Admissibility of revision for newly discovered archival documents proving pre-1990 state expropriation in land restitution disputes.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 328 din 19 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins contestaţia formulată de contestatorul A. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, având ca obiect anularea dispoziţiei nr. 8389 din 25 iunie 2007, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1000 m.p. situat în Bucureşti, lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a terenului, obligarea intimatei la încheierea procesului-verbal de punere în posesie şi obligarea intimatei la ridicarea de pe teren a bunurilor mobile, respectiv container metalic, sub sancţiunea de daune cominatorii de 100 RON/zi de întârziere până la eliberarea efectivă.

În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut că, prin dispoziţia nr. 8389 din 25 iunie 2007 Primăria Municipiului Bucureşti a dispus respingerea cererii de restituire în natură a imobilului teren în suprafaţă de 1000 m.p., situat în Bucureşti, formulată de petentul A., cu motivarea că terenul este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, construcţie parter + 2 E şi a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Instanţa a mai reţinut că, potrivit adresei din 7 martie 2002, emisă de Direcţia Patrimoniu şi Evidenţa Proprietăţii şi Cadastru, imobilul în litigiu figurează ca proprietate particulară, posesor de parcelă fiind numitul B.

Această adresă se coroborează cu nota de reconstituire din 10 august 2006 a aceleiaşi direcţii din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti în care se arată că terenul este afectat de construcţie P+2E şi două garaje.

Din raportul de expertiză topografică efectuat de expert C. rezultă că terenul în litigiu este împrejmuit cu gard zidit pe toate laturile, fiind folosit de SC D. SRL pentru depozitarea diverselor materiale.

Faţă de aspectele reţinute, tribunalul a constatat că terenul în litigiu este afectat de elemente de sistematizare şi nu se află în deţinerea unităţii administrative, astfel încât nu poate fi restituit în natură.

Instanţa a înlăturat susţinerea contestatorului în sensul că dispoziţia contestată a fost emisă cu încălcarea sentinţei civile nr. 7769 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, întrucât instanţa s-a pronunţat exclusiv asupra cererii de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti la soluţionarea notificării, fără a dispune asupra modalităţii de restituire.

Este adevărat că în considerente instanţa a statuat asupra calităţii de persoană îndreptăţită la restituire a reclamantului ca moştenitor al defunctei E., însă, nu mai puţin, s-a precizat că, în funcţie de modalitatea de soluţionare a cererii de restituire, acesta o poate contesta.

Apreciind că modalitatea de restituire prin măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul solicitat este conformă cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, tribunalul, în conformitate cu art. 26 din Legea nr. 10/2001, a respins contestaţia ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 211A din 6 aprilie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul contestatorului A., a schimbat în tot sentinţa apelată, a admis în parte contestaţia şi a anulat dispoziţia nr. 8389 din 25 iunie 2007 emisă de pârâtă, a dispus restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, în suprafaţă de 995 m.p., cu dimensiunile şi vecinătăţile astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert C. şi a respins celelalte capete de cerere, ca nefondate.

Instanţa de apel a reţinut că motivul invocat de către intimată în cuprinsul dispoziţiei prin care s-a respins cererea privind restituirea în natură, şi anume, acela că este afectat, în totalitate, de elemente de sistematizare-construcţii P+2E, apare ca fiind neîntemeiat în raport de probele administrate în faţa primei instanţe. Astfel, prin expertiza efectuată de către expertul C. s-a stabilit că imobilul teren este liber de orice construcţie sau alte detalii de sistematizare.

Din raportul de expertiză mai reiese că terenul este împrejmuit cu gard de zid pe toate laturile şi că este folosit de către SC D. SRL pentru a depozita diverse materiale. Aceste elemente de fapt nu sunt însă de natură să conducă la respingerea cererii de restituire în natură, având în vedere că potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001:

"

Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile", iar nicio altă dispoziţie din cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu instituie în situaţia dată o excepţie de la principiul restituirii în natură.

În ceea ce priveşte argumentul invocat de către prima instanţă în susţinerea soluţiei de respingere a contestaţiei, Curtea a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 5235 din 12 septembrie 1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. x/1995 s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii F. şi G. împotriva pârâtului H. şi s-a constatat că reclamanţii au devenit proprietari prin uzucapiune de 30 de ani asupra terenului în suprafaţă de 1.

000 m.p. situat în Bucureşti. Ulterior, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 29 august 1997 de notar public I., F. şi G. au înstrăinat imobilul către SC D. SRL.

Nici această împrejurare nu poate avea vreun efect juridic referitor la măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001.

Contrar susţinerilor primei instanţe, imobilul este deţinut de Stat, întrucât a fost preluat de către acesta în baza Decretului nr. 111/1951, astfel cum rezultă din adresa din 21 ianuarie 2002 emisă de Direcţia Impozite şi Taxe Locale a Sectorului 1 Bucureşti, iar hotărârea judecătorească prin care s-a constatat intervenirea uzucapiunii, pronunţată în contradictoriu cu o altă persoană, nu a operat o transmitere a bunului în litigiu din patrimoniul Statului în cel al reclamanţilor din cauza respectivă, deoarece ea îşi produce efectele substanţiale (modificarea situaţiei juridice dintre părţile în litigiu, prin aplicarea regulii de drept la împrejurările de fapt) numai între părţi. Ca atare, nu ar putea fi aplicate, prin analogie, dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 - în forma în vigoare la data formulării contestaţiei care sunt în sensul că "Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi în următoarele cazuri: (...) c) imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale".

Dat fiind că imobilul este deţinut de Stat, sunt aplicabile prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării contestaţiei "Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi".

Pentru ca reclamantul să îşi poată exercita dreptul de proprietar asupra imobilului preluat fără titlu de către Stat este necesară potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 emiterea dispoziţiei de restituire în natură de către unitatea deţinătoare.

Dacă pentru exercitarea dreptului de proprietate de către reclamant este prevăzută în sarcina unităţii deţinătoare o obligaţie legală, şi anume aceea de emitere a dispoziţiei de restituire în natură, obligaţie firească întrucât până la constatarea caracterului abuziv al preluării Statul are cel puţin aparent calitatea de proprietar, în schimb, pentru punerea sa în posesie nu este instituită o asemenea îndatorire în sarcina Statului, dacă acesta nu are şi calitatea de posesor al imobilului.

Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001:

"

Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară". Acest text de lege nu poate fi însă interpretat în sensul că dispoziţia de restituire ar constitui titlu executoriu pentru punerea în posesie faţă de alte persoane decât unitatea deţinătoare, la aceasta opunându-se principiul relativităţii actelor juridice, care constituie regula de drept conform căreia actul juridic produce efecte numai faţă de autorul sau, după caz, autorii săi, fără a putea să profite sau să dăuneze altor persoane; într-o altă formulare, actul juridic unilateral obligă doar pe autorul acestuia.

Deşi această obligaţie îi revenea conform art. 1169 C. civ., reclamantul nu a făcut dovada că materialele existente pe terenul în litigiu aparţin intimatei, situaţie în care aceasta, nefiind autorul faptei ilicite, nu poate fi obligată să le ridice.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata unor daune cominatorii, Curtea a reţinut că acesta are caracter accesoriu faţă de cel privind obligarea intimatei la încheierea procesului verbal de punere în posesie, urmând ca atare soarta acestuia. Mai mult decât atât, potrivit art. 5803 C. proc. civ. din 1865 (în continuare, C. proc. civ.), pentru neexecutarea obligaţiei de a face care poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul nu se pot acorda daune cominatorii.

Prin decizia civilă nr. 295 din 22 ianuarie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, a modificat decizia recurată şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, calitatea de unitate deţinătoare în numele statului - ca de altfel orice unitate deţinătoare, care poate fi obligată la restituirea în natură, o are deţinătorul imobilului la data intrării în vigoare a acestei legi.

Acest lucru rezultă din dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar calitatea de unitate deţinătoare este definită de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G. nr. 498/2003 - definiţie reluată şi de Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, Cap. I.

Astfel, potrivit Normelor metodologice, unitatea deţinătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (ministerul, primăria, prefectura sau orice altă instituţie publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi cu capital de stat, organizaţii cooperatiste).

Deşi recunoaşte că prin sentinţa civilă nr. 5235 din 12 septembrie 1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii F. şi G. împotriva pârâtului H. şi s-a constatat că reclamanţi au devenit proprietari prin uzucapiune asupra terenului în litigiu şi că, ulterior, prin contratul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1325 din 29 august 1997 de Notar Public I., G. şi F. au înstrăinat imobilul către SC D. SRL, instanţa de apel atribuie nejustificat în continuare calitatea de deţinător al imobilului Statului. Aceasta, deşi Legea nr. 10/2001 şi Normele metodologice de aplicare unitară a legii impun condiţia deţinerii imobilului la data intrării în vigoare a acestei legi.

Reclamantul a generat un litigiu prin care a urmărit readucerea imobilului în proprietatea Statului, soluţionat irevocabil prin sentinţa civilă nr. 7769 din 18 octombrie 2004 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.

Prin această sentinţă s-a reţinut că Municipiul Bucureşti nu a respectat termenul de 60 de zile de soluţionare a notificării formulate, motiv pentru care a fost obligat să pronunţe o dispoziţie sau decizie privind restituirea imobilului - urmând ca în funcţie de modul de soluţionare a cererii de restituire, reclamantul să se prevaleze de dispoziţiile art. 24 din lege, contestând actul de soluţionare în faţa instanţei.

Prin aceeaşi sentinţă s-a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1325 din 29 august 1997 ca neîntemeiat. S-a respins ca inadmisibilă cererea privind constatarea nulităţii absolute a sentinţei civile nr. 5235/1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti.

În considerarea faptului că pârâtul recurent nu are calitatea de unitate deţinătoare care ar putea fi obligată în temeiul Legii nr. 10/2001 să restituie imobilul în natură şi dată fiind situaţia juridică a imobilului, Înalta Curte a făcut aplicarea art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând modificarea deciziei recurate şi respingerea apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei nr. 295 din data de 22 ianuarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. x/3/2007, a formulat cerere revizuire A., invocând motivele de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1, 5 şi 6 din noul C. proc. civ., care corespund cu dispoziţiile art. 322 pct. 2 şi 5 C. proc. civ. 1865, aceasta fiind legea aplicabilă în raport cu data începerii procesului, astfel cum s-a reţinut în practicaua prezentei decizii.

În motivarea cererii de revizuire se arată că imobilul a fost preluat în mod abuziv pe temeiul Decretului nr. 111/19512 şi trecut în patrimoniul Statului Român pe baza "cărţii de judecată" nr. 560 din 19 martie 1952, document în posesia căruia revizuentul a intrat ca urmare a cererii din 19 iunie 2017 depusă la Serviciul Municipiului Bucureşti al Arhivelor Naţionale, fiind eliberat cu adresa din data de 12 iulie 2017. Acest document dovedeşte faptul că terenul a intrat din 19 martie 1952 în patrimoniul Statului Român, situaţie juridică neschimbată, ceea ce impune necesitatea anulării deciziei civile nr. 295 din 22 ianuarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/3/2007, prin care s-a dispus respingerea apelului pe motivul că Municipiul Bucureşti nu ar fi deţinătorul imobilului revendicat.

În continuarea motivării cererii de revizuire, revizuentul face o prezentare a istoricului cauzei, reluând motivele din acţiunea introductivă şi din cererea de apel, concluzionând că hotărârea supusă revizuirii a fost luată pe baza unor dovezi nelegale.

Examinând cu prioritate excepţiile privind tardivitatea şi inadmisibilitatea cererii de revizuire, în raport cu fiecare dintre motivele de revizuire invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Primul motiv de revizuire invocat de revizuent este întemeiat pe prevederile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere revizuirea dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut. Toate cele trei ipoteze cuprinse în acest motiv de revizuire vizează nesocotirea principiului disponibilităţii procesuale.

Deşi revizuentul indică în preambulul cererii de revizuire dispoziţiile procedurale care reglementează acest motiv de revizuire în cadrul noului C. proc. civ., dispoziţii care, aşa cum s-a arătat, îşi găsesc corespondent în prevederile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., această menţiune este pur formală, deoarece, din dezvoltarea motivelor de revizuire nu rezultă nicio critică ce ar fi de natură să poată fi încadrată în vreuna dintre cele trei ipoteze ale textului legal (extra petita, minus petita sau plus petita).

Pe de altă parte, termenul legal pentru exercitarea căii de atac a revizuirii întemeiată pe acest motiv este, potrivit art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., de o lună şi începe să curgă de la data pronunţării hotărârii atacate.

În speţă, decizia supusă revizuirii a fost pronunţată la data de 22 ianuarie 2010, iar cererea de revizuire a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 4 august 2017, fiind depăşit termenul legal, ceea ce atrage respingerea ca tardivă a cererii de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., se constată că revizuentul are în vedere doar prima ipoteză a textului legal, respectiv situaţia în care s-au descoperit înscrisuri doveditoare după pronunţarea hotărârii, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor. Nu rezultă din motivarea cererii de revizuire argumente care să poată face posibilă incidenţa tezei a doua a textului legal menţionat, care se referă la situaţia în care s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Faţă de data la care revizuentul a intrat în posesia unei copii a înscrisului invocat, 12 iulie 2017, cererea de revizuire este formulată în termenul legal prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. (o lună de la data la care s-au descoperit înscrisurile care se invocă), însă cererea de revizuire întemeiată pe acest motiv nu îndeplineşte cumulativ toate condiţiile de admisibilitate specifice pentru acest motiv de revizuire.

Astfel, pentru a fi admisibil motivul de revizuire întemeiat pe prevederile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. este necesar ca înscrisul să îndeplinească următoarele condiţii: să fi existat la data judecăţii, dar să se fi descoperit după pronunţarea hotărârii atacate pe calea revizuirii; imposibilitatea prezentării înscrisului în instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta a fost deţinut de partea potrivnică, fie datorită unei împrejurări mai presus de voinţa părţii; să aibă caracter determinant, adică să fie apt a conduce la o altă soluţie decât cea pronunţată.

A doua şi a treia condiţie nu sunt îndeplinite, ceea ce conduce la respingerea cererii de revizuire.

Astfel, în ceea ce priveşte condiţia referitoare la imposibilitatea prezentării înscrisului în instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta a fost deţinut de partea potrivnică, fie datorită unei împrejurări mai presus de voinţa părţii, se constată că revizuentul nu motivează de ce i-ar fi fost imposibil să obţină înscrisul pe baza unei cereri şi să-l depună la dosar cu ocazia soluţionării recursului.

Astfel cum s-a statuat în mod constant în practica judiciară, nu constituie înscris nou în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. actul aflat într-o arhivă la care justiţiabilul poate avea acces pe baza unei simple cereri, în afara cazului în care se face dovada că actul nu a putut fi prezentat din motive de forţă majoră, ceea ce nu este cazul în speţă. Nu poate fi reţinută susţinerea revizuentului în sensul că înscrisul ar fi fost reţinut de pârât, câtă vreme originalul înscrisului se găseşte la Arhivele Naţionale, iar modalitatea în care revizuentul a obţinut o copie a acestuia dovedeşte faptul că nu a existat o imposibilitate de prezentare a înscrisului în recurs.

Referitor la condiţia caracterului determinat al înscrisului, se constată că, prin decizia supusă revizuirii, instanţa de recurs nu a reţinut că imobilul nu ar fi fost preluat de stat, ci că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul nu mai era deţinut de pârâtul Municipiul Bucureşti. Ca atare, înscrisul de care se prevalează revizuentul în susţinerea cererii de revizuire, care face dovada preluării imobilul de către stat, nu are caracter determinant, deoarece acest înscris nu este de natură a justifica schimbarea soluţiei instanţei de recurs.

În raport cu aceste considerente, constatând că revizuirea întemeiată pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. este tardiv formulată, iar în privinţa motivului prevăzut de art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 295 din data de 22 ianuarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost respinsă.

ÎNALTA CURTE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 295 din data de 22 ianuarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/3/2007.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2017.