Costs liability limited to litigant parties in revision proceedings despite intervention in prior instance

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. 813/36/2016 din data de 20 decembrie 2016 revizuentul A., în contradictoriu cu intimaţii B., C., D., E., F., G., H., I., J., Statul Român, prin Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, Municipiul Tulcea, prin Primar, Unitatea Administrativ Teritorială - Judeţul Tulcea prin Consiliul Judeţean Tulcea, Guvernul României, SC K. SA, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 91/C din 6 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.

În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că pentru a pronunţa hotărârea a cărei revizuire se solicită, instanţa a avut în vedere aceeaşi situaţie de fapt care a fost stabilită, anterior, conform deciziei civile nr. 254 din 6 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.

Instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită a apreciat că instanţa care a pronunţat decizia nr. 254/2009 a statuat în mod irevocabil cu privire la raportul juridic litigios şi şi-a bazat propria hotărâre pe aceiaşi situaţie de fapt. Prin respectiva hotărâre, situaţia de fapt a fost stabilită în sensul că L., autorul comun al reclamanţilor apelanţi ar fi dobândit proprietatea bunurilor în mod formal şi că nu ar fi intrat niciodată în posesia efectivă a acestor bunuri.

Această situaţie nu a fost stabilită pe baza unor probe directe, ci în mod indirect, instanţa ajungând la concluzia că L. nu ar fi fost niciodată în posesia bunului revendicat.

Această concluzie a instanţei este contrazisă de un document descoperit în dosarul de urmărire informativă a lui L., întocmit de fosta securitate, care atestă faptul că L. a posedat bunurile în cauză.

În dosarul respectiv există un referat din 27 octombrie 1955 cu menţiunea "cu propunere de anchetare a numitului L. administrator al averii lui M.". În prima pagină a documentului există următoarea menţiune:

" ca atare a posedat 50 ha teren arabil", iar mai jos se menţionează că în anul 1946 a cumpărat de la numita N. 50 ha teren arabil cu suma de 57.

000.000 ROL.

Pentru cele relatate a solicitat admiterea cererii de revizuire în temeiu dispoziţiilor art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ.

Prin decizia nr. 106C din 3 iulie 2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 91 C din 06 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosar nr. x/88/2010, în contradictoriu cu intimaţii B., C., D., E., F.,, G. (moşt. def. soţi O.), H. (moşt. def. soţi O.), I. (moşt.def. P.), J. (moşt.def. P.) Statul Român prin Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, Municipiul Tulcea prin Primar, Unitatea Administrativ Teritorială - Judeţul Tulcea prin Consiliul Judeţean Tulcea, Guvernul României, SC K. SA şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.

Revizuentul a fost obligat să plătească intimatei SC K. SA 2.000 RON cheltuieli de judecată.

Analizând legalitatea deciziei nr. 91/C din 6 noiembrie 2013 a cărei revizuire se solicită, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Prin decizia civilă nr. 91/C din 6 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa a fost respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 743 din 31 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa.

Revizuentul a solicitat revizuirea acestei decizii conform art. 322 pct. 5 alin. (1) teza II motivat de împrejurarea că, după pronunţarea acestei hotărâri, au fost descoperite înscrisuri noi şi nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

Potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri se poate cere "dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor".

În înţelesul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., înscrisul doveditor pe baza căruia se poate cere revizuirea unei hotărâri trebuie să fie descoperit după darea hotărârii, în sensul că el a existat la data pronunţării hotărârii, dar revizuentul nu a avut cunoştinţă de acel înscris şi nu a avut posibilitatea să îl invoce ca probă în cauză, întrucât până la acel moment a fost reţinut de partea potrivnică sau nu a putut fi înfăţişat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

De asemenea, este necesar ca revizuentul să nu fi cunoscut faptul reţinerii înscrisului de către partea adversă, în caz contrar, având cunoştinţă de existenţa înscrisului şi de împrejurarea că este în posesia celeilalte părţi, revizuentul ar fi putut uza de prevederile art. 172 C. proc. civ.

Prin urmare, pentru a se admite cererea de revizuire pentru motivul invocat trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii.

Partea interesată să se bazeze pe un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată şi care să nu fi putut fi produs, fie că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii.

În speţă, Curtea de Apel reţine că înscrisul invocat de revizuent exista la data pronunţării hotărârii şi nu a fost reţinut de partea potrivnică, anume Statul Român; acest înscris s-a aflat în arhiva fostei Securităţi şi la momentul declanşării procedurilor în cauză, actul invocat a fost pus la dispoziţia celor interesaţi prin instituţiile nou create, C.N.S.A.S. şi revizuentul avea posibilitatea să solicite acel înscris, dovadă pe care cel în cauză nu a făcut-o.

De altfel, actul respectiv chiar dacă ar fi fost prezentat nu avea un efect determinant pentru modificarea hotărârii, întrucât numitul L. nu a fost proprietarul celor 50 ha, ci administratorul proprietăţii ce aparţinea lui M.

Nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., Curtea de Apel a respins cererea de revizuire, ca nefondată.

De asemenea, instanţa a avut în vedere că, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia "partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată".

Astfel, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat de partea câştigătoare. În speţă, culpa în declanşarea procesului aparţine revizuentului şi ca atare trebuie să suporte cheltuielile de judecată făcute de SC K. SRL, în sumă de 2.000 RON.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul A. solicitând casarea hotărârii atacate şi schimbarea în tot a în sensul admiterii cererii de revizuire.

În motivarea cererii de recurs, s-a arătat că instanţa legal învestită a respins greşit cererea de revizuire motivat de împrejurarea că înscrisul exhibat nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că, deşi preexistent la data pronunţării hotărârii revizuite, acesta nu ar fi fost "reţinut" de parte adversă; ar fi putut fi prezentat în instanţă anterior pronunţării hotărârii revizuite, deoarece revizuentul ar fi avut posibilitatea solicitării acestuia de la autoritatea deţinătoare, sens în care ar fi trebuit să facă o atare dovadă; nu ar avea un efect determinant pentru modificarea hotărârii, deoarece "numitul L. nu a fost proprietarul celor 50 ha, ci administratorul proprietăţii ce ar fi aparţinut lui M."

Consideră că aspectele reţinute de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate sunt nefondate, justificat de următoarele:

1. Statul Român, prin intermediul diferitelor sale instituţii, începând cu Securitatea şi terminând cu C.N.S.A.S., a fost permanent în posesia înscrisului respectiv; Statului Român, în calitate de parte potrivnică în proces a escamotat, voit sau nu, existenţa şi conţinutul înscrisului în cauză.

2. Nu a avut cunoştinţă de existenţa şi conţinutul înscrisului respectiv cu mai mult de o lună anterior formulării cererii de revizuire.

Recurentul susţine că nu a avut posibilitatea legală de a lua la cunoştinţă de existenţa şi conţinutul documentului respectiv, accesul la dosarele securităţii fiind permis numai rudelor apropiate. De asemenea, arată că nu putea cunoaşte că în dosarul de urmărire informativa al autorului său ar putea exista un document care să conţină informaţii care să aibă legătură cu un raport juridic dedus judecăţii într-un proces civil.

Susţine că nu a putut avea cunoştinţă de existenţa şi conţinutul documentului în cauză până la momentul în care, după soluţionarea definitivă a cauzei şi din motive pur personale, B. a dorit să consulte dosarul de urmărire informativă întocmit bunicului sau de către Securitate.

Mai mult, după cum a constatat şi instanţa, cererea de revizuire a fost făcută în termen, respectiv în termenul de o lună de la data la care a putut lua la cunoştinţă de existenţa înscrisului, respectiv de la momentul la care B. a primit copiile înscrisului aflat în posesia C.N.S.A.S., context în care apreciază că orice afirmaţie în sensul că s-ar fi putut prevala de documentul în cauză anterior datei respective nu poate fi primită.

3. Instanţa de revizuire ignoră valoarea probatorie a înscrisului invocat în susţinerea cererii pe baza unui raţionament care depăşeşte limitele învestirii sale, acesta putând fi realizat doar de instanţa care ar fi rejudecat apelul şi numai în situaţia admiterii cererii de revizuire.

Astfel, fără să fie învestită cu acest aspect şi fără a se întemeia pe vreo dovadă, instanţa de apel afirmă că L. nu a fost niciodată proprietar, în condiţiile în care procesul s-a desfăşurat în legătură cu un titlul de proprietate autentic al autorului său, titlu a cărui valabilitate nu a putut fi răsturnată cu vreo dovadă contrară.

Consideră, astfel, că instanţa a depăşit limitele învestirii sale, statuând asupra unor probleme cu care nu a fost sesizată (relativ la valabilitatea titlului), care sunt de competenţa altor instanţe (respectiv a instanţei care ar fi rejudecat apelul, în situaţia admiterii revizuirii) împrejurare care ar atrage incidenţa motivelor de recurs înscrise în art. 304 pct. 3 şi 6 C. proc. civ.

Apreciază că denaturarea situaţiei de fapt în legătură cu posibilitatea de a lua la cunoştinţă de existenţa sau conţinutul actului, dar şi a aspectelor pentru care nu a fost posibilă valorificarea înscrisului la un moment anterior, precum şi în legătură dreptul de proprietate a cărui existenţă este neîndoielnică atrage nelegalitatea deciziei atacate pentru incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Se remarcă şi faptul că soluţia este greşită, deoarece cererea de revizuire nu este susceptibilă de a fi respinsă ca nefondată, ci doar ca inadmisibilă. Din această perspectivă, apreciază că hotărârea trebuie casată pentru motivul prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Sunt formulate critici privind nelegalitatea deciziei recurate şi din perspectiva greşitei sale obligări la plata cheltuielilor de judecată către intimata SC K. SA.

Arată că SC K. SA a formulat în faţa primei instanţe o cerere de intervenţie principală, care însă nu a fost admisă în principiu, şi deşi a fost citată pe parcursul procesului, SC K. SA nu a avut niciodată vreo calitate procesuală, aşadar hotărârea nu îi putea nici profita, nici dăuna. În atare situaţie, orice cheltuieli ar fi făcut aceasta au fost inutile, neezitând nicio raţiune pentru care revizuentul să fie obligat la suportarea acestora de vreme ce nu a formulat pretenţii contra respectivei persoane juridice, care nici nu a avut calitatea de parte.

Mai mult, problema cheltuielilor de judecată nu a fost dezbătută în contradictoriu până la momentul închiderii dezbaterilor; instanţa nefăcând o analiză prealabilă a utilităţii şi dovedirii acestor cheltuieli. Din această perspectivă, invocă motivele de nelegalitate înscrise în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Unitatea Administrativ Teritorială - Judeţul Tulcea, prin Consiliul Judeţean Tulcea şi SC K. SA au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului formulat de revizuentul A.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de către recurentul-pârât, se constată că recursul este fondat în limita următoarelor considerente:

În cauză, fundamental cererii de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 91/C din 6 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa îl constituie art. 322 pct. 5 C. proc. civ., actul nou invocat de revizuent în susţinerea demersului său judiciar fiind reprezentat de documentul descoperit în dosarul de urmărire informativă a lui L., întocmit de fosta securitate, respectiv referatul din 27 octombrie 1955 "cu propunere de anchetare a numitului L. administrator al averii lui M., document în cuprinsul căruia există următoarea menţiune:

" ca atare a posedat 50 ha teren arabil", iar apoi se menţionează că "în anul 1946 a cumpărat de la numita N. 50 ha teren arabil cu suma de 57.000.000 ROL".

Pentru a se putea invoca motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. şi a se admite cererea de revizuire trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- partea interesată să prezinte un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată;

- înscrisul să aibă forţă probantă prin el însuşi, fără să fie nevoie de a fi confirmat prin alte mijloace de probă;

- înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi revizuită;

- înscrisul nu a putut fi invocat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică intenţionat sau involuntar, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor;

- înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării fondului, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată.

Dacă una din condiţiile arătate mai sus nu este îndeplinită, cererea de revizuire nu poate fi admisă.

Raportat la înscrisul invocat de revizuent în susţinerea cererii sale de revizuire, Înalta Curte reţine că, prin decizia recurată, Curtea de apel a procedat la o corectă aplicare a prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. şi a constatat judicios neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de textul legal evocat.

Revizuentul-recurent este nemulţumit de soluţia pronunţată în cauză în sensul că instanţa învestită cu analizarea cererii de revizuire a constatat că documentul evocat drept înscris nou nu îndeplineşte condiţia de a nu fi putut a fi prezentat datorită unei împrejurări mai presus de voinţa părţii revizuente.

Revizuentul a pretins că neprezentarea înscrisului evocat la momentul judecării cauzei soluţionată prin decizia civilă nr. 91 C din 06 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosarul nr. x/88/2010 întrucât nu a avut cunoştinţă de existenţa şi conţiunutul respectivului document şi nu a avut posibilitatea legală de a intra în posesia acestuia. Documentul s-a aflat permanent în posesia Statului român, accesul fiind realizat de revizuent la document după ce intimatul B. a consultat dosarul de urmărire informativă a bunicului său şi a primit copia înscrisului aflat în posesia C.N.S.A.S.

Susţinere recurentului nu poate fi primită, întrucât simplul fapt că partea a descoperit anumite înscrisuri probatorii nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire în lipsa unor dovezi privind fie a unei conduite obstrucţioniste a adversarului, conduită de natură să nu-i fi permis să intre în posesia înscrisului pe durata soluţionării procesului în fond, fie a existenţei unor împrejurări, cu acelaşi impact, ivite mai presus de voinţa atât a revizuentului, cât şi a intimaţilor, succesori în drepturi ai autorului lor L. Documentul în cauză se afla în posesia unei instituţii publice a statului şi putea fi solicitat de partea interesată, astfel cum s-a procedat anterior formulării prezentei cererii de revizuire, ceea ce denotă că înscrisul ce este invocat în cauza de faţă ca fiind înscris nou putea fi obţinut în orice moment, anterior pronunţării hotărârii a cărei desfiinţare se solicită.

Or, în cauză nu au fost efectuate dovezi în legătură cu derularea unor demersuri succesive prin care revizuentul ori intimaţii, în calitate de moştenitori ai defunctului L., să fi încercat, încă în faza judecării pe fond, de a intra în posesia documentului respectiv ori că au iniţiat un atare demers, însă cererea le-a fost respinsă pentru a considera, astfel, că au fost epuizate mijloacele de apărare aflate la îndemâna părţii în procesul în care i s-a opus restituirea bunului pe calea acţiunii în revendicare.

Prezentarea unui înscris în absenţa dovedirii împrejurărior excepţionale care au împiedicat partea să le înfăţişeze în cadrul procesului nu este suficientă în retractarea unei hotărâri pe calea extraordinară a revizuirii, întrucât stabilitatea şi puterea lucrului judecat de care trebuie să se bucure hotărârile judecătoreşti ar deveni, astfel, lipsite de eficienţă.

Printr-o altă critică, recurentul a susţinut că instanţa care a pronunţat decizia recurată şi-a depăşit limitele învestirii, statuând asupra unor probleme cu care nu a fost sesizată, relativ la valabilitatea titlului autorului său, aspecte care ar fi fost de competenţa instanţei care ar fi procedat la rejudecarea cauzei, în ipoteza în care cererea de revizuire ar fi fost admisă.

Critica recurentului, deşi susceptibilă de încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (şi nu în pct. 3 al aceluiaşi art. , cum eronat a indicat recurentul) nu poate fi primită pentru a reţine nelegalitatea deciziei atacate.

Chestiunea admisibilităţii cererii de revizuire reclamă însăşi analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege pentru această cale extraordinară de atac de retractare, respectiv atât a condiţiilor generale (premisa descrisă de art. 322 alin. (1) C. proc. civ.), cât şi a cerinţelor speciale, expres stipulate de cazul de revizuire învocat.

Recurentul a susţinut că instanţa şi-ar fi depăşit limitele învestirii sale, "anihilând valoarea probatorie" a înscrisului opus în prezenta cerere de revizuire ca fiind un înscris nou în accepţiune dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte reţine că instanţa care a pronunţat decizia atacată a procedat corect la examinarea condiţiilor de admisibilitate a cererii de revizuire, context în care a fost verificată şi condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul determinant al înscrisului învocat în cauză.

Or, instanţa a constatat şi explicat că actul invocat de revizuent nu are forţă doveditoare prin el însuşi, adică nu are efect determinant pentru reformarea hotărârii, în sensul de a fi apt să conducă la schimbarea soluţiei din hotărârea supusă revizuirii.

Aceasta deoarece, motivul reţinut de instanţă pentru respingerea apelului şi menţinerea soluţiei instanţei de fond prin care s-a dispus respingerea acţiunii în revendicare a fost cea a nedovedirii dreptului de proprietate al reclamanţilor, apreciindu-se că actul de vânzare-cumpărare a al autorului acestora (invocat drept titlu de proprietate) nu are efect translativ de proprietate. Or, înscrisul pe care s-a fundamentat cererea de revizuire nu poate face dovada dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor, deoarece aspectele menţionate în cuprinsul său - că autorul reclamanţilor a posedat 50 ha şi că a cumpărat în anul 1946 de la numita N. o moşie de 50 ha (deci în baza actului de vânzare-cumpărare invocat drept titlu de proprietate în acţiunea în revendicare) - au fost analizate cu ocazia judecării pricinii în fond, când s-a stabilit că actul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul reclamanţilor, L. cu N. nu este titlu translativ de proprietate şi, deci, nu face dovada dreptului de proprietate al reclamanţilor în acţiunea în revendicare.

Astfel, în cuprinsul hotărârii care face obiectul revizuirii, instanţa reţine din probatoriile administrate că în anul 1946, când a vândut imobilul în litigiu autorului reclamanţilor, vânzătoarea N. nu avea calitatea de proprietar al bunului înstrăinat, ori în materia actelor translative de proprietate, cum este şi contractul de vânzare-cumpărare, cel care înstrăinează bunul trebuie să fie şi proprietarul lui. Instanţa reţine că ieşirea bunului din patrimoniul N., care îl dobândise prin succesiune legală, în calitate de unic moştenitor al proprietarului M., a fost consecinţa confiscării lui de cătree stat ca urmare a condamnării autorului său pentru săvârşirea unor infracţiuni economice şi pentru că nu a putut să justifice dobândirea licită a unor sume de bani. De asemenea, instanţa a reţinut că imobilul nu s-a aflat în deţinerea autorului reclamanţilor deoarece odată cu aplicarea măsurii asigurătorii, imobilul a fost administrat de un administrator numit de tribunal şi nu a intrat nici un moment în posesia şi folosinţa cumpărătorului, fiind ocupat de trupele sovietice până în anul 1947, apoi reparat de Ministerul Afacerilor de Interne, pentru ca în anul 1950 să fie confiscat de stat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Totodată, instanţa reţine că referitor la existenţa dreptului de proprietate al reclamanţilor şi la modalitatea de preluare a imobilului revendicat în proprietatea statului s-a statuat, de altfel, în mod irevocabil prin sentinţa civilă nr. 998/2005 a Tribunalului Tulcea, irevocabilă prin decizia nr. 5313 din 21 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În acest context critica de nelegalitate a recurentului axată pe motivul înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reţinută pentru a atrage modificarea deciziei atacate, întrucât actul învocat de revizuent nu are efect determinant pentru reformarea hotărârii, aşa cum corect s-a reţinut prin decizia atacată.

Subsumat acestui motiv de recurs, revizuentul a invocat nelegalitatea deciziei recurate motivat de faptul că instanţa învestită cu soluţionarea cererii sale de revizuire trebuia să verifice îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate şi, eventual, dacă aceste cerinţe nu erau îndeplinite trebuia să respingă cererea ca inadmisibilă şi nu ca nefondată, cum eronat s-a procedat în cauză.

Invocarea nelegalităţii deciziei din această perspectiva nu poate fi primită atât timp cât în urma examinării cerintelor de admisibilitate instanţa a constatat că soluţia ce se impune cererii de revizuire este cea de respingere, soluţia fiind motivată din perspectiva verificării condiţiilor înscrise în art. 322 pct. 5 C. proc. civ. În acest context, respingerea, ca nefondată, a revizuirii şi nu pe aspectul inadmisibilităţii acesteia nu constituie o neregularitate procedurală de natură a atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, deoarece nu este de natură a crea revizuentului vreo vătămare procesuală în sensul prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., acesta neavând niciun interes în invocarea unui aspect legat de cuprinsul actului de procedură de vreme ce soluţia dată cererii sale este tot cea a respingerii.

În cuprinsul cererii de recurs, revizuentul a indicat ca temei de drept şi dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., însă acesta nu a dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de textele legale evocate.

Motivul de nelegalitate înscris în art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material, iar criticile recurentului nu sunt susceptibile de încadrare în respectivul motiv de recurs, deoarece nu pun în discuţie aspecte legate de identificarea şi interpretarea greşită a vreunui act juridic în sensul prevăzut de lege, a cărui natură ori înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic să fi fost încălcat.

Criticile recurentului nu sunt susceptibile de încadrare nici în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. care vizează ipoteza în care instanţa a admis cererea, însă, fie nu s-a pronunţat asupra unuia din capetele de cerere, fie a acordat mai mult decât a cerut ori ceea ce nu s-a cerut. Or, în contextul în care, prin decizia recurată, curtea de apel a respins cererea de revizuire, rezultă că hotărârea instanţei nu este susceptibilă de a fi criticată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Revizuentul a formulat critici de nelegalitate şi în privinţa modului greşit de solutionare a cererii formulată de SC K. SA privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Criticile recurentului susceptibile de încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt întemeiate din perspectiva modului greşit de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. dispun că "partea care cade în pretenţii", respectiv "partea care pierde procesul", va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată în litigiul pe care l-a ocazionat, fiind evident că, în sistemul juridic românesc, numai părţile pot fi obligate la plata cheltuielilor de judecată.

În acest cadru normativ, problema suportării cheltuielilor de judecată trebuie analizată doar prin raportare la părţile implicate în soluţionarea raportului juridic obligaţional, deoarece părţile raportului juridic având ca obiect obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se stabilesc de la caz la caz, fie în funcţie de persoana reclamantului, fie a pârâtului sau a altor părţi, cum ar fi chematul în garanţie sau intervenientul accesoriu, fiind esenţial de stabilit în acest raport juridic calitatea de parte, culpa procesuală şi existenţa unui prejudiciu material suferit de victima culpei procesuale a părţii care a căzut în pretenţii.

În speţă, la data de 13 ianuarie 2011, cu ocazia soluţionării în primă instanţă a acţiunii în revendicare formulată reclamanţii A., B., C., P., R., E., F. şi D., ce a format obiectul Dosarului nr. x/88/2010 al Tribunalului Tulcea, SC K. SA Tulcea, alături de SC S. SRL, au formulat o cerere de intervenţie în interes propriu prin care s-a invocat excepţia netimbrării acţiunii, iar pe fond, respingerea acesteia, ca nefondată, întrucât reclamanţii nu deţin un titlu de propietate.

Ulterior, la data de 21 februarie 2011, SC K. SA Tulcea şi SC S. SRL au formulat "precizări" arătând că nu mai înţeleg să susţină cererea de intervenţie, urmând ca solicitarea să fie considerată drept întâmpinare în ipoteza în care reclamanţii îşi precizează cadrul procesual şi înţeleg să le opună acţiunea, în calitate de pârâte.

Prin încheierea din data de 14 aprilie 2011, având în vedere că nu a fost formulată o solicitare de completare a cadrului procesual pasiv de către titularii acţiunii, instanţa de fond a dispus scoaterea din cauză a societăţilor interveniente, iar, în final, prin sentinţa civilă nr. 743 din 31 ianuarie 2013 a Tribunalului Tulcea, secţia civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă în contradictoriu cu pârâţii Statul român, prin Agenţia Domeniilor Statului Tulcea, Municipiul Tulcea, prin primar, Judeţul Tulcea prin Preşedintele Consiliului Judeţean Tulcea şi Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.

Prin urmare, pe parcursul tuturor ciclurilor procesuale în vederea soluţionării cauzei în fond şi pronunţării unei hotărâri irevocabile, între titularii acţiunii în revendicare şi SC K. SA, care nu dobândise calitatea de parte litigantă, nu s-a creat un veritabil raport juridic litigios, care să determine drepturi şi obligaţii reciproce, deoarece, pe parcursul soluţionării cauzei în primă instanţă, citarea SC K. SA a fost realizată doar pentru dezlegarea unor chestiuni conexe, respectiv discutarea cererii de intervenţie voluntară formulată de această entitate juridică, la care, ulterior, a renunţat, instanţa de fond dispunând scoaterea acesteia din cauză.

Or, SC K. SA nu a dobândit calitatea de parte în acţiunea în revendicare finalizată prin sentinţa prin sentinţa civilă nr. 743 din 31 ianuarie 2013 a Tribunalului Tulcea, secţia civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin decizia civilă nr. 91 din 06 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, şi irevocabilă prin decizia nr. 2146 din 09 iulie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, astfel încât orice apărări ale acesteia care exced aspectului referitor la inexistenţa unui raport obligaţional cu reclamantul-revizuent sunt lipsite de eficienţă juridică.

Prin urmare, faţă de conţinutul normei legale înscrisă în art. 274 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la stabilirea subiecţilor raportului juridic civil în obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată şi având în vedere faptul că în cadrul cererii de revizuire figurează drept părţi litigante cele care au avut această calitate în procesul finalizat prin hotărârea ce se atacă, rezultă că, prin hotărârea recurată, în mod greşit s-a dispus obligarea revizuentului la plata cheltuielilor de judecată către SC K. SA.

În consecinţă, sub acest aspect, reţinând incidenţa motivului de nelegalitate înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de revizuentul A. în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi va modifica, în parte, decizia atacată în sensul înlăturării dispoziţiei referitoare la obligarea revizuentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON.

Pentru considerentele deja expuse în precedent şi având în verere modul de soluţionare a prezentului recurs, urmează a se respinge cererea privind acordare a cheltuielilor de judecată în recurs formulată de intimata SC K. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 106C din 3 iulie 2017 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Modifică în parte decizia recurată în sensul că înlătură dispoziţia referitoare la obligarea revizuentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, formulată de intimata SC K. SA.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2017.