Admissibility of revision against a judgment modified on appeal in light of ECHR non-enforcement findings

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 22 iulie 2011, sub nr. 54611/3/2011, revizuentul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii Garda Financiară - Comisariatul General, Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române B., SC C. SA şi Agentul Guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, revizuirea unor hotărâri judecătoreşti, printre care şi a sentinţei civile nr. 973A din 24 noiembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x2003.

În motivarea cererii, revizisentul a arătat, în esenţă, ca prin decizia din 14 septembrie 2010, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omuiui, Statul român a fost condamnat pentru încălcarea dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi că, urmare neexecutării integrale a unor hotărâri judecătoreşti, a fost lipsit de unele drepturi salariale şi conexe, care i-au cauzat grave prejudicii.

Revizuentul a arătat că efectele negative ale nerespectării hotărârilor judecătoreşti încalcă normele legale, autoritatea judecătorească şi dreptul de proprietate, prin înfrângerea şi dispreţul manifestat faţă de drepturile câştigate şi de principiul stabilităţii raporturilor juridice.

În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

Revizuentul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de intimat, şi a Agentului Guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cererea de revizuire a fost precizată la 23 aprilie 2012 şi 22 iunie 2012.

Prin încheierea din 21 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a dispus disjungerea cererii de revizuire formulate şi precizate de revizuentul A. privind sentinţa civilă nr. 973A din 24 noiembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi formarea unui nou dosar, cu termen de judecată la data de 25 iunie 2015.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a apreciat că cererea de revizuire nu poate avea ca obiect decât o singură hotărâre judecătorească, conform dispoziţiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ.

Din acest motiv, a reţinut că, pentru justa soluţionare a cauzei, pentru pronunţarea unor soluţii legale şi pentru respectarea individualităţii fiecărei hotărâri judecătoreşti, faţă de care a fost formulată cererea de revizuire, se impune disjungerea acesteia.

Prin încheierea din 25 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VlIl-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea uneia dintre secţiile civile ale Tribunalului Bucureşti.

Urmare declinării, pricina a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 10 iulie 2015, sub nr. 18866/3/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 150 din 5 februarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea de revizuire, formulată de revizuentul A. împotriva sentinţei civile nr. 973 din 24 noiembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca neîntemeiată.

Instanţa de fond a soluţionat cauza din perspectiva prevederilor art. 317 C. proc. civ., făcând referire la hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Mitrea contra României, prin care s-a analizat modalitatea în care soluţionarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, de către instanţele interne, poate determina afectarea dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Tribunalul a considerat că statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului prin decizia mai sus menţionată sunt în acord cu reglementarea contestaţiei în anulare în dreptul intern, care are natura unei căi extraordinare de atac, de retractare, care poate fi exercitată în condiţiile prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ.

Instanţa de fond a reţinut că aceste cazuri nu se referă la greşeli de judecată (motiv de reformare a hotărârii) sau la modalitatea de apreciere a probelor administrate într-un proces şi că revizuentul nu a invocat vreunul dintre motivele stipulate de art. 317-318 C. proc. civ. şi nici critici referitoare la sentinţa care a făcut obiectul contestaţiei în anulare, care a fost schimbată în căile de atac.

Împotriva acestei sentinţe a formulat, în termenul legal, apel revizuentul A. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 30 martie 2016, sub acelaşi număr de dosar.

Intimata SC C. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 792A din 31 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-revizuent A. împotriva sentinţei civile nr. 150 din 5 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a lIl-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române B., SC C. SA, Agentul Guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a dispus anularea sentinţei apelate şi a fixat termen pentru evocarea fondului la 16 ianuarie 2017.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut ca obiectul învestirii primei instanţe îl constituie cererea formulată de către apelantul-revizuent, precizată succesiv, prin care a solicitat revizuirea sentinţei civile nr. 973 din 24 noiembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. x/2003 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în baza art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

A constatat că, prin sentinţa apelată, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire, făcând aplicarea prevederilor art. 317 şi art. 318 C. proc. civ., pronunţându-se, în mod eronat, asupra unei contestaţii în anulare.

Ca atare, a reţinut că au fost încălcate atât prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora instanţa trebuie să se pronunţe asupra obiectului dedus judecăţii, precum şi principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil.

Nefondate au fost considerate susţinerile apelantului-revizuent, potrivit cărora tribunalul nu ar fi fost competent material să soluţioneze cererea, faţă de prevederile art. 317 alin. (2) C. proc. civ. Aceasta deoarece obiectul cererii de revizuire viza sentinţa civilă nr. 973 din 24 noiembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. x/2003 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sens în care erau aplicabile prevederile art. 322 şi urm. C. proc. civ., iar nu cele ale art. 317 şi urm., din acelaşi act normativ, în condiţiile în care, conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba obiectul sau cauza acţiunii.

Contrar susţinerilor apelantului-revizuent, instanţa de apel a considerat că tribunalul era competent, din punct de vedere material, să pronunţe sentinţa, conform prevederilor art. 323 alin. (1) C. proc. civ., întrucât hotărârea care face obiectul căii extraordinare de atac a fost pronunţată de către tribunal, sintagma "instanţă" din cuprinsul dispoziţiilor legale menţionate referindu-se la tribunal, iar nu la secţiile acestuia.

În ceea ce priveşte criticile potrivit cărora sentinţa civilă nr. 973 din 24 noiembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost casată în totalitate şi nu mai putea face obiectul unei cereri de revizuire, precum şi cele potrivit cărora una dintre părţile intimate nu avea calitate procesuală pasivă în revizuire, instanţa de apel a apreciat că nu pot fi analizate decât o dată cu fondul cererii de revizuire.

Constatând că sentinţa apelată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 105 alin. (2) teza a I a C. proc. civ., sens în care, făcând aplicarea art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ. şi observând că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul făra a intra în cercetarea cererii de revizuire, a admis apelul, a anulat sentinţa apelată, stabilind termen de judecată pentru evocarea fondului.

Prin decizia civilă nr. 12 A din 16 ianuarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimaţilor Agentul Guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române B. şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. A respins cererea de revizuire promovată în contradictoriu cu aceşti intimaţi, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins cererea de revizuire, formulată în contradictoriu cu intimata SC C. SA, ca inadmisibilă şi, aplicând dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a dispus obligarea apelantului-revizuent la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata SC C. SA.

Pentru a hotărî astfel, în ceea ce priveşte cadrul procesual al cererii de revizuire, Curtea a invocat, din oficiu, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimaţilor Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Agentul Guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române.

Soluţionând excepţia, în raport de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a dispus admiterea acesteia şi a respins cererea de revizuire, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasiva.

În acest sens, a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 973 din 24 noiembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, obiect al cererii de revizuire, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor D. şi SC E. SA (în prezent SC C. SA).

A constatat că intimaţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Agentul Guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române nu au calitate procesuală pasivă în cererea de revizuire, nefiind justificată identitatea dintre aceste părţi şi persoanele care urmează a fi obligate în raportul juridic dedus judecăţii.

La termenul de judecată din data de 16 ianuarie 2017, Curtea, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, dispunând admiterea acesteia pentru următoarele considerente:

Conform dispoziţiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul, poate fi cerută în cazurile prevăzute la pct. 1-10 din acelaşi act normativ.

A apreciat că sentinţa civilă nr. 973 din 24 noiembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a cărei revizuire se solicită, nu a rămas definitivă în ceea ce priveşte soluţia adoptată, ci a fost schimbată în tot, prin decizia civilă nr. 1165 din 9 iunie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul admiterii acţiunii formulate de reclamantul A. şi obligării pârâţilor D. şi SC E. SA Bucureşti la plata sumei de 500.000.000 ROL, cu titlu de daune morale.

Ca atare, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., apelantul-revizuent nu avea deschisă calea revizuirii împotriva sentinţei civile nr. 973 din 24 noiembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii deciziei civile nr. 1933 din 3 martie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/1/2010, invocată de apelantul-revizuent, instanţa de apel a reţinut că este inadmisibilă, prin raportare la cadrul procesual al litigiului, precum şi la faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă superioară Curţii de Apel Bucureşti.

Faţa de aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a respins cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

În baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Curtea, reţinând culpa procesuală a revizuentului, a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 4.000 RON către intimata SC C. SA, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse faţă de complexitatea cauzei şi munca depusă de reprezentantul convenţional al acesteia.

La 6 februarie 2017, a declarat recurs împotriva hotărârii instanţei de apel şi împotriva sentinţei civile nr. 150 din 5 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2015, recurentul-revizuent A.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 2 martie 2017, sub nr. 18866/3/2015.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează motivele de nelegalitate invocate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 3, 4, 5 şi 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs recurentul-revizuent a susţinut că decizia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi cu nerespectarea formelor de procedură, cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, cu încălcarea competenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv a competenţei Agentului Guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum şi cu încălcarea principiului subsidiarităţii, al marjei de apreciere al obligaţiilor pozitive şi negative care revin Statului român prin decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată la 14 septembrie 2010 în cauza Chiş contra României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 85 din 2 februarie 2011, prin care s-a dispus condamnarea Statului român, în baza art. 6 parag. (1) din Convenţie, pentru neexecutarea sentinţei civile nr. 2964 din 9 noiembrie 1992, pronunţată de Judecătoria Sectorului Agricol Ilfov şi a sentinţei civile nr. 7391 din 14 decembrie 1995, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.

Recurentul-revizuent a mai susţinut că, după rămânerea definitivă a deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv la 21 februarie 2011, instanţele naţionale au pronunţat peste 100 de hotărâri greşite, cu consecinţa neexecutării hotărârii Curţii Europene, motiv pentru care a apreciat că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 parag. 1 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

De asemenea, recurentul-revizuent a învederat faptul că, în mod nelegal, instanţa de apel a respins solicitarea privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile asupra chestiunilor de drept aplicabile în cauză şi că instanţa de apel a dat o dezlegare străină de natura pricinii, fără să arate motivul pentru care nu aplică procedura specială prevăzută de lege pentru soluţionarea acestor pricini.

A menţionat că sentinţa civilă nr. 150 din 5 februarie 2016 a fost pronunţată de o instanţă necompetentă funcţional, respectiv de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, că secţia a VlIl-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a Tribunalului Bucureşti este instanţa competentă, din punct de vedere funcţional, să soluţioneze cererea de revizuire, deoarece hotărârile atacate au fost pronunţate în materia conflictelor de muncă.

Criticile recurentului-revizuent au vizat şi faptul că instanţa de apel a ridicat din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimaţilor Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Agentul Guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române, care, până la judecarea pe fond a cererii de revizuire, au pus concluzii asupra normelor de procedură aplicabile în cauză, precum şi asupra admisibilităţii acesteia.

În acest sens, a susţinut că instanţa avea obligaţia de a examina calitatea procesuală pasivă a pârâţilor înainte de administrarea probatoriului şi efectuarea actelor de procedură faţă de persoane care nu au calitate procesuală pasivă în cauză.

Recurentul-revizuent a arătat că instanţa de apel a respins excepţia nulităţii deciziei nr. 1933 din 3 martie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/1/2010, ca inadmisibilă, deşi nu a fost în măsură să identifice hotărârea tribunalului, în raport de care această instanţă a declinat competenţa în favoarea tribunalului, că această excepţie poate fi invocată în orice fază a procesului, motiv pentru care nu este aplicabil principiul respectării gradelor de jurisdicţie, fiind incidente normele favorabile respectării dreptului la un proces echitabil.

Criticile recurentului-revizuent au vizat, de asemenea, greşita invocare din oficiu a excepţiei inadmisibilităţii cererii de revizuire, întrucât decizia nr. 1933 din 3 martie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/1/2010, prin care a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii de revizuire în favoarea Tribunalului Bucureşti, a intrat în autoritatea de lucru judecat, împreună cu toate încheierile interlocutorii şi considerentele care au condus la adoptarea acestei soluţii, că în situaţia în care cererea de revizuire era inadmisibilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuia să se pronunţe cu prioritate asupra acestei chestiuni.

A susţinut că decizia instanţei de apel încalcă Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, pronunţată de Curtea Constituţională a României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 340 din 17 mai 2011, prin care s-a statuat că prevederile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. sunt neconstituţionale, în măsura în care acestea nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, a arătat că aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 775 din 25 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/3/2012, în care s-au reţinut aspectele mai sus menţionate de către Curtea Constituţională, cu referire la inadmisibilitatea cererii de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., invocată de intimata SC C. SA prin întâmpinare.

Din perspectiva celor expuse, recurentul-revizuent a menţionat că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a nomelor incidente în cauză, care prevăd o procedură specială, hotărârea fiind nelegală, deoarece cuprinde aspecte străine de natura cauzei, în condiţiile în care executivul nu a dispus, pe cale administrativă, nicio măsură din cele obligatorii pentru repunerea reclamantului în situaţia anterioară condamnării statului, iar instanţele, respingând redeschiderea procedurilor, hotărârea CEDO a rămas în continuare neexecutată, situaţie echivalentă cu negarea obligaţiilor statului şi a acestei hotărâri.

De asemenea, având în vedere faptul că decizia recurată a fost pronunţată în apel, deşi în materia conflictelor de muncă legea prevede existenţa a două grade de jurisdicţie, respectiv fond şi recurs, a solicitat să fie reanalizată cererea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept aplicabile în cauză, prin raportare la faptul că toate neregulile procedurale au fost cauzate prin decizia nr. 1933 din 17 martie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/1/2010, faţă de care instanţele inferioare în grad au apreciat că nu pot dispune.

Prin întâmpinarea formulată la data de 3 aprilie 2017, în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., intimatul Ministerul Afacerilor Externe - Agentul Guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 25 aprilie 2017, intimata SC C. SA a depus întâmpinare, în termenul legal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin întâmpinarea formulată la 11 mai 2017, intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Aceleaşi concluzii au fost formulate şi de intimata Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române B. SA prin întâmpinarea depusă Ia data de 16 mai 2017.

Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 15 alin. (1) Iit. f1) din Legea nr. 147/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 3, 4, 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prioritar analizării motivelor de recurs formulate de recurentul-revizuent, atât împotriva deciziei civile nr. 12A din 16 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cât şi împotriva sentinţei civile nr. 150 din 5 februarie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, se constată că Înalta Curte, prin încheierea din şedinţa publică din 19 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2015, având în vedere că sentinţa civilă nr. 150 din 5 februarie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a fost anulată de instanţa de apel, că cererea de revizuire formulată împotriva sentinţei civile nr. 973 din 24 noiembrie 2003 a fost reţinută, spre soluţionare, în vederea evocării fondului, în raport de dispoziţiile art. 299 C. proc. civ., s-a considerat învestită cu soluţionarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 12A din 16 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, prin acest caz de recurs, se reglementează situaţia în care hotărârea a fost pronunţată de o instanţă necompetentă.

În speţă, cererea de revizuire a fost îndreptată împotriva sentinţei civile nr. 973A din 24 noiembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 323 alin. (1) C. proc. civ., "cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a dat hotărârea rămasă definitivă şi a cărei revizuire se cere".

Prin urmare, competenţa de soluţionare a cererii de revizuire, formulată împotriva sentinţei civile nr. 973A din 24 noiembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, revenea Tribunalului Bucureşti.

Este real că revizuentul a introdus cererea de revizuire iniţial la Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, însă, prin încheierea din 25 iunie 203.5, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2015, competenţa de soluţionare a cauzei a fost declinată în favoarea uneia dintre secţiile civile ale Tribunalului Bucureşti.

Susţinerea recurentului-revizuent, în sensul că soluţionarea cererii de revizuire revenea secţiei pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale şi nu secţiei civile, întrucât hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat a fost pronunţată de secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti este nefondată, întrucât dispoziţiile art. 323 alin. (1) C. proc. civ. vizează "instanţa care a dat hotărârea a cărei revizuire se solicită" şi nu secţiile acesteia.

Or, sentinţa civilă nr. 973A din 24 noiembrie 2003, a cărei revizuire s-a cerut, fiind pronunţată de tribunal, acestei instanţe îi revenea competenţa de soluţionare a cererii de revizuire, conform prevederilor art. 323 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat de recurentul-revizuent pe prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că este nefondat, pentru următoarele argumente:

Art. 304 pct. 4 C. proc. civ. vizează cazul de casare, în ipoteza în care instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

În doctrină s-a considerat ca acest motiv de recurs semnifică "un exces de putere", care constă în încălcarea de către judecători a principiului separaţiei puterilor în stat şi imixtiunea acestora în atribuţiile puterii legislative sau executive.

În literatura de specialitate s-a apreciat că formele de manifestare a excesului de putere constau în săvârşirea de către instanţă a unui act care intră în atribuţiile puterii legislative sau ale celei executive ori consfinţirea, de către instanţele judecătoreşti, cu valoare legală, a unor texte abrogate, contestarea puterii legale a unor texte, aplicarea unei legi adoptate înainte de intrarea în vigoare a acesteia sau pronunţarea pe cale de dispoziţii generale.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că simpla menţiune a faptului că decizia recurată a fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti nu este de natură să atragă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Cât priveşte motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Nulitatea actului de procedură este sancţiunea procedurală care intervine în cazul actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l total sau parţial de efectele fireşti.

Art. 105 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă dreptui comun în materia nulităţilor actelor de procedură, astfel încât motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 din acelaşi Cod, poate fi invocat în cazul neregularităţilor procedurale săvârşite de instanţă, altele decât cele menţionate la pct. 1-4 ale art. 304 din actul normativ menţionat, precum şi în situaţia nesocotirii unor principii ale procesului civil, altele decât cele care sunt sancţionate prin celelalte motive de recurs.

Acest caz de nelegalitate al unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocat în situaţia încălcării dreptului la apărare, judecării pricinii în lipsa părţii care nu a fost legal citată, nerespectării principiului oralităţii, nesemnării minutei de către judecători, lipsei încheierii de dezbateri, aplicării greşite a unor texte de lege şi nesocotirii principiului contradictorialităţii sau publicităţii dezbaterilor.

Înalta Curte reţine că, în cauză, nu se poate identifica vreunul din cazurile mai sus expuse sau vreun act procedural întocmit cu nerespectarea formelor legale sau de către un funcţionar necompetent, care să fi produs părţii recurente o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestuia, ci, dimpotrivă, constată că decizia recurată a fost pronunţată de instanţa de apel în condiţiile legii, cu respectarea normelor procedurale.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Conform prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., "modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legai ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".

Potrivit acestor dispoziţii legale, două sunt ipotezele care pot atrage modificarea hotărârii recurate, şi anume atunci când aceasta este lipsită de temei legal (aspect care vizează situaţiile în care considerentele hotărârii nu permit identificarea dispoziţiilor legale care susţin rezolvarea dată litigiului sau când hotărârea nu este motivată în drept), respectiv când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (situaţie în care instanţa a evocat normele de drept substanţial incidente situaţiei de fapt în cauză, dar le-a interpretat sau aplicat eronat).

În speţă, recurentul-revizuent a invocat nelegalitatea deciziei civile nr. 12 A din 16 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, arătând că a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor legale şi a procedurii speciale aplicabile.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel, în mod legal, a stabilit cadrul procesual, invocând din oficiu, în condiţiile prevăzute de art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimaţilor Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Agentul Guvernamental Ia Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române, în condiţiile în care aceşti intimaţi nu au avut calitatea de parte în litigiul soluţionat prin sentinţa supusă revizuirii.

Pe de altă parte, excepţia lipsei calităţii procesuale, fiind o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, care vizează încălcarea unor norme cu caracter imperativ poate fi invocată în orice stadiu al procesului, inclusiv în căile de atac, de orice persoană interesată din proces sau de către instanţă, din oficiu.

Motivul de recurs care priveşte respingerea de către instanţa de apel a excepţiei nulităţii deciziei nr. 1.933 din 3 martie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/1/2010, prin care a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii de revizuire, formulată de revizuentul A. în favoarea Tribunalului Bucureşti, este nefondat.

Înalta Curte constată că modalitatea de soluţionare a acestei excepţii nu putea forma obiectul unei critici în apel, prin raportare la obiectul litigiului şi la faptul că legiuitorul nu a atribuit în competenţa instanţei de apel soluţionarea aspectelor care vizează nelegalitatea unei hotărâri pronunţate de o instanţă superioară în grad, competenţă stabilită prin art. 3 C. proc. civ.

Cât priveşte critica recurentului-revizuent, referitoare la faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, Înalta Curte o apreciază ca nefiind fondată, deoarece, potrivit art. 326 alin. (3) C. proc. civ., în revizuire, dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea căii extraordinare de atac şi la faptele pe care se întemeiază.

Astfel, instanţa învestită cu soluţionarea căii extraordinare de atac a revizuirii trebuie să verifice, prioritar, dacă hotărârea care se solicită a fi revizuită face parte dintre cele menţionate de art. 322 C. proc. civ., respectiv dacă aceasta este o hotărâre rămasă definitivă în apel sau prin neapelare sau o hotărâre care evocă fondul. Ulterior constatării îndeplinirii acestor condiţii premise, instanţa trebuie să procedeze la examinarea motivelor invocate de revizuent, din perspectiva încadrării acestora în cazurile de revizuire prevăzute art. 322 pct. 1-10 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sentinţa civilă nr. 973 din 24 noiembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu poate forma obiect al cererii de revizuire, având în vedere că aceasta nu a rămas definitivă în ceea ce priveşte soluţia adoptată, ci a fost schimbată în tot prin decizia civilă nr. 1165 din 9 iunie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Ca atare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că, potrivit prevederilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., apelantul-revizuent nu avea deschisă calea revizuirii împotriva sentinţei civile nr. 973 din 24 noiembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Or, nefăcând parte din categoria hotărârilor care pot fi atacate cu revizuire (hotărâre rămasă definitivă în apel sau prin neapelare sau hotărâre dată de o instanţă de recurs, care evocă fondul), Înalta Curte constată că decizia curţii de apel a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale care reglementează regimul juridic al acestei căi extraordinare de atac.

Criticile reeurentului-revizuent constând în faptul că decizia atacată încalcă decizia nr. 233 din 15 februarie 2017, pronunţată de Curtea Constituţională a României nu pot fi primite.

Prin Decizia nr. 233 din 15 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 340 din 17 mai 2011, Curtea Constituţională a statuat, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ., că, "în măsura în care aceste prevederi legale nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, se ajunge la lipsirea de conţinut a unui drept garantat de Constituţia României.

Din aceste considerente rezultă că, pentru a fi incidenţă în cauza decizia Curţii Constituţionale, hotărârea care se cere a fi revizuită trebuie să fi făcut analiza Curţii Europene a Drepturilor Omului, care sa fi constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Înalta Curte reţine că prin Hotărârea pronunţată în cauza Chiş contra României din 14 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 85/2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dreptului reeurentului-revizuent la un proces echitabil, garantat de dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, în sensul că autorităţile nu au depus eforturile necesare pentru a executa integral şi în timp util sentinţa civilă din 9 noiembrie 1992, pronunţată de Judecătoria Sectorului Agricol Ilfov şi sentinţa civilă din 14 decembrie 1995, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.

Ca atare, sentinţa civilă nr. 973 din 24 noiembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu a făcut obiectul examinării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nefiind constatate încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale de către instanţa de contencios european.

Înalta Curte, contrar susţinerilor recurentului-revizuent, constată, de asemenea, că decizia atacată nu încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 775 din 25 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care a fost respinsă cererea de revizuire formulată de acesta împotriva deciziei civile nr. 554 din 16 februarie 2000, pronunţată de aceeaşi instanţă.

Cu toate că instanţa a reţinut, în considerentele hotărârii, aspectele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 233 din 15 februarie 2017, a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de revizuire, întrucât decizia civilă nr. 554 din 16 februarie 2000, pronunţată în recurs de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, vizează sentinţa civilă nr. 286 din 11 ianuarie 1999, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi nicidecum una dintre sentinţele expres menţionate în hotărârea instanţei de contencios european, prin care s-a constatat încălcarea drepturilor revizuentului.

Nici solicitarea recurentului-revizuent privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, referitoare la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunţate în materia conflictelor de muncă nu poate fi primită, întrucât această procedură este prevăzută de lege doar în cazul litigiilor promovate după intrarea în vigoare a C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv 15 februarie 2013.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, prevederile acestui act normativ se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea sa în vigoare.

Cererea de chemare în judecată formulată în cauză a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Ia data de 1 martie 1999, când erau în vigoare prevederile C. proc. civ. de la 1865, care nu au reglementat o astfel de procedură pentru procesele pornite sub imperiul său.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-revizuent privind încălcarea de către instanţa de apel a principiului subsidiaritaţii, al marjei de apreciere şi al obligaţiilor pozitive şi negative care revin Statului Român prin decizia pro­nunţată la 14 septembrie 2010 în cauza Chiş contra României, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât această hotărâre vizează încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu privire la sentinţele din 9 noiembrie 1992, pronunţată de Judecătoria Sectorului Agricol Ilfov şi din 14 decembrie 1995, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, iar nu cu privire la hotărârea care face obiectul cererii de revizuire.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că niciuna din criticile formulate de recurentul-revizuent nu se circumscrie cazurilor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 3, 4, 5 şi 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) din acelaşi act normativ, va respinge recursul formulat de recurentul-revizuent A. împotriva deciziei nr. 12A din 16 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-revizuent, căzut în pretenţii, la plata sumei de 2.142,90 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către intimata SC C. SA, conform facturii din 13 februarie 2017, emisă de Cabinet de avocat F. şi extrasului de cont.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul formulat de recurentul-revizuent A. împotriva deciziei nr. 12A din 16 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata sumei de 2.142,90 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata SC C. SA.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 septembrie 2017.