Tort liability for lost profits from alleged illicit occupation of business premises negated by res judicata findings of lawful presence

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 940/2016 pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosar nr. x/105/2011* s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta SC A. SA, împotriva pârâtului B. pentru despăgubiri şi a fost obligată reclamanta la plata sumei de 5.

648,63 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea pârâtului.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin cererea reconvenţională exercitată la termenul din 30 ianuarie 2008 în faţa Judecătoriei Ploieşti în Dosarul nr. x/281/2007, (pârâta) reclamanta A. SA a solicitat obligarea pârâtului B. la plata către reclamantă a sumei de 100.500 RON pentru lipsa de folosinţă a imobilului situat în Judeţul Prahova, municipiul Ploieşti.

Acest capăt de cerere era al doilea al cererii reconvenţionale, primul fiind cel privitor la evacuarea pârâtului din imobilul identificat supra, pe considerentul că pârâtul ar fi ocupat acest imobil fără titlu şi în mod abuziv.

În urma disjungerii celor două capete de cerere. disjungere dispusă prin încheierea de şedinţă din data de 21 decembrie 2011 de către Tribunalul Prahova", capătul de cerere privind evacuarea aceluiaşi pârât a fost soluţionat în prima instanţă, prin sentinţa civilă nr. 214 din 28 mai 2012, în sensul admiterii cererii în evacuare şi dispunerea evacuării pârâtului B. din imobilul proprietatea reclamantei.

Această decizie a rămas definitivă prin respingerea recursului A. SA de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 2826 din 23 mai 2013.

Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită. Cu toate că art. 998 C. civ., dispunea cu valoare de principiu "orice faptă a omului", atât literatura cât şi practica judiciară au susţinut că această prevedere se referă numai la fapta ilicită.

De obicei faptele ilicite aduc atingere dreptului de proprietate şi celorlalte drepturi reale principale. În acest caz toate persoanele, altele decât titularul dreptului, sunt ţinute de obligaţia negativă universală de a nu face nimic de natură să aducă atingere prerogativelor cuprinse în dreptul real, prerogative pe care titularul le poate exercita, prin acte materiale sau juridice, fără intervenţia activă a altei persoane.

Fapta ilicită ar consta, potrivit susţinerilor reclamantei, în "ocuparea fără titlu, în mod abuziv, a imobilului aflat în proprietatea reclamantei, situat în Ploieşti, judeţul Prahova. Această faptă ilicită cauzatoare a pretinsului prejudiciu de 100.500 RON nu există având în vedere soluţia dată în apel, de respingere a cererii în evacuare.

Vor beneficia de autoritatea lucrului judecat acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înţelegerea dispozitivului hotărârii. Sunt cuprinse de asemenea în sfera autorităţii lucrului judecat "considerentele decisive", adică acelea care constituie susţinerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta, ele semnificând, cum plastic s-a spus, animus et quasi nervus sententia. S-a considerat că se vor bucura de autoritatea lucrului judecat "considerentele decizorii", cele care tranşează o parte din fondul litigiului, fără a reprezenta însă susţinerea necesară a dispozitivului.

A priori (dedus din cele expuse mai sus), din considerentele deciziilor Curţii de Apel Ploieşti şi celei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, care au respins acţiunea în evacuare ca nefondată s-a dedus că fapta reclamantului de a ocupa imobilul proprietatea reclamantei, situat în Ploieşti, judeţul Prahova nu are caracter ilicit, posesia acestui imobil fiindu-i recunoscută acestuia.

Rezultă că, în speţă, lipsesc şi alte elemente care ar putea angaja răspunderea civilă delictuală cum ar fi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel SC A. SA, solicitând admiterea apelului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare sau reţinerea spre rejudecare în cadrul apelului la Curtea de Apel Alba Iulia, precum şi obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată de la formularea acţiunii reconvenţionale pentru toate ciclurile procesuale, având în vedere caracterul devolutiv al apelului.

Curtea a fost învestită cu soluţionarea apelului împotriva sentinţei civile nr. 940/2016 pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosar nr. x/105/2011 prin care a fost respinsă, în urma rejudecării, acţiunea civilă formulată de SC A. SA Bucureşti împotriva pârâtului B. pentru despăgubiri. A fost obligată reclamanta la plata sumei de 5.648,63 RON cheltuieli de judecată.

În virtutea caracterului devolutiv al apelului, Curtea a constatat că, prin cererea reconvenţională formulată la data de 30 ianuarie 2008 la Judecătoria Ploieşti în Dosarul nr. x/281/2007 pârâta reclamantă reconvenţională SC A. SA a solicitat:

- evacuarea pârâtului reclamant din imobilul situat în Ploieşti, jud. Prahova, spaţiu pe care pârâtul îl ocupa în mod abuziv, fără titlu, din luna septembrie 2000 până în prezent;

- obligarea pârâtului reclamant de a permite accesul reprezentanţilor legali ai reclamantei reconvenţionale în imobilul situat în Ploieşti, jud. Prahova;

- obligarea reclamantului pârât la plata către reclamanta reconvenţională de daune interese în cuantum de 100.500 RON (aproximativ 5911,76 X 17 luni) pentru lipsa de folosinţă şi pentru prejudiciul cauzat reclamantei reconvenţionale ca urmare a indisponibilizării totale a activităţii societăţii în cadrul punctului de lucru.

Capătul de cerere privind evacuarea pârâtului în urma disjungerii dispuse de Tribunalul Prahova, prin încheierea din 21 decembrie 2011 a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 214 din 28 mai 2012 pronunţată în Dosar nr. x/105/2008 prin admiterea cererii de evacuare şi evacuarea pârâtului B. din imobilul proprietatea reclamantei, sentinţă schimbată în tot de Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr. 101 din 06 noiembrie 2012, pronunţată în Dosar nr. x/105/2008*, acţiunea în evacuare fiind respinsă.

Decizia nr. 101 din 06 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti a rămas definitivă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 2826 din 23 mai 2013 dată în Dosar nr. x/1/2012.

Capătul de cerere privind obligarea pârâtului B. la plata către reclamanta SC A. SA a sumei de 100.500 RON pentru folosirea în mod abuziv a imobilului a fost soluţionat în rejudecare prin sentinţa nr. 940 din 08 noiembrie 2016 atacată prin apelul ce face obiectul prezentului dosar.

În rejudecare, instanţa, analizând cerinţele ce trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale în temeiul prevederilor art. 998-999 C. civ. a ajuns la concluzia că în cauză, nu s-a săvârşit o faptă ilicită cu motivarea că, atât timp cât s-a respins cererea de evacuare apreciindu-se că pârâtul nu a ocupat fără drept imobilul, prin decizii definitive ale Curţii de Apel Ploieşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu se poate pune problema unor fapte ilicite.

Hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, argumentul invocat în considerente fiind unul dintre cele care justifică respingerea cererii de despăgubiri. Instanţa reţine că perioada pentru care se solicită despăgubiri este 2005-2011, începând cu data pensionării intimatului pârât.

Această pagubă a societăţii SC A. SA, a fost determinată prin raportare la situaţia scriptică contabilă rezultată din evidenţele societăţii, la data efectuării expertizei.

Din probatoriul administrat în cauză nu rezultă cu certitudine că într-adevăr pârâtul a fost cel care a produs paguba invocată prin multitudinea de fapte.

Asupra acestei intervenţii planează un dubiu. Încă din anul 2010 în Dosar nr. x/105/2008 prin sentinţa nr. 338/2010 a Tribunalului Prahova se reţine că reclamanta care solicită evacuarea pârâtului din punctul de lucru, susţine că pârâtul a părăsit locaţia (dar nu cunoaşte data exactă), renunţând chiar la judecata capătului de cerere privind evacuarea, având în vedere că pârâtul a părăsit imobilul.

De asemenea, cererea de evacuare a pârâtului a fost respinsă şi prin decizia Curţii de Apel Ploieşti nr. 101 din 06 noiembrie 2012, rămasă definitivă prin decizia nr. 2826 din 23 mai 2013 dată în Dosar nr. x/1/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se că din anul 2010 pârâtul nu mai folosea spaţiul deloc.

Prin aceste hotărâri judecătoreşti s-a constatat că pârâtul nu poate fi evacuat pe motiv că ocupă abuziv imobilul. Prin urmare, fapta de ocupare abuzivă ca şi faptă ilicită nu s-a confirmat, în cauză, instanţele reţinând cu putere de lucru judecat contrariul şi respingându-se cererea de evacuare. Această constatare a instanţelor din hotărâri definitive vor fi avute în vedere în judecarea prezentei cauze în baza efectului pozitiv al puterii de lucru judecat.

Prin urmare, punctul de lucru este aceeaşi locaţie cu staţia de betoane şi cu punctul de lucru.

Cu privire la ocuparea de către pârât a locaţiei, martorul C. în declaraţia dată în Dosarul nr. x/105/2008* având ca obiect evacuare a arătat că pârâtul locuia din când în când într-o cameră şi că în anul 2009 au fost vânduţi toţi porcii.

De asemenea, martorul D., în declaraţia dată în acelaşi dosar, a precizat că a fost angajat din iunie 2006 până în octombrie 2007 şi că pârâtul nu dormea în acea cameră cât el a lucrat acolo. Din aceste declaraţii rezultă că pârâtul nu a mai avut o legătură stabilă cu punctul de lucru.

În ce priveşte valorificarea şi însuşirea beneficiilor rezultate din vânzarea animalelor din probele administrate, acte şi declaraţiile martorilor rezultă că acestea au fost vândute de societate. Astfel, există la dosar o decizie a SC A. SA, respectiv decizia nr. 1 din 30 ianuarie 2007 emisă de vicepreşedintele consiliului de administraţie E. prin care acesta, la punctul 4, hotărăşte desfiinţarea crescătoriei de animale prin vânzarea la abator a acestora şi întocmirea actelor necesare.

Referitor la autoturismul care se susţine că a fost sustras din depoziţiile martorilor rezultă că, exista un schelet, fiind dezmembrată în mare proporţie, aflată acolo din anul 1990 până în 2010.

Astfel, nu s-a probat existenţa unei fapte ilicite în sarcina pârâtului intimat.

Relativ la beneficiul nerealizat, acesta a fost determinat prin expertiză, prin raportare la veniturile pe care le-ar fi realizat reclamanta în condiţii normale de activitate. Ori, societatea nu a mai realizat venituri, mijloacele fixe degradându-se prin nefolosirea lor. Şi oricum, acest prejudiciu nu poate fi imputat intimatului care deşi, a mai servit punctul de lucru nu s-a dovedit că beneficiile nerealizate se datorează culpei acestuia. Se impută pârâtului cheltuieli cu telefonul, plata impozitelor şi taxelor locale ori aceste obligaţii incumbă proprietarului imobilului şi al telefonului, respectiv SC A. SA, indiferent de fapta pârâtului.

Astfel, deşi din unele probe rezultă că intimatul a mai utilizat sporadic punctul de lucru, după anul 2005, nu s-a făcut dovada că această intervenţie materială şi juridică de care vorbeşte reclamanta ar fi ilicită.

Se constată că, prin decizia nr. 141/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că pârâtul a acţionat legitim, în baza unei gestiuni de afaceri, în virtutea fostei calităţi în societate şi în scopul preîntâmpinării creării unor prejudicii mai mari.

Faţă de cele de mai sus, s-a constatat că, în cauză, deşi se reclamă un prejudiciu, nu s-a făcut dovada existenţei unor fapte ilicite produse de B., a raportului de cauzalitate dintre fapte şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei acestuia, nefiind îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale pentru atragerea răspunderii pârâtului intimat şi obligarea acestuia la plata sumei de 100.500 RON.

Cum nu s-a făcut dovada intervenţiei ilicite a fostului acţionar al SC A. SA, nu s-au considerat a fi aplicabile nici prevederile art. 210 din Legea nr. 297/2004 a pieţei de capital.

Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul declarat de SC A. SA Bucureşti împotriva sentinţei nr. 940/2016 pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosar nr. x/105/2011*.

Fiind căzută în pretenţii, apelanta, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligată la plata sumei de 5.825,96 RON cheltuieli de judecată în favoarea intimatului.

Împotriva deciziei nr. 220 din 27 aprilie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC A. SA care a susţinut următoarele critici de nelegalitate:

Prezentul recurs s-a întemeiat pe nemotivarea hotărârii recurate (art. 304 pct. 7), pe interpretarea greşită a obiectului dedus judecăţii (art. 304 pct. 8), pe nulitatea hotărârii recurate (art. 304 pct. 5), pe acordarea a ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6), pe depăşirea atributelor puterii judecătoreşti (art. 304 pct. 4), pe alcătuirea ilegală a instanţei (art. 304 pct. 1) şi pe aplicarea greşită a legii de către instanţele de fond (art. 304 pct. 9).

Se arată de către recurentă, după expunerea situaţiei de fapt, că, în total, intimatul - pârât a cauzat societăţii prejudicii totale de 2.118.073 RON - de peste 20 de ori mai mult decât suma solicitată. Cererea reconvenţională a fost disjunsă din Dosarul nr. x/281/2007 al Tribunalului Prahova şi a format obiectul Dosarului nr. x/105/2008. În acest dosar A. a solicitat: (i) evacuarea lui B., (ii) permiterea accesului reprezentanţilor Societăţii la Punctul de Lucru şi (iii) despăgubiri pentru prejudiciului pe care B. l-a creat prin activitatea şi acţiunea sa la şi asupra punctului de lucru. Se arată că acţiunea în evacuare, aşa cum a rămas după disjungerea cererii de acordarea a despăgubirilor, a fost respinsă întrucât intimatul-pârât nu mai ocupa punctul de lucru la momentul pronunţării hotărârii. Lipsa de folosinţă şi perioada de timp până la momentul pronunţării hotărârii nu au făcut obiectul litigiului ca urmare a disjungerii. Această interpretare greşită a prevederilor legale referitoare la autoritatea de lucru judecat face aplicabile prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Consideră că, dat fiind momentul producerii pagubelor, legea aplicabilă din punct de vedere material este C. civ. din anul 1864 în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 71/2011.

De asemenea, invocându-se şi Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale, ca şi legislaţia pieţei de capital, în special Legea nr. 297/2004 a pieţei de capital, se arată că instanţa din al doilea apel nu a judecat apelul şi prin prisma Legii nr. 31/1990 şi nici prin prisma legislaţiei pieţei de capital, ceea ce constituie un motiv de nelegalitate.

În a doua judecată în apel, s-a dispus completarea expertizei şi administrarea probei cu înscrisuri. În ciuda concluziilor expertizei, aceasta a fost ignorată fără nici un motiv de instanţa de apel care a preluat argumentele instanţei de fond fără înlăturarea argumentelor reclamantei-recurente.

Mai mult, instanţa din al doilea apel nu a motivat hotărârea, s-a substituit experţilor desemnaţi, nu a luat în considerare probele administrate în acest dosar, a referit ilicit probe, declaraţii de martori şi altele care nu au fost administrate în acest dosar, nu a judecat prin prisma Legii nr. 31/1990 şi legislaţiei pieţei de capital.

În ceea ce priveşte probele, se arată că expertiza contabilă nu a fost anulată şi nu s-au admis obiecţiuni împotriva acesteia, aceasta rămânând câştigată cauzei.

Se solicită casarea şi trimiterea spre rejudecare a hotărârii atacate în temeiul art. 304 pct. 1, raportat la art. 312 C. proc. civ., deoarece una dintre judecătoarele care a pronunţat hotărârea atacată a judecat cauza şi în primul ciclu procesual şi, deşi s-a pus problema abţinerii sale, cauza a continuat să fie judecată de aceasta. Această situaţie a dus la o compunere nelegală a completului de judecată şi la încălcarea dreptului la apărare.

Recurenta solicită casarea şi trimiterea spre rejudecare a hotărârii atacate şi în temeiul art. 304 pct. 4 raportat la art. 312, deoarece în cauza de faţă a avut loc. un abuz de putere circumscris prevederilor art. 304 pct. 4 în condiţiile în care instanţa a trecut peste voinţa acţionarilor care au hotărât în primul rând încetarea contractului de muncă şi apoi interzicerea accesului intimatului-pârât la punctul de lucru al societăţii. Niciodată aceste hotărâri A.G.A., ale consiliului de administraţie, ale conducerii executive a societăţii, nu au fost anulate, nu s-a dovedit că încalcă vreo lege şi produc efecte cu putere de lege între părţi.

Expertiza a constatat şi confirmat lipsa de venituri la punctul de lucru din "gestiunea" de afaceri a intimatului-pârât, constatând şi existenţa veniturilor necuvenite în folosul personal al intimatului - pârât. În ciuda acestor aspecte evidente, instanţa a ignorat aceste hotărâri şi a reţinut că prezenţa la punctul de lucru poate avea un caracter licit. Hotărârea instanţei nu este numai ilegală (motiv care se încadrează la art. 304 pct. 9) ci este un evident abuz de putere în care instanţa se substituie acţionariatului societăţii deşi nu are acest drept şi nu a fost sesizată în acest sens.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se arată că instanţa de apel, nu numai că nu a motivat înlăturarea expertizei, dar a realizat acest lucru în afara condiţiilor procedurale. Astfel, în conformitate cu prevederile C. proc. civ., expertiza poate fi completată sau refăcută. Deşi nu s-a aplicat nici una dintre aceste proceduri, expertiza a dispărut din probatoriul analizat la pronunţarea hotărârii. Această eroare reprezintă o eroare de procedură care se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 304 pct. 5 raportat la art. 105 şi 212 C. proc. civ.

Mai solicită recurenta casarea şi trimiterea spre rejudecare a hotărârii atacate în temeiul art. 304 pct. 6 şi 8 raportat la art. 312 C. proc. civ., deoarece hotărârea recurată a schimbat natura solicitării reclamantei şi a deformat ilicit sensul ei, prin alterare şi simplificare. O primă greşeală ar fi aceea că nu s-au solicitat despăgubiri pentru "lipsa de folosinţă a unui imobil" cum greşit se exprimă instanţa de apel. Nici celelalte capete de cerere din cererea reconvenţională nu sunt redate corect de instanţa de apel, care minimalizează şi schimbă în totul realitatea şi sensul cauzei pe care era obligată să o fi judecat obiectiv.

Astfel, cererea reclamantei nu vizează "un imobil din Ploieşti", ci este vorba de un punct de lucru staţie de fabricare betoane care ar fi trebui să funcţioneze şi să aducă venituri societăţii reclamante-recurente. Curtea de Apel Alba Iulia vorbeşte eronat de "titluri de proprietate", când în această cauză nu s-a discutat niciodată despre existenţa vreunui titlu, iar instanţa supremă trebuie să promoveze legislaţia pieţei de capital şi să sancţioneze prin casarea hotărârii de apel ilegalitatea hotărârii recurate.

Astfel, ilegalitatea hotărârii de apel în ceea ce priveşte schimbarea naturii cauzei reiese şi se putea vedea şi la simpla lectura a precizărilor la cererea reconvenţională, precizări depuse în Dosarul nr. x/105/2011 al Tribunalului Prahova la 13 februarie 2012. Motivele de fapt şi de drept pe care se fundamentează această cerere au drept scop atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, ca urmare a faptelor ilicite săvârşite de acesta, cauzatoare de grave prejudicii în patrimoniul subscrisei, în considerarea dispoziţiilor art. 998 şi 999 C. civ. din 1864, în vigoare la momentul formulării cererii (art. 1349 din actualul C. civ.) şi art. 210 din Legea nr. 297/2004 a pieţei de capital.

Ca atare, din argumentele reţinute de instanţa de apel reiese că aceasta a judecat o altă cauză şi că a acordat altceva decât s-a cerut. Astfel, în locul unei acţiuni în despăgubire, s-a judecat o acţiune în evacuare. Din acest motiv, în temeiul art. 304 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. raportat la art. 312, dat fiind că nu au fost valorificate şi analizate probele administrate în cauză, se impune casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare.

Se invocă şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Afirmaţia instanţei de apel "Astfel, deşi din unele probe rezultă că intimatul a mai utilizat sporadic punctul de lucru, după anul 2005, nu s-a făcut dovada că această intervenţie materială şi juridică de care vorbeşte reclamanta ar fi ilicită" echivalează, în opinia recurentei, cu faptul că, deşi instanţa de apel admite existenţa faptelor ilicite de intervenţie evidentă materială şi juridică asupra punctului de lucru.

În practica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că instanţa trebuie să răspundă, să accepte sau să înlăture motivat argumentele părţilor. Şi în prezenta cauză motivarea insuficientă a hotărârii echivalează cu o nemotivare care face pe deplin aplicabile prevederile art. 304 pct. 7 raportat la art. 312 alin. (3) teza 3 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de modificare a hotărârii atacate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că în prezenta cauză nu s-a reţinut autoritatea de lucru judecat a considerentelor decizorii şi s-a reţinut autoritate de lucru judecat pentru considerente nedecizorii, interpretate greşit şi izolat.

Se susţine aplicarea greşită a legii care constă în neaplicarea dispoziţiilor referitoare la autoritatea/puterea de lucru judecat corespunzătoare Dosarelor nr. x/281/2007 privind acordarea despăgubirilor pentru intervenţia asupra punctului de lucru după anul 2005, nr. x/105/2006 prin care s-a solicitat şi acordarea unui "salariu" de la concediere şi până la predarea gestiunii şi nr. x/2/2013 prin care s-au solicitat despăgubiri pentru gestiunea de afaceri de după anul 2005.

Din toate cele 3 dosare citate reiese că instanţele au avut în vedere o situaţie de fapt în care acţiunile şi influenţa pârâtului-intimat a continuat după anul 2005, aceste considerente intră în autoritatea de lucru judecat întrucât sunt chiar temeiul în baza căruia intimatul-pârât a solicitat despăgubiri şi descriu o situaţie de fapt care nu a fost contestată de nici una dintre părţi până la judecarea prezentei cauze.

Ca atare, singura interpretare care nu este greşită din punct de vedere logic şi care ia în calcul toate hotărârile judecătoreşti pronunţate este că pârâtul - intimat B. a acţionat asupra punctului de lucru atât material, cât şi juridic şi după data de 24 iunie 2006.

De asemenea, acordarea de despăgubiri are în vedere o perioadă de timp, în timp ce evacuarea are în vedere un moment care trebuie să fie contemporan cu pronunţarea hotărârii.

În concluzie, considerentele din Dosarul nr. x/105/2008 nu se bucurau de autoritate de lucru judecat deşi le-a fost eronat recunoscută această calitate de către instanţa de apel, în timp ce considerentelor din Dosarele nr. x/281/2007, nr. x/105/2006 şi nr. x/2/2013 nu li s-a recunoscut această calitate, deşi legea în interpretarea unanimă a doctrinei ar fi impus acest lucru.

Se mai invocă netemeinicia şi nelegalitatea deciziei recurate, aratându-se că, deşi s-a administrat o expertiză contabilă pentru determinarea întinderii prejudiciului, instanţa a soluţionat cauza în baza unei presupuse autorităţi de lucru judecat extrasă dintr-o hotărâre din alt dosar, analizată izolat şi trunchiat.

Deşi decizia nr. 357/2014 a Curţii de Apel Alba a impus administrarea de probe pentru determinarea elementelor răspunderii civile delictuale, hotărârea atacată a ignorat în întregime această primă decizie. Ca atare, hotărârea atacată este numai în aparenţă motivată şi reia aproape ad-literam raţionamentul folosit de prima instanţă, raţionament care a dus la pronunţarea soluţiei de casare.

Se mai impută instanţei de apel ignorarea atât a Legii nr. 31/1990, cât şi a art. 210 din Legea nr. 297/2004 a pieţei de capital.

Un alt motiv de recurs este acela ca hotărârea de apel reprezintă şi o încălcare a atribuţiilor conferite instanţei, căci instanţa nu poate modifica expertizele prin interpretări punctuale şi desprinse din contextul general, şi mai ales nu poate modifica constatările experţilor în lipsă documentelor pe care experţii le-au consultat. Instanţa de apel ignoră că la A.G.A. ordinară anuală, impusă de Legea nr. 31/1990 şi de Legea nr. 297/2004 a pieţei de capital, se analizează şi se raportează acţionarilor şi pieţei bursiere cum a gestionat consiliul de administraţie patrimoniul societăţii.

Instanţa de apel nu a parcurs expertiza şi face declaraţii nesusţinute afirmând în pagina 9 că "Această pagubă a societăţii SC A. SA, a fost determinată prin raportare la situaţia scriptic-contabilă rezultând din evidenţele societăţii, la data efectuării expertizei.''

Pe fond, se solicită admiterea acţiunii, aratând că sunt întrunite elementele şi condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 C. civ., şi anume fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia.

Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs şi a dipoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că recursul declarat de reclamantă este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Criticile amplu formulate de recurenta reclamantă vor fi grupate şi se va răspunde acestora prin prisma încadrării lor în motivele de nelegalitate reglementate de art. 304, invocate de recurentă.

Primul motiv de nelegalitate invocat vizează incidenţa art. 304 pct. 1 C. proc. civ., susţinându-se că instanţa de apel nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, unul din judecători continuând să judece cauza deşi s-a pus problema abţinerii sale, fiind încălcat astfel şi dreptul la apărare.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit. Prin alcătuirea greşită a instanţei se înţelege atât alcătuirea acesteia cu un număr de judecători necorespunzător, cât şi cu judecători care se aflau într-o situaţie de incompatibilitate ori recuzare. Textul de lege menţionat nu-şi restrânge aplicabilitatea la încălcarea dispoziţiilor privind alcătuirea instanţei cuprinse în legea de organizare judecătorească, ci se referă la orice situaţie în care instanţa nu a fost alcătuită potrivit legii, fie a legii de organizare judecătorească, fie a celei de procedură.

Pentru a fi incidente aceste prevederi legale, este necesar deci ca instanţa de apel să fi fost alcătuită cu un număr necorespunzător de judecători sau în compunerea acesteia să se afle judecători care se aflau într-o stare de incompatibilitate sau de recuzare. Or, în cauză, apelul a fost soluţionat de Curtea de apel în complet de 2 judecători, cu privire la care nu a fost ridicată nici de instanţă, nici de părţi incidenţa vreunui caz de incompatibilitate sau de recuzare în condiţiile art. 24 sau 27 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs este, de asemenea, nefondat.

Dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. reglementează situaţia depăşirii de către instanţa de judecată a atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin aceasta înţelegându-se incursiunea autorităţii judecătoreşti în sferele celorlalte puteri ale Statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituţionale sau de către legile organice, instanţa săvârşind astfel acte care intră în atribuţiile unor altor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

Susţinerea de către recurentă a depăşirii de către instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin aceea că aceasta ar fi reţinut că prezenţa pârâtului la punctul de lucru al societăţii reclamante are caracter licit, încălcându-se astfel voinţa acţionarilor care au decis interzicerea accesului pârâtului la punctele de lucru ale societăţii nu constituie o astfel de incursiune în sferele de competenţă ale celorlalte puteri pentru a atrage nelegalitatea deciziei recurate prin prisma acestor dispoziţii.

Al treilea motiv de recurs invocate, reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi primit. Pentru a fi incident acest motiv, este necesar ca instanţa să fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Recurenta reclamantă nu indică însă norma de procedură încălcată care are drept consecinţă sancţiunea nulităţii, precizarea acesteia în sensul că ar fi vorba de o eroare de procedură, deoarece instanţa ar fi înlăturat expertiza efectuată din probatoriul analizat la pronunţarea hotărârii nu poate fi echivalată cu o astfel de încălcare a unei norme de procedură prevăzută sub sancţiunea nulităţii la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta reclamantă mai invocă motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., arătându-se că instanţa de apel ar fi schimbat natura solicitării sale şi ar fi deformat sensul ei, prin alterare şi simplificare, deoarece ea nu a solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, cererea sa vizând un punct de lucru al societăţii, nu imobilul din Ploieşti.

Nici aceste critici nu subzistă. Pentru a opera aceste motive de nelegalitate, este necesar ca instanţa să fi acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut, şi interpretând greşit actul dedus judecăţii, să fi schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este aplicabil hotărârilor de control judiciar prin care se păstrează în întregime soluţiile atacate, respingându-se calea de atac, întrucât, în aceste situaţii, instanţa nu rejudecă cererile de chemare în judecată, pentru a da mai mult decât s-a cerut.

Aşadar, el nu poate fi invocat decât în măsura în care instanţa de apel, găsind întemeiat apelul, ar fi schimbat soluţia primei instanţe şi, pronunţându-se asupra fondului pretenţiilor, ar fi acordat mai mult decât a constituit obiectul cererilor deduse judecăţii. Cum apelul a fost respins de Curtea de apel cu menţinerea sentinţei atacate, art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este aplicabil în cauză.

Nici dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu sunt aplicabile, criticile formulate de recurentă nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece, pe de o parte, acestea nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, ci la greşita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei. Pe de altă parte, instanţa de apel nu s-a pronunţat pe o acţiune în evacuare, aşa cum susţine recurenta, ci, cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor, pe o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 998 şi 999 C. civ.

Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat. Aceste dispoziţii impun ca judecătorii să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, obligaţie respectată de instanţa de apel, putându-se exercita astfel controlul judiciar de către instanţa de recurs. Susţinerile recurentei reclamante în sensul că se ignoră argumentele invocate în legătură cu cele trei dosare în care s-a reţinut intervenţia asupra punctului de lucru al societăţii, că nu se motivează de ce acea intervenţie ar fi licită nu pot conduce la concluzia că hotărârea criticată ar fi motivată insuficient, câtă vreme instanţa de apel a răspuns motivelor invocate de părţi, verificând, conform art. 295 C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Ultimul motiv de nelegalitate, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale incidente de către instanţa de apel, motiv ce nu poate fi primit pentru considerentele ce urmează.

În mod just Curtea de apel a analizat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, prin prisma dispoziţiilor art. 998 şi 999 C. civ., şi anume existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între aceste două elemente şi a vinovăţiei pârâtului, concluzionând că nu sunt întrunite aceste elemente, de asemenea, că nu sunt aplicabile prevederile art. 210 din Legea nr. 297/2004 a pieţei de capital, în lipsa dovezii intervenţiei ilicite a fostului acţionar al SC A.

Se învederează de către recurentă că instanţa de apel a greşit, pe de o parte, atunci când a încălcat acele dispoziţii legale cu privire la autoritatea de lucru judecat a considerentelor decizorii din Dosarele nr. x/281/2007, x/105/2006, x/2/2013, nereţinând că pârâtul a continuat să acţioneze la punctul de lucru la societăţii şi după anul 2005. Pe de altă parte, se susţine că instanţa nu trebuia să reţină autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei din Dosar nr. x/105/2008, al cărui obiect l-a constituit evacuarea pârâtului din imobilul societăţii.

În cauză, Curtea de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente. Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală, conform art. 1201 C. civ. şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze un anumit fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, art. 1200 C. civ.

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv de natură să oprească o nouă judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Între excepţia autorităţii de lucru judecat şi puterea de lucru judecat, există o distincţie clară. Astfel, condiţia de aplicare a autorităţii de lucru judecat presupune identitatea de acţiuni (părţi, obiect şi cauză juridică) ce opreşte repetarea judecăţii, iar puterea, prezumţia de lucru judecat, impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Contrar susţinerilor recurentei reclamante, analiza puterii de lucru judecat a fost efectuată din perspectiva dispoziţiilor art. 1200 C. civ., instanţa de apel judecând prezentul apel ţinând cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept deduse judecăţii,în cauza anterioară, dar în contextul analizei presupuse de cauza de faţă. Astfel, instanţa de apel a valorificat considerentele unor hotărâri judecătoreşti anterioare, intrate în puterea lucrului judecat, drept mijloace de probă în analiza identităţii dintre persoana pârâtului şi persoana ce a produs paguba invocată de reclamantă, prin multitudinea de fapte puse în sarcina pârâtului. Instanţa de apel nu s-a raportat exclusiv la aceste mijloace de probă, ci a procedat la coroborarea lor cu celelalte probe administrate în cauză şi nici nu a reţinut că dezlegările instanţelor anterioare ar viza întreaga perioadă pentru care s-au formulat pretenţiile din prezenta cauză: 2005-2011, ci le-a dat eficienţă în măsura relevanţei lor pentru prezenta cauză.

Din acest motiv, nu pot fi primite susţinerile recurentei în sensul că instanţa de apel s-ar fi raportat la considerente nedecizorii ale hotărârilor judecătoreşti anterioare, în condiţiile în care, prin decizia recurată au fost valorificate constatări intrate în puterea lucrului judecat ce vizează o parte din intervalul de timp relevant în cauza de faţă.

Pe de altă parte, nu se putea reţine autoritatea de lucru judecat invocată de reclamantă, cu privire la cele trei cauze soluţionate anterior, nefiind îndeplinite condiţiile legale necesare pentru a opera această prezumţie. În măsura în care recurenta invocă puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti din acele cauze, aceste susţineri tind la reaprecierea situaţiei de fapt stabilite de către instanţa de apel şi a probatoriilor administrate, finalitate incompatibilă cu atribuţiile acestei instanţe, de control judiciar, ce sunt circumscrise exclusiv cercetării legalităţii deciziei recurate, iar nu şi temeiniciei acesteia.

Nici criticile recurentei privind neraportarea instanţei la probele administrate în cauză, la ignorarea recunoaşterii de către pârât a vinei şi a caracterului ilicit al faptei sale în Dosarul nr. x/281/2007 al Judecătoriei Ploieşti, a ignorării dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 şi a Legii nr. 297/2004 prin aceea că instanţa a confundat patrimoniul societăţii cu acela al intimatului - pârât, precum şi celelalte susţineri ce vizează situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu pot constitui critici de nelegalitate a deciziei recurate, pentru a atrage modificarea acesteia.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat de reclamanta SC A., împotriva deciziei nr. 220 din 27 aprilie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine decizia recurată ca fiind legală.

Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., conform cărora partea căzută în pretenţii va fi obligată la plata cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea procesului, se va admite cererea intimatului pârât privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, obligând-o pe aceasta la plata sumei de 2.488 RON către intimatul pârât B., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva deciziei nr. 220 din 27 aprilie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Obligă pe recurenta reclamantă SC A. SA la plata sumei de 2.488 RON către intimatul pârât B., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2017.