argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze aşa cum s-a arătat deja atât Ia susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţa soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constiuţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile formulate de recurenta reclamantă în sensul că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, Înalta Curte constată că în raport de obiectul litigiului şi de starea de fapt conturată în cauză, considerentele hotărârii recurate sunt clare şi concise fiind arătate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia adoptată, neexistând elemente condradictorii, cum greşit susţine recurenta reclamantă.

Astfel, Înalta Curte reţine că, instanţa de apel în argumentarea soluţiei pronunţate a arătat că din înscrisurile existente la dosar rezultă că reclamanta a fost beneficiara unui contract de concesiune încheiat cu Agenţia Domeniilor Statului pentru o suprafaţă de teren, că urmare a nerespeclării obligaţiilor contractuale, concedentul a notificat-o pe reclamantă pentru rezilierea contractului în cursul anului 2012, aspect necontestat de aceasta din urmă. Ca o consecinţă a rezilierii contractului, reclamantei îi revenea obligaţia de a preda terenul iar după punerea în întârziere în legătură cu neîndeplinirea acestei obligaţii, numai putea pretinde o protecţie juridică aferentă dreptului său de a poseda terenul.

Concedentul Agenţia Domeniilor Statului a notificat-o pe reclamantă să se prezinte la faţa locului pentru a preda terenurile în datele de 18 octombrie 2012 şi 1 noiembrie 2012, însă reprezentantul acesteia nu a dat curs acestei solicitări, astfel încât, nu mai poate pretinde obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri pentru exploatarea terenului în cursul anului 2013.

De asemenea, în ce priveşte pretenţia vizând contravaloarea gunoiului de grajd pretins însuşit de către pârâtul B., instanţa de apel a reţinut că aceasta nu a fost dovedită de către reclamantă.

Instanţa de apel a mai reţinut că este neîntemeiată critica vizând omisiunea instanţei de fond de a încuviinţa toate probele solicitate în cauză, faţă de dispoziţiile art. 258 C. proc. civ., care prevăd că instanţa va încuviinţa probele admisibile şi necesare soluţionării cauzei.

În acest sens, instanţa de apel a apreciat că faţă de înscrisurile depuse la dosar, solicitarea vizând relaţii de la Agenţia Domeniilor Statului este inutilă, iar în ceea ce priveşte încuviinţarea probei testimoniale a constatat că, în condiţiile în care au fost propuşi mai mulţi martori, fără a se indica teza probatorie pentru fiecare dintre aceştia, în mod procedural instanţa de fond a limitat numărul martorilor.

De asemenea, s-a constatat că în condiţiile în care situaţia juridică a terenurilor rezultă din cuprinsul înscrisurilor de la dosar, iar cuantumul prejudiciului, astfel cum a fost afirmat de către reclamantă, putea fi determinat printr-o lucrare de specialitate, expertiza tehnică nefiind o probă solicitată în cauză, declaraţiile martorilor nu erau apte să stabilească cu certitudine întinderea prejudiciului cauzat prin exploatarea unui teren, fertilizat în prealabil, în modalitatea expusă de reclamantă.

Or. faţă de considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că acestea se circumscriu exigenţelor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., explicitând soluţia din dispozitiv fiind arătate atât motivele de fapt cât şi de drept care au format convingerea instanţei în adoptarea soluţiei, nefiind prezente elemente contradictorii, motiv pentru care sunt nefondate criticile recurentei reclamante legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care recurenta reclamantă critică modalitatea de încuviinţare a probelor, Înalta Curte reţine că şi acest motiv este nefondat pentru următoarele considerente:

La termenul de judecată din 4 octombrie 2016, instanţa de apel a respins atât cererea în probaţiune formulată de reclamantă privind întocmirea unei adrese către Agenţia Domeniilor Statului faţă de înscrisurile existente la dosar, precum şi cererea privind audierea martorilor propuşi prin cererea de apel, întrucât nu a fost indicată teza probatorie.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 478 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. instanţa de apel poate încuviinţa şi administra probele a căror necesitate rezultă din dezbateri. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse de părţi, dacă le consideră ca fiind necesare pentru soluţionarea cauzei.

Din perspectiva acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că efectul devolutiv al apelului are consecinţe şi asupra probelor care pot fi administrate în apel în condiţiile în care instanţa de apel poate încuviinţa refacerea, completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea altor probe, dacă le consideră necesare în ceea ce priveşte soluţionarea cauzei.

Din dispoziţiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului. Prin urmare, probele trebuie să fie concludente şi pertinente, ceea ce presupune verificarea relaţiei existente între pretenţiile formulate şi faptul susceptibil de probare, şi dacă probele solicitate poartă asupra unor împrejurări care sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei.

Dispoziţiile art. 258 C. proc. civ., prevăd de asemenea că probele se vor încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255 C. proc. civ.

Din perspectiva dispoziţiilor legale sus enunţate şi al efectului devolutiv al apelului, Înalta Curte reţine că aprecierea asupra necesităţii administrării unei probe pentru soluţionarea cauzei este atributul exclusiv al instanţei de apel.

Prin urmare, raportând cele expuse şi dispoziţiile legale enunţate la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat că faţă de înscrisurile existente la dosar cererea în probaţiune formulată de reclamantă privind întocmirea unei adrese către Agenţia Domeniilor Statului este inutilă cauzei, iar cererea privind audierea martorilor propuşi prin cererea de apel a fost respinsă motivat de faptul că nu a fost indicată teza probatorie.

Faţă de această situaţie şi raportat la atributul exclusiv al instanţei de apel în ce priveşte aprecierea asupra necesităţii administrării unei probe din perspectiva dispoziţiilor legale sus evocate, Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Cum nici una din criticile formulate de recurenta reclamantă nu se circumcriu motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. urmează a respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta reclamantă împotriva deciziei nr. 1252 din data de 4 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia l civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva deciziei nr. 1252 din data de 4 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2017.