De facto expropriation of agricultural land for highway construction: fair compensation valuation based on intraterritorial market value despite extraterritorial status.

Asupra cauzei de faţă, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 37589/3/2010, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România solicitând stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru imobilul teren în suprafaţă de 430

m.p., situat în comuna Glina, cu număr cadastral A., şi pentru imobilul teren în suprafaţă de 603 m.p., situat în comuna Glina, cu număr cadastral B., în condiţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994; să fie stabilit termenul de plată a acestor despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea acţiunii reclamanta a arătat că imobilele sus enunţate sunt proprietatea sa însă au fost ocupate în mod abuziv de către pârât în vederea realizării Autostrăzii A2 Bucureşti-Constanţa, că toate demersurile efectuate la organele competente în vederea exproprierii şi achitării despăgubirilor au rămas fără finalitate practică.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi ale Legii nr. 198/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 1849 din 21 octombrie 2013, pronunţatată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă acţiunea, stabilit cuantumul despăgubirii pentru exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes naţional a imobilului teren în suprafaţă de 430 m.p., proprietatea reclamantei situat în comuna Glina, cu număr cadastral A. şi a imobilului teren în suprafaţă de 603 m.p., proprietatea reclamantei situat în comuna Glina, cu număr cadastral B., la suma totală de 25.

970 RON. De asemenea a fost stabilit termenul de plată a sumei sus-menţionate la 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, fiind obligat pârâtul la plata sumei de 2400 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor menţionate în temeiul Titlului de proprietate nr. x/1994, coroborat cu sentinţa civilă nr. 2687/2005 a Judecătoriei Buftea, judeţul Ilfov şi cu actul de dezmembrare autentificat sub nr. x/2008 la BNP B.

S-a reţinut că din raportul de expertiză efectuat de expert topograf C., coroborate cu celelalte înscrisuri administrate rezultă că cele două suprafeţe de teren aflate în proprietatea reclamantei sunt afectate în totalitate de autostrada Bucureşti-Constanţa, respectiv au destinaţia de carosabil, spaţiu separator sens, spaţiu lateral de protecţie, rigole betonate şi drum vicinal, motiv pentru care s-a apreciat că suprapunerea totală a imobilului proprietatea reclamantei peste zona de autostradă constituie un impediment în exercitarea dreptului de proprietate asupra terenului.

În raport de prevederile art. 44 din Constituţie şi ale art. 480 C. civ. s-a constatat că reclamanta este privată total de exercitarea dreptului de proprietate întrucât nu i-a fost acordată vreo despăgubire pentru utilizarea terenului de către pârât, că lucrările efectuate reprezintă în realitate o expropriere în fapt, fără respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 198/2004.

Prin raportare la hotărârârile CEDO în cauzele Scordino împotriva Italiei şi respectiv Belvedere Alberghiera SRI împotriva Italiei, tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.

S-a constatat că din expertiza tehnică judiciară efectuată de experţii D. şi E., şi răspunsul la obiecţiuni, ţinându-se cont de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 rezultă că valoarea terenului preluat a fost stabilită la suma de 175.000 RON, echivalentul a 39.393 euro.

Tribunalul a apreciat că nu poate lua în considerare niciuna din valorile imobilului stabilite prin raportul de expertiză efectuat de experţi, întrucât acestea nu reprezintă valoarea reală a imobilului, în sensul de "preţul la care se vând în mod obişnuit imobile de acelaşi fel situate în aceeaşi unitate administrativ teritorială".

De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere că, potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, la care Legea nr. 198/2004 face referire, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, că la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.

Or, faţă de aceste dispoziţii legale, sumele menţionate în raportul de expertiză nu au fost luate în considerare, întrucât s-a apreciat că nu reflectă preţul la care se vând în mod obişnuit imobile de acelaşi fel în respectiva unitate administrativ teritorială, fiind preţuri exagerate, cu mult peste valoarea pe care reclamanta ar putea să o obţină pe piaţa liberă. La aprecierea acestei situaţii, s-a avut în vedere art. 26 din Legea nr. 33/1994, şi că prin sintagma" imobile de acelaşi fel" nu se pot înţelege decât imobilele cu aceiaşi suprafaţă şi cu aceeaşi destinaţie ca cea expropriată, şi nicidecum întregul imobil care s-ar afla în proprietatea celui expropriat.

Instanţa de fond a conchis că la aprecierea valorii suprafeţei totale de 1033 m.p., trebuie luat în considerare preţul pe care reclamanta l-ar putea obţine dacă ar vinde o suprafaţă de 1033 m.p., din terenul său, conform destinaţiei pe care o are acest teren, şi anume aceea de teren extravilan arabil.

În raport de aceste considerente, s-a apreciat că valoarea cea mai apropriată de realitate este cea menţionată de către expertul F., de 25.970 RON, întrucât aceasta ţine cont atât de suprafaţa efectivă a terenului expropriat, de destinaţia concretă a acestuia, cât şi de valoarea la care se vând efectiv terenurile în zonă.

Din această perspectivă tribunalul a subliniat că la stabilirea valorii de circulaţie a terenului, trebuie avută în vedere destinaţia concretă a terenului la data exproprierii, care în speţa dedusă judecăţii, este cea de teren arabil extravilan, fapt ce rezultă din titlul de proprietate al reclamantei, din actul de dezmembrare, din conţinutul cererii de chemare în judecată, precum şi din conţinutul înscrisurilor existente la dosar.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel atât reclamanta A. cât şi pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, iar prin decizia civilă nr. 254 din 12 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze de minori şi familie, au fost admise apelurile declarate în cauză dispunându-se anularea sentinţei cu trimiterea cauzei spre soluţionare pe fond la Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, pentru următoarele considerente:

S-a reţinut în esenţă ca tribunalul nu avea competenţa de a soluţiona acţiunea întrucât în raport de datele speţei şi precizarea făcută de reclamantă în sensul că solicită despăgubiri pentru terenul de care a fost deposedată ca urmare a afectării acestuia unei utilităţi de interes public, obiectul cererii de chemare în judecată vizează o acţiune în pretenţii şi, nu o cerere de obligare la expropriere, de vreme ce terenurile din litigiu nu au fost expropriate în temeiul unor acte normative incidente în această materie specială a exproprierii. S-a mai constatat că în virtutea aceluiaşi raţionament, o cerere în pretenţii îndreptată împotriva pârâtului este admisibilă, că reclamantei nu i se poate îngrădi în temeiul unui formalism excesiv, dreptul de acces la instanţă, că temeiul de drept indicat de reclamantă, ca fiind cele două acte normative Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 198/2004 a fost menţionat doar pentru elucidarea situaţiei juridice, acestea nefiind însă incidente în cauză.

De asemenea s-a conchis că cererea în pretenţii izvorâtă dintr-un raport extracontractual, nu poate avea ca temei juridic decât dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1865, astfel încât competenţa de soluţionare a cauzei potrivit dispoziţiilor C. proc. civ., care instituie competenţa generală a instanţelor de judecată în primă instanţă, revine judecătoriilor.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi reclamanta A.

Prin decizia civilă nr. 3330 din 27 noiembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I-a civilă, au fost admise recursurile declarate dispunându-se trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelurilor.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că reclamanta prin cererea de chemare în judecată a sesizat instanţele judecătoreşti cu pretenţia de a fi despăgubită pentru deposedarea, printr-o expropriere de fapt, de suprafaţa de 430 m.p., teren situat în comuna Glina, cu număr cadastral A, şi a imobilului teren în suprafaţă de 603 m.p., situat în comuna Glina, cu număr cadastral B, (imobile ce au aparţinut autorului său G., urmare a reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 şi care au fost transmise, prin dezbaterea succesiunilor, către mama sa H. şi, ulterior în proprietatea sa), cărora intimata, în calitate de autoritate a statului, le-a dat o destinaţie de utilitate publică, ca urmare a construirii Autostrăzii A2, Bucureşti-Constanţa, fără respectarea procedurii de expropriere prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 33/1994, şi în absenţa unei juste şi echitabile despăgubiri.

Cererea a fost încadrată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi ale Legii nr. 198/2004, art. 44 din Constituţia României şi dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Deşi realitatea susţinerilor reclamantei, în ceea ce priveşte calitatea acesteia de proprietar al bunului indicat ce a fost afectat unei utilităţi publice, nu a fost contestată de pârâtul Statul român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, instanţa de apel în raport de datele speţei şi precizările reclamantei, a apreciat, în conformitate cu dispoziţiile art. 84 C. proc. civ., că dispoziţiile legale invocate ca temei juridic al acţiunii nu sunt incidente în cauză. Astfel, s-a reţinut că obiectul cererii nu este acela de stabilire a despăgubirilor în condiţiile contestării cuantumului acestora oferit de expropriator în procedura specială a exproprierii, ci se întemeiază pe o pretinsă ocupare în fapt a terenului de către autorităţile statului. Prin urmare, calificând obiectul pricinii ca fiind o acţiune în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., instanţa de apel a stabilit competenţa în soluţionarea cererii potrivit dispoziţiilor de drept comun, care instituie competenţa generală a instanţelor de judecată în primă instanţă, în sarcina judecătoriilor, având în vedere şi criteriul valoric al pretenţiilor deduse judecăţii.

Din această perspectivă, instanţa de recurs a apreciat că sunt întemeiate criticile recurenţilor relativ la greşita calificare a acţiunii, ca fiind o cerere în pretenţii şi nu o cerere în materie de expropriere. Este de principiu că pentru caracterizarea corectă a acţiunii, instanţa, într-adevăr, nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiţi de parte, ci după cel pe care reclamantul a înţeles să îl atribuie acelor termeni şi după scopul urmărit prin exercitarea acţiunii. Deoarece obiectul acţiunii rezultă din motivele de fapt invocate de parte în susţinerea ei, în speţă, instanţa de apel a calificat greşit cererea reclamantei ca fiind o acţiune în pretenţii de drept comun, izvorâtă dintr-un raport extracontractual, ce nu ar putea avea ca temei juridic decât dispoziţiile art. 998-999 C. civ. Reclamanta nu a invocat motive de fapt specifice acţiunii în răspundere civilă delictuală, atât timp cât scopul urmărit prin exercitarea acţiunii priveşte obţinerea de despăgubiri pentru privarea de proprietate ca urmare a deposedării de bunul său de către pârâtă, bun ce a fost afectat unei utilităţi publice fără ca reclamanta să fie despăgubită, reclamând ipoteza unei exproprieri de fapt, care trebuie să aibă consecinţe juridice. Din perspectiva acestei analize, s-a avut în vedere faptul că Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică, intrată în vigoare la data de 2 iunie 1994, a reiterat principiul stabilit de art. 41 alin. (3) din Constituţia României, potrivit căruia exproprierea nu poate interveni decât pentru o cauză de utilitate publică, cu o despăgubire prealabilă, în baza unei hotărâri a instanţelor, statuând în art. 4 din Legea nr. 33/1994 faptul că, dacă sunt respectate condiţiile de fond şi de formă, părţile în cauză pot conveni modalitatea de transfer al dreptului de proprietate şi a sumei despăgubirilor, fără a urma procedura prevăzută de lege, în caz contrar, ca şi pentru evaluarea despăgubirilor, putând fi sesizat tribunalul competent. Reclamanta a susţinut că a suferit o prejudiciere a dreptului la respectarea proprietăţii sale, justificat de faptul că autorităţile au deposedat-o nelegal de terenul proprietatea sa, fără să fi existat un acord asupra condiţiilor transferului de proprietate, în special asupra preţului sau despăgubirii ce i se cuvin.

Or, ingerinţa produsă recurentei în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate, necontestat în cauză, prin afectarea bunului unei utilităţi publice, respectiv Autostrada 2 Bucureşti-Constanţa reclamă indemnizarea corespunzătoare pentru pierderea suferită, acesta constituind obiectul cererii cu care reclamanta a investit instanţa de fond. Dreptul la despăgubire reclamant în cauză îşi găseşte corespondent atât în normele legale interne evocate, cât şi în dispoziţiile convenţionale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora:

"

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional". Or, în speţă, s-a constatat că reclamanta pretinde că a pierdut dispoziţia asupra terenului proprietatea sa, situat în comuna Glina, teren care a fost transformat ireversibil de lucrările efectuate de intimatul Statul român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, fiind ocupat de autostrada A 2 Bucureşti - Constanţa, fără a exista vreun acord asupra condiţiilor transferului dreptului de proprietate, în special asupra preţului sau despăgubirilor ce i se cuvin.

S-a apreciat că neemiterea unei hotărâri individuale de stabilire a despăgubirilor, care ar putea fi contestată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, nu poate justifica recalificarea acesteia de către judecător, cu încălcarea principiului disponibilităţii şi depăşirea rolului activ reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. În acest context, chiar şi în absenţa unui act formal de expropriere, în situaţia dedusă judecăţii, privind acordarea de despăgubiri pentru pierderea tuturor atributelor dreptului de proprietate, nu se poate considera că exerciţiul unui atare demers judiciar nu s-ar încadra în sfera proceselor şi cererilor în materie de expropriere, deoarece exerciţiul unui atare drept trebuie realizat în aceleaşi condiţii ca şi în cazul în care procedura exproprierii s-ar fi realizat.

Privarea în fapt de proprietate nu este diferită de o expropriere pentru cauză de utilitate publică, astfel încât în privinţa modului de valorificare a pretenţiilor, între persoanele expropriate, în funcţie de derularea ori nederularea procedurii administrative de expropriere, nu se poate face nicio diferenţiere de tratament juridic. Acţiunea reclamantei a fost generată de conduita culpabilă a statului, de îngrădirea exerciţiului tuturor prerogativelor dreptului său de proprietate, cu încălcarea normelor care reglementează exproprierea, dar care conturează existenţa unei exproprieri de fapt, incompatibilă cu prevederile constituţionale care garantează respectarea dreptului de proprietate şi condiţiile în care o persoană poate fi lipsită de acest drept.

Or, în raport de natura dreptului, şi a scopului urmărit prin prezenta acţiune, de faptul că pârâtul nu a negat situaţia legată de preluarea terenurilor ce au fost afectate unei utilităţi publice, în lipsa unei despăgubiri acordate proprietarului, s-a constatat că instanţa nu putea să schimbe obiectul şi temeiul juridic al acţiunii, decât cu încălcarea principiului disponibilităţii. Chiar dacă, astfel cum însăşi partea a indicat, preluarea bunului acesteia se constituie, în raport de datele speţei analizate, într-o "expropriere de fapt", noţiune neconsacrată în dreptul intern, cadrul legal evocat de reclamantă şi normele convenţionale ce impun exigenţa legalităţii unei asemenea măsuri şi a proporţionalităţii sale, necesită analizarea cererii de acordare a unei despăgubiri financiare ori compensatorii, proprietarilor bunului.

În acest context, s-a constatat că demersul judiciar constând în acţiunea în despăgubiri pentru lipsirea nelegală de proprietate cu care reclamanta a învestit instanţa de fond se încadrează în sfera proceselor şi cererilor în materie de expropriere care cad în competenţa materială specială a tribunalelor, în primă instanţă, potrivit art. 2 lit.

f) C. proc. civ. S-a arătat că în acest sens, Curtea Europeană a considerat că atunci când un bun este afectat unei utilităţi publice, prin natura sa, statul are obligaţia de a expropria bunul, prin oferirea unei despăgubiri proprietarului său, altfel ar însemna ca statul să îşi atingă anumite obiective de politică socială, pe seama unei persoane private (fizică sau juridică), ceea ce nu este acceptabil, întrucât costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate, nu doar de o anume persoană (cauza Bugajny şi alţii contra Poloniei, hotărârea din 6 noiembrie 2007). În rejudecarea apelului, cauza a fost înregistrată sub Dosar nr. x/3/2010*.

Prin decizia nr. 395A din 02 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 1849 din 21 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost stabilit cuantumul despăgubirilor pentru terenurile expropriate la suma totală de 8608 euro (plătibilă în lei, la cursul de referinţă B.N.R. de la data plăţii).

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei fiind obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 3600 RON. De asemenea a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA împotriva aceleiaşi sentinţe, fiind obligat intimatul apelant-pârât să plătească apelantei-reclamante cheltuieli de judecată în cuantum de 1200 RON. A fost încuviinţată cererea de majorare a onorariului de expert cu 1200 RON şi a fost obligat apelantul intimat pârât Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere la plata diferenţei de onorariu de expertiză în cuantum de 1200 RON.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a constatat că prin decizia de casare s-a dezlegat, odată cu problema referitoare la instanţa căreia îi revine competenţa să judece fondul pricinii şi chestiunea cadrului legal în care se impune a fi analizată acţiunea formulată de reclamantă, stabilindu-se că este vorba de un litigiu care trebuie soluţionat în raport de reglementările proprii legislaţiei privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Astfel, s-a apreciat ca nefondat motivul de apel prin care pârâtul apelant susţine soluţionarea greşită a excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti întrucât această chestiune a fost tranşată prin decizia de casare care se bucură de atributul obligativităţii în puterea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În condiţiile în care argumentele critice susţinute de pârât relativ la modalitatea de soluţionare - în primă instanţă - a excepţiilor privind netimbrarea cererii de chemare în judecată, şi respectiv inadmisibilitatea cererii au ca fundament aceleaşi chestiuni care privesc inaplicabilitatea, în soluţionarea acţiunii pendinte, a prevederilor legislaţiei referitoare la expropriere. Or, atâta vreme cât instanţa de casare a statuat în sensul că demersul judiciar al reclamantei se impune a fi analizat şi soluţionat în cadrul legal specific materiei exproprierii pentru cauză de utilitate publică, instanţa de apel a constatat că sunt nefondate şi aceste critici care privesc soluţia de respingere a excepţiei de netimbrare, şi a celei de inadmisibilitate a acţiunii.

În ceea ce priveşte criticile relative la fondul pretenţiilor deduse judecăţii, instanţa de apel a procedat la analiza cu precădere a celor privind temeinicia dreptului la despăgubire, critici care se regăsesc în apelul pârâtei, pentru că numai în măsura în care se constată justeţea soluţiei prin care s-a reţinut existenţa acestui drept pretins de reclamanta apelantă, se poate realiza controlul judiciar privind întinderea dreptului respectiv (exprimată prin cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă, cuantum care este contestat de ambele părţi apelante).

Sub un prim aspect, s-a observat faptul că reclamanta a solicitat despăgubiri pentru cele două terenuri descrise în cererea de chemare în judecată, în privinţa cărora a afirmat că au fost ocupate de un obiectiv de utilitate publică, şi anume Autostrada A2. Nu numai că pârâta apelantă nu a contestat că Autostrada A2 ocupă o parte a terenurilor deţinute de reclamantă în tarla 1/1, parcelele 78 şi 125 din com. Glina, dar şi probele administrate în cauză conformă realitatea susţinerilor reclamantei. În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere expertiza topografică efectuată de expert I., în etapa judecării apelului, din care rezultă că partea carosabilă a autostrăzii ocupă o suprafaţă de 513,96 m.p., din imobilul teren de 603 m.p., cu nr. cadastral B., precum şi o suprafaţă de 368,47 m.p., din imobilul teren de 430 m.p., cu nr. cadastral A., iar diferenţa până la suprafeţele indicate în acţiune are destinaţia drum de exploatare.

Pe de altă parte, instituţia pârâtă a confirmat împrejurarea că terenurile deţinute de reclamantă în com. Glina sunt afectate de traseul Autostrăzii Bucureşti Constanţa, relevante în acest sens fiind adresele din 30 martie 2007 şi din 05 aprilie 2006, cât şi susţinerile şi apărările formulate în derularea procesului pendinte. Distinct de faptul ocupării terenurilor menţionate, pârâta nu a depus dovada îndeplinirii unei proceduri care să aibă aptitudinea legală de a asigura transferul dreptului de proprietate în favoarea sa, pentru terenurile pe care le-a ocupat şi pe care le-a utilizat pentru construirea unui obiectiv cu destinaţie de utilitate publică.

Contractul de vânzare cumpărare nr. X din 30 iunie 1992, încheiat între Primăria com. Glina şi Administraţia Naţională a Drumurilor (antecesoarea instituţiei pârâte) nu poate fi reţinut ca reprezentând un act cu efect translativ de proprietate (de la autoarea reclamantei către Administraţia Naţională a Drumurilor) pentru că respectiva autoare este înscrisă în anexele acestui act juridic cu două suprafeţe de teren de 735 m.p., şi respectiv de 964 m.p., amplasate în tarlalele cu nr. 66 şi 104. Prin expertiza în specialitatea topografie realizată de expert I. s-a stabilit că nu există legătură de identitate între terenurile care formează obiectul litigiului de faţă şi cele care sunt amplasate în parcelele cu nr. 66 şi 104 menţionate în contractul de vânzare cumpărare nr. X/1992.

Totodată, s-a constatat că prin adresa din 27 octombrie 2015, Primăria com. Glina a comunicat instanţei că nu a intervenit nicio renumerotare în privinţa parcelelor nr. 78 şi 125, din tarla 1/1, începând din anul 1992. Astfel, coroborând menţiunile contractului de vânzare cumpărare nr. X/1992, cu concluziile raportului de expertiză, şi cu relaţiile comunicate de Primăria Glina, instanţa de apel în rejudecare a reţinut că terenurile pentru care s-au plătit despăgubiri autoarei reclamantei sunt distincte de cele care formează obiectul litigiului pendinte, neexistând nici un temei spre a se aprecia că despăgubirile respective ar reprezenta o plată prealabilă ce ar corespunde celor două suprafeţe de teren pentru care a fost eliberat ulterior convenţiei menţionate - în anul 1994 - titlul de proprietate, şi care sunt afectate de construirea Autostrăzii A2.

Având în vedere aceste considerente, instanţa de apel a constatat caracterul vădit nefondat al criticilor prin care pârâta apelantă susţine că reclamanta nu ar fi îndreptăţită să primească despăgubiri pentru terenurile ocupate de obiectivul de utilitate publică pe care cea dintâi îl administrează. În ce priveşte întinderea despăgubirilor cuvenite reclamantei, s-a reţinut că în etapa judecării apelului a fost efectuată o expertiză de evaluare a acestor despăgubiri, ţinând seama, pe de o parte, de faptul că atât reclamanta cât şi pârâta au formulat critici relative la modalitatea în care a fost realizată evaluarea de comisia de experţi desemnată de prima instanţă şi, pe de altă parte, de împrejurarea că membrii respectivei comisii de experţi nu au avut o opinie unitară, iar prima instanţă a dat eficienţă opiniei minoritare prezentate de unul dintre membrii comisiei.

Prin expertiza efectuată în apel s-a dispus ca evaluarea terenului să fie realizată în două variante, respectiv pentru situaţia în care terenul în litigiu ar fi amplasat în intravilanul localităţii, şi pentru ipoteza în care acesta ar fi amplasat în extravilan, ţinându-se seama de opiniile contrare ale părţilor sub acest aspect. Cum expertiza efectuată în apel corespunde cerinţelor art. 26 din Legea nr. 33/1994, respectiv este efectuată de o comisie de trei experţi care au exprimat opinii concordante, pe baza unor tranzacţii reale astfel cum acestea au putut fi obţinute atât prin demersurile efectuate de părţi, cât şi prin măsurile dispuse de instanţa de apel, evaluarea făcută prin această expertiză a fost avută în vedere la stabilirea despăgubirilor.

Ţinând seama, pe de o parte, că preluarea de către pârât a terenurilor în litigiu s-a realizat numai în fapt, fără a se fi îndeplinit vreo formalitate care să afecteze dreptul de proprietate pe care reclamanta îl deţine în patrimoniul său, şi, pe de altă parte, că terenurile sunt afectate unei investiţii de interes public, s-a constatat că acest teren se află, din punct de vedere juridic, în proprietatea reclamantei, că exploatarea lui de către pârâtă reprezintă o expropriere de fapt. În această situaţie, asigurarea unui echilibru între protecţia dreptului de proprietate al reclamantei astfel cum aceasta este conferită prin art. 44 alin. (2) din Constituţie şi prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pe de o parte, şi interesul public al exploatării părţii din autostradă care a fost deja construită şi dată în funcţiune pe terenul reclamantei, pe de altă parte, se poate realiza numai prin plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii şi situaţiei actuale a terenului, aşa încât se impune ca această plată să respecte rigorile art. 44 alin. (3) din Constituţie, şi anume de a fi dreaptă şi prealabilă.

În acest context, s-a apreciat că prin plata despăgubirii urmează să se realizeze şi transferul dreptului de proprietate către stat, devenind astfel concordantă situaţia de fapt a imobilului cu situaţia de drept. În acest context, instanţa de apel a avut în vedere evaluarea realizată prin raportul de expertiză corespunzător anului 2016. În ce priveşte amplasamentul terenului, aspect disputat de părţi s-a constatat că este acela de extravilan, astfel cum rezultă din titlul de proprietate şi din adresele din 11 decembrie 2012 şi din 22 martie 2013 emise de Primăria Glina, adrese care atestă faptul că terenul în litigiu nu a fost transferat în intravilan prin HCL 11/2012 pentru că este ocupat de autostradă, şi respectiv că la întocmirea PUG-ului comunei Glina s-a ţinut cont de Autostrada A2 şi de toate PUZ- urile aprobate din tarlaua 1/1.

Pe de altă parte, din adresa din 16 august 2012 emisă de Primăria Glina rezultă că "tarlaua 1/1 este în intravilan". Având în vedere relaţiile furnizate de Primăria Glina, s-a constatat că întreg terenul amplasat în tarlaua 1/1 din această localitate a fost transferat în intravilan, excepţie de la acest transfer făcând suprafeţele (situate în aceeaşi tarla) care sunt ocupate de autostradă, motivul exceptării acestora din urmă fiind acela că ele se află în administrarea instituţiei pârâte apelante. Or, în condiţiile în care administrarea în acest mod a terenurilor ce nu au fost transferate în intravilan se datorează exclusiv preluării şi ocupării lor abuzive de către stat prin instituţia pârâtă, deci culpei acestuia, se deduce prezumţia că ele ar fi avut aceeaşi situaţie cu restul terenurilor din aceeaşi tarla, de terenuri intravilane, în măsura în care ar fi rămas în proprietatea şi folosinţa privată a reclamantei, şi aceasta ar fi putut să le valorifice printr-o vânzare consimţită în mod liber.

Într-un atare context, instanţa de apel a apreciat că, pentru a se asigura despăgubirii, care se cuvine reclamantei, însuşirea de a fi dreaptă, şi de a acoperi atât "valoarea reală a imobilului" cât şi "prejudiciul cauzat proprietarului", astfel cum prevăd dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 se impune a fi avută în vedere valoarea calculată de experţi pentru ipoteza în care cele două suprafeţe s-ar situa în intravilan. Prin urmare, ţinând seama că prin răspunsul la obiecţiuni s-a stabilit o valoare de 7,97 euro/m.p., pentru terenul din parcela nr. 125, şi o valoare de 8,81 euro/m.p., în privinţa terenului din parcela nr. 78 - potrivit anexelor aflate la dosar apel, referitoare la varianta de teren situat în intravilan evaluat pentru anul 2016 - s-a constatat că despăgubirile care trebuie acordate sunt în cuantum total de 8.608 euro.

S-a apreciat că nu poate fi primită solicitarea apelantei reclamante de a se acorda eficienţă evaluării făcute prin raportul de expertiză iniţial depus de comisia de experţi (care conţinea valori superioare celor din răspunsul la obiecţiuni) ţinând seama de faptul că recomandarea făcută prin respectiva lucrare, de comisia de experţi, în varianta de teren situat în intravilan evaluat pentru anul 2016 a avut ca reper criteriul "valoarea cu cea mai credibilă ajustare brută procentuală" (astfel cum rezultă din anexele aflate la dosar apel rejudecare).

Or, utilizarea unui astfel de criteriu apare ca fiind subiectivă şi inadecvată demersului de evaluare care se impune prin prisma dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, şi anume acela de a se acorda eficienţă unor coeficienţi de corecţie profesionali şi obiectivi, care să conducă la o determinare a valorii imobilului expropriat corespunzător unor tranzacţii reale efectuate cu privire la terenuri similare celui expropriat. O egală credibilitate a tuturor coeficienţilor utilizaţi de comisia de experţi se impune a fi prezumată în condiţiile în care ei şi-au însuşit prin răspunsul la obiecţiuni toate corecţiile/ajustările expuse în cuprinsul raportului de expertiză (inclusiv anexele), astfel că nu există nici un temei spre a se reţine că valoarea recomandată prin ultima lucrare depusă (circumscrisă criteriului obiectiv "valoarea cu cea mai mică ajustare brută procentuală") nu ar beneficia de atributul de a fi credibilă în aceeaşi măsură cu cea recomandată prin prima lucrare.

Instanţa de apel a apreciat că suprafeţele de teren identificate prin raportul de expertiză întocmit de expertul I., ca reprezentând drum de exploatare nu pot fi excluse din cele pentru care pârâtul datorează despăgubiri reclamantei, pentru că aceleaşi suprafeţe au fost identificate şi prin raportul de expertiză efectuat la judecata în primă instanţă sub denumirea de drum vicinal, şi că pârâta nu a contestat în prezentul litigiu afectaţiunea acestui drum la exploatarea Autostrăzii A2. În plus, prin sentinţa apelată s-a constatat implicit (dat fiind că s-a stabilit dreptul la despăgubire pentru cele două terenuri descrise în cererea de chemare în judecată prin întindere şi număr cadastral aferent) că şi aceste suprafeţe denumite drum vicinal au fost preluate şi se află în administrarea pârâtului în contextul construirii şi exploatării autostrăzii, iar pârâtul apelant nu a formulat vreo critică relativă la această constatare a primei instanţe. În ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, de prima instanţă, s-a constatat că prin dispoziţia luată de prima instanţă în acest sens s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 38 din Legea nr. 33/1994, întrucât pronunţarea soluţiei de admitere a acţiunii reclamantei are semnificaţia confirmări judiciare a pretenţiei acesteia de a obţine despăgubiri pentru terenul pe care, deşi îl deţine în proprietate, a fost folosit de pârât pentru realizarea unui tronson al Autostrăzii A2, ceea ce demonstrează situaţia procesuală a pârâtului de parte căzută în pretenţii, ca entitate care a efectuat fapte juridice specifice unei exproprieri, situaţie în care datorează părţii expropriate cheltuielile de judecată avansate pentru susţinerea procesului în care s-a stabilit existenţa exproprierii.

Referitor la cuantumul acestor cheltuieli, instanţa de apel a apreciat că se impunea a fi acordate în integralitatea lor, pentru că aspectul litigios disputat de părţi în faţa primei instanţe a fost cel referitor la existenţa sau nu a dreptului la despăgubiri, iar aceasta a fost tranşat în favoarea reclamantei. Ca atare, diminuarea cheltuielilor acordate la suma de 2.400 RON este incorectă, reclamanta fiind îndreptăţită, în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. la acordarea tuturor cheltuielilor avansate la judecata cauzei în primă instanţă, respectiv onorariile de expertiză stabilite de instanţă al căror cuantum este de 3500 RON - conform chitanţelor aflate la dosarul primei instanţe. Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, s-a constatat caracterul nefondat al apelului declarat de pârât, apel care tindea la respingerea acţiunii pe calea excepţiilor procesuale invocate, şi, în subsidiar, la diminuarea cuantumului despăgubirilor acordate prin sentinţa apelată, şi caracterul fondat al apelului declarat de către reclamantă prin care s-a solicitat stabilirea unui cuantum superior al despăgubirilor, motiv pentru care a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul stabilirii cuantumuui despăgubirilor pentru suprafeţele de teren de 603 m.p., situată în tarla 1/1 parcela 125 la suma de 4824 euro, şi pentru suprafaţa de teren de 430 m.p., situată în Tarla 1/1 parcela 78 la suma de 3784 euro, aceste sume urmând a fi achitate în echivalent lei, la cursul de referinţă comunicat de Banca Naţională a României, la data plăţii.

Celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate au fost păstrate. Întrucât onorariile aferente expertizei efectuate în etapa judecării apelului au fost determinate de administrarea unei probe inerente tranşării aspectelor litigioase generate de fapte de expropriere îndeplinite de către pârâtă, şi reţinând că apelanta reclamantă a solicitat cheltuielile de judecată reprezentate de onorariile de expertiză pe care le-a avansat în această etapă procesuală, instanţa de apel a apreciat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 33/1994 coroborat cu art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâta este ţinută să suporte în integralitate aceste onorarii, sens în care a dispus obligarea ei la plata către reclamantă a sumei de 1.200 RON.

În ce priveşte solicitarea membrilor comisiei de experţi, de majorare a onorariului de expertiză până la nivelul a 3600 RON, instanţa de apel a apreciat că aceasta este întemeiată ţinând seama de complexitatea expertizei, respectiv de faptul că experţilor li s-a solicitat formularea a patru variante de răspuns, pentru a se putea alege răspunsul adecvat soluţiei care s-a pronunţat în final. S-a constatat că a fost achitată suma de 2400 RON, şi că prin încheierea de şedinţă din data de 07 martie 2016 s-a dispus majorarea cu 1.200 RON a onorariului aferent expertizei evaluatorie, sumă care, având în vedere prevederile art. 38 din Legea nr. 33/1994, urmează a fi achitată de apelanta pârâtă.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA solicitând în principal, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat şi respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată.

În subsidiar, s-a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul stabilirii sumei de 641 euro, cu titlu de despăgubiri aferente terenurilor în litigiu. Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei din perspectiva următoarelor aspecte şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susţine că instanţa de control judiciar a nesocotit prevederile art. 44 alin. (3) şi (6) din Constituţie, art. 4 alin. (1) şi art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât nu a dat eficienţă celor consfinţite prin contractul de vânzare-cumpărare nr. X din data de 30 iunie 1992 încheiat între Regia Autonomă Administraţia Naţională a Drumurilor şi Primăria Comunei Glina.

În acest sens se învederează că printre imobilele care au făcut obiectul acestui contract de vânzare-cumpărare se numără şi terenul în suprafaţă de 1.699 m.p., preluată din proprietatea autoarei părţii reclamante, G. (tabelul anexă al contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1992), că pentru acest teren, ocupat pentru construirea autostrăzii A2 Bucureşti-Constanţa, a fost achitată antecesoarei reclamantei suma de 84.950 ROL, cu titlu de despăgubire negociată după cum rezultă din cuprinsul contractului. Se arată că, în condiţiile în care din proprietatea autoarei reclamantei nu au mai fost preluate alte imobile în afară de cele amplasate în tarlaua 1/1, parcelele 78 şi 125, instanţa de apel ar fi trebuit să dea eficienţă contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1992, şi ca atare să constate că au fost achitate despăgubiri pentru terenurile aflate în litigiu, sens în care se impunea admiterea apelului şi respingerea acţiunii introductive ca neîntemeiată.

În argumentarea celor expuse, recurentul pârât invocă existenţa autorităţii de lucru judecat cu referire la decizia civilă nr. 2231 din 15 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/3/2009, prin care într-o speţă similară instanţa supremă a reţinut că: "În speţă, prestaţia reţinută de instanţa de apel ca fiind dovedită prin înscrisul reprezentat de tabelul anexă la contract este plata sumei de 54.636 RON către autorul reclamantei, cu titlu de echivalent valoric al terenului în suprafaţă de 1.092,75 m.p. În ceea ce priveşte critica recurentei, în sensul că nu s-ar fi făcut dovada că autorul său ar fi încasat suma menţionată, Curtea de apel a reţinut că tabelul anexă, în care sunt consemnate plăţile făcute de Primăria Glina, din suma pe care a primit-o de CN B.

SA în baza contractului din 1992, către proprietari (ale căror titluri de proprietate nu fuseseră încă emise) conţine semnătura olografă a respectivului autor la rubrica «semnătura de primire». Recurenta nu a contestat semnătura autorului sau, în procedura verificării de scripte sau în procedura falsului, situaţie în care nu se poate reţine că autorul reclamantei nu ar fi semnat respectivul înscris. Constatând, pe baza probatoriului administrat, că autorul reclamantei a beneficiat de o despăgubire dreaptă şi prealabilă, anterioară ocupării terenului de către stat prin efectuarea lucrării de utilitate publică, singura soluţie procedurală pe care o putea pronunţa instanţa, raportat la obiectul învestirii, era aceea a respingerii acţiunii, instanţa neputând dispune alte măsuri cu privire la situaţia juridică a terenului în litigiu, chiar dacă reclamanta ar justifica un interes în acest sens." Din perspectiva celor expuse, recurentul pârât susţine că instanţa de apel a interpretat în mod greşit prevederile art. 44 alin. (3) şi (6) din Constituţie şi art. 4 alin. (2), respectiv art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât în mod eronat a reţinut că nu au fost achitate despăgubiri drepte şi prealabile pentru imobilele aflate în litigiu.

În subsidiar, recurentul pârât a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi stabilirii unei despăgubiri în cuantum de 641 euro pentru terenurile aflate în litigiu susţinând că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. În această idee se arată că prin adresa nr. 2882 din 22 martie 2013, aflată la dosarul cauzei, Primăria comunei Glina a comunicat următoarele aspecte: "Terenurile identificate prin nr. cadastrale B. şi A. Glina, fiind ocupate de autostradă nu au făcut obiectul PUG-ului aprobat prin HCL nr. 11/2012." Se învederează că deşi instanţa de apel a reţinut că: "din adresele din 11 decembrie 2012 şi din 22 martie 2013 emise de Primăria comunei Glina, adrese care atestă faptul că terenul în litigiu nu a fost transferat în intravilan prin HCL nr. 11/2012 pentru că este ocupat de autostradă, şi respectiv că la întocmirea PUG - ului comunei Glina s-a ţinut cont de Autostrada A2 şi de toate PUZ-urile aprobate din tarlaua 1/1, totuşi instanţa de apel a omologat raportul de expertiză refăcut în apel, în varianta situării terenurilor în litigiu în intravilanul comunei Glina, jud.

Ilfov, considerând că toate imobilele din tarlaua 1/1 s-ar afla în intravilan şi, că terenurile ocupate de Autostrada A2 nu au putut fi trecute în intravilan datorită edificării obiectivului de interes public pe acestea.

Or, susţine recurentul pârât, această teză a instanţei de control judiciar reprezintă o încălcare a prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în condiţiile în care afirmaţia însuşită de instanţa de apel din cadrul adresei din 16 august 2012 a Primăriei Glina ("tarlaua 1/1 este în intravilan") este contrazisă în mod evident de contractul de vânzare-cumpărare din 10 aprilie 2014 - comparabila 13 din raportul de evaluare realizat în apel, care priveşte un teren situat în extravilanul com. Glina, jud. Ilfov, parte din tarlaua 1/1. Mai mult decât atât, din adresa din 09 februarie 2017 a Primăriei Glina, aflată la dosarul cauzei, rezultă că inclusiv la nivelul anului 2016 a fost înstrăinat un teren arabil, situat în extravilan, parte din tarlaua 1/1, parcela 26. Prin urmare, se arată că în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, singurele valori ce puteau fi omologate de instanţa de apel pentru terenurile aflate în litigiu sunt cele din varianta situării acestora în extravilanul localităţii - de 0,65 euro/m.p., pentru terenul în suprafaţă de 430 m.p., şi respectiv 0,6 euro/m.p., pentru terenul în suprafaţă de 603 m.p. O altă critică de nelegalitate adusă hotărârii instanţei de apel vizează greşita interpretare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de control judiciar prin hotărârea pronunţată a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în cuantum de 4.700 RON, iar Curtea de Apel Bucureşti l-a obligat la achitarea sumei de 1.200 RON (cu titlu de diferenţă onorariu de expertiză) deşi suma de 1.200 RON, cu titlu de diferenţă onorariu expertiză în apel în rejudecare, ar fi trebuit pusă în sarcina părţii reclamante. Din perspectiva celor expuse, recurentul pârât solicită modificarea deciziei civile nr. 395/A din 02 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, în sensul admiterii apelului şi respingerii acţiunii ca neîntemeiată cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.700 RON. Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte în majoritate reţine următoarele:

Prioritar analizei criticilor aduse de recurentul pârât hotărârii instanţei de apel, Înalta Curte apreciază că se impune a se reţine că prin decizia de casare nr. 3330 din 27 noiembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sectia I civilă, s-a statuat cu putere obligatorie că acţiunea reclamantei a fost generată de conduita culpabilă a statului, de îngrădirea exerciţiului tuturor prerogativelor dreptului de proprietate, cu încălcare normelor ce reglementează exproprierea, că în cauză s-au conturat elementele unei exproprieri de fapt incompatibilă cu prevederile constituţionale care generează respectarea dreptului de proprietate şi condiţiile în care o persoană poate fi lipsită de acest drept, că dreptul la despăgubire reclamat în cauză îşi găseşte corespondent atât în normele legale interne cât şi în dispozţtiile convenţionale art. 1 din Protocol 1 Aditional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de de utilitate publică în condiţiile prevăzute de lege, şi de principiile generale ale dreptului convenţional.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în cauză reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru terenurile situate în tarlaua 1/1 parcelele cu nr. 78 şi 125 din com. Glina jud. Ilfov, ce au fost ocupate de un obiectiv de utilitate publică, Autostrada A2 Bucuresti - Constanţa. Faptul ocupării terenurilor şi demararea lucrărilor de expropriere în lipsa declanşării procedurii de expropriere reprezintă o încalcare a dreptului de proprietate manifestată prin împiedicarea reclamantei de a exercita prerogativele drepului de proprietate precum posesia, folosinţa şi dispoziţia.

Această situaţie a fost una prejudiciabiă pentru reclamantă şi în mod corelativ, imputabilă recurentului pârât în calitate de posesor şi autoritate abilitată în procedura exproprierii, iar prejudiciul creat constă în lipsirea reclamantei de exerciţiul dreptului de proprietate şi de imposibilitatea de valorificare concretă a beneficiilor materiale pe care un bun le poate conferi titularului dreptului de proprietate. Este real că recurentul pârât nu a contestat construirea Autostrazii A2, însă a susţinut că pentru terenurile preluate au fost achitate antecesoarei reclamantei despăgubiri în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr. X/1992, numele acesteia fiind menţionat în tabelul anexă la acest contract.

În raport de conţinutul acestui contract, şi de menţiunile din tabelul anexă, recurentul pârât a susţinut că instanţa de apel nu a analizat acest contract şi, că în mod greşit nu a dat eficienţă situaţiei rezultate din acesta.

Înalta Curte reţine că sub acest aspect criticile recurentului pârât sunt nefondate, în condiţiile în care instanţa de apel, în analiza raporturilor juridice dintre părţi a avut în vedere contractul de vânzare cumpărare nr. X/1992 încheiat între Regia Autonomă Administraţia Naţională a Drumurilor şi Primaria Comunei Glina, inclusiv tabelul anexă, siuaţia rezultată din acestea fiind raportată la obiectul material şi juridic dedus judecăţii. Astfel, instanţa de apel a constatat că obiect al litigiului pendinte îl constituie parcelele cu nr. 78 şi 125, în suprafaţă de 430 m.p., şi respectiv de 603 m.p., (în suprafaţă totală de 1033 m.p.), din tarlaua 1/1 din com. Glina jud. Ilfov, iar din tabelul anexă la contractul de vânzare cumpărare sus enunţat rezultă fără posibilitate de echivoc că obiectul acestuia l-a constituit alte parcele, respectiv parcelele cu nr. 66 în suprafaţă de 735 m.p., şi cu nr. 104, în suprafaţă de 964 m.p. (în suprafaţă totală de 1599 m.p).

Aceste aspecte au fost coroborate de instanţa de apel cu cele rezultate din adresa din 27 octombrie 2015, emisă de Primaria Comunei Glina din care rezultă că în privinţa parcelelor cu nr. 78 şi 125 din tarlaua 1/1, obiect al litigiului pendinte nu a intervenit nici o renumerotare. De altfel, lipsa identităţii dintre parcelele obiect al litigiului pendinte şi parcelele cu privire la care recurentul pârât susţine că ar fi plătit despăgubiri antecesoarei reclamantei în baza contractului de vânzare cumpărare nr. X/1992 a fost constatată şi prin expertiza efectuată în cauză de expert I. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că în lipsa unei identităţi între terenurile din prezentul litigiu, şi terenurile menţionate în tabelul anexă la contractul de vânzare cumpărare sus enunţat, criticile recurentului pârât în ce priveşte incidenţa şi eficienţa contractului de vânzare cumpărare nr. X/1992 sunt nu numai nefondate, dar şi fără suport juridic.

Nefondate sunt şi criticile recurentului pârât legate de incidenţa autorităţii de lucru judecat cu referire la decizia civilă nr. 2231 din 15 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosar nr. x/3/2009, în condiţiile în care nici reclamanta şi nici antecesoarea ei nu au avut calitatea de parte în acel litigiu, reclamantă fiind numita J., iar pârât Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA.

Potrivit art. 1201 C. civ. există autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este formulată de aceleaşi părţi, în contra lor în aceeaşi calitate. Prin urmare, pentru a exista autoritate de lucru judecat, trebuie să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză. Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte şi la decizia civilă nr. 2231 din 15 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosar nr. x/3/2009, Înalta Curte constată că între aceste litigii neexistând identitate de părţi, nu este incidentă excepţia dirimantă şi peremtorie a autorităţii de lucru judecat, cum greşit susţine recurentul pârât. În ceea ce priveşte criticile recurentului pârât legate de încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în sensul că din perspectiva acestor dispoziţii singurele valori ce puteau fi omologate de instanţa de apel pentru terenurile din litigiu sunt cele din varianta situării lor în extravilanul localităţii, Înalta Curte reţine urmatoarele: Prin decizia de casare s-a statuat că în cauză s-au conturat elementele unei exproprieri de fapt. Exproprierea ca ansamblu de acte şi operţiuni administrative şi jurisdicţionale are ca efect naşterea unor raporturi obligaţionale între expropriator şi persoanele îndreptăţite la despăgubiri. În raport cu fiecare moment al naşterii raportului obligaţional între expropriator şi expropriat, întinderea desăgubirilor va fi stabilită, aşa cum, de altfel consacră şi norma constituţională prevazută de art. 44 alin. (6), fie de părţi de comun acord, fie în caz de divergenţă de instanţa de judecată. În acest sens, Înalta Curte reţine că art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 vizează stabilirea despăgubirilor în caz de neînţelegere între părţi cu privire la cuantumul despăgubirilor în faza judiciară.

Astfel, potrivit art. 26 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 33/1994 despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, sau altor persoane îndreptăţite, iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.

Sintagma "preţul cu care se vând în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială" defineşte preţul de piaţă, anume preţul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun, după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piaţă concurenţială, atunci când sunt întrunite toate condiţiile unei vânzări oneste, şi în care cumpărătorul şi vânzatorul acţionează prudent, în cunostiinţă de cauză, în interesul propriu, presupunând că nici unul dintre aceştia nu este supus unor constrângeri exagerate.

În litigiul pendinte, preluarea terenurilor reclamantei s-a realizat în fapt, fără a se fi îndeplinit vreo formalitate administrativ procedurală în ceea ce priveşte exproprierea, fiind astfel în prezenţa unei exproprieri de fapt, situaţie în care reclamanta este îndreptăţită la obţinerea unei dreapte şi juste despăgubiri, prin plata căreia se va putea realiza şi transferul dreptului de proprietate către stat devenind astfel concordantă situaţia de fapt a imobilului cu situaţia de drept.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că în respectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, se impune cu necesitate ca stabilirea despăgubirilor să se efectueze prin raportare la valoarea de piaţă a terenurilor la momentul cel mai apropiat procedurii de finalizare a exproprierii.

În acest sens a statuat de altfel şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 307/2015 referitor la dispozitiile art. 26 alin. (2) din Legea nr, 33/1994 publicată în Monitorul Oficial nr. 462 din 26 iunie 2015. Astfel, faţă de cele expuse, Înalta Curte reţine că la aprecierea valorii suprafeţei totale de 1033 m.p., preluată de recurentul pârât pentru construcţia Autostrazii A2, în vederea asigurării unei dreapte şi juste despăgubiri trebuie luat în considerare preţul pe care reclamanta l-ar putea obţine dacă ar vinde suprafaţa de 1033 m.p, conform situaţiei actuale a acesteia.

Este real că terenurile din litigiu situate în tarlaua 1/1 com. Glina au avut la data ocupării/preluării lor de către recurentul pârât şi respectiv la data construirii Autostrazii A2, natura de extravilan, însă aşa cum rezultă din adresele din 11 decembrie 2012 şi din 22 martie 2013 emise de Primăria Glina, pentru terenurile în litigiu nu a fost posibilă transferarea lor în intravilan prin HCL nr. 11/2012 tocmai datorită faptului că acestea se află în posesia şi administrarea pârâtului fiind ocupate de Autostrada A2.

De altfel din adresa din 16 august 2012 emisă de Primăria Glina rezultă că "tarlaua 1/1 (în care sunt amplasate terenurile din litigiu) este în intravilan".

Cum din relaţiile furnizate de Primăria Glina rezultă că întreg terenul amplasat în tarlaua 1/1 din această localitate a fost transferat în intravilan, că excepţie de la acest transfer fac doar suprafeţele ocupate de autostradă ce se află în posesia şi administrarea pârâtului, instanţa de apel în mod corect a reţinut că în vederea asigurării unei drepte şi juste despăbubiri trebuie luat în considerare preţul pe care reclamanta l-ar putea obţine dacă ar vinde suprafaţa de 1033 m.p., conform situaţiei actuale a acesteia.

Or, aşa cum s-a arătat deja, faptul ocupării terenului şi demararea lucrărilor de expropriere în lipsa declanşării procedurii prevăzute de lege reprezintă o încalcare a dreptului de proprietate, imputabilă în exclusivitate recurentului pârât, fapt ce are drept consecinţe exceptarea terenurilor reclamantei de la trecerea lor în categoria de folosinţă de intravilan.

Din această perspectivă, a culpei recurentului pârât atât în ce priveşte lipsirea reclamantei de exerciţiul concret al dreptului de proprietate, cât şi în ce priveşte imposibilitatea valorificarii terenurilor la nivelul categoriei de folosinţă de intravilan în care se încadrau în situaţia în care nu ar fi fost preluate de recurentul pârât pentru construcţia Autostrazii A2, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate susţinerile recurentului pârât în sensul că la stabilirea despagubirilor trebuia avută în vedere categoria de extravilan a terenurilor.

Cum propria culpă a recurentului pârât este de natură a înlătura criticile ce vizează greşita stabilire a despăgubirilor prin raportare la categoria de intravilan a terenurilor, şi cum instanţa de apel la stabilirea despăgubirilor a avut în vedere criteriile rezultate din dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, prin raportare la valoarea de piaţă rezultată din tranzacţii vizând imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială ţinând seama că prin răspunsul la obiecţiuni s-a stabilit o valoare de 7,97 euro/m.p., pentru terenul din parcela nr. 125, şi o valoare de 8,81 euro/m.p., în privinţa terenului din parcela nr. 78 - potrivit anexelor aflate la dosar instanţei de apel, referitoare la varianta de teren situat în intravilan evaluat pentru anul 2016, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile legate de încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Nefondate sunt şi criticile legate de greşita apicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Prin urmare, la baza obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părţii care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia desfăşurării procesului. Înalta Curte reţine că în conformitate cu prevederile art. 298 C. proc. civ., dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în Titlul IV al acestui act normativ.

Dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. nu contravin dispoziţiilor privitoare la apel, astfel că, în mod corect şi legal instanţa de apel a reţinut că sunt incidente în cauză.

Cu toate acestea, în apel analiza culpei procesuale nu se realizează prin raportare la soluţia dată asupra fondului raportului litigious, ci prin raportare la soluţia pronunţată în apel.

Or, în condiţiile în care apelul declarat de reclamantă a fost admis, nu poate fi reţinută în persoana acesteia calitatea de parte căzută în pretenţii pentru a fi obligată la cheltuieli de judecată cum solicită recurentul pârât. Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că, faţă de soluţia de admitere a apelului reclamantei reţinand culpa procesuală a pârâtului, instanţa de apel în mod legal a dispus în temeiul art. 274 C. proc. civ. coroborat cu art. 39 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. Pentru considerentele expuse, reţinând că niciuna dintre criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondată, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează a respinge recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român, reprezentat prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, împotriva deciziei nr. 395 A din 2 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

În majoritate,

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român, reprezentat prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, împotriva deciziei nr. 395 A din 2 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 octombrie 2017.

Opinia separată are în vedere exclusiv examinarea criticii subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care recurentul - pârât a susţinut că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 în condiţiile în care a omologat raportul de expertiză întocmit în faza procesuală a apelului, în varianta situării terenurilor în litigiu în intravilanul comunei Glina, judeţul Ilfov. Prin urmare, mă raliez argumentelor expuse în opinia majoritară cu privire la caracterul nefondat al celorlalte critici.

Conform dispoziţiilor art. 1 şi 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, exproprierea imobilelor se poate dispune numai cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, despăgubire care se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.

Alin. (2) al art. 26 din Legea nr. 33/1994, stipulează că "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia", intenţia legiuitorului fiind aceea de a asigura înlocuirea în patrimoniul persoanei expropriate a valorii bunului de a cărui proprietate a fost lipsit.

Noţiunile de "dreaptă despăgubire" şi "preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză", trebuie interpretate în sensul că intimata-reclamantă din cauză este îndreptăţită la obţinerea valorii de înlocuire a terenurilor de care a fost efectiv lipsită, respectiv terenuri agricole situate în extravilan, categorie de folosinţă pe care, de altfel, instanţa de apel a reţinut-o pe baza înscrisurilor depuse la dosar.

Se constată astfel că situaţia din cauza dedusă judecăţii nu este aceea în care de la momentul preluării imobilului, până la acela la care se consideră că a operat transferul dreptului de proprietate prin expropriere intervine o schimbare de regim juridic al acestuia, ipoteză în care în practica judiciară s-a arătat în mod constant că referirea legiuitorului la imobile "de acelaşi fel" semnifică raportarea la categoria de folosinţă a terenului şi la amplasarea în intravilan sau extravilan la momentul exproprierii.

În speţă, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, instanţa de apel a apreciat că terenurile supuse exproprierii de fapt, situate în extravilan, conform menţiunilor cuprinse în titlurile de proprietate şi în adresele din 11 decembrie 2012 şi din 22 martie 2013, emise de Primăria Glina, reprezintă un "imobil de acelaşi fel" cu terenuri situate în intravilan, care se găsesc amplasate în aceeaşi parcelă.

Apreciez că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, de natură a atrage admiterea recursului, casarea deciziei supuse controlului judiciar şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru determinarea justei despăgubiri, prin raportare la respectarea exigenţelor legale impuse de dispoziţiile legale citate.