Media outlet ordered to pay moral damages for broadcasting images and offensive comments about terminally ill child; parents' cross-appeal inadmissible for improper grounds.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC C. SRL (căreia îi aparţine postul de televiziune D.) şi D., obligarea acestora la plata sumei de 1.000.000 euro, echivalentul a 4,300.000 RON reprezentând daune morale suferite ca urmare a difuzării la data de 17 august 2012 de către postul de televiziune D. a emisiunii şi reportajului cu titlul "Un puşti de 9 ani a petrecut cu şampanie şi manelişti la picioare" şi ca urmare a postărilor în mediul virtual a imaginilor cu fiul lor bolnav de cancer în fază terminală.

La termenul de judecată din data de 11 septembrie 2014 reclamanţii au arătat că renunţă la judecată în contradictoriu cu pârâta D., tribunalul luând act de această renunţare.

Instanţa, prin sentinţa nr. 1011 din 17 septembrie 2015, a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale, precum şi a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia nr. 529A din data de 6 iulie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta SC C. SRL împotriva sentinţei primei instanţe. A respins, ca nefondată, cererea apelantei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii A. şi B. şi pârâta SC C. SRL.

Reclamanţii au solicitat, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, admiterea apelului exercitat împotriva hotărârii primei instanţe, cu consecinţa majorării sumei stabilită cu titlu de daune morale.

Pârâta SC C. SRL a solicitat în baza art. 486, 488 alin. (1) pct. 8 şi 497 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea în parte a deciziei nr. 529A din data de 6 iulie 2016, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti. A mai pretins şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, normele de drept material încălcate sunt prevederile art. 1349 şi 1.357 C. civ. care reglementează domeniul răspunderii delictuale pentru fapta proprie. Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că a existat o faptă ilicită a pârâtei, că unele dintre comentariile făcute în timpul emisiunii nu au avut un caracter general, că ar fi fost ofensatoare şi că daunele morale acordate de instanţa de fond ar fi fost determinate în mod corect.

Curtea de apel a interpretat necorespunzător textele normative aplicabile speţei şi nu a raportat dispoziţiile incidente în cazul răspunderii civile delictuale la specificitatea materiei - libertatea de exprimare prin presă, de vreme ce cauza pendinte dezvoltă problema libertăţii de exprimare şi, din această perspectivă, trebuie analizată întinderea până la care această libertate poate ajunge.

Pornind de la conţinutul art. 1349 şi 1357 alin. (1) C. civ., prin raportare la situaţia de fapt, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, Curtea de apel a reţinut greşit existenţa acesteia întrucât subiectul dezbătut viza activitatea cântăreţilor de manele, iar nicidecum persoana reclamanţilor sau a altor persoane care apar în imagini. Emisiunea în discuţie s-a raportat strict la activitatea cântăreţilor de manele, mai exact la modul în care aceştia îşi câştigă existenţa şi la metodele la care recurg de cele mai multe ori doar pentru a obţine cât mai mulţi bani.

Aspectele discutate în cadrul emisiunii difuzate în data de 17 august 2012 s-au limitat strict la persoanele publice care apăreau în acele imagini, cântăreţul de manele E., şi mai mult decât atât, toate aprecierile făcute pe marginea acelor imagini au avut un caracter general, vizând toate persoanele care îşi câştigă existenţa în acest fel, iar nu doar o singură persoană.

Durata de difuzare a imaginilor preluate de postul tv a fost de numai 45 de secunde din cele 2 minute şi 26 de secunde publicate pe site-ul X tocmai pentru că restul imaginilor nu vizau în mod explicit prezenţa cântăreţilor de manele la acea petrecere. În aceste condiţii este greu de imaginat că cele 45 de secunde au cauzat un prejudiciu reclamanţilor, de vreme ce aceste imagini au fost aduse la cunoştinţa publicului anterior şi au făcut obiectul comentariilor şi reacţiilor agresive din partea opiniei publice pe site-ul sus-menţionat. Prin difuzarea imaginilor privind comportamentul cântăreţilor de manele, pârâta a asigurat informarea corectă a publicului în virtutea dreptului fundamenta! al publicului la informare, cu respectarea principiilor prevăzute de art. 64 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011.

Subiectul dezbătut în cadrul emisiunii în discuţie este de interes public justificat iar prezentarea imaginilor privind prestaţia unui cântăreţ este un fapt ce se poate lesne caracteriza a fi de interes public justificat, având în vedere cadrul discuţional în care au fost difuzate acestea.

Astfel cum rezultă şi din transcriptul ştirii difuzate pe postul de televiziune D. şi pe site-ul Y, pârâta a respectat dispoziţiile legii, informaţia pusă la dispoziţia publicului fiind veridică şi corectă, facându-se totodată distincţie clară între cadrul în care au fost filmate aceste imagini şi subiectul vizat, în speţă comportamentul general al cântăreţilor de manele. De asemenea, în cadrul emisiunii, s-a specificat în repetate rânduri că subiectul acesteia îl reprezintă activităţile producătoare de venituri ale cântăreţilor de manele, de altfel toate comentariile invitaţilor şi ale moderatorilor au vizat exclusiv aceste aspecte.

Pe fondul imaginilor difuzate de la petrecerea copilului, invitaţii emisiunii au fost întrebaţi şi au comentat în mod exclusiv atitudinea cântăreţilor de manele prezenţi la acea petrecere, fără a face referire la persoanele invitate, tocmai pentru că subiectul emisiunii se referea la cântăreţii de manele.

Materialul video a fost obţinut în mod legal de către pârâtă, imaginile fiind preluate de pe site-ul X, unde au fost publicate încă din data de 13 august 2013. Acestea par a fi realizate de unul dintre apropiaţii familiei cu un telefon mobil, întrucât, potrivit afirmaţiilor reclamanţilor, petrecerea a avut loc. într-un cadru intim. Pseudonimul utilizatorului care a încărcat acest material video este X fiind foarte probabil ca persoana care a adus aceste imagini la cunoştinţa publicului pentru prima dată, cu acordul reclamanţilor, să fie una din rudele acestora. Aşadar, pe de o parte, imaginile respective au fost obţinute în mod legal de către pârâtă de pe un site care pune la dispoziţia publicului în mod legal şi gratuit materiale video încărcate de diverşi utilizatori, iar, pe de altă parte, odată ce imaginile au fost aduse la cunoştinţa publicului, consimţământul reclamanţilor pentru utilizarea acestora este prezumat în sensul dispoziţiilor art. 76 C. civ.

Instanţa de apel a nesocotit principiul libertăţii de exprimare, garantat de Constituţie. Obligaţia care revine presei este aceea de a comunica informaţii şi idei referitoare la orice probleme de interes general, în speţă informaţiile difuzate în cadrul emisiunii din data de 17 august 2012 fiind de interes public justificat. Pentru determinarea proporţionalităţii între ingerinţa şi scopul legitim urmărit, instanţa de fond trebuia să cântărească atât exigenţele protecţiei interesului în cauză, cât şi interesul difuzării informaţiilor în cadrul respectivei emisiuni, operaţiune ce trebuia raportată la toate circumstanţele concrete ale cauzei.

Fapta pretins ilicită constă în exercitarea unui drept subiectiv - dreptul la liberă exprimare, iar cel care exercită prerogativele pe care legea le recunoaşte acestui drept nu poate fi considerat că acţionează ilicit întrucât dreptul publicului de a fi informat este principiul fundamental al unei societăţi democratice, ce instituie în sarcina jurnalistului obligaţia de a-l informa cu privire la chestiunile de interes public. Aşadar, demersul jurnalistica fost realizat în deplină concordanţă cu art. 30 alin. (1), 31 alin. (1) şi 53 din Constituţia României şi cu art. 10 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În consecinţă, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că în speţă există fapta ilicită.

Prejudiciul moral nu a fost dovedit, astfel încât suma de 10.000 RON acordată de instanţa de fond şi confirmată de Curtea de apel nu se justifică. Reclamanţii aveau obligaţia de a face dovada existenţei prejudiciului moral, la fel ca orice pretenţie dedusă în justiţie, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul de faţă. În cererea de chemare în judecată aceştia se limitează la simple afirmaţii în sensul că sunt întrunite elementele constitutive pentru a se reţine existenţa unei fapte delictuale civile, că au fost prejudicii morale, însă fără a fi probate.

În raport de speţa dată, cuantumul pretenţiilor este vădit disproporţionat şi nejustificat, doar suferinţele importante, grave, justificând acordarea indemnizaţiei de reparare a daunelor. Deşi doctrina şi practica judiciară acceptă posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral produs, cuantumul acestora nu trebuie să devină niciodată un mijloc de îmbogăţire fără justă-cauză a părţii vătămate. Astfel, instanţa de apel în mod greşit a apreciat că suma de 10.000 RON poate fi acordată intimaţilor.

De asemenea, între prejudiciul pretins de către reclamanţi şi pretinsa faptă ilicită nu există legătura de cauzalitate.

Nu se poate reţine nici reaua-credinţă a pârâtei în condiţiile în care toate informaţiile legate de subiectul prezentat în cadrul emisiunii au fost verificate conform normelor deontologice aplicabile în materie, întregul material conţinând informaţii de interes public justificat şi, mai mult decât atât, niciuna dintre informaţiile prezentate nu vizează direct sau indirect persoana reclamanţilor sau a fiului acestora.

Potrivit jurisprudenţei CEDO, prevalează principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare, elementul determinant fiind buna-credinţă, analizată în raport cu scopul demersului, în speţă informarea publicului asupra unor chestiuni de interes public. În acest sens pârâta a arătat că şi-a îndeplinit cu buna-credinţă sarcina de a informa publicul asupra unor chestiuni de interes public, nefiind determinată în acest demers de intenţia de a leza în mod gratuit şi nejustificat dreptul la propria imagine a reclamanţilor astfel încât să se poată trage concluzia că nu există un demers rnediatic legitim.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata SC C. SRL a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului reclamanţilor pentru neîndeplinirea cerinţei prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., şi anume când recursul nu cuprinde motivele de nelegalitate a deciziei atacate, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Analizând recursul exercitat de reclamanţii A. şi B., Înalta Curte reţine următoarele:

În raport de soluţia ce urmează a fi dispusă în cauză cu privire la recursul reclamanţilor, instanţa reţine ca fiind aplicabile prevederile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 488 din acelaşi Cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Totodată, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Deşi nu se prevede în mod expres, pe lângă necesitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei de apel în soluţionarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În cauză, prin criticile formulate recurenţii-reclamanţi au arătat ca instanţa de apel, în mod nejustificat, a considerat că daunele morale în cuantum de 10.000 RON sunt suficiente.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat instanţei de recurs să constate că sunt întrunite toate elementele constitutive pentru a se reţine în sarcina pârâtei existenţa unei fapte delictuale, fiindu-le create prejudicii morale prin lezarea demnităţii şi imaginii lor de oameni oneşti, morali şi serioşi care nu au făcut altceva decât să îndeplinească o ultimă dorinţă fiului lor şi au făcut referire la probele administrate în cauză. Au precizat că se impune majorarea sumei stabilite de instanţa de fond cu titlu de daune morale.

Simpla nemulţumire a părţii referitoare la evaluarea prejudiciului suferit şi modul de apreciere a probelor pentru determinarea situaţiei de fapt de către instanţa de apel nu sunt probleme de nelegalitate ci de netememicie, astfel că nu pot constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control ce vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Nu se poate considera că doar indicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ. care trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale.

Aşa fiind, Înalta Curte va aplica recursului formulat de recurenţii-reclamanţi sancţiunea expres prevăzută într-o asemenea situaţie de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., anume aceea a anulării recursului, în condiţiile în care situaţiile descrise în cererea de recurs nu sunt susceptibile de a fi încadrate în cazurile expres prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1- 8 C. proc. civ.

Recursul exercitat de pârâta SC C. SRL este nefondat pentru considerentele ce succed.

Din ansamblul criticilor formulate, ce pot fi circumscrise pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că recurenta-pârâtă a susţinut, dintr-o perspectivă, încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 C. civ., apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii delictuale pentru fapta proprie, iar, dintr-o altă perspectivă, că în soluţionarea cauzei nu s-a ţinut seama de libertatea de exprimare prin presă şi de limitele până la care aceasta poate ajunge.

Instanţa reţine că pretenţiile reclamanţilor A. şi B. având ca obiect daune morale se grefează pe angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei SC C. SRL, situaţie în care curtea de apel trebuia să verifice dovada îndeplinirii în speţă a condiţiilor necesare atragerii răspunderii, şi anume fapta ilicită, prejudiciul suferit, raportul de cauzalitate şi culpa.

Legat de fapta ilicită, se constată că, în contextul difuzării la data de 17 august 2012 de către postul de televiziune D. aparţinând pârâtei, a emisiunii şi reportajului "Un puşti de 9 ani a petrecut cu şampanie şi manelişti la picioare", şi ca urmare a postării în mediul virtual a imaginilor reclamanţilor cu fiul lor bolnav de cancer în fază terminală, s-au făcut de către terţe persoane afirmaţii cu privire la aceştia şi la copilul lor; "manelişti celebri care stau în genunchi în faţa unui copil de bani gata, un puşti care nu cred că are mai mult de nouă ani", "ace! copil va fi puternici viciat, va fi puternic marcat de această conduită nesăbuită a unor oameni care ar trebui să fie maturi şi care îl vor convinge că se poate socoti de acum distribuitorul fericirii către ceilalţi, dându-le bani", "va fi un copii care nu va aprecia de fapt bănui, nu va munci, nu va aprecia de fapt relaţiile umane normale, fireşti între indivizi", "copilul acela va fi un copil care va creşte într-un mediu sănătos din toate punctele de vedere", "manelişti în genunchi pentru un fiu de şmecher."

În această ipoteză particulară, stabilirea faptei ilicite implică analizarea respectării, pe de o parte, a dreptului la reputaţie şi onoare şi în general la demnitate de care se prevalează reclamanţii, iar, pe de altă parte, a dreptului la libera exprimare invocat de pârâtă.

Ambele drepturi sunt prevăzute atât în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi în Constituţia României.

Dreptul la liberă exprimare este reglementat în art. 30 din Constituţie, în care se arată că libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilior de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. Totodată, alin. (6) al aceluiaşi art. fixează limitele exerciţiului acestui drept, dispunând:

"

Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine."

Acest drept este garantat şi prin art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Parag. 1 al acestei norme prevede:

"

Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare."

Dispoziţiile parag. 2 al aceluiaşi art. arată că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Din cele expuse mai sus rezultă că dreptul la liberă exprimare nu este unul absolut. Dacă primul paragraf statorniceşte existenţa dreptului la libertatea de exprimare, al doilea paragraf instituie restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Aşadar, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Aceasta presupune respectarea unor interese de ordin social, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei pubiice, garantarea autorităţii şi a imparţialităţii puterii judecătoreşti, precum şi a unor interese de ordin personal, şi anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Dreptul la viaţă privată, ce include, printre altele dreptul la onoare şi reputaţie şi în general Ia demnitate, este consacrat atât la nivel constituţional, prin art. 26, care stipulează:

"

Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată" cât şi prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul art. 8, în care se prevede ca orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi Constituţie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.

Pornind de Ia jurisprudenţa CEDO, prin prisma unor hotărâri (Van Oosterwijk e. Belgia; SchQssel c. Austriei; Von Hannover c. Germaniei; Petrina c. României), noţiunea de "viaţă privată" cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele, fotografia, integritatea fizică şi morală,

Totodată, este recunoscut că dreptul la viaţă privată acoperă prin aria sa de protecţie dreptul la onoare şi Ia demnitate, precum şi dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie al unei persoane (cauza Chauvy şi alţii contra Franţei, parag. 70).

Garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, poate aparţine vieţii private (a se vedea cauza Von Hannover contra Germaniei, parag. 50, şi cauza Petrina contra României, parag. 27).

S-a mai statuat, în jurisprudenţa CEDO, şi că între drepturile analizate mai sus trebuie găsit un echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, însă doar dacă se stabileşte că acele afirmaţii reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate cu rea-credinţă prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media.

Cu privire la fapta ilicită, a afirmat recurenta că instanţa de apel a reţinut în mod greşit existenţa acesteia întrucât subiectul dezbătut în cadrul emisiunii se referea la activitatea cântăreţilor de manele, mai exact la modul în care aceştia îşi câştigă existenţa, şi nu Ia persoana reclamanţilor. De asemenea, a considerat partea că prezentarea imaginilor privind prestaţia unui cântăreţ apare ca fiind de interes public justificat, ţinându-se seama şi de cadrul în care au fost difuzate respectivele imagini.

Această critică nu este fondată, curtea de apel stabilind în urma reevaluării situaţiei de fapt, prin prisma probatoriului administrat în cauză, că deşi tematica emisiunii realizate era una cu caracter mai general şi de interes public, totuşi unele imagini şi comentarii difuzate au prezentat un anumit grad ofensiv, de natură să prejudicieze onoarea şi reputaţia şi în general demnitatea reclamanţilor în calitate de părinţi:

" manelişti celebri care stau în genunchi în faţa unui copil de bani gata, un puşti care nu cred că are mai mult de nouă ani", "acel copil va fi puternic viciat, va fi puternic marcat de această conduită nesăbuită a unor oameni care ar trebui să fie maturi şi care ÎI vor convinge că se poate socoti de acum distribuitorul fericirii către ceilalţi, dându-le bani", "va fi un copil care nu va aprecia de fapt banul, nu va munci, nu va aprecia de fapt relaţiile umane normale, fireşti între indivizi", "copilul acela va fi un copil care va creşte într-un mediu sănătos din toate punctele de vedere", "manelişti în genunchi pentru un fiu de şmecher.''

Pentru aprecierea naturii ilicite a faptei a fost considerată relevantă şi poziţia pârâtei care în speţă nu a probat că sursa declanşării respectivelor comentarii, înregistrarea video, ar fi fost adusă la cunoştinţa publicului de către reclamanţi. Însă, chiar şi în caz contrar, a apreciat instanţa de fond, că nu se explică formularea unor aprecieri care să ofenseze o persoană care nu este publică. Legat de acest aspect, în jurisprudenţa CEDO s-a decis că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa unui om politic care acţionează în calitatea sa de personaj public decât în privinţa unui particular.

Pe de altă parte, apărările recurentei referitoare la aspectele discutate în cadrul emisiunii din data de 17 august 2012, nu vor fi examinate de instanţa de recurs întrucât pun în discuţie stabilirea situaţiei de fapt, imposibil de reevaluat în recurs faţă de conţinutul prevederilor art. 488 C. proc. civ.

Nu vor face obiect al analizei instanţei de recurs nici criticile privind modalitatea în care a fost obţinut materialul video de pe site-ul X întrucât vizează modul de apreciere a probelor. Prin prisma caracterului de cale extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte este ţinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de instanţele de fond, fiind obligată totodată să se abţină de la orice reanalizare a probelor deja administrate.

Totodată, prevederile art. 76 C. civ., invocate de pârâtă, care stipulează:

"

Când însuşi cel la care se referă o informaţie sau un material le pune la dispoziţia unei persoane fizice sau juridice despre care are cunoştinţă că îşi desfăşoară activitatea în domeniul informării publicului, consimţământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris", ar fi devenit incidente în cauză doar în ipoteza în care reclamanţii ar fi făcut publice detaliile despre viaţa privată a acestora şi a copilului lor, or, după cum au reţinut instanţele de fond, acest fapt nu a fost dovedit de către pârâtă căreia îi incumba sarcina probei.

În strânsă legătură cu calificarea faptei ca fiind una ilicită s-a reclamat nesocotirea de către curtea de apel a principiului libertăţii de exprimare garantat prin Constituţia României şi prin art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Un astfel de motiv impune a se analiza în ce măsură libertatea de exprimare garantată de art. 10, prin modalitatea de exercitare, depăşeşte limitele sale cu încălcarea dreptului la viaţă privată a reclamanţilor, ocrotit de art. 8 din Convenţie, în cadrul căruia este inclus şi dreptul la onoare şi reputaţie şi la demnitate în general.

Din punct de vedere al specificului cauzei, sunt aplicabile principiile referitoare la libertatea de exprimare a jurnaliştilor, garantată de art. 10 din Convenţie, care stabilesc că presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes general. Însă când acestea implică în mod direct persoane determinate, trebuie să furnizeze o bază factuală şi să aibă în vedere contextul public în care acţionează persoana vizată şi natura împrejurărilor ce fac obiectul articolelor. Pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu real victimei prin încălcarea dreptului acesteia la respectul vieţii private.

Se mai reţine şi că protecţia oferită de art. 10 jurnaliştilor în momentul în care comunică informaţii ce privesc chestiuni de interes public este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte, şi să furnizeze informaţii fiabile şi precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

Aîâl tribunalul cât şi curtea de apel au examinat cauza din perspectiva echilibrului între cele două drepturi garantate deopotrivă, verificând dacă prin formularea respectivelor comentarii şi prin conduita sa, producătorul emisiunii s-a plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10, cu consecinţa încălcării art. 8. Astfel, s-a apreciat, potrivit conţinutului afirmaţiilor, că acestea nu prezintă un caracter general, referindu-se în mod special la copilul reclamanţilor şi că tind să ofenseze, prejudiciul fiind sporit de situaţia reală în care se afla copilul, bolnav de cancer în fază terminală şi care a şi decedat cu câteva zile după emisiune. A fost analizată, de asemenea, şi buna-credinţă cu care realizatorul emisiunii a operat, stabilindu-se culpa acestuia pentru că nu a luat legătura cu părinţii copilului sau cu o altă persoană din familie în vederea obţinerii de lămuriri cu privire la situaţia care a generat manifestările criticate în emisiune.

Prin urmare, observând că elementele esenţiale care trebuie avute în vedere în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare au fost cercetate în concret de către instanţele de fond, care au stabilit că pârâta s-a plasat în afara limitelor prevăzute de art. 10 parag. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată nefondată critica invocată pe acest considerent şi urmează a o respinge ca atare.

Prin cererea de recurs s-a mai invocat şi neîndeplinirea celorlalte condiţii de atragere a răspunderii civile delictuale, în speţă prejudiciul, raportul de cauzalitate şi vinovăţia. În ceea ce priveşte prejudiciul moral alegat de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, recurenta-pârâtă a susţinut că acesta nu a fost probat pentru a se justifica acordarea de către prima instanţă a unei compensaţii băneşti în sumă de 10.000 RON.

După cum a reţinut tribunalul, prejudiciul produs reclamanţilor din perspectiva gravităţii afirmaţiilor aduse cu prilejul realizării emisiunii din data de 17 august 2012 şi a difuzării reportajului de către pârâta SC C. SRL, a constat în atingerea adusă demnităţii, onoarei şi reputaţiei acestora.

În ceea ce priveşte dovada prejudiciului, ca element esenţial al răspunderii civile delictuale, potrivit principiului general, s-a stabilit că sarcina probei revine victimei prejudiciului deoarece aceasta este cea care reclamă în faţa instanţei producerea sa.

Cu toate acestea, în cazul prejudiciului moral, de natura celui reclamat în speţă, în jurisprudenţa naţională şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-au făcut o serie de aprecieri notabile, stabilindu-se că dovada faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate prin raportare la circumstanţele specifice cauzei, prezumţia simplă fiind la rândul său un mijloc de probă. Aşadar, instanţa va deduce producerea prejudiciului moral din existenţa faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită. Soluţia adoptată, deşi atipică în raport cu regimul general al răspunderii, este justificată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, care nu poate fi probat în mod direct.

În cauză, instanţele de fond au stabilit, pe baza probelor administrate, existenţa unei fapte ilicite săvârşită de pârâta SC C. SRL în sensul art. 1349 C. civ., ce necesită o reparaţie materială, astfel că nu se mai impune dovada directă a daunelor morale suferite.

Cu referire la lipsa legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul pretins şi fapta ilicită, instanţa observă că recurenta nu a invocat argumente concrete în acest sens care să poată fi analizate de instanţa de recurs.

Criticile în legătură cu inexistenţa vinovăţiei pârâtei în săvârşirea faptei ilicite nu pot fi primite.

În lumina jurisprudenţei bine conturate a C.E.D.O., presa are un rol esenţial într-o societate democratică, având obligaţia de a comunica informaţii, idei, discuţii cu privire la toate problemele de interes general, dar şi de a proteja reputaţia şi drepturile persoanelor implicate în materialul difuzat.

Protecţia oferită de art. 10 jurnaliştilor în virtutea exercitării dreptului la libertatea de exprimare, în momentul în care lansează informaţii ce privesc chestiuni de interes public, este condiţionată de buna-credinţă a acestora în vederea furnizării unor informaţii fiabile şi precise, demne de a fi considerate credibile, respectând etica jurnalistică.

În speţă, condiţia bunei-credinţe a producătorului emisiunii nu este îndeplinită, tribunalul reţinând, prin raportare la situaţia de fapt, culpa acestuia în calitate de realizator al emisiunii şi reportajului, care nu a verificat, anterior difuzării emisunii şi postării imaginilor, situaţia reală în care se afla copilul reclamanţilor, pentru a oferi publicului informaţiile exacte cu evitarea posibilelor lezări (cu producerea de suferinţe suplimentare) ale vieţii private a reclamanţilor, cauzate printre altele şi de situaţia specifică în care se afla minorul în cauză. Totodată, contrar afirmaţiilor recurentei, s-a stabilit şi că materialul prezentat a vizat persoana reclamanţilor (care nu erau persoane publice), fiind dezvăluită identitatea lor, astfel că a fost adusă atingere vieţii private a acestora. Mai mult, s-a stabilit de către instanţele de fond prin interpretarea probelor administrate în cauză că demersul pârâtei nu poate fi considerat ca fiind unul legitim, efectuat în scopul de a informa opinia publică asupra unui subiect de interes public, în condiţiile în care în cadrul emisiunii difuzate au fost utilizate afirmaţii de natură a leza onoarea şi reputaţia reclamanţilor, aşa cum s-a reţinut mai sus.

Aspectele ce vizează aprecierea cuantumului pretenţiilor la care pârâta a fost obligată nu vor fi cercetate întrucât se concretizează în veritabile aspecte de netemeinicie, or, în calea extraordinară a recursului instanţa este îndrituită să verifice doar aspectele de nelegalitate în limitele art. 488 C. proc. civ.

În consecinţă, reţinând îndeplinirea în speţă a condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că instanţele de fond au aplicat în mod corect dispoziţiile art. 1349 şi 1357 C. civ, ceea ce atrage respingerea recursului pârâtei, ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Anulează recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 529A din data de 6 iulie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. SRL împotriva împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 octombrie 2017.