Expropriation compensation: validity of market value evidence and allocation of judicial costs under special expropriation law

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 7 august 2012 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, solicitând instanţei anularea, în parte, a hotărârii nr. 158 din data de 19 aprilie 2012 de stabilire a despăgubirii, cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a despăgubirilor în sumă de 23.

118 RON, sumă ce se compune din 14.784 RON, reprezentând contravaloarea terenului expropriat şi suma de 8334 RON valoarea prejudiciului produs ca urmare a exproprierii, cu cheltuieli de judecată.

În fapt, reclamanţii au arătat că sunt proprietarii tabulari ai suprafeţei de teren de 549 m.p., cu nr, top A şi nr. cadastral B, situat în localitatea Suplacu de Barcău, cu privire la care s-a aprobat declanşarea procedurii de expropriere. Ulterior comunicării deciziei de expropriere nr. 45 din data de 16 ianuarie 2012 privind exproprierea în parte a imobilului, li s-a comunicat hotărârea nr. 158 din data de 19 aprilie 2012 privind stabilirea cuantumului despăgubirilor, prin care Ii s-a propus o sumă de 2622 RON, pe care o apreciază ca fiind derizorie.

În drept, au fost invocate prevederile art. 22, art. 23 din Legea nr. 255/2010, art. 21-art. 27 din Legea nr. 33/1994, art. 82 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 666/C din 19 septembrie 2014, Tribunalul Bihor a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România. A stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru imobilul în suprafaţă de 549 m.p. identificat prin nr. top. A, la suma de 14784 RON, a obligat pârâtul la plata acestei sume şi a sumei de 4454 RON cu titlu de despăgubire, reprezentând prejudiciul cauzat reclamanţilor prin măsura exproprierii şi a sumei de 4800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost respinse restul capetelor de cerere.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Conform raportului de expertiză efectuat în cauză, imobilul proprietatea reclamanţilor supus exproprierii, în suprafaţă de 549 m.p., identificat prin nr. top. A, şi nr. cadastral B, are o valoare de piaţă de 14784 RON, evaluare efectuată de comisia de experţi, conform standardelor internaţionale de evaluare.

Referitor la prejudiciul suferit de reclamanţi prin realizarea coridorului de expropriere, terenul reclamanţilor având împrejmuire pe două laturi, respectiv spre stradă şi la limita de proprietate cu vecinul din stânga, se impune demolarea acestei împrejmuiri. În raportul de expertiză efectuat în cauză, experţii au evaluat această împrejmuire având în vedere elementele construcţiei şi uzura acesteia stabilind o valoare de 4454 RON, sumă pe care pârâtul va fi obligat să o achite reclamanţilor cu titlu de prejudiciu cauzat prin măsura exproprierii.

Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, sunt scutite de taxă de timbru doar "cererile adresate instanţei judecătoreşti pentru stabilirea, în contradictoriu cu Statul Român, a dreptului la despăgubire pentru expropriere şi a cuantumului acesteia''' astfel ca reclamanţii nu pot invoca aceste prevederi legale pentru a fi scutiţi de la plata taxei de timbru, întrucât această cerere nu se încadrează în cele două cazuri expres prevăzute de Legea nr. 255/2010, exceptate de la plata taxelor judiciare de timbru, ci reprezintă o cerere întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

Prin decizia nr. 308 din 21 aprilie 2017, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a admis apelurile formulate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a modificat, în parte, hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 158 din 19 aprilie 2012, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, în sensul că a majorat cuantumul acestora, pentru imobilul expropriat, în suprafaţă de 549 m.p., având nr. top. A, identificat prin număr cadastral B, de la suma de 2622 RON, la suma de 6901,28 RON, suma stabilită conform raportului de expertiză întocmit în cauză de experţii C., D. şi E. A. dispus obligarea pârâtului la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 6901,28 RON cu titlu de despăgubiri pentru terenul expropriat şi a sumei de 2165 RON cu titlu de despăgubire, reprezentând prejudiciul cauzat reclamanţilor prin măsura exproprierii, sume ce vor fi reactualizate începând cu data pronunţării hotărârii şi. până la data plăţii efective. Curtea a compensat în totalitate cheltuielile de judecată în primă instanţă şi în apel, înlăturând dispoziţia din sentinţa apelată privind obligarea pârâtului Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA (în prezent Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA) la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 4800 RON, cheltuieli de judecată în primă instanţă. A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În temeiul dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, instanţa are competenţa să verifice temeinicia hotărârilor de expropriere cu privire la cuantumul despăgubirii, iar faptul că hotărârea atacată este un act unilateral, ce poate fi revocat de organul emitent conform art. 16 alin. (3) din H.G. nr. 53/2011, în procedura administrativă desfăşurată de expropriator, nu exclude posibilitatea anulării/modificării ei parţiale, cu privire la cuantumul despăgubirii, la cererea expropriatului, în condiţiile consacrării exprese a acestui drept la acţiune, ceea ce se solicită a se anula/modifica din cuprinsul hotărârii contestate fiind doar dispoziţia privind cuantumul despăgubirilor, în sensul textului de lege anterior menţionat.

Având în vedere că din adresa emisă de Tribunalul Bihor, Biroul Local de Expertize Tehnice Judiciare şi Contabile, la data de 30 ianuarie 2014, data efectuării raportului de expertiză, experţii F. şi G. nu aveau calitatea de experţi recunoscuţi de Ministerul Justiţiei în specialitatea "evaluarea proprietăţii imobiliare", expertul F. deţinând această calitate din luna iunie 2014, iar din dovezile de citare depuse la dosar de către experţi, rezultă că pârâta a fost citată pentru efectuarea raportului de expertiză, la sediul acesteia şi nu la sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură, în şedinţa publică din data de 19 martie 2015, instanţa de apel a stabilit că se impune efectuarea unei noi expertize, din perspectiva dispoziţiilor art. 212 C. proc. civ. Totodată, în şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2015, instanţa de apel a stabilit ca obiectiv suplimentar al expertizei încuviinţate, ca evaluarea imobilului de către experţi, să se efectueze în raport şi de Decizia nr. 380/2015 a Curţii Constituţionale, în sensul stabilirii valorii de circulaţie în raport de momentul exproprierii.

Prin noul raport de expertiză întocmit în apel de către experţii C., D. şi E., s-a concluzionat în sensul că valoarea reală de piaţă a imobilului expropriat, în suprafaţa de 549 m.p., la data exproprierii, este de 1592,10 euro (6901,28 RON la data de 16 ianuarie 2012), experţii arătând în acest sens că au analizat atât ofertele cât şi tranzacţiile existente, iar valoarea totală a prejudiciului cauzat prin expropriere, la aceeaşi dată, este de 1331,9 euro (5773,39 RON).

Astfel cum rezultă din Anexa I a raportului de expertiză, experţii au detaliat materialele de documentare şi metodele de evaluare folosite pentru a putea stabili valoarea de piaţă estimată a terenului, indicând elementele care influenţează valoarea imobilului, amplasamentul acestuia, precizând că suprafaţa expropriată făcea parte dintr-o parcelă de 2500 m.p., pe care este amplasată casa de locuit cu anexele şi gospodăria proprietarului, neafectând construcţiile existente, cu excepţia împrejmuirilor, respectiv că terenul expropriat face parte din curtea imobilului (14 m.p.) şi din grădina acestuia (549 m.p.), reducând la jumătate frontul stradal al imobilului existent anterior.

S-a precizat că terenul de evaluat este teren intravilan aferent unei case de locuit dintr-o localitate, reşedinţă de comună, precum şi faptul că, în zonă, construcţia autostrăzii a făcut ca piaţa terenurilor să crească foarte mult în perioada 2004 - 2010, mai ales datorită valorilor foarte mari acordate pentru exproprierile din acea perioadă, respectiv că terenurile intravilane în reşedinţele de comună care nu sunt limitrofe oraşelor mari, se tranzacţionează în judeţul Bihor, în perioada actuală, la preţul de 4-20 euro/m.p., în funcţie de mărimea şi amplasarea suprafeţei.

Au mai arătat experţii că, pentru proprietatea de evaluat au aplicat metoda comparaţiilor de piaţă şi metoda extracţiei, precizând că, din cercetarea pieţei locale nu au identificat tranzacţii cu terenuri intravilane libere asemănătoare proprietăţii de evaluat, efectuate în condiţii de piaţă, acest lucru fiind explicabil în condiţiile în care numărul de tranzacţii este foarte redus pe piaţa locală şi pe aproape toate terenurile asemănătoare sunt edificate diverse construcţii, astfel că au urmărit identificarea tranzacţiilor cu terenuri şi construcţii rezidenţiale cât mai asemănătoare obiectivului de evaluat, selectând două comparabile, case cu teren aferent, indicând modalitatea în care s-a procedat la determinarea valorii terenului, concluzionând că prima comparabilă este situată în condiţii similare obiectivului de evaluat, stabilind în consecinţă valoarea terenului în litigiu ca fiind de 2,90 euro/m.p., în total 1592,10 euro (6901,28 RON la data de 16 ianuarie 2012).

În privinţa prejudiciului cauzat prin expropriere, experţii au arătat că, înainte de expropriere, terenul avea un front Ia stradă de 35,55 m., iar în urma exproprierii, proprietarul rămâne cu un lot care are un front de 20,11 m., front ocupat de construcţia existentă şi intrarea în curte, astfel că, înainte de expropriere, frontul permitea construcţia a două locuinţe, precizând că, deşi lotul rămas neexpropriat (1951 m.p.) este mai mare comparativ cu lotul expropriat (549 m.p.), se poate considera că suprafaţa de 701 m. (1951-2500/2) este excedentară şi are o valoare mai mică, pierderea de valoare la suprafaţa excedentară fiind egală cu diferenţa dintre preţul terenului intravilan construibil (2,9 euro/mp.) şi preţul terenului intravilan utilizabil doar pentru agricultură (estimat de experţi la 1 euro/m.p.), în total 1331,9 euro.

Urmare a obiecţiunilor formulate atât de către pârât, cât şi de reclamanţi, comunicate experţilor, împreună cu înscrisurile anexate, respectiv contractele de vânzare - cumpărare depuse de apelanta pârâtă şi înscrisurile depuse de apelanţii reclamanţi, experţii au arătat că, în urma analizei obiecţiunilor depuse, îşi menţin punctul de vedere exprimat în cuprinsul raportului de expertiză, cu referire la valoarea despăgubirilor stabilite iniţial.

Astfel, în privinţa contractelor de vânzare - cumpărare prezentate de apelantul pârât, cu valori între 0,68 - 1,63 euro/m.p., au menţionat că acestea se referă la terenuri care, deşi sunt intravilane, au caracteristici diferite ca amplasare, mărime, şi nu se poate stabili dacă tranzacţiile respectă condiţiile valorii de piaţă, iar în privinţa valorilor mari menţionate de reclamanţi, au arătat că pentru a se putea pronunţa asupra valorilor de 6-15 euro/m.p., menţionate, ar trebui să cunoască modul de determinare al acestora, respectiv că raportul de expertiză prezentat în alt dosar nu poate fi utilizat în alt scop şi pentru alt imobil, precizând totodată că în raportul de expertiză au menţionat că valoarea stabilită este valabilă pentru întreaga perioadă 2012 - 2015, întrucât din analiza efectuată, reiese că pe piaţa specifică identificată nu au avut loc. în acest interval de timp, modificări de preţuri semnificative, iar, sub aspectul neprezentării de tranzacţii certe, au arătat că alegerea comparabilelor corespunzătoare se face avându-se în vedere mai multe criterii.

Prin completarea la raportul de expertiză, încuviinţată de instanţă, cu referire la prejudiciul suplimentar invocat de reclamanţii apelanţi în ceea ce priveşte gardul împrejmuitor al imobilului şi pomii fructiferi existenţi pe terenul expropriat, experţii au arătat că, în vederea exproprierii, este necesară demolarea gardului care împrejmuieşte terenul, acesta având un front Ia drum de 20 m şi un front lateral de 10 m, cu o uzură de peste 70%, costul unui gard nou pe o lungime de 30 m fiind de 2165 RON.

Referitor Ia prejudiciul invocat de reclamanţi, cu privire la pomii fructiferi existenţi pe terenul expropriat, experţii au arătat că există un număr de doi pruni cu talie redusă şi un nuc, menţionând că aceştia nu prezintă valoare de despăgubire, respectiv că valoarea terenului include de regulă şi valoarea pomilor fructiferi sau a arborilor ornamentali existenţi.

Deşi pârâta, în calitate de reprezentant legal al Statului Român, a contestat raportul de expertiză efectuat în apel, prin notele scrise şi obiecţiunile depuse la dosar la data de 3 octombrie 2015, aceasta a solicitat doar refacerea raportului de expertiză, în sensul respectării dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 coroborat cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 380/2015, cu utilizarea în acest scop a contractelor de vânzare - cumpărare depuse de aceasta la dosarul cauzei, contracte care au fost însă comunicate experţilor, astfel cum anterior s-a arătat, şi în privinţa cărora aceştia şi-au exprimat punctul de vedere, cerere care a fost respinsă de instanţă în şedinţa publică din data de 5 octombrie 2016, în condiţiile în care, experţii şi-au exprimat opinia şi au răspuns la obiecţiunile formulate de părţi, inclusiv prin raportare la înscrisurile depuse de acestea, pârâta nesolicitând efectuarea unei contraexpertize, de către o altă comisie de experţi, în condiţiile reglementate de dispoziţiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ., aceeaşi cerere, privind refacerea raportului de expertiză fiind formulată şi prin notele scrise şi obiecţiunile depuse la dosar la data de 30 martie 2017, urmare a completării raportului de expertiză.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, a fost avut în vedere noul raport de expertiză întocmit în apel de către experţii C., D. şi E., expertiză prin care s-a stabilit valoarea imobilului expropriat raportat la momentul exproprierii, în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 380/2015, luându-se în considerare toate elementele care influenţează valoarea imobilului.

Cât priveşte prejudiciul cauzat reclamanţilor prin expropriere, se reţine doar prejudiciul stabilit de experţi prin raportare la demolarea gardului împrejmuitor al terenului, măsură care, potrivit concluziilor experţilor, este necesară în vederea exproprierii, reclamanţii fiind nevoiţi, în acest context, a-şi împrejmui din nou terenul rămas neexpropriat, aşa încât acest prejudiciu, în cuantum de 2165 RON, este apreciat ca fiind cert şi dovedit.

Referitor la prejudiciul stabilit de experţi pentru diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat, prejudiciu evaluat la suma de 1331,9 euro (5773,39 RON), acest teren, în suprafaţă de 1951 m.p., rămâne în proprietatea reclamanţilor, în speţă nefăcându-se dovada că terenul nu poate fi utilizat de reclamanţi în modalitatea în care a fost utilizat şi până în prezent, respectiv, cu aceeaşi destinaţie, neputându-se reţine, prin raportare Ia suprafaţa acestuia, că reclamanţii ar fi în imposibilitate a-şi edifica alte construcţii, anexe aferente construcţiei principale, apreciindu-se în acest sens că prejudiciu! indicat de experţi nu are un caracter actual şi cert.

Pe de altă parte, din cuprinsul raportului de expertiză, rezultă că experţii au pornit de la ipoteza că, în fapt, terenul, în forma anterioară exproprierii, putea fi partajat în două Ioturi distincte, în cauză nefăcându-se însă dovada în sensul partajării acestui imobil în scopul menţionat de experţi, o astfel de partajare nefiind efectuată nici în fapt, câtă vreme terenul a fost împrejmuit în întregime, ca reprezentând teren aferent casei de locuit a reclamanţilor, pentru a se putea reţine astfel existenţa unui prejudiciu, prin imposibilitatea edificării unei noi construcţii, distincte de a reclamanţilor, respectiv faptul că terenul rămas neexpropriat nu ar putea fi utilizat conform folosinţei anterioare, apreciindu-se prin urmare că acest prejudiciu nu poate fi avut în vedere, fiind un prejudiciu ipotetic, nedovedit.

În privinţa cererii formulate de reclamanţi privind reactualizarea sumelor stabilite cu titlu de despăgubire pentru imobilul expropriat, respectiv pentru prejudiciul cauzat prin expropriere, pe de o parte, anterior închiderii dezbaterilor asupra fondului, reclamanţii au solicitat, prin notele de şedinţă depuse la dosar pentru termenul din data de 20 iunie 2014, acordarea sumelor stabilite prin raportul de expertiză, actualizate începând cu data rămânerii definitive a sentinţei şi până Ia data plăţii efective, fiind de menţionat, pe de altă parte că, potrivit art. 3712 C. proc. civ., actualizarea cu indicii de inflaţie a sumelor datorate poate fi realizată şi în cadrul executării silite, la cererea creditorului, de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie, neavând aşadar relevanţă împrejurarea invocată de apelantul pârât, în sensul că o astfel de cerere nu a fost formulată de reclamanţi prin acţiunea introductivă, respectiv prin completarea de acţiune.

Cât priveşte cererea formulată de reclamanţi prin acţiunea introductivă, referitoare la exproprierea întregului imobil cu nr. top A, se constată că aceasta nu a fost reiterată în cadrul apelului formulat, reclamanţii solicitând despăgubirile stabilite prin raportul de expertiză efectuat în primă instanţă, şi care vizează terenul expropriat, respectiv prejudiciul cauzat prin expropriere, astfel că o analiză sub acest aspect nu se mai impune.

În privinţa cheltuielilor de judecată, onorariul provizoriu în cuantum de 700 RON pentru efectuarea expertizei dispuse în primă instanţă, a fost stabilit în sarcina reclamanţilor, fiind achitat de către aceştia potrivit chitanţei depusă la dosar, diferenţa de onorariu de 4100 RON fiind stabilită tot în sarcina reclamanţilor, sumă achitată conform chitanţei.

De asemenea, în faţa primei instanţe reclamanţii au mai justificat, cu titlul de cheltuieli de judecată, suma de 600 RON reprezentând onorariu avocaţial, suma totală a cheltuielilor efectuate de reclamanţi în prima instanţă ridicându-se Ia 5400 RON.

În apel, pârâtul a efectuat cheltuieli de judecată în cuantum de 5700 RON, reprezentând onorariu pentru noul raport de expertiză.

Faţă de soluţia de admitere a apelurilor şi de admitere în parte a acţiunii, în raport de valoarea sumelor avansate de părţi, de valoarea pretenţiilor considerate întemeiate, ţinând seama şi de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., a fost dispusă compensarea cheltuielilor de judecată în primă instanţă şi în apel.

Împotriva deciziei curţii de apel, au formulat recurs reclamanţii B. şi A. şi pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA.

Prin cererea de recurs, reclamanţii B. şi A. au solicitat modificarea, în parte, a deciziei recurate în sensul înlăturării dispoziţiilor privind compensarea cheltuielilor de judecată în primă instanţă şi apel, şi respectiv, obligarea pârâtului Statul Român prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere la plata către reclamanţi a tuturor cheltuielilor dovedite.

În susţinerea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au arătat că decizia instanţei de apel este nelegală, invocând următoarele argumente:

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 33/1994 din perspectiva în care, prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, prevăd doar avansarea cheltuielilor potrivit procedurii de drept comun, fiind derogatorii de la dreptul comun reprezentat de prevederile art. 38 din Legea nr. 33/1998 numai sub acest aspect.

O interpretare contrară poate conduce la o încălcare a dispoziţiilor art. 20, art. 44 şi art. 21 din Constituţie precum şi cele ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil

Pârâtul Statul Român, reprezentat prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, a solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii în întregime a cererii de apel şi respingerii cererii reclamanţilor de majorare a cuantumului despăgubirilor şi de acordare a unei despăgubiri pentru prejudiciu cauzat. Totodată, a solicitat respingerea cererii de modificare a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor ca fiind inadmisibilă, şi, în subsidiar, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare instanţei de apel.

Un prim argument în susţinerea cererii de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a privit aplicarea şi interpretarea greşită de către Curtea de apel a prevederilor art. 22 şi 23 din Legea nr. 255/2010. Din această perspectivă, a susţinut că acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă, întrucât hotărârea de expropriere reprezintă un act unilateral emis de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010, în care reclamanţii nu au fost părţi. Ca atare, instanţa poate interveni numai în sensul obligării Statului român la plata de despăgubiri sau poate stabili persoanele îndreptăţite la plata despăgubirilor, dar nu poate dispune modificarea actului juridic, prin mărirea cuantumului despăgubirilor.

Un alt argument în susţinerea criticii de nefegalitate a fost acela că determinarea cuantumului despăgubirilor a fost stabilit cu încălcarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, instanţa de apel omologând un raport de expertiză în care, cu eludarea prevederilor legale, au fost avute în vedere oferte de vânzare cumpărare. De asemenea, instanţa de apel nu a avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor contractele de vânzare cumpărare depuse la dosarul cauzei de către pârâtă, respectiv contractul de vânzare cumpărare autentificat în ianuarie 2012 de BNP H., prin care au fost înstrăinate două parcele de teren în suprafaţă de 1699 m.p., situate în intravilanul comunei Suplacu de Bacău, judeţul Bihor, la preţul de 3,06 RON/m.p. şi contractul de vânzare cumpărare din 18 mai 2012, autentificat de BNP I. prin care a fost înstrăinătată o suprafaţă de teren de 2043 m.p., situat în intravilanul comunei Suplacu de Bacău, judeţul Bihor, la preţul de 7,34 RON/m.p., şi respectiv contractul de vânzare cumpărare din 19 septembrie 2012 de BNP J. prin care a fost înstrăinat un teren în suprafaţă de 4612 m.p., în intravilanul comunei Suplacu de Bacău, judeţul Bihor, la preţul de 1,73 RON/m.p.

De asemenea, în mod nelegal, instanţa de apel a acordat reclamanţilor despăgubiri pentru gardul care împrejmuia imobilul expropriat, având în vedere că exproprierea nu impunea demolarea acestuia. Mai mult decât atât, expropriatorul nu poate fi obligat la plata de despăgubiri pe considerentul că gradul de uzură al gardului care împrejmuieşte imobilul expropriat este înaintat.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la recursul exercitat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor, încadrate în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Prioritar, se reţine că nu pot forma obiect al analizei acestei instanţe decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, art. 304 C. proc. civ. de la 1865 permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond.

Modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit, pe baza acestora, o anumită situaţie de fapt, nu constituie motiv de recurs conform art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. de la 1865, singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.

Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor, respectiv criticile referitoare la expertiză, nu vor putea fi cenzurate de instanţa de recurs.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată ca fiind nefondată critica recurentei - pârâte în ceea ce priveşte inadmisibilitatea solicitării reclamanţilor A. şi B. de anulare parţială a hotărârii nr. 158 din data de 19 aprilie 2012 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 - Consiliul Local Biharia.

Astfel, acţiunea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 255/2010 este o cale de atac prevăzută împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite pentru expropriere, în condiţiile art. 19 din acelaşi act normativ.

Sesizată cu contestaţia împotriva hotărârii, instanţa are competenţa să verifice temeinicia ei cu privire la cuantumul despăgubirii, iar faptul că hotărârea atacată este un act unilateral, ce poate fi revocat de organul emitent conform art. 16 din Norma Metodologică de aplicare a Legii nr. 255/2010, nu exclude posibilitatea anulării (modificării) ei parţiale, în condiţiile consacrării exprese a acestui drept la acţiune, conform art. 22 din Legea nr. 255/2010, aşa cum, a reţinut în mod corect şi instanţa de apel.

De altfel, susţinerea recurentei sub acest aspect este contradictorie. Pe de o parte, susţine imposibilitatea legală a instanţei de a modifica conţinutul hotărârii de stabilire a despăgubirilor, şi ca atare, inadmisibilitatea acţiunii anulării acesteia pe considerentul că este un act unilateral, la care reclamanţii nu au fost părţi, iar pe de altă parte, recunoaşte posibilitatea oferită de lege instanţei judecătoreşti de a stabili identitatea persoanelor îndreptăţite la plata de despăgubiri ca umare a exproprierii.

Aşa fiind, această critică este nefondată.

Înalta Curte constată a fi nefondate şi criticile din memoriul de recurs, prin care recurenta - pârâtă a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 motivat de faptul că expertiza pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia nu s-ar fi raportat la criteriul prevăzut de acest text de lege în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor, respectiv preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială la data exproprierii, luând în considerare oferte de vânzare cumpărare.

Finalitatea procedurii de expropriere este aceea de a stabili o dreaptă şi justă despăgubire, în condiţiile în care exproprierea reprezintă o ingerinţă permisă nu numai de art. 44 din Constituţie, dar şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care este fundamentată pe o cauză de utilitate publică.

Reţinându-se caracterul excepţional al cedării proprietăţii prin expropriere şi în scopul asigurării unei protecţii depline şi adecvate a dreptului de proprietate privată, dispoziţia menţionată din legea fundamentală a fost preluată ca atare în Legea nr. 33/1994, prin art. 1 din acest act normativ legiuitorul statuând că "exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească".

Totodată, jurisprudenţa contenciosului european a statuat, în virtutea art. 1 din Protocolul nr. 1, că o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Cu alte cuvinte, ea trebuie să fie, în acelaşi timp, convenabilă pentru realizarea ţelului ei legitim şi nedisproporţionată faţă de acesta (CEDO, Hotărârea din 21 februarie 1986, cazul James şi alţii vs. Regatul Unit).

Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă şi rezonabilă, sub aspectul cuantumului, respectiv trebuie să fie făcută cu plata unei compensaţii corespunzătoare şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.

Art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prevede că "Ia calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială la momentul exproprierii".

Ţinând seama de toate acestea, Înalta Curte reţine că cele două aspecte esenţiale ce trebuie stabilite de instanţa învestită cu o contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 33/1994 sunt preţul de piaţă, astfel cum rezultă din tranzacţii încheiate pentru imobile similare în unitatea administrativ teritorială în care se află terenul expropriat, precum şi momentul de referinţă al determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al exproprierii, aşa cum a statuat, cu putere obligatorie, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 380/2015.

Totodată, valoarea de piaţă a imobilului expropriat se impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile bunului, prin raportare la categoria de folosinţă, amplasamentul acestuia, destinaţie, poziţionare faţă de alte localităţi, existenţa sau nu a utilităţilor, a căilor de acces, etc.

Sintagma "preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială" defineşte preţul de piaţă, anume preţul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă un bun, după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piaţă concurenţială, atunci când sunt întrunite toate condiţiile unei vânzări oneste şi în care cumpărătorul şi vânzătorul acţionează prudent, în cunoştinţă de cauză, în interesul propriu, presupunând că nici unul dintre aceştia nu este supus unor constrângeri exagerate.

Pe de altă parte, sintagma "terenuri de acelaşi fel presupune luarea în considerare a categoriei de folosinţă, precum şi a tuturor caracteristicilor proprii fiecărui bun în parte, cum ar fi mărime, localizare, căi de acces, utilităţi, front stradal etc, despăgubirea urmând a fi stabilită în raport de toate acestea. Altminteri, s-ar ajunge practic la situaţia în care, în urma deposedării de proprietate, expropriatul nu ar primi acea compensaţie corespunzătoare, fiind înfrânte atât legislaţia naţională, inclusiv Legea fundamentală a Statului român, cât şi jurisprudenţa CEDO, care impun ca deposedarea să fie făcută numai cu dreaptă şi rezonabilă despăgubire.

În aceste condiţii, făcând aplicarea considerentelor mai sus enunţate şi a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, trebuie stabilit care este acea despăgubire dreaptă, efectivă şi rezonabilă de care trebuie să beneficieze expropriatul.

În speţă, instanţa de apel a omologat raportul de expertiză tehnică comun efectuat de cei trei experţi C., D. şi E., stabilind cuantumul despăgubirilor la momentul exproprierii (aprilie 2012).

Conform raportului de expertiză efectuat în apel şi omologat de instanţa de judecată, aflat la dosarului Curţii de Apel Oradea, volumul I, precum şi din conţinutul răspunsului experţilor judiciari la obiecţiunile formulate de părţi la raportul de expertiză, aflat la filele aceluiaşi dosar, reiese că în determinarea cuantumului despăgubirilor experţii C., D. şi E. au apreciat că tranzacţiile prezentate de părţi drept comparabile nu pot fi luate în calcul întrucât modul de respectare a condiţiilor valorii de piaţă este foarte nesigur şi nu poate fi verificat. Ca atare, în această situaţie, este preferabilă alegerea de oferte. Terenurile din acele contracte nu pot fi luate în calcul drept comparabile întrucât, deşi se referă la terenuri intravilane, prezintă caracteristici diferite ca amplasare etc.

Prin urmare, se constată că în mod legal, în lipsa de contracte de vânzare cumpărare care să releve valori de piaţă ale imobilelor aflate în aceeaşi unitate administrativ teritorială cu cel expropriat şi cu caracteristici asemănătoare, raportul de expertiză a avut în vedere la stabilirea despăgubirilor valori ale imobilelor din ofertele de vânzare cumpărare.

Dacă nu există contracte de vânzare cumpărare, nu înseamnă că instanţa nu poate stabili despăgubirile după alte criterii ştiinţifice de evaluare. Criteriul comparării tranzacţiilor presupune că acele tranzacţii pot fi utilizate în raport de terenul expropriat. În lipsa lor, despăgubirea va trebui stabilită după alte criterii ştiinţifice, căci fără justă despăgubire nu se poate efectua exproprierea.

Pe de altă parte, în analiza criticii de nelegalitate privind încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale menţionate, doar omisiunea instanţelor de fond de a analiza şi respecta criteriile legale de stabilire a despăgubirilor poate pune în discuţie o problemă de încălcare a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând conţinutul înscrisurilor Ia care face referire pârâta prin memoriul de recurs, respectiv contractul de vânzare cumpărare autentificat în ianuarie 2012 de BNP H., prin care au fost înstrăinate două parcele de teren în suprafaţă de 1699 m.p., situate în intravilanul comunei Suplacu de Bacău, judeţul Bihor, la preţul de 3,06 RON/m.p., contractul de vânzare cumpărare din 18 mai 2012, autentificat de BNP I. prin care a fost înstrăinătată o suprafaţă de teren de 2043 m.p., situat în intravilanul comunei Suplacu de Bacău, judeţul Bihor, Ia preţul de 7,34 RON/m.p., respectiv contractul de vânzare cumpărare din 19 septembrie 2012 de BNP J. prin care a fost înstrăinat un teren în suprafaţă de 4612 m.p., intravilanul comunei Suplacu de Bacău, judeţul Bihor, la preţul de 3,73 RON/m.p., se poate constata că acestea se referă la imobile terenuri aflate în intravilan, având aceeaşi categorie de folosinţă cu cel expropriat. Cu toate acestea, categoria de folosinţă nu reprezintă niciun criteriu singular şi nici suficient pentru a se putea lua în considerare pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor în caz de expropriere pentru cauza de utilitate publică. Aceasta întrucât, aşa cum s-a statuat şi mai sus, valoarea de piaţă a imobilului expropriat se impune a fi determinată prin raportare nu mai în funcţie de categoria de folosinţă, ci şi în funcţie de amplasamentul acestuia, de destinaţia lui, de poziţionarea acestuia faţă de alte localităţi, existenţa sau nu a utilităţilor, a căilor de acces, etc. Or, aşa cum s-a reţinut şi în cuprinsul raportului de expertiză, aceste contracte nu au putut fi luate în calcul pentru stabilirea despăgubirilor tocmai pentru faptul că nu vizau imobile cu aceleaşi caracteristici cu cel expropriat, respectiv amplasare, mărime.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia, în mod nelegal, instanţa de apel a acordat despăgubiri reclamanţilor pentru gardul împrejmuitor având în vedere că exproprierea nu a necesitat demolarea acestuia.

Se reţine că pârâta nu a invocat încălcarea niciunui text legal referitor Ia condiţiile acordării de despăgubiri pentru prejudiciul creat proprietarului sau altor persoane ca urmare a exproprierii, respectiv a prevederilor legale care reglementează condiţiile pe care prejudiciul trebuie să Ie îndeplinească pentru a fi acoperit (cert, determinat, sau determinabil, neacoperit şi direct), ci doar s-a rezumat în a susţine că acordarea prejudiciului este nelegală faţă de împrejurarea că exproprierea nu impunea şi demolarea gardului.

Prevederile legale care reglementează acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile create ca urmare a exproprierii sunt reprezentate de dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Potrivit acestora, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.

În cauză, instanţa de apel a acordat despăgubiri reclamanţilor în cuantum de 2165 RON pentru gardul împrejmuitor al proprietăţii, demolat cu ocazia exproprierii. Astfel, instanţa a avut în vedere, la pronunţarea soluţiei, situaţia de fapt, astfel cum a fost relevată prin raportul de expertiză efectuat în cauză, şi care nu mai poate fi pusă în discuţie în prezenta fază procesuală, experţii statuând asupra faptului că demolarea gardului este o măsură care se impune în vederea exproprierii, faţă de împrejurarea că, ulterior exproprierii, reclamanţii sunt nevoiţi a-şi împrejmui din nou terenul rămas neexpropriat. Prin urmare, prejudiciul este unul cert şi dovedit.

Înalta Curte apreciază în acest context, că nu se poate susţine că s-a procedat la o aplicare şi interpretare greşită de către Curtea de apel a dispoziţiilor legale privind acordarea de despăgubiri proprietarilor pentru prejudiciul creat ca urmare a exproprierii.

În ceea ce priveşte recursul exercitat de reclamanţi, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestuia pentru următoarele considerente:

Reclamanţii critică soluţia curţii de apel exclusiv din perspectiva aplicării şi interpretării greşite a prevederilor art. 38 din Legea nr. 33/1994, în raport de cele ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, în sensul în care prevederile art. 38 din Legea nr. 33/1994 reprezintă norme derogatorii în raport de cele ale art. 22 din Legea nr. 255/2010.

Conform art. 38 din Legea nr. 33/1994 "toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere şi retrocedare, inclusiv înaintea instanţelor judecătoreşti, se suportă de expropriator".

Potrivit art. 23 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 "cheltuielile necesare pentru realizarea expertizelor de evaluare a cuantumului despăgubirilor cuvenite ca urmare a exproprierii în cadrul litigiilor prevăzute la alin. (1) vor fi avansate în conformitate cu procedura de drept comun".

Legiuitorul român a apreciat necesar a reglementa chestiunea privind cheltuielile ocazionate de procesul de expropriere. Astfel, a statuat asupra faptului că toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere şi retrocedare, inclusiv înaintea instanţelor judecătoreşti, se suportă de expropriator.

Din conţinutul art. 38 din Legea nr. 33/1994, reiese că intenţia legiuitorul a fost aceea de a stabili în sarcina expropriatorului obligaţia de a suporta toate cheltuielile aferente realizării procedurilor de expropriere şi retrocedare, inclusiv cele derulate în faţa instanţelor judecătoreşti.

Având în vedere textul legal mai sus enunţat, recurenta-pârâta datorează recurenţilor-reclamanţi cheltuielile de judecată efectuate pe parcursul procedurii exproprierii, astfel cum este reglementată de legea specială aplicabilă.

Este adevărat că obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează pe ideea de culpă procesuală şi este reglementată de art. 274 C. proc. civ.

În coliziunea dintre cele două texte legale are prioritate dispoziţia din legea specială, potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant.

Or, dispoziţia aplicabilă din Legea nr. 33/1994 stabileşte în mod expres şi neechivoc în sarcina expropriatorului obligaţia de a plăti, în procedura exproprierii unui bun imobil, inclusiv cheltuielile efectuate înaintea instanţelor judecătoreşti.

Împrejurarea că în cuprinsul dispoziţiilor art. 23 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 se face trimitere la prevederile din dreptul comun în ceea ce priveşte suportarea, respectiv acordarea cheltuielilor de judecată, nu poate avea drept consecinţă incidenţa în cauză a acestora, atâta vreme cât legiuitorul, în conţinutul normativ al textului legal face vorbire despre "avansarea cheltuielilor de judecată, potrivit dreptului comun", ceea ce nu poate echivala cu noţiunea de suportare a acestora (sensul literal al noţiuni de avansare a cheltuielilor presupune doar o plată efectuată în considerarea anumitor circumstanţe, fără ca această plată să fie făcută în executarea unei obligaţii legale).

În speţă, recurentul-pârât Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, actuala Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere este acea parte care a ocazionat declanşarea procedurii judiciare şi care a emis hotărârea nr. 158 din data de 19 aprilie 2012 de stabilire a despăgubirii, şi pentru a căreia anulare, parţială, reclamanţii, în calitate de persoane expropriate, s-au adresat instanţei de judecată, nemulţumiţi de cuantumul despăgubirilor.

Drept urmare, aceştia din urmă şi-au făcut apărările de rigoare în cadrul procedurii iniţiate, iar sumele acordate cu titlu de cheltuieli de judecată reprezintă onorariile pentru expertizele încuviinţate în cauză de către instanţa de judecată, precum şi pentru onorariile de avocat achitate de pârâţi, cărora nu i se poate imputa că au uzat de un drept fundamental garantat de Constituţia României - dreptul la apărare.

Având în vedere textul legal mai sus enunţat, recurenta-pârâtă datorează recurenţilor-pârâţi cheltuielile de judecată efectuate pe parcursul procedurii exproprierii, astfel cum este reglementată de legea specială aplicabilă.

Pentru argumentele arătate, constatând că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Legea nr. 33/1998, respectiv a prevederilor art. 23 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 308 din 21 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, şi va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va obliga pe pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA în calitate de reprezentantă a Statului Român, Ia plata către reclamanţii B. şi A. a sumei de 5400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul exercitat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, în calitate de reprezentantă a Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 308 din 21 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 308 din 21 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Modifică, în parte, decizia recurată în sensul că obligă pe pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA în calitate de reprezentantă a Statului Român, Ia plata către reclamanţii B. şi A. a sumei de 5400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 octombrie 2017.