Expropriation Compensation Valuation: Exclusion of Non-Transactional Deed from Comparable Sales and Accrual of Statutory Interest Pre-Dating Final Judgment

Asupra cauzei de faţa, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, la data de 4 mai 2010, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea parţială a Hotărârii de stabilire şi consemnare a despăgubirilor emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, în sensul modificării cuantumului despăgubirilor ce i se cuvin ca urmare a exproprierii terenului proprietatea sa situat în Voluntari, în suprafaţa de 4.

224 m.p., având număr cadastral A., înscris în C.F. nr. B, de la suma de 160.296,24 RON la suma de 1.393.920 euro, în echivalent în lei la data exproprierii, precum şi dobânda legală aplicată sumei datorate, calculată de la data exproprierii până la data introducerii acţiunii,

Prin sentinţa civilă nr. 1250 din 14 iunie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, s-a admis în parte acţiunea, s-a dispus modificarea Hotărârii nr. 43/2008 emisă de pârâtă, în sensul că s-a stabilit suma de 1.306.930 euro, cu titlu de despăgubire cuvenită reclamantei pentru terenul în suprafaţă de 4.224 m.p., situat în Comuna Voluntari, având nr. cadastral C.; s-a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei datorate; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele considerente:

Reclamanta SC A. SA este proprietara terenului situat în Voluntari, în suprafaţă de 33 - 203,67 m.p., având număr cadastral A, înscris în C.F. nr. B, în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 13 iunie 2006.

Prin H.G. nr. 424 din 16 aprilie 2008 s-a aprobat amplasamentul lucrării de utilitate publică "Construcţia autostrăzii Bucureşti-Braşov, tronsonul Bucureşti-Ploieşti, pe teritoriul localităţii Voluntari, jud. Ilfov" şi declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul acestei lucrări, expropriator fiind Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA.

În anexa hotărârii, respectiv Tabelul cu imobilele proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Construcţia autostrăzii Bucureşti-Braşov, tronsonul Bucureşti-Ploieşti, pe teritoriul localităţii Voluntari, jud. Ilfov", a fost menţionată suprafaţa de teren de 4.224 m.p. situată în oraşul Voluntari (tăcând parte din suprafaţa totală de 33.204 m.p.), cu nr. cadastral C.

Prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 43 din 11 august 2008 emisă de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004 Voluntari s-a dispus exproprierea terenului în suprafaţă de 4.224 m.p. situat în Voluntari, având număr cadastral C., aflat în proprietatea reclamantei şi s-a aprobat acordarea despăgubirii aferente acestui imobil, care a fost stabilită la suma de 160.290,24 RON.

Împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor, reclamanta a formulat contestaţia ce formează obiectul cauzei de faţă, precizată ulterior, solicitând modificarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru terenul expropriat, de la suma de 160.296,24 RON la suma de 3.995.430,88 euro.

Prin raportul de expertiză întocmit de comisia de experţi formată din B., C. şi D., astfel cum a fost completat prin răspunsul la obiecţiuni, s-a stabilit că valoarea terenului în suprafaţă de 4.224 m.p. situat în oraşul Voluntari, având nr. cadastral C la data efectuării raportului de expertiză (23 martie 2011) este de 349.220 euro.

Tribunalul a apreciat că valoarea terenului stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză reprezintă valoarea reală a imobilului, acesta fiind preţul la care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel situate în aceeaşi unitate administrativ teritorială. Din raportul de expertiză rezultă că experţii B. şi D. au stabilit valoarea de circulaţie a terenului luând în considerare preţul imobilelor similare, ţinând cont de contractele de vânzare-cumpărare puse la dispoziţie de Primăria Voluntari, fiind calculat un preţ mediu ofertă ponderată, la valoarea respectivă fiind aplicate corecţii în raport de diferenţele de localizare şi de condiţiile de negociere specifice zonei. Se consideră de tribunal că nu poate fi avută în vedere opinia separată a expertului C., întrucât acesta a calculat preţul mediu fără a ţine seama de valorile extreme ale preţurilor, în condiţiile în care acestea trebuiau corectate prin aplicarea corecţiilor de negociere de 15%.

Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că valoarea terenului ce trebuie avută în vedere la stabilirea despăgubirilor cuvenite expropriatului este cea de la data efectuării raportului de expertiză de către comisia de experţi desemnată de instanţă, în acest sens fiind dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, Ia care fac trimitere dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004.

În ceea ce priveşte daunele aduse proprietarului ca urmare a exproprierii, prin completarea la raportul de expertiză, experţii B. şi C. au apreciat că terenul rămas în proprietatea reclamantei nu mai poate fi folosit (exploatat) decât ca teren intravilan cu restricţii de folosinţă, care, dată fiind amplasarea şi caracteristicile pedologice ale zonei nu poate fi valorificat decât cu aplicarea unei bonităţi negative de maxim 40% pentru terenuri neconstruibile, afară de întrebuinţări secundare. Astfel, cei doi experţi au arătat că valoarea totală a prejudiciului, la data efectuării expertizei este de 956.340 euro.

Tribunalul nu a reţinut punctul de vedere exprimat de expertul D., în sensul că reglementările urbanistice nu s-au schimbat ca urmare a exproprierii, faţă de conţinutul certificatului de urbanism din 26 octombrie 2005 şi ai scrisorii Arhitectului Şef din 07 septembrie 2012.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei în sensul că prejudiciul ar include şi diferenţa dintre valoarea imobilului la data exproprietarii şi valoarea acestuia la data efectuării raportului de expertiză, aceasta nu a fost reţinută, întrucât, dacă s-ar admite punctul de vedere ai reclamantei, ar însemna ca despăgubirile să fie stabilite, de fapt, la valoarea imobilului de la data exproprierii, iar nu de la data efectuării raportului de expertiză, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Cât priveşte suma de 76.600 euro, reprezentând cheltuieli efectuate în legătură cu terenul expropriat (pentru elaborarea unor studii şi proiecte de urbanism, precum şi lucrări de topografie, cadastru), tribunalul a apreciat că nu se poate reţine existenţa unei legături de cauzalitate între exproprierea terenului în litigiu şi efectuarea acestor cheltuieli de către reclamantă.

Faţă de situaţia de fapt reţinută, tribunalul a constatat că cererea formulată de reclamantă este întemeiată, în parte, astfel că a dispus acordarea de despăgubiri pentru terenul expropriat, în cuantum de 1.306.930 euro, din care suma de 350.590 euro reprezintă valoarea terenului la data efectuării raportului de expertiză, iar 956.340 euro constituie contravaloarea daunelor, sume ce vor fi plătite în echivalent în lei la data plăţii.

Cât priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, tribunalul a reţinut că acesta nu este întemeiat, reţinând în acest sens prevederile art. 1088 C. civ. 1864.

Astfel, tribunalul a reţinut că în speţă nu se poate reţine o neexecutare sau executare cu întârziere din partea pârâtului a obligaţiei de plată a despăgubirilor pentru terenul expropriat, pentru ca acesta să datoreze reclamantei dobânda legală aplicată la suma respectivă, întrucât pârâtul a consemnat suma de bani stabilită drept despăgubire prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 198/2004, de 90 zile de la data emiterii hotărârii, respectiv la data de 29 septembrie 2008, prin ordinul de plată din 29 septembrie 2008.

În ceea ce priveşte despăgubirile în cuantum de 1.306.930 euro, obligaţia de plată a acestora a fost stabilită prin prezenta hotărâre, astfel ca pârâtul nu ar putea fi obligat la plata dobânzii legale aplicate acestei sume decât de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul experţilor, achitat cu ordinul de plată nr. 35 din 11 februarie 2011.

Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanta, pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA şi Ministerul Public.

Prin decizia nr. 77R din 02 februarie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins apelul declarat de reclamantă, a admis apelurile declarate de Ministerul Public şi de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru terenul expropriat la suma de 309.197 euro, în echivalent lei la data plăţii efective; a respins cererea reclamantei privind compensarea prejudiciului; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei tribunalului.

În motivarea soluţiei sale, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Constatând că raportul de evaluare efectuat la instanţa de fond s-a bazat pe oferte imobiliare şi nu pe tranzacţii efective, în apel s-a dispus efectuarea unei noi expertize.

Opiniile experţilor au fost diferite în ce priveşte comparabilele avute în vedere în stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Astfel, în opinia majoritară s-a reţinut că poate fi acceptat ca înscris de raportare şi actul de alipire invocat de reclamantă, pe când în opinia separată, acest act a fost exclus.

Analizând actul de alipire, instanţa de apel a constatat atât că acesta nu constituie prin el însuşi o tranzacţie de transmitere a dreptului de proprietate, cât şi faptul că valoarea actului a fost indicată nu ca preţ al unei tranzacţii, ci numai în vederea stabilirii taxei notariale. Pentru aceste motive, a fost înlăturat din cuprinsul actelor de raportare actul de alipire, fiind reţinută concluzia separată a expertului E., conform căreia cuantumul cuvenit reclamantei cu titlu de preţ just al terenului expropriat este de 309.197 euro.

Cu privire la prejudiciul pretins de reclamantă, instanţa a reţinut că acesta nu a fost cerut, distinct de preţul terenului expropriat, împrejurare ce rezultă din petitul acţiunii introductive de instanţă, prin care reclamanta a precizat neechivoc că solicită doar majorarea sumei ce i-a fost oferită de pârât, ca preţ al exproprierii, până la un anumit cuantum. Mai mult, în motivarea cererii, atunci când a invocat noţiunea de prejudiciu, reclamanta nu s-a referit decât la dreptul său de a pretinde dobânda legală pentru sume ce i s-ar fi cuvenit de la data exproprierii.

În legătură cu dobânda solicitată, instanţa de apel a apreciat că pârâtul şi-a executat obligaţia de plată a despăgubirii, la nivelul pe care l-a apreciat a fi just, îndeplinindu-şi astfel obligaţia de consemnare a sumei prevăzute de art. 8 din Legea nr. 198/2004.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:

1. Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia instanţei de apel de respingere a cererii de compensare a prejudiciului cauzat prin expropriere este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., respectiv cu nesocotirea principiului disponibilităţii şi cu ignorarea obiectului judecăţii determinat de reclamantă în conformitate cu dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., fiind greşit argumentul în sensul că nu a fost legal învestită cu o cerere de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin expropriere, distinct de contravaloarea imobilului expropriat.

Prin această soluţie, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 108 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenta susţine că a solicitat în petitul cererii introductive de instanţă anularea Hotărârii de stabilire a despăgubirilor, în sensul modificării cuantumului despăgubirilor cuvenite acesteia ca urmare a exproprierii, estimate la suma de 1.393.920 euro, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data exproprierii, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

De asemenea, în motivarea acţiunii a făcut referire Ia faptul că suma acordată în procedura administrativă nu acoperă prejudiciul suferit, invocând în acest sens dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului.

Aşadar, recurenta consideră că prin respingerea cererii de acordare a prejudiciului ca urmare a faptului că nu l-ar fi solicitat distinct de preţul terenului expropriat, instanţa de apel a apreciat greşit asupra obiectului dedus judecăţii, încălcând astfel dispoziţiile art. 129 alin. (5) coroborate cu art. 112 C. proc. civ., toată argumentaţia instanţei de apel privind soluţia de respingere a prejudiciului ca nesolicitat bazându-se pe faptul că reclamanta nu ar fi precizat un cuantum separat al prejudiciului cauzat de expropriere.

Or, potrivit art. 112 pct. 3 coroborat cu art. 132 C. proc. civ., precizarea valorii obiectului cererii de chemare în judecată nu este obligatorie şi nu poate conduce la respingerea pretenţiei ca nesolicitate, întrucât prejudiciul cauzat prin expropriere se circumscrie obiectului cererii de chemare în judecată, constituind pretenţie dedusă judecăţii, chiar dacă cuantumul acestuia nu a fost estimat separat de valoarea terenului expropriat.

Pe parcursul procesului în faţa primei instanţe, nici pârâtul şi nici Ministerul Public nu au invocat vreo neregularitate privitoare la prejudiciul solicitat de reclamantă, cu privire la care s-au administrat probatorii constând în expertiză evaluatorie şi înscrisuri în dovedirea caracteristicilor constructive ale terenurilor rămase în proprietatea reclamantei.

Astfel, obiectivele expertizei efectuate în cauza includ atât evaluarea imobilului în litigiu cât şi stabilirea valorii prejudiciului produs prin expropriere.

Nici reprezentantul convenţional al pârâtului şi nici reprezentantul Ministerului Public nu s-au opus administrării expertizei cu obiectivele menţionate, nici la data încuviinţării lor şi nici ulterior, iar prin obiecţiunile la raportul de expertiză, reclamanta învedera instanţei că prejudiciul, cu toate componentele sale (diferenţa de valoare între preţul la momentul exproprierii şi preţul la data expertizarii, dobândă legală, cheltuielile efectuate pentru exploatare terenului expropriat şi prejudiciul rezultat din scăderea valorii terenurilor rămase în proprietatea reclamantei după expropriere) nu a fost determinat de comisia de experţi, deşi a fost prevăzut ca obiectiv al expertizei.

Prin urmare, reclamanta a solicitat refacerea raportului de expertiză în sensul stabilirii prejudiciului material cauzat prin expropriere, cu luarea în considerare a scăderii valorii terenului rămas în proprietate.

Deşi obiecţiunile reclamantei au fost comunicate părţilor la termenul de judecată din data de 25 noiembrie 2011 şi puse în discuţia acestora la termenul din 24 februarie 2012, nici pârâtul şi nici reprezentantul Ministerului Public nu au obiectat la primirea acestora, ci, dimpotrivă, au arătat că sunt de acord cu obiecţiunile astfel formulate, cu excepţia celor referitoare la dobânzi şi la diferenţa de valoare a terenului dintre data exproprierii şi data expertizarii.

Prin urmare, instanţa a admis în parte obiecţiunile formulate de reclamantă şi a pus în vedere comisiei de experţi să refacă raportul de expertiză inclusiv în sensul stabilirii prejudiciului cauzat reclamantei, aşa cum a fost solicitat de aceasta.

La termenul din 18 mai 2012, instanţa a pus în discuţia părţilor cererea reclamantei de emitere a unei adrese către Primăria Voluntari pentru a comunica informaţii privind terenurile rămase neexpropriate, necesare pentru completarea raportului de expertiză, probă cu care pârâtul a fost de acord şi care a fost administrată.

Faptul ca reclamanta a solicitat prejudiciul creat ca urmare a exproprierii, rezultat din scăderea valorii terenurilor rămase în proprietate, rezulta şi din concluziile scrise depuse la termenul din 09 noiembrie 2012.

La termenul de judecată din data de 09 noiembrie 2012, reclamanta a depus la dosar concluzii scrise, prin intermediul cărora a formulat şi o cerere de majorare a cuantumului pretenţiilor la suma de 1.706.010,88 euro, ataşând şi calculul dobânzii legale.

În cuprinsul concluziilor scrise, reclamanta a precizat faptul că prejudiciul solicitat este compus din: diferenţa de valoare a terenului expropriat, dintre momentul exproprierii şi momentul evaluării; dobânda legală calculată la diferenţa de despăgubire între ceea ce s-a acordat şi ceea ce ar fi trebuit acordat de Statul Român pentru expropriere; cheltuielile efectuate de reclamantă anterior exproprierii, pentru elaborarea de studii şi proiecte de arhitectură şi urbanism şi lucrări topo-cadastraie privind proiectul rezidenţial preconizat a se fi edificat pe terenul expropriat; prejudiciul creat prin expropriere ca urmare a scăderii valorii terenului rămas în proprietatea reclamantei, prin imposibilitatea utilizării acestuia conform scopului avut în vedere Ia data achiziţionării acestuia.

Prima instanţă a calificat concluziile scrise drept cerere preeizatoare, pe care, în şedinţa din data de 9 noiembrie 2012 a comunicat-o reprezentantului convenţional al pârâtului expropriator, acordând termen pentru a lua cunoştinţă de conţinutul cererii.

Ulterior termenului din data de 9 noiembrie 2012 şi până la pronunţarea sentinţei instanţei de fond, nici pârâtul şi nici Ministerul Public nu au învederat instanţei de judecată faptul că prejudiciul cauzat prin expropriere nu ar fi fost solicitat prin cererea introductivă de instanţă sau că acesta ar fi fost solicitat de reclamantă cu depăşirea termenului procedural de modificare a cererii de chemare în judecată.

Susţine recurenta că din întreaga conduită procesuală a pârâtului Stătu! Român şi a Ministerului Public, manifestată pe parcursul judecăţii în primă instanţă, reiese faptul că aceştia au acceptat în mod neechivoc faptul că reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri care includ şi prejudiciul cauzat prin expropriere, rezultat din scăderea valorii terenurilor rămase în proprietatea sa după expropriere.

Având în vedere caracterul dispozitiv al normelor înscrise în art. 132 C. proc. civ., reclamantul poate să-şi modifice acţiunea şi după prima zi de înfăţişare, dacă pârâtul consimte expres sau tacit, dar neechivoc în acest sens.

Ca atare, în mod greşit instanţele de fond au respins cererea privind acordarea prejudiciului, cu motivarea că acesta nu a fost solicitat, având în vedere faptul că acesta a fost cerut, atât prin cererea introductivă de instanţă, cât şi ulterior, prin concluziile scrise depuse la dosar şi comunicate părţilor la termenul de judecată din 9 noiembrie 2012, calificate de instanţa de judecată drept cerere precizatoare.

În raport de dispoziţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond", obiecţiunile părţilor cu privire la modificarea acţiunii după prima zi de înfăţişare, în sensul adăugării prejudiciului ca şi componentă a despăgubirii solicitate pentru expropriere, nu puteau fi făcute direct în calea de atac a apelului.

Având în vedere comportamentul procesual al pârâtei şi al Ministerului Public pe parcursul soluţionării cauzei în prima instanţă, este evident că aceştia au fost de acord, în mod tacit, dar neechivoc, cu faptul că petitul cererii de chemare în judecată formulat de reclamantă şi dedus judecăţii în faţa instanţei de fond cuprinde inclusiv acordarea prejudiciului cauzat prin expropriere.

2. În cadrul celui de al doilea motiv de recurs, invocând motivul de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că înlăturarea din calculul valorii terenului expropriat a actului de alipire, cu consecinţa neluării în considerare a raportului de expertiză întocmit de comisia de experţi şi a validării concluziei separate a expertului - consilier propus de Statul român, prin CNAIR, este nelegală întrucât a fost pronunţată cu încălcarea normelor procedurale reglementate de art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. privind principiul contradictorialităţii şi al aflării adevărului, precum şi a formelor procedurale stabilite prin art. 25 din Legea nr. 33/1994.

Deşi comisia de experţi, în majoritate, a înlăturat obiecţiuniie formulate de părţi la raportul de expertiză, menţinând valoarea de 180 euro/m.p., instanţa de apel a înlăturat actul de alipire din calculul valorii terenului expropriat efectuat de comisia de experţi şi a reţinut concluzia separată a expertului - consilier parte desemnat de Statul Român, prin CNAIR.

Recurenta susţine că o asemenea decizie este nelegală, întrucât posibilitatea înlăturării actului de alipire din raportul de expertiză şi consecinţele produse asupra evaluării terenului expropriat nu au fost puse în discuţia părţilor de către instanţa de apel.

Pentru a proteja interesele tuturor părţilor, legiuitorul a impus instanţei obligaţia de a constitui o comisie formată din trei experţi, în caz de divergenţă între aceştia aplicându-se regula majorităţii.

~Opinia separată a unuia dintre expeţi nu are valoarea unei expertize în sensul Legii nr. 33/1994, ci poate avea cel mult valoarea unor obiecţiuni la raportul de expertiză al comisiei de experţi, în măsura în care opinia este susţinută de una dintre părţile din litigiu.

Instanţa, de apel şi-a însuşit opinia separată a expertului - consilier numit de Statul Român, deşi această opinie nu este de natură să fundamenteze în mod legal decizia instanţei de apel privind cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru expropriere.

Procedând în asemenea modalitate şi înlăturând actul de alipire, cu consecinţa reţinerii concluziei separate a expertului E., instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, întrucât părţile nu au putut formula concluzii cu privire Ia acest aspect.

3. Decizia recurată este nelegală întrucât a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 26 şi 27 din Legea nr. 33/1994 privitoare la modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru expropriere.

Astfel, recurenta susţine că prin înlăturarea din calculul valorii terenului expropriat a actului de alipire şi prin însuşirea de către instanţa de apel a opiniei separate a expertului E., instanţa nu s-a conformat dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, în sensul că nu a stabilit valoarea terenului expropriat pe baza raportului de expertiză impus de dispoziţiile art. 25 şi 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât opinia unui expert nu constituie raport de expertiză, în sensul dispoziţiilor legale anterior invocate.

Din analiza contractului de vânzare - cumpărare ce face obiectul actului de alipire, respectiv a contractului autentificat sub nr. Y din 21 decembrie 2007, reiese ca preţul de vânzare a terenurilor în decembrie 2007 a fost de 166 euro, preţ dublu faţă de cel reţinut de instanţa de apel prin opinia separată a expertului E., în condiţiile în care contractul a fost încheiat între persoane afiliate, interesate în tranzacţionare imobilelor la un preţ inferior celui al pieţei.

Excluderea actului de alipire nu putea conduce la adoptarea valorii comparabilei 6 reţinută prin opinia separată, în condiţiile în care preţul de vânzare a terenului care face obiectul actului de alipire şi care a fost considerat apropriat din punct de vedere fizic, juridic şi economic cu terenul expropriat, are o valoarea dublă faţă de cel din comparabila 6.

Chiar şi în situaţia în care actul de alipire a fost înlăturat dintre comparabilele utilizate pentru evaluarea imobiliară, preţul terenului similar celui expropriat, ce ar exprima cât mai fidel valoarea reală a terenului, este de 308,2 euro/m.p., acesta fiind rezultat din contractul de vânzare - cumpărare din 03 martie 2008, reprezentând comparabila 3 din grila de evaluare a comisiei de experţi.

Acest preţ a fost determinat prin aplicarea celei mai mici corecţii nete procentuale dintre toate comparabilele avute în vedere de comisia de experţi, respectiv corecţiile aplicate de comisie au intervenit cel mai puţin asupra preţului convenit de părţi prin tranzacţia de vânzare - cumpărare.

Or, potrivit Standardului de evaluare GEV 630, selectarea concluziei asupra valorii este determinată de proprietatea imobiliară comparabilă care este cea mai apropriată din punct de vedere fizic, juridic şi economic cu proprietatea imobiliară subiect şi asupra căreia s-au efectuat cele mai mici ajustări.

4. În fine, în cadrul ultimului motiv de recurs, recurenta susţine că decizia de respingere a petitului vizând acordarea dobânzii legale aferente sumei stabilite cu titlu de despăgubire a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.

Astfel, contrar celor stabilite de instanţele fondului, nu se poate reţine că pârâtul Statul Român şi-ar fi executat integral obligaţia de plată a despăgubirilor la momentul exproprierii, având în vedere că prin decizia recurată instanţa a stabilit despăgubiri în cuantum superior celor consemnate în septembrie 2008.

Dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 198/2004, reţinute în motivare de instanţa de apel, nu sunt aplicabile în ipoteza în care cuantumul despăgubirilor stabilite de instanţă este superior celui stabilit în procedura administrativă.

În ceea ce priveşte scadenţa obligaţiei de plată a despăgubirilor, aceasta este anterioară transferului, dreptului de proprietate asupra terenului expropriat, conform dispoziţiilor art. 15 coroborate cu cele ale art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004.

Recurenta susţine ca Statului Român, prin CNAIR, îi revenea obligaţia legală de stabilire şi acordare a unei despăgubiri juste, prealabil exproprierii, deci prealabil transferului de proprietate asupra imobilului expropriat.

Prin consemnarea unor sume inferioare despăgubirii juste la care expropriatul era îndreptăţit, urmată de emiterea actului administrativ de expropriere având ca efect transferul dreptului de proprietate în proprietatea publică, Statul Român, prin CNAIR, şi-a exercitat atribuţiile prevăzute de Legea nr. 198/1004 în mod abuziv, cu consecinţe grave asupra dreptului de proprietate privată, expropriatul fiind lipsit de dreptul de proprietate şi de o despăgubire justă prealabilă, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1088 C. civ. 1864, coroborate cu dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 198/2004, reclamanta are dreptul la dobânda legală aferentă diferenţei dintre despăgubirea consemnată şi cea stabilită în mod definitiv, calculată de la data exproprierii până la plata efectivă a despăgubirii.

Obligarea la plata daunelor moratorii este justificată de caracterul prealabil al despăgubirii, care constituie garanţia acordată persoanelor îndreptăţite la despăgubiri împotriva abuzului de putere în aplicarea măsurii de expropriere.

Având în vedere aceste argumente, recurenta susţine că decizia de respingere a cererii de acordare a dobânzii legale aferente despăgubirii este nelegală.

Recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în vederea determinării despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru terenul expropriat, constând în valoarea reală a acestuia, prejudiciul cauzat prin expropriere, precum şi dobânda legală aferentă sumei despăgubirii datorate, calculată de la data exproprierii până Ia plata efectivă a acesteia.

Examinând recursul cu care a fost legal învestită, Înalta Curte constată următoarele:

În cadrul primului motiv de recurs, astfel cum s-a şi precizat, la solicitarea instanţei, la termenul de dezbateri din 5 octombrie 2017, recurenta critică soluţia privind neacordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin expropriere constând în scăderea valorii terenurilor rămase în proprietatea sa, susţinând că instanţa de apel a reţinut greşit că acesta nu a fost solicitat, încălcând astfel dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., precum şi cele ale art. 108 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Procesul civil este un proces al intereselor private, iar rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil.

Principiul disponibilităţii în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual şi a limitelor cererii de chemare în judecată.

Conform art. 129 alin. final C. proc. civ., instanţa este ţinută de limitele investirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit instanţa, reclamanta a solicitat anularea parţială a Hotărârii de stabilire şi consemnare a despăgubirilor emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, în sensul modificării cuantumului despăgubirilor ce i se cuvin ca urmare a exproprierii terenului proprietatea sa situat în Voluntari, în suprafaţă de 4.224 m.p., având număr cadastral C., de la suma de 160.296,24 RON la suma de 1.393.920 euro, în echivalent în lei la data exproprierii, precum şi dobânda legală aplicată sumei datorate, calculată de la data exproprierii până la data introducerii acţiunii.

Din motivele de fapt ale acţiunii, rezultă că suma solicitată de reclamantă reprezintă doar valoarea terenului expropriat, nu şi contravaloarea prejudiciului constând în scăderea valorii terenurilor rămase în proprietatea sa, cum nefondat se susţine în recurs.

Astfel, nu poate fi primită aserţiunea recurentei în sensul că, din indicarea în cuprinsul acţiunii a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat proprietarului, instanţa ar fi trebuit să deducă că s-a cerut şi contravaloarea prejudiciului.

Aceasta întrucât, s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 129 alin. final C. proc. civ., atâta vreme cât din întreaga motivare a acţiunii rezultă că suma solicitată cu titlu de despăgubiri reprezintă valoarea imobilului expropriat, iar atunci când a invocat noţiunea de prejudiciu, reclamanta nu s-a referit decât la dreptul său de a pretinde dobânda legală pentru suma ce i s-ar fi cuvenit de la data exproprierii, textul de lege indicat, respectiv art. 26 din Legea nr. 33/1994 reprezentând temeiul de drept pentru acordarea acestora.

În atare condiţii, pretenţia formulată pe calea recursului de către recurenta - reclamantă, de a i se acorda contravaloarea prejudiciului rezultat urmare a exproprierii constând în scăderea valorii terenurilor rămase în proprietatea reclamantei, excede obiectului cererii de chemare în judecată cu care partea a învestit instanţa de fond.

De vreme ce o asemenea pretenţie nu a constituit obiectul acţiunii reclamantei, nu i se poate imputa instanţei că nu a stabilit contravaloarea prejudiciului reprezentând scăderea valorii terenurilor rămase în proprietatea sa, întrucât, aşa cum s-a arătat, conform art. 129 alin. final C. proc. civ., instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii.

Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei vizând legala învestire a instanţei cu pretenţia de acordare a prejudiciului rezultat din scăderea valorii terenurilor rămase în proprietate după expropriere, raportat la concluziile scrise depuse în faţa primei instanţe la termenul din 09 noiembrie 2012.

Într-adevăr, la data de 9 noiembrie 2012, reclamanta a depus la dosarul de fond concluzii scrise, care, la acelaşi termen, au fost calificate de instanţă drept cerere precizatoare comunicată părţilor adverse, însă contrar susţinerilor recurentei - reclamante, prin această cerere, prin care s-a majorat cuantumul pretenţiilor, nu s-a solicitat şi acordarea despăgubirilor reprezentând prejudiciul cauzat prin expropriere constând în scăderea valorii terenurilor rămase în proprietatea sa.

Astfel, din cuprinsul concluziilor scrise calificate de prima instanţă cerere precizatoare, rezultă ca reclamanta a solicitat ca prejudiciu cauzat prin expropriere: diferenţa de valoare dintre preţul terenului Ia data exproprierii şi preţul terenului la data efectuării expertizei; dobânda legală aferentă sumei reprezentând diferenţa neachitată de expropriator din preţul terenului expropriat, respectiv diferenţa dintre valoarea terenului la data expertizei şi valoarea despăgubirilor acordate de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România; dobânda legală aferentă diferenţei de valoare dintre preţul terenului la data exproprierii şi preţul terenului la data efectuării expertizei; cheltuielile efectuate de reclamantă pentru terenul expropriat.

Ca atare, chiar dacă cererea depusă de reclamantă la termenul din 9 noiembrie 2012 ar avea natura unei cereri modificatoare a cererii iniţiale, care ar fi învestit în mod legal instanţa, raportat la dispoziţiile art. 108 alin. (3) cu referire la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., cum se susţine în recurs, cât timp prin aceasta nu s-a solicitat şi prejudiciul constând în scăderea valorii terenului rămas în proprietatea reclamantei după expropriere, nu se poate considera că instanţa ar fi fost legal învestită cu o asemenea pretenţie.

Totodată, împrejurarea că reclamanta a formulat, ca obiectiv al raportului de expertiză, stabilirea contravalorii prejudiciuiui constând în scăderea vaiorii terenurilor rămase în proprietatea sa nu prezintă relevanţă sub aspectul analizat, întrucât nu probele trasează limitele învestirii instanţei, ci cererea de chemare în judecată.

Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., "în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii". Cadrul în care trebuie să se desfăşoare activitatea judiciară în materie civilă, cu privire la obiect (pretenţia concretă dedusă judecăţii), este dat de cererea părţii interesate, judecătorul soluţionând procesul numai în limitele sesizării.

Potrivit principiului disponibilităţii, instanţa este ţinută să se pronunţe, în limiteie învestirii, numai cu privire la persoanele care au fost chemate în judecată şi asupra obiectului pricinii, stabilit de reclamant prin cererea de chemare în judecată, deoarece nicio dispoziţie legală nu prevede posibilitatea instanţei de a se pronunţa asupra vreunei chestiuni necerută de niciuna dintre părţi prin cererea dedusă judecăţii.

Aplicarea principiului disponibilităţii în procesul civil nu se referă Ia temeiurile de drept ale cererilor, ci exclusiv la obiectul acestora, deci la pretenţiile concrete formulate de reclamant în cererea de chemare în judecată iniţială sau astfel cum a fost modificată, în condiţiile art. 132 C. proc. civ.

Or, în speţă, nici prin cererea iniţială de chemare în judecată, nici prin cererea depusă ulterior la termenul din 9 noiembrie 2012, intitulată de parte "concluzii scrise" şi calificată de prima instanţă drept cerere precizatoare, reclamanta nu a solicitat prejudiciul constând în scăderea valorii terenurilor rămase în proprietatea sa după expropriere, astfel că în mod corect curtea de apel a constatat că acesta nu a format obiectul învestirii instanţei, neputând fi acordat reclamantei.

Ca atare, constatând că decizia recurată este corectă sub acest aspect, primul motiv de recurs apare ca fiind nefondat şi nu poate fi primit.

Nu pot fi primite nici susţinerile formulate în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, prin care recurenta critică înlăturarea din calculul valorii terenului expropriat a actului de alipire şi validarea concluziei separate a expertului - consilier propus de Statul Român, prin CNAIR, susţinând că aceasta constituie o încălcare a normelor procedurale reglementate de art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. privind principiul contradictorialitaţii şi al aflării adevărului, precum şi a formelor procedurale stabilite prin art. 25 din Legea nr. 33/1994.

Art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 instituie drept criteriu de stabilire a despăgubirilor pentru expropriere "preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială", deci preţul de tranzacţionare pentru imobile similare celui expropriat.

În considerarea acestor dispoziţii legale, în mod corect instanţa de apei a înlăturat actul de alipire dintre comparabilele în raport de care a fost stabilit cuantumul despăgubirii, cu motivarea că acesta, nu constituie prin el însuşi o tranzacţie de transmitere a dreptului de proprietate, valoarea actului fiind indicata numai în vederea stabilirii taxei notariale, iar nu ca preţ al unei tranzacţii, nefiind astfel relevant pentru îndeplinirea criteriului prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv "preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială".

Contrar susţinerilor recurentei, înlăturarea unui act din probaţiune intră în competenţa instanţei de apreciere a probelor şi se reflectă în motivarea hotărârii pronunţate, neputându-se imputa instanţei de apel ca nu a pus în discuţie acest aspect, în condiţiile în care părţilor li s-a acordat cuvântul în dezbaterea pe fond a apelurilor, asigurându-li-se astfel dreptul la apărare pe toate aspectele cauzei, inclusiv asupra probelor.

Rolul activ al instanţei de judecată trebuie manifestat atât în administrarea probelor, dar mai ales în aprecierea lor. Libertatea şi intima convingere a judecătorului sunt limitate doar în cazul în care legea stabileşte forţa probantă a unor mijloace de probă, instanţa fiind suverană în aprecierea probelor propuse şi administrate de părţi, putând să le înlăture pe cele ce nu le consideră utile, cu obligaţia de a motiva această măsură.

Înalta Curte constată că, în cauza dedusă judecăţii, nu au fost nesocotite principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare, părţile nefiind private de posibilitatea de a-şi susţine şi dovedi drepturile, de a combate susţinerile părţii potrivnice sau de a-şi exprima poziţia faţă de probele administrate în cauză.

Respectarea principiului contradictorialităţii trebuie să se reflecte în întreaga desfăşurare a procesului civil, în faza procesuală respectivă, de la prima zi de înfăţişare şi până la finalizarea dezbaterilor.

Or, din această perspectivă, nu se poate susţine cu temei că instanţa de apel ar fi încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât părţile au luat la cunoştinţă reciproc de pretenţiile şi apărările lor, probele au fost încuviinţate în contradictoriu, iar administrarea probelor s-a făcut, de asemenea, cu respectarea acestui principiu; totodată, prin acordarea cuvântului în dezbaterea pe fond a apelurilor, părţilor li s-a asigurat posibilitatea de a formula apărări cu privire la orice probă administrată, deci şi cu privire la opinia separată la raportul de expertiză, care a exclus actul de alipire din cadrul comparabilelor avute în vedere la evaluarea despăgubirilor pentru expropriere.

Aşa fiind, nu poate fi primită susţinerea recurentei, potrivit căreia, înlăturarea de către instanţa de apel a actului de alipire dintre comparabilele avute în vedere în stabilirea despăgubirii pentru expropriere, cu consecinţa neluării în considerare a opiniei majoritare a raportului de expertiză şi însuşirii opiniei separate la raportul de expertiză, ar fi contrară principiului contradictorialităţii şi al aflării adevărului.

Tot astfel, împrejurarea că instanţa de apel nu şi-a însuşit opinia majoritară a experţilor, ci pe cea separată a unuia dintre experţi nu constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, astfel cum susţine recurenta.

Dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, care se referă la compunerea comisiei de experţi dintr-un expert numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanei supuse exproprierii, au fost respectate în cauză, instanţa de apel procedând la constituirea comisiei de experţi în sensul normei legale menţionate.

Faptul că raportul de expertiză s-a întocmit cu opinia separată a unuia dintre membrii comisiei de experţi, iar instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pronunţată pe opinia separată nu pune în discuţie încălcarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, ci modul în care instanţa a interpretat probele administrate.

Instanţa nu este legată de rezultatul raportului de expertiză întocmit în majoritate, aceasta constituind numai un mijloc de probă lăsat la aprecierea judecătorului, de altfel ca toate celelalte mijloace de probă.

Instanţa apreciază probele potrivit convingerii sale, în vederea stabilirii situaţiei de fapt pentru a cărei dovedire au fost încuviinţate, modul de apreciere a probelor constituind manifestarea rolului activ al instanţei de judecată.

Aşa fiind, împrejurarea că instanţa de apel şi-a însuşit opinia minoritară exprimată în raportul de expertiză, apreciind că aceasta respectă criteriile legale prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 pentru stabilirea cuantumului despăgubirii, nu constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, cum neîntemeiat pretinde recurenta.

Ca atare, faţă de considerentele expuse, nu pot fi primite nici susţinerile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs.

Cu privire la criticile formulate în cel de-al treilea motiv de recurs, care vizează stabilirea cuantumului despăgubirii reprezentând valoarea terenului expropriat, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, deoarece expertiza pe care şi-a fundamentat soluţia nu s-ar fi raportat Ia criteriul prevăzut de acest text de lege în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor, respectiv preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, instanţa înlăturând din comparabilele avute în vedere actul de alipire, însuşindu-şi astfel opinia separată a expertului E.

Legea prevede care sunt criteriile în raport cu care instanţele au a stabili cuantumul despăgubirii în caz de expropriere.

Anume, dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994 prevăd că "despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia".

Sintagma "preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială" defineşte preţul de piaţă, anume preţul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun, după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piaţă concurenţială, atunci când sunt întrunite toate condiţiile unei vânzări oneste şi în care cumpărătorul şi vânzătorul acţionează prudent, în cunoştinţă de cauză, în interesul propriu, presupunând că nici unul dintre aceştia nu este supus unor constrângeri exagerate.

Prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea Constituţională şi publicată în M. Of. nr. 152 din 3 martie 2015, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză", cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Din dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, astfel cum au fost interpretate prin decizia Curţii Constituţionale, rezultă cele două aspecte esenţiale ce interesează obiectivele la care trebuie să răspundă experţii desemnaţi de către instanţa de judecată, respectiv preţul de piaţă al imobilelor, astfel cum rezultă din tranzacţii încheiate în perioada relevantă şi, eventual, din oferte de tranzacţionare, iar în al doilea rând, momentul de referinţă al determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al exproprierii.

În consecinţă, cât timp legiuitorul a reglementat criterii de evaluare a despăgubirilor ce pot fi acordate persoanelor expropriate, iar curtea de apel a aplicat şi respectat aceste criterii, stabilind o despăgubire proporţională, ca urmare a măsurii exproprierii suportată de reclamantă, hotărârea astfel pronunţată satisface, în opinia instanţei de recurs, exigenţele art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale legislaţiei interne şi nu poate reprezenta o încălcare a normelor naţionale sau convenţionale.

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel, constatând că raportul de evaluare efectuat la fond s-a bazat pe oferte imobiliare şi nu pe tranzacţii efective, a dispus efectuarea unei noi expertize, în baza căreia a stabilit cuantumul despăgubirilor, cu respectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, ţinând seama de preţul cu care s-au vândut, în mod obişnuit, terenurile de acelaşi fel, situate în aceeaşi unitate adrninistrativ-teritorială la data exproprierii, august 2008, în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 12 din 15 ianuarie 2015.

Analizând actul de alipire depus la dosar ca şi comparabilă pentru stabilirea "preţului cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială", în mod corect instanţa de apel a constatat că acesta nu constituie prin el însuşi o tranzacţie de transmitere a dreptului de proprietate, valoarea actului fiind indicată nu ca preţ al unei tranzacţii, ci numai în vederea stabilirii taxei notariale, astfel că a dispus înlăturarea acestuia din cuprinsul comparabilelor de raportare, cu consecinţa însuşirii opiniei separate a expertului E., care a calculat cuantumul despăgubirii prin raportare la tranzacţii efectuate într-o perioadă apropiată exproprierii, privind imobile similare celui expropriat, cu excluderea din rândul comparabilelor a actului de alipire.

Ca atare, se constată că la stabilirea cuantumului despăgubirii, instanţa de apel a ţinut seama de toate criteriile de evaluare menţionate în art. 26 din Legea nr. 33/1994, stabilind valoarea despăgubirii prin raportare la tranzacţii efectuate la momentul exproprierii, astfel că apar ca fiind nefondate susţinerile privind nelegala stabilire a cuantumului despăgubirii reprezentând valoarea imobilului expropriat.

Cât priveşte aserţiunile recurentei referitoare la metoda de expertizare în ipoteza înlăturării actului de alipire din rândul comparabilelor, prin raportare Ia o altă comparabilă decât cea reţinută în opinia separată la raportul de expertiză, acestea pun în discuţie chestiuni de apreciere a probatoriilor administrate, ce nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, întrucât sunt aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, care exced cadrului verificărilor pe care le presupune soluţionarea recursului, în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Critica privind respingerea cererii de acordare a dobânzii aferente sumelor stabilite cu titlu de despăgubire este nefondată.

Astfel, în legătură cu dobânda solicitată, în mod corect au apreciat instanţele de fond că pârâtul şi-a executat obligaţia de plată a despăgubirii la momentul exproprierii şi la nivelul pe care l-a apreciat a fi just, îndeplinindu-şi astfel obligaţia de consemnare a sumei prevăzute de art. 8 din Legea nr. 198/2004.

Împrejurarea că instanţa de judecată stabileşte un cuantum al despăgubirilor superior celui stabilit în procedura administrativă nu presupune o culpă din partea expropriatorului, asttel cum susţine recurenta, care să determine obligarea sa la plata dobânzilor.

Sumele stabilite cu titlu de despăgubiri de către instanţa de judecată devin exigibile la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, astfel că nu se poate imputa expropriatorului neexecutarea obligaţiei de plată a acestor sume şi, corelativ, obligarea sa la plata dobânzii legale, astfel cum pretinde recurenta.

Numai din momentul în care instanţa a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamantei, acestea se transformă Intr-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, deci într-o obligaţie care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, produce, conform art. 1088 C. civ., dobânzi legale până la completa ei achitare.

Până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care sa stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid şi exigibil pentru a fi purtătoare de dobânzi.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva deciziei nr. 77 R din 2 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2017.