Vindication of public domain fish pond: failure to prove valid title of acquisition despite administrative inventory registration and lack of constitutive effect of court registration

După deliberare, asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:

Prin încheierea din 23 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/88/2014, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de nelegalitate invocată de pârâtele SC A. SRL şi SC B. SRL; a constatat nelegale dispoziţiile din anexa 25 a H.G. nr. 1360 din 27 decembrie 2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Tulcea şi a municipiului Tulcea, al oraşelor şi comunelor din judeţul Tulcea, emisă de Guvernul României, a HCL nr. 19/2001 şi HCL nr. 7/2010, emise de Consiliul Local al Comunei I. C. Brătianu, cu referire la Balta C. - amenajările piscicole X I şi X II, faţă de pârâtele SC B. SRL şi SC A. SRL.

Prin sentinţa civilă nr. 1705 din 14 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/88/2014, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea principală, formulată de reclamanţii Unitatea Administrativ Teritorială Comuna I. C. Brătianu, Consiliul Local al Comunei I. C. Brătianu şi Primarul Comunei I. C. Brătianu în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură (ANPA), SC B. SRL, SC A. SRL, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea şi Guvernul României, ca nefondată; a respins cererile reconvenţionale formulate de pârâtele SC B. SRL, SC A. SRL şi Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură (ANPA), ca nefondate; i-a obligat pe reclamanţi la plata sumei de 7.

200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către pârâta SC B. SRL, şi la plata sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta SC A. SRL.

Prin decizia nr. 149/C din 17 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/88/2014, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi Unitatea Administrativ Teritorială Comuna I. C. Brătianu, Consiliul Local al Comunei I. C. Brătianu şi Unitatea Administrativ Teritorială Comuna I. C. Brătianu, prin Primar, împotriva încheierii din 23 septembrie 2015 şi a sentinţei civile nr. 1705 din 14 octombrie 2015, pronunţate de Tribunalului Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, SC B. SRL, SC A. SRL, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea şi Guvernul României, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii-reclamanţi Unitatea Administrativ Teritorială Comuna I. C. Brătianu, Consiliul Local al Comunei I. C. Brătianu şi Primarul Comunei I. C. Brătianu, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârilor instanţelor de fond şi de apel, în sensul admiterii acţiunii în revendicare, astfel cum a fost formulată.

În motivarea cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, au făcut dovada dreptului de proprietate asupra suprafeţei revendicate. Au precizat că, în plus, în evidenţele acestora a fost identificată Fişa comunei I. C. Brătianu, Plasa Măcin, Prefectura judeţului Tulcea, care datează din anul 1941, în care, la capitolul agricultură, sunt menţionate terenurile arabile, fâneţele naturale, păşunile, pădurile, drumurile, dar şi ape şi bălţi cu o suprafaţă de 4.891 ha. Astfel, prima atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat datează din anul 1941, atestare anterioară reţinerii instanţei de apel, în sensul că administrarea apelor împreună cu construcţiile şi patrimoniul aferent activităţii de agricultură şi piscicultură revenea, înainte de 1989, numai Ministerului Agriculturii, Industriei Alimentare şi Apelor. Ulterior, există momentul inventarierii terenurilor cunoscute sub numele Balta C, respectiv X I şi II în domeniul public al judeţului Tulcea, prin H.G. nr. 1360/2001.

În acest context, recurenţii-reclamanţi au învederat că, în mod greşit, instanţele anterioare nu au avut în vedere şi au omis, la pronunţarea hotărârilor, încheierea nr. 39462 din 12 decembrie 2008, emisă de OCPI Tulcea în Dosarul nr. x/2008, prin care a fost intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea Comunei I. C. Brătianu, încheiere care nu a fost atacată până în prezent.

Au arătat, totodată, că în mod legal au fost emise H.G. nr. 1360/2001, HCL nr. 19/2001 şi HCL nr. 7/2010.

Astfel, hotărârea de guvern a avut la bază avizul Ministerului Finanţelor şi Ministerului Justiţiei, respectând prevederile Constituţiei României şi ale art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare.

Proiectul de act normativ a fost însuşit de Ministerul Administraţiei Publice, în prezent Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, organ abilitat al administraţiei publice centrale să exercite atribuţii privind regimul proprietăţii publice şi private.

La elaborarea actului administrativ cu caracter normativ au fost respectate, pe lângă dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, şi prevederile cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin H.G. nr. 555/2001, în prezent în vigoare fiind H.G. nr. 561/2009.

Prin urmare, proiectul hotărârii de guvern privind atestarea bunurilor care fac parte din domeniul public judeţean, al comunelor, oraşelor, municipiilor din judeţul Tulcea a fost iniţiat şi avizat de autorităţile publice locale şi de Ministerul Justiţiei, care, în conformitate cu art. 8 alin. (6) din Regulament, avizează proiectele de acte normative exclusiv din punct de vedere al legalităţii, încheind succesiunea operaţiunilor din etapa de avizare.

Recurenţii-reclamanţi au menţionat că, prin H.G. nr. 1360/2001 şi, ulterior, prin HCL nr. 19/2001 şi HCL nr. 7/2010, imobilul Balta C, în suprafaţă de 418,02 ha, a fost trecut în domeniul public al comunei I. C. Brătianu, drept de proprietate intabulat în cartea funciară în anul 2008, sens în care, în mod neîntemeiat şi nelegal, instanţele au respins acţiunea în revendicare.

Au arătat că situaţia imobilului în discuţie este identică cu cea a suprafeţei de teren de 1.288,53 ha, inclusă în domeniul public al Consiliului Local Smârdan prin aceeaşi H.G. nr. 1360/2001, anexa 44, şi HCL nr. 22 din 10 iulie 2001, în sensul admiterii acţiunii în revendicare pronunţându-se Judecătoria Măcin în Dosarul nr. x/253/2007, prin sentinţa civilă nr. 38 din 23 ianuarie 2008, irevocabilă.

De asemenea, au menţionat că inventarierea Bălţii C. s-a făcut în acord cu prevederilor art. 21 din Legea nr. 213/1998, consecinţa firească fiind aceea că administrarea unui bun care face parte din domeniul public al Comunei I. C. Brătianu nu se poate face decât de Consiliul Local al acestei unităţi administrativ-teritoriale, potrivit dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 15/2001.

În privinţa titlului intimatelor-pârâte asupra imobilului în litigiu, recurenţii-reclamanţi au susţinut că nu s-a făcut referire la un act juridic/normativ concret, ci la norme cu caracter general care conferă calitatea de gestionari Agenţiei Domeniilor Statului şi Companiei Naţionale de Administrare a Fondului Piscicol cu privire la bunurile aparţinând domeniului statului. Însă, în cauză, trebuia stabilit cu certitudine titlul statului, având în vedere convingerea instanţelor anterioare cu privire la faptul că recurenţi-reclamanţi nu sunt proprietarii bunului supus litigiului.

În drept, recurenţii-reclamanţi au invocat dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 25 ianuarie 2017, Completul de filtru nr. 12 a dispus comunicarea cererii de recurs intimaţilor-pârâţi, cu menţiunea că au obligaţia de a formula întâmpinare în termen de 30 de zile, potrivit prevederilor art. XVII alin. (3) coroborate cu cele ale art. XV alin. (3) din Legea nr. 2/2013. De asemenea, a dispus citarea recurenţilor-reclamanţi cu menţiunea că au obligaţia de a achita, în solidar, o taxă judiciară de timbru pentru recurs în cuantum de 12.214 RON, sub sancţiunea anulării căii de atac exercitate.

La data de 09 februarie 2017, recurenţii-reclamanţi au formulat cerere de acordare facilităţi la plata taxei judiciare de timbru, care a fost admisă prin încheierea din 24 februarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/1/2017/a1, în sensul că a fost redus cuantumul taxei judiciare de timbru de la suma de 12.214 RON la suma de 6.000 RON, iar plata acesteia a fost eşalonată în şase rate lunare, de 1.000 RON fiecare, care urmează a fi plătite până la data de 20 a fiecărei luni, începând cu luna martie 2017.

Împotriva acestei încheieri recurenţii-reclamanţi au formulat, la data de 15 martie 2017, cerere de reexaminare, care a fost respinsă prin încheierea din 28 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/1/2017/a1.1.

Prin întâmpinarea formulată la 27 februarie 2017, în termenul legal, intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea recursului.

În motivare, a arătat, în esenţă, că amenajarea piscicolă în cauză a fost inclusă în patrimoniul comunei I. C. Brătianu fără a se verifica cine este deţinătorul acesteia şi titlul în baza căruia aceasta este deţinută. De asemenea, a menţionat că recurenţii-reclamanţi au intabulat dreptul de proprietate asupra acestui bun cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 alin. (3) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, precum şi a celor prevăzute de art. 480 C. civ.

Intimatul-pârât a susţinut că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă apartenenţa imobilului revendicat la domeniul public al statului şi administrarea acestuia de intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură. Prin urmare, a apreciat că bunurile cuprinse în domeniul public al statului nu fac parte din domeniul public al comunei.

Prin întâmpinările formulate la data de 10 martie 2017 (data poştei), intimatele-pârâte SC B. SRL şi SC A. SRL au solicitat, în principal, anularea recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

În motivarea întâmpinărilor, care cuprind considerente identice, au arătat că, din lecturarea memoriului de recurs, nu se poate identifica vreunul din cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. Astfel, au arătat că recurenţii-reclamanţi s-au limitat să reia aspectele invocate în cererea de chemare în judecată şi în apel, fără să critice punctual hotărârea atacată, prin raportare la dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Referitor la faptul că recurenţii-reclamanţi au menţionat în cererea de recurs o atestare a dreptului lor de proprietate încă din anul 1941, intimatele-pârâte au precizat că această susţinere nu poate fi încadrată în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fiind formulată pentru prima dată în recurs.

Pe fondul cauzei, au arătat că, în mod corect instanţele de fond şi apel au stabilit, în ceea ce priveşte titlul exhibat de recurenţii-reclamanţi, că acesta constă într-un act administrativ cu caracter individul, a cărui legalitate nu poate fi susţinută, întrucât imobilul supus litigiului aparţine domeniului public al statului. De asemenea, au precizat că recurenţii-reclamanţi nu au avut niciodată posesia imobilului şi niciun titlul care să justifice vreun drept asupra acestuia.

Prin rezoluţia din data de 9 martie 2017, Completul nr. 12 filtru a dispus comunicarea întâmpinărilor către recurenţii-reclamanţi, cu menţiunea că au obligaţia de a depune răspuns la întâmpinare, în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării, conform dispoziţiilor art. XVII alin. (3), coroborate cu cele ale art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi nu şi-au exprimat poziţia procesuală prin formularea unui răspuns la întâmpinare.

În cauză s-a procedat la întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului formulat de recurenţii-reclamanţi Consiliul Local al Comunei I. C. Brătianu, Primarul Comunei I. C. Brătianu şi Unitatea Administrativ - Teritorială Comuna I. C. Brătianu împotriva deciziei nr. 149/C din 17 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă

În opinia raportorului, faţă de conţinutul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul a fost apreciat drept admisibil în principiu.

Conform rezoluţiei din 7 mai 2017, s-a dispus comunicarea raportului, ulterior nefiind însă formulate puncte de vedere de către părţi.

La data de 23 iunie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatele-pârâte SC A. SRL şi SC B. SRL, a admis, în principiu, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi Consiliul Local al Comunei I. C. Brătianu, Primarul Comunei I. C. Brătianu şi Unitatea Administrativ - Teritorială Comuna I. C. Brătianu împotriva deciziei nr. 149/C din 17 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

În considerentele încheierii, Înalta Curte a reţinut că recurenţii-reclamanţi au invocat în recurs critici care vizează, cât priveşte dovada dreptului de proprietate pe care îl opun, ignorarea de către instanţa de apel a încheierii nr. 39462 din 12 decembrie 2008, emisă de O.C.P.I. Tulcea în Dosarul nr. x/2008, prin care s-a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea Comunei I. C. Brătianu, precum şi modalitatea în care au fost adoptate H.G. nr. 1360/2001, HCL nr. 19/2001 şi HCL nr. 7/2010. De asemenea, au arătat că inventarierea Bălţii C s-a făcut conform prevederilor art. 21 din Legea nr. 213/1998, iar prima atestare a dreptului lor de proprietate datează încă din anul 1941. În combaterea titlului de proprietate al intimaţilor-pârâţi, au precizat că, în sprijinul acestuia, au fost invocate norme cu caracter general, care le conferă calitatea de gestionari Agenţiei Domeniilor Statului şi Companiei Naţionale de Administrare a Fondului Piscicol cu privire la bunurile aparţinând domeniului statului. Cu acest prilej, au susţinut că, în cauză, trebuia stabilit cu certitudine titlul statului, având în vedere convingerea instanţelor anterioare cu privire la faptul că recurenţii-reclamanţi nu sunt proprietarii bunului supus litigiului.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte a apreciat că motivele de recurs invocate de recurenţii-reclamanţi pot fi încadrate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri "se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: … 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

În cauză, prin recursul exercitat, recurenţii-reclamanţi au susţinut că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează proba dreptului de proprietate, în considerarea faptului că instanţele anterioare nu au avut în vedere şi au omis efectele produse de încheierea nr. 39462 din 12 decembrie 2008 emisă de O.C.P.I. Tulcea. Au menţionat că prima atestare a dreptului de proprietate, evidenţiată prin Fişa comunei I.C. Brătianu, Plasa Măcin, Prefectura judeţului Tulcea, datează din anul 1941, atestare anterioară reţinerii instanţei de apel în sensul că administrarea apelor, împreună cu construcţiile şi patrimoniul aferent activităţii de agricultură şi piscicultură, revenea, înainte de anul 1989, numai Ministerului Agriculturii, Industriei Alimentare şi Apelor.

Înalta Curte reţine, astfel cum au statuat şi instanţele de fond, că acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Pentru a fi admisibil un atare demers în faţa instanţelor judecătoreşti, reclamantul trebuie să facă dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

În speţă, faţă de probele administrate, instanţa de apel, având în vedere succesiunea actelor normative emise în domeniul administrării cuvetelor lacurilor, precum şi în domeniul administrării terenurilor cu luciu de apă/amenajări piscicole, a apreciat că suprafaţa de 418,02 ha, cuprinzând amenajările piscicole X I şi X II (Balta C), de pe raza teritorială administrativă a comunei I.C. Brătianu, nu s-a aflat, nici anterior anului 1989 şi nici ulterior, în patrimoniul unităţii administrativ - teritoriale reclamate, ci aceasta a fost inventariată în domeniul public al statului şi dată în administrarea unor entităţi centrale din subordinea Ministerului Agriculturii, în prezent bunul aflându-se în administrarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură.

Totodată, aceeaşi instanţă de apel a constatat că, sub imperiul Legii nr. 7/1996, la data emiterii încheierii nr. 39462 din 12 decembrie 2008 a O.C.P.I. Tulcea, intabularea în cartea funciară a unui drept de proprietate nu era constitutivă de drepturi, ci asigura opozabilitatea faţă de terţi a dreptului înscris, or, într-o acţiune în revendicare, reclamantul este ţinut să facă dovada titlului de dobândire a dreptului.

În acest context, Înalta Curte, raportat la statuările în fapt ale instanţei de apel (asupra cărora nu pot fi formulate critici de netemeinicie în actuala reglementare a C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, republicată), reţinând şi motivarea în drept a acestei instanţe, apreciază că nu sunt fondate criticile referitoare la încălcarea normelor privind dovada dreptului de proprietate, respectiv a dispoziţiilor art. 865 C. civ. (Legea nr. 287/2009 privind C. civ.).

Calitatea de bun domenial presupune că titularul dreptului de proprietate publică trebuie să dovedească titlul său de proprietate, adică modul prin care a dobândit bunul.

În situaţia dedusă judecăţii, simplu fapt că recurenţii-reclamanţi au procedat la intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în condiţiile Legii nr. 7/1996, prin încheierea nr. 39462 din 12 decembrie 2008, emisă de O.C.P.I. Tulcea, nu este suficient pentru a face dovada dreptului de proprietate publică, împrejurare reţinută în mod corect de către instanţa de apel.

Astfel, dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 prevăd că "Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".

Această reglementare are valoare de principiu, aplicându-se, în egală măsură, cu privire la orice alte bunuri aflate la un moment dat în posesia unei comunităţi locale.

Într-un sens asemănător, în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 se precizează că bunurile din domeniul public trebuie să fie dobândite de comunităţile locale "prin modurile prevăzute de lege", ceea ce nu s-a probat în speţă.

Înscrierea imobilului în inventarul întocmit potrivit Legii nr. 213/1998, pentru emiterea H.G. nr. 1360/2001, a creat doar o prezumţie de apartenenţă la domeniul public, iar nu o prezumţie de proprietate în favoarea recurenţilor-reclamanţi, cu atât mai mult cu cât bunul nu a intrat în mod valabil, potrivit legii, în patrimoniul comunităţii locale. Prin încheierea din 23 septembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au fost constatate nelegale dispoziţiile din anexa 25 a H.G. nr. 1360/2001, precum şi cele ale HCL nr. 19/2001, respectiv HCL nr. 7/2010, emise de Consiliul Local al comunei I.C. Brătianu, cu referire la Balta C - amenajările piscicole X I şi X II.

De altfel, astfel cum a constatat şi instanţa de apel, anterior emiterii H.G. nr. 1360/2001, prin H.G. nr. 1045/2000 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, imobilul Balta C - amenajările Piscicole X I şi X II a fost atestat ca făcând parte din domeniul public al statului şi în administrarea Agenţiei Domeniului Statului cu nr. de inventar, transmis ulterior către Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, în administrare.

Înalta Curte reţine, totodată, că hotărârile consiliului local privind însuşirea inventarului bunurilor din domeniul public al comunei nu constituie titlu de proprietate, pentru trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ teritoriale fiind necesară adoptarea unei hotărâri de Guvern, potrivit art. 9 din Legea nr. 213/1998.

Ca atare, cele două hotărâri de consiliu local sunt acte cu efect constatator, prealabile adoptării de către Guvern a unei hotărârii de atestare a apartenenţei bunurilor la domeniul public al comunei reclamante, care nu pot produc efecte juridice proprii, întrucât trebuie supuse aprobării, printr-un act de autoritate al Guvernului.

În concluzie, Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu pentru ca acţiunea în revendicare promovată de aceştia să poată fi admisă, instanţa de apel considerând, în mod legal, în cauză, lipsa efectului constitutiv al dreptului de proprietate (cu referire la încheierea de intabulare invocată) şi lipsa de relevanţă a celor două hotărâri de consiliu local în determinarea titularului dreptului de proprietate publică asupra bunului revendicat.

Recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că, în mod legal, au fost emise H.G. nr. 1360/2001, HCL nr. 19/2001 şi HCL nr. 7/2010, susţinând că au fost respectate, la emiterea acestor hotărâri, prevederile din Legea nr. 213/1998, cele care vizează normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, din Legea nr. 24/2000, precum şi Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre aprobare Guvernului.

Înalta Curte observă că, prin încheierea din 23 septembrie 2015, Tribunalul Tulcea. secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a apreciat că H.G. nr. 1360/2001, HCL nr. 19/2001, respectiv HCL nr. 7/2010 au fost emise cu încălcarea principiului forţei juridice şi al ierarhiei actelor normative; instanţa a reţinut, totodată, că bunurile care sunt în domeniul public al statului nu pot fi şi în domeniul public al comunei.

La momentul soluţionării excepţiei de nelegalitate referitoare la hotărârile de mai sus, recurenţii-reclamanţi nu au invocat apărări în sensul celor susţinute prin prezentul recurs, ci doar, ulterior, prin motivele de apel formulate împotriva încheierii din 23 septembrie 2015, astfel că acestea nu au putut fi cenzurate de instanţa de fond.

Or, în raport de dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a suspus judecăţii la prima instanţă, recurenţii-reclamanţi nu se puteau folosi înaintea instanţei de apel de alte mijloace de apărare decât cele invocate la judecata în fond.

Prin urmare, din această perspectivă criticile susţinute de recurenţii-reclamanţi nu sunt fondate.

Înalta Curte reţine, de altfel, că prin recursul promovat recurenţii-reclamanţi nu au adus critici, în concret, cât priveşte valabilitatea hotărârilor contestate prin raportare la considerentele avute în vedere instanţa de apel.

În speţă, recurenţii-reclamanţi au mai arătat că nu s-a stabilit cu certitudine titlul statului, însă această critică nu poate fi primită pentru argumentele consemnate anterior în legătură cu proba dreptului de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare promovate.

Înalta Curte apreciază, totodată, că identificarea unei situaţii, în opinia recurenţilor-reclamanţi, "identică" cu cea a suprafeţei de teren revendicate nu poate produce efecte juridice în litigiul pendinte, în condiţiile în care practica judiciară nu reprezintă, în sine, un izvor de drept.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, cu referire la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenţii-reclamanţi Consiliul Local al Comunei I. C. Brătianu, Primarul Comunei I. C. Brătianu şi Unitatea Administrativ - Teritorială Comuna I. C. Brătianu împotriva deciziei nr. 149/C din 17 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Întrucât recurenţii-reclamanţi sunt cei care au căzut în pretenţii, calea de atac promovată de aceştia fiind respinsă, Înalta Curte, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îi va obliga la plata sumei de 2.975 RON, către intimata-pârâtă SC A. SRL şi a sumei de 2.975 RON, către intimata-pârâtă SC B. SRL, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu de avocat, dovedite în recurs conform art. 452 C. proc. civ.: pentru SC A. SRL (chitanţa din 24 februarie 2017, chitanţa din 28 aprilie 2017 şi factura din 24 februarie 2017, eliberate de Societatea civilă de avocaţi D.) şi pentru SC B. SRL (chitanţa din 24 martie 2017 şi factura din 24 februarie 2017, eliberate de Societatea civilă de avocaţi D.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul formulat de recurenţii-reclamanţi Consiliul Local al Comunei I. C. Brătianu, Primarul Comunei I. C. Brătianu şi Unitatea Administrativ - Teritorială Comuna I. C. Brătianu împotriva deciziei nr. 149/C din 17 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 2.975 RON, către intimata-pârâtă SC A. SRL şi a sumei de 2.975 RON, către intimata-pârâtă SC B. SRL, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 septembrie 2017.