Recognition of foreign divorce decree: sufficiency of waiver of right to answer to establish consent under Law No. 105/1992

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată Ia data de 11 iunie 2012, pe rolul Tribunalului Bucureşti, petenta A. a solicitat recunoaşterea hotărârii nr. 311557/2011 emisă de Curtea Supremă a Tribunalului New-York-Districtul New-York la data de 12 octombrie 2011, prin care s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată între B. şi A.

Prin sentinţa civilă nr. 1406 din 28 iunie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă, a admis cererea formulată de petentă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992, că petenta a avut calitatea de reclamantă în procesul cu B., iar pârâtul a fost de acord cu acţiunea, astfel că nu este incidentă în cauză situaţia reglementată de alin. (2) al art. 167 din Legea nr. 105/1992.

De asemenea, tribunalul a constatat că din cuprinsul hotărârii rezultă caracterul definitiv al acesteia precum şi că nu este încălcată ordinea publică în dreptul internaţional, că nu a fost fraudată legea competentă a cârmui raportul juridic în litigiu, precum şi existenţa unei convenţii de reciprocitate între cele două state.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul B., la data de 09 martie 2017, apel care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 24 martie 2017.

La termenul de judecată din 12 mai 2017, s-a constatat că intimata reclamantă A. a decedat la data de 06 noiembrie 2016, ulterior pronunţării hotărârii atacate şi anterior declarării căii de atac. S-a constat transmiterea calităţii procesuale către succesorii săi, respectiv părinţii săi C. şi D., luându-se act că sora defunctei, E., a renunţat la succesiune.

La data de 25 mai 2017 intimaţii C., D., E., în calitate de moştenitori legali ai reclamantei, au depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului, în primul rând, ca tardiv şi, în subsidiar, ca netemeinic.

Prin decizia nr. 539/A din data de 16 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins excepţia tardivităţii declarării apelului, ca nefondată, s-a respins, ca nefondat, apelul şi a fost obligat apelantul la plata către intimaţi a sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată în apel.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii declarării apelului, instanţa a reţinut că la dosarul de fond nu există dovada comunicării sentinţei către pârât, motiv pentru care, aplicând prevederile art. 105 C. proc. civ. şi ale art. 108 C. proc. civ., a respins excepţia de tardivitate, ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei s-a reţinut că, în cauză, este aplicabilă Legea nr. 105/1992, prin raportare la data introducerii cererii de chemare în judecată, iar în alin. (1) al art. 172 al acestui act normativ se prevede că cererea de recunoaştere a hotărârii străine se soluţionează pe cale principală prin hotărâre după citarea părţilor, în timp ce alin. (2) al aceluiaşi art. prevede excepţia de la această regulă stabilind că cererea poate fi soluţionată fără citarea părţilor dacă, din hotărârea străină, rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii.

În cauză, petenta A. a solicitat la data de 11 iunie 2012, prin mandatar C., recunoaşterea în România a unei hotărâri judecătoreşti pronunţată în materie de divorţ în Statele Unite ale Americii.

În acest sens au fost depuse la dosar: procura din data de 30 mai 2012 autentificată de Consulatul General al României la New York SUA, hotărârea nr. 311557-2011, emisă de Curtea Supremă a Tribunalului New-York-Districtul New York la data de 12 octombrie 2011, prin care s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre B. şi A., tradusă de traducător autorizat şi însoţită de apostila, certificat prin care se atestă caracterul definitiv al hotărârii, tradus de traducător autorizat şi supra legalizat.

Totodată, în cuprinsul sentinţei de divorţ se consemnează că cei doi soţi au fost citaţi, iar pârâtul a înaintat o citaţie cu notificare şi o declaraţie pe proprie răspundere privind faptele de fond fiind specificat explicit "pârâtul a compărut şi a renunţat la dreptul de a răspunde", prin dispozitivul aceleiaşi hotărâri declarându-se desfăcută căsătoria prin divorţ.

În cauză rezultă acordul pârâtului la admiterea cererii de divorţ, acord ce poate fi dedus din împrejurarea că acesta s-a prezentat personal în faţa instanţei şi a renunţat Ia dreptul de a răspunde.

În apel apelantul nu a produs nicio dovadă care să demonstreze poziţia sa procesuală de opunere la cererea de divorţ şi nici nu a înlăturat prezumţia de acord ce reiese din datele înscrise în hotărârea de divorţ.

Pe cale de consecinţă, referitor la pretinsa nesocotire a normelor C. proc. civ. care reglementează citarea părţilor, instanţa a reţinut că nu poate constata nulitatea hotărârii pentru acest motiv, datele speţei nerelevând opoziţia pârâtului în procesul de divorţ, astfel că în mod corect prima instanţă nu a dispus citarea apelantului.

În ceea ce priveşte susţinerea relativă la declararea căii de atac împotriva sentinţei de divorţ, se constată din certificatul depus în apel că cererea părţilor de anulare a judecării divorţului şi de reexepediere a dosarului a fost respinsă, rezultând astfel caracterul definitiv al hotărârii de divorţ ce a fost recunoscută.

Verificând motivul de apel relativ la inexistenţa mandatului special pentru introducerea cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost formulată de mandatarii reclamantei - mama sa C. în baza procurii din data de 30 mai 2012, autentificată de Consulatul General al României la New York SUA.

Din cuprinsul acestei procuri rezultă că mandatara a fost împuternicită să reprezinte mandantul în faţa autorităţilor române competente, pentru a-i susţine drepturile în legătură cu recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor juridice ale sentinţei de divorţ nr. 311557-11 emisă de autorităţile americane.

Cum, potrivit art. 67 alin. (1) C. proc. civ., părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, iar conform art. 68 alin. (1) din acelaşi Cod procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată, iar mandatul a fost dat doamnei C. prin înscris autentic, susţinerile relative lipsa calităţii de reprezentat a acesteia sunt neîntemeiate.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. s-a dispus obligarea apelantului la plata către intimaţi a sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat, reţinând culpa procesuală a acestuia în declararea unei căi de atac ce a fost respinsă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul, arătând că, în mod eronat, instanţa de apel a interpretat că renunţarea la dreptul de a răspunde în faţa Curţii Supreme a statului New York ar echivala cu acordul acestuia. Astfel, susţine că recurentul nu şi-a dat consimţământul, nefiind de acord cu divorţul, ceea ce reiese fără echivoc din atitudinea acestuia de a contesta hotărârea de divorţ.

Consideră că a făcut dovada poziţiei sale procesuale, prin atacarea hotărârii, neavând nicio relevanţă că aceasta contestaţie nu a fost admisă, însă ceea ce este de necontestat este voinţa recurentului de a se opune divorţului.

Cum judecarea fără citarea părţilor constituie o excepţie şi cum acordul pârâtului la admiterea acţiunii nu reiese fără echivoc, instanţa trebuia să dispună citarea părţilor pentru a se asigura că nu se încalcă drepturile părţilor.

Susţine că nu a ştiut niciodată faptul că a fost depusă o cerere de recunoaştere a hotărârii, recurentul având convingerea că nu au divorţat şi comportându-se ca atare, la starea civilă cei doi figurând ca fiind căsătoriţi.

Aşa cum rezultă şi din prevederile imperative ale art. 172 din Legea nr. 105/1992, procedura de soluţionare a cererii de recunoaştere a hotărârii străine are un caracter contencios, ceea ce implică în rnod obligatoriu citarea părţilor din proces.

Mai arată că mandatara nu avea mandat special pentru a introduce cererea de recunoaştere a hotărârilor străine fiind aplicate greşit dispoziţiile art. 67 C. proc. civ. Procura dată nu se referă la introducerea în instanţa a unei cereri de recunoaştere a hotărârii străine, ci de a transcrie hotărârea de divorţ, motiv pentru care consideră că instanţele trebuiau să respingă cererea, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate de reprezentant.

O ultimă critică vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, întrucât acesta ar fi nejustificat în raport cu munca prestată de avocat.

Analizând recursul, din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin hotărârea nr. 311557 din 12 octombrie 2011 emisă de Curtea Supremă a Tribunalului New York - Districtul New-York s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată între B. şi A.

În cuprinsul sentinţei de divorţ se consemnează că cei doi soţi au fost citaţi, pârâtului înmânându-i-se personal actul procedura!, că acesta a înaintat o citaţie cu notificare şi o declaraţie pe proprie răspundere privind faptele de fond fiind specificat explicit "pârâtul a compărut şi a renunţat la dreptul de a răspunde", prin dispozitivul aceleiaşi hotărâri deciarându-se desfăcută căsătoria prin divorţ.

De altfel, în cuprinsul acestei hotărâri se specifică şi faptul că s-a luat act de împărţirea "proprietăţilor maritale în mod echitabil", conform Anexei A la sentinţă.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că, în cauză, acordul pârâtului la admiterea cererii de divorţ, este dedus din împrejurarea că acesta s-a prezentat personal în faţa instanţei şi a renunţat la dreptul de a răspunde.

Împotriva sentinţei de divorţ pârâtul a declarat cale de atac, însă cererea părţilor de anulare a judecării divorţului şi de reexepediere a dosarului a fost respinsă, rezultând astfel caracterul definitiv a! hotărârii de divorţ. Împrejurarea că pârâtul a înaintat o moţiune cu privire la sentinţa de divorţ, în condiţiile în care la dosaru! cauzei nu a fost depusă şi o copie după conţinutul acesteia, nu poate echivala cu o opunere la desfacerea căsătoriei, câtă vreme, astfel cum rezultă din hotărârea de divorţ, prin aceasta s-a realizat şi un partaj al bunurilor comune, iar calea de atac putea, de exemplu, să vizeze modul de împărţire al acestora.

Faţă de toate aceste aspecte nu pot fi primite susţinerile pârâtului în sensul că nu a ştiut niciodată că este divorţat, câtă vreme a fost citat, a trimis înscrisuri instanţei, s-a prezentat personal în instanţă şi a declarat şi cale de atac împotriva sentinţei de divorţ, iar împrejurarea că acesta nu a înţeles să răspundă dacă este sau nu de acord cu desfacerea căsătoriei nu reprezintă o opunere la divorţ, pârâtul nedepunând nicio dovadă în sensul răsturnării prezumţiei ce reiese din sentinţa de divorţ.

Potrivit art. 167 din Legea nr. 105/1992, hotărârile străine pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt definitive - potrivit legii statului unde au fost pronunţate, instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii, competenţa să judece procesul, există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.

Aceste condiţii fiind îndeplinite, văzând şi prevederile art. 172 din Legea nr. 105/1992 şi interesul pe care-l are reclamanta l-a invocat prin cererea formulată, în mod just s-a admis cererea, sens în care s-a dispus recunoaşterea pe teritoriul României a hotărârii pronunţate în statul New York.

În ceea ce priveşte susţinerea că mandatara nu avea mandat special pentru a introduce cererea de recunoaştere a hotărârilor străine, fiind aplicate greşit dispoziţiile art. 67 C. proc. civ., Înalta Curte constată ca nici aceasta nu poate fi primită, întrucât, din cuprinsul acestei procuri, dată în formă autentică, rezultă că mandatara a fost împuternicită să reprezinte mandantul în faţa autorităţilor române competente, pentru a-i susţine drepturile în legătură cu recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor juridice ale sentinţei de divorţ nr. 311557 din 12 octombrie 2011 emisă de Curtea Supremă a Tribunalului New-York - Districtul New-York.

Referitor la critica ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, se constată că recurentul nu a adus argumente de nelegalitate a deciziei atacate, ci doar s-a limitat la a susţine că suma acordată este nejustificată în raport cu munca prestată de avocat. De altfel, apărătorul moştenitorilor legali ai reclamantei a redactat întâmpinare la apelul declarat de către pârât şi s-a prezentat în instanţă, formulând concluzii orale la termenul din 16 iunie 2017 astfel că nu se poate susţine că onorariul de avocat, în cuantum de 1.000 RON, ar fi nejustificat de mare în raport de munca depusă de acesta.

Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de B. împotriva deciziei nr. 539/A din data de 16 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 7 decembrie 2017.