Admissibility of civil revision based on newly discovered property documents and proof of circumstances beyond parties' control under Romanian civil procedure law.

După deliberare, asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 19 septembrie 2016, sub nr. 34497/3/2016, revizuenţii A., B. şi C., prin avocat D., în contradictoriu cu intimaţii Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, Prefectul Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, au solicitat să fie admisă cererea de revizuire formulată împotriva sentinţei civile nr. 129 din 24 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În motivarea cererii, revizuenţii au arătat că procedura demarată în temeiul Legii nr. 10/2001 de autoarea lor pentru restituirea în natură a două imobile a fost soluţionată negativ, motivat de faptul că nu au reuşit să probeze calitatea de persoană îndreptăţită. Urmare a demersurilor efectuate, în vara anului 2016 au obţinut procesul verbal din 1 februarie 1941, care face dovada dreptului de proprietate deţinut de bunicul matern asupra unui teren de 740 m.p.

În drept, revizuenţii au invocat prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

La data de 10 noiembrie 2016, revizuenţii, prin avocat D., au formulat cerere precizatoare, învederând că înţeleg să depună alte înscrisuri noi, obţinute după data promovării acţiunii pendinte.

La termenul de judecată din data de 9 decembrie 2016, tribunalul a admis excepţia nulităţii parţiale a cererii de chemare în judecată faţă de lipsa semnăturii aparţinând revizuenţilor B. şi C.

În şedinţa publică din data de 15 decembrie 2016, instanţa a anulat, ca netimbrată, cererea de recuzare formulată de revizuenţii B. şi C. la data de 9 decembrie 2016, prin avocat D., constatând că aceştia nu s-au conformat obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru aferentă cererii de recuzare.

Prin sentinţa civilă nr. 48 din 13 ianuarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea formulată de revizuentul A., ca inadmisibilă.

În considerente, instanţa de fond a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, cu excepţia extrasului de carte funciară nedatat, restul înscrisurilor de care se prevalează îndeplinesc condiţia de admisibilitate a preexistenţei faţă de sentinţa civilă nr. 129 din 24 ianuarie 2008, însă nu se verifică cerinţa privind imposibilitatea înfăţişării acestora în cadrul judecării cauzei civile nr. 38321/3/2006.

Or, dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. prevăd că înscrisul nou trebuie să fi fost reţinut de partea potrivnică, ceea ce nu este cazul în speţă, sau revizuentul să fi fost în imposibilitate de a-l înfăţişa dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.

În cauză nu se probează teza finală a textului de lege. Actele noi, în baza cărora se promovează prezenta cerere, s-au aflat la Arhivele Naţionale - instituţie publică, sau la alte instituţii de interes public, la dispoziţia permanentă a părţii interesate, astfel încât nu au fost depuse la dosar la data soluţionării cauzei pe fond nu datorită unor împrejurări mai presus de voinţa revizuentului, ci datorită neglijenţei acestuia, care, deşi avea posibilitatea de a procura actele, a omis să îşi conserve o asemenea dovadă.

Împotriva acestei hotărâri, cât şi a încheierilor de şedinţă din data de 9 decembrie 2016, respectiv 15 decembrie 2016 au formulat apel revizuenţii A., B. şi C., prin avocat D., criticându-le pentru nelegalitate.

Prin decizia nr. 462 A din 22 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii A., B. şi C. împotriva încheierii de şedinţă din data de 15 decembrie 2016, în contradictoriu cu intimaţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti şi Prefectul Municipiului Bucureşti, a admis apelul declarat de apelanţi împotriva încheierii de şedinţă din data de 9 decembrie 2016 şi a sentinţei civile nr. 48 din 13 ianuarie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a desfiinţat încheierea din data de 9 decembrie 2016 şi, în parte, sentinţa apelată, a trimis, spre rejudecare, cererea de revizuire formulată de B. şi C. şi a menţinut dispoziţiile sentinţei referitoare la cererea de revizuire formulată de A.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte critica formulată de apelanţii B. şi C. vizând soluţia adoptată asupra cererii de recuzare, că înscrisul - chitanţa de plată a taxei judiciare de timbru - a fost depus de revizuenţi la data de 16 decembrie 2016, conform rezoluţiei administrative aflată la dosarul tribunalului.

Întrucât instanţa de fond s-a pronunţat asupra cererii de recuzare la data de 15 decembrie 2016, Curtea a apreciat că încheierea este legală.

Critica vizând nelegalitatea încheierii din data de 9 decembrie 2016 a fost considerată fondată.

Astfel, prin procura autentificată la 20 mai 2016, dată de B. şi prin procura autentificată la 17 iunie 2016, dată de A., inclusiv la stăruinţa sorei C., a fost împuternicit E. să facă demersurile ce se impun pentru a identifica şi obţine acte doveditoare privind dreptul de proprietate al autorilor asupra imobilelor situate în Bucureşti, str. M. şi str. D., după care să efectueze demersurile procesuale necesare în vederea revizuirii sentinţei civile nr. 129 din 24 ianuarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Ambii revizuenţi l-au împuternicit pe mandatar şi prin procurile autentice din 17 şi, respectiv, 18 noiembrie 2016, care, deşi sunt ulterioare datei înregistrării cererii de revizuire, au absolut acelaşi conţinut cu procura fratelui A., validată de instanţă, iar, în consecinţă, se putea uşor trage concluzia că, prin prerogativele date mandatarului comun, revizuenţii au ratificat toate demersurile sale, inclusiv acelea de a perfecta contractul de asistenţă juridică cu Cabinetul de Avocatura F. şi de a semna cererea de revizuire redactată de avocatul ales.

Mai mult, se găseşte depusă la dosarul cauzei procura autentificată de autoritatea germană competentă la data de 20 mai 2016 şi actul adiţional din 13 decembrie 2016, prin care apelanta C. a ratificat retroactiv demersurile mandatarului E. privind semnarea contractului de asistenţă juridică şi însuşirea cererii de revizuire.

Aşadar, instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 161 C. proc. civ., constatând în mod nelegal lipsa calităţii în ceea ce îi priveşte pe revizuenţii B. şi C., aspect ce determină incidenţa dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., respectiv soluţionarea greşită a cererii de revizuire formulată de cei doi apelanţi pe cale de excepţie fără a se intra în cercetarea fondului dreptului dedus judecăţii.

Relativ la soluţia adoptată prin sentinţa civilă atacată, aceea de inadmisibilitate a cererii de revizuire formulate de apelantul A., Curtea a reţinut că instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce stabilesc printre condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire şi pe aceea a imposibilităţii depunerii înscrisurilor noi ca urmare a unei împrejurări mai presus de voinţa părţilor sau ca urmare a reţinerii acestora de către partea potrivnică.

Cât priveşte împrejurarea mai presus de voinţa părţii, Curtea a constatat că niciuna dintre susţinerile formulate prin cererea de chemare în judecată şi în calea de atac a apelului nu au fost dovedite. Data formulării cererilor, respectiv data de 14 iulie 2016 pentru procesul verbal din 1 februarie 1941 al Comisiei pentru înfiinţarea cărţilor funciare şi, respectiv, data de 22 septembrie 2016 pentru jurnalul din 6 iulie 1937, procesul verbal din 5 septembrie 1941 al Comisiei pentru înfiinţarea cărţilor funciare, actul de retrocedare autentificat sub numărul x din 25 aprilie 1945 şi contractul de vânzare cumpărare nr. X din 18 octombrie 1912 nu poate conduce decât la concluzia că revizuentul a stat în pasivitate, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, întrucât nu a fost dovedită o împrejurare mai presus de voinţa sa care să-l fi împiedicat să formuleze aceste cereri în cursul soluţionării litigiului finalizat cu hotărârea judecătorească ce se solicită a fi revizuită.

În legătură cu teza reţinerii actelor de către partea potrivnică, din interpretarea literară a art. 322 pct. 5 teza I şi a art. 324 pct. 4 C. proc. civ. rezultă că este necesar ca revizuentul să nu fi cunoscut acest fapt, întrucât, în caz contrar, acesta ar fi putut uza de dispoziţiile art. 172 C. proc. civ. Totodată, se constată că Administraţia Fondului Imobiliar nu a figurat ca parte în procesul a cărei revizuire se solicită, iar, în condiţiile în care avea cunoştinţă de existenţa acestor înscrisuri în posesia instituţiei respective, revizuentul era îndrituit a formula cereri, aşa cum s-a adresat către Arhivele Naţionale. Pe de altă parte, jurnalul din 6 iulie 1937, tratat distinct în cadrul motivelor de apel, are acelaşi regim juridic cu celelalte înscrisuri, întrucât a fost obţinut în baza unei cereri înregistrate la data de 22 septembrie 2016, după depunerea cererii de revizuire. Nu are relevanţă că acest înscris viza imobilul din Bucureşti, str. D., pentru care s-a întregit cererea de revizuire, deoarece în raport cu data soluţionării litigiului iniţial, de asemenea, nu se face dovada unei împrejurări mai presus de voinţa părţilor.

Critica vizând neacordarea cuvântului apărătorului revizuentului asupra inadmisibilităţii cererii de revizuire a fost apreciată ca nefondată. La termenul de judecată din data de 13 ianuarie 2017, data soluţionării cauzei, aşa cum rezultă din practicaua hotărârii judecătoreşti atacate, instanţa a pus în discuţie admisibilitatea cererii de revizuire, conform art. 326 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs revizuenţii A., C. şi B., în drept invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenţii-revizuenţi au susţinut că a fost soluţionat nelegal motivul de apel privitor la anularea cererii de recuzare.

Astfel, statuarea instanţei de apel, în sensul că la data de 15 decembrie 2016, când s-a dispus anularea cererii de recuzare, nu era depusă taxa judiciară de timbru, este în discordanţă cu realitatea. La dosar se află chitanţa - datată 15 decembrie 2016, care atestă achitarea taxei datorate pentru acest demers judiciar. Această chitanţă a fost prezentată la registratura instanţei, dar, din motive ce nu pot fi imputate revizuenţilor, a fost rezolutată cu data de 16 decembrie 2016.

În aceste condiţii, instanţa de apel era obligată să abordeze problema timbrării pe cu totul alt plan, şi anume prin prisma faptului că la data soluţionării cererii pe recuzare taxa judiciară de timbru era achitată, cât timp celelalte aspecte legate de disfuncţionalităţile administrative privind circuitul documentelor în instanţa erau irelevante. În contextul de mai sus era imperios necesar să fie admis apelul şi sub aspectul recuzării, sens în care soluţia ce ar fi urmat să fie pronunţată era casare cu trimitere pentru soluţionarea fondului.

Recurenţii-revizuenţi au arătat, totodată, că instanţa de apel a încălcat principiul desprins din prevederile art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ., al asigurării unei judecăţi unitare.

În speţă, sancţiunea procedurală dispusă prin încheierea din 9 decembrie 2016 nu putea fi aplicată în contextul în care - aşa cum corect şi obiectiv a reţinut instanţa de apel - calitatea procesuală era acoperită prin procurile date mandatarului E. şi prin împuternicirea acordată avocatului ales. În consecinţă, soluţia casării cu trimitere la prima instanţă pentru rejudecarea cererii de revizuire formulate de B. şi C. era singura care putea fi adoptată.

Rejudecarea cererii de revizuire se impunea însă să fi fost privită ca un tot unitar, care să cuprindă şi cererea revizuentului A. - respinsă de tribunal ca inadmisibilă. În condiţiile în care calea extraordinară de atac constituia un demers procesual unic (recunoscut ca atare prin admiterea apelului revizuenţilor B. şi C.), îndreptat spre o finalitate unică, era imperios necesar ca sentinţa apelată să fi fost desfiinţată în integralitatea sa, spre a se crea premisele necesare ca rejudecarea să poată conduce la o soluţie unitară.

Or, procedând la menţinerea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire promovate de revizuentul A., trimiterea spre rejudecare a aceleaşi cereri formulate în consorţiu procesual activ cu partea indicată va fi de natură să-i impună judecătorului cauzei o soluţie deja consacrată prin motivarea inadmisibilităţii revizuirii.

Recurenţii-revizuenţi au învederat că soluţia respingerii cererii de revizuire ca inadmisibilă este rezultatul greşitei interpretări a prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, au precizat că, în motivarea cererii de revizuire, dar şi în cuprinsul memoriului de apel, au arătat că atât autorii lor, cât şi ei, după încetarea din viaţă a acestora, au întâmpinat dificultăţi majore în procurarea înscrisurilor noi în temeiul cărora au declanşat procedura revizuirii. Nu poate fi ignorat faptul că toţi revizuenţii sunt stabiliţi de zeci de ani în străinătate, că nu cunoşteau când şi prin ce modalităţi au fost achiziţionate bunurile imobiliare. De aceea, în anul 2008, când a fost sesizată instanţa, şi-au întemeiat cererile de acordare a măsurilor reparatorii mai mult pe prevederile legale care reglementau deposedarea abuzivă de către autorităţile comuniste; de altfel, lipsa unor probe contrare crea prezumţia de proprietate pentru persoana înscrisă în actele de expropriere, prezumţie care în cazul revizuenţilor nu s-a aplicat, din motive care exced prezentului cadru procesual.

În plus, revizuenţii nu s-au aflat în situaţia de a invoca "reţinerea unor acte de către partea potrivnică" în accepţiunea clasică, ceea ce nu exclude însă, prin asimilare, împrejurarea că, în urma acţionării în judecată a autorităţilor locale, acestea au făcut abstracţie de documentele în baza cărora au preluat bunurile antecesorilor revizuenţilor şi, în pofida faptului că le deţineau, le-au negat cu rea-credinţă vocaţia de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii. Este adevărat că legiuitorul nu a reglementat şi o asemenea ipoteză, dar în practica instanţelor judecătoreşti poziţia nejustificată a entităţilor pârâte a fost interpretată corespunzător.

Aşadar, s-ar fi impus ca instanţele să considere perfect aplicabil faptul că neprezentarea înscrisurilor doveditoare din împrejurări mai presus de voinţa părţii constituie o premisă care trebuie avută în vedere, printr-o interpretare concordantă cu însăşi voinţa legiuitorului. Acesta nu a folosit sintagmele "forţă majoră" sau "caz fortuit", ceea ce denotă că a lăsat la înţelepciunea judecătorului aprecierea sintagmei "mai presus de voinţa părţilor". Şi părinţii revizuenţilor şi revizuenţii, la rândul lor, răspândiţi pe diferite meridiane ale lumii, ar fi dorit să cunoască prin ce modalităţi au dobândit autorii lor bunurile imobiliare preluate abuziv de autorităţile comuniste. Necunoscând aceste aspecte, nu ştiau nici natura actelor de care să se intereseze şi nici de unde ar fi putut fi obţinute. Mult mai târziu, din întâmplare, s-a ajuns la situaţia descoperii de înscrisuri în care se făcea referire la proprietăţile revizuenţilor.

Pe de altă parte, art. 322 pct. 5 C. proc. civ. nu condiţionează descoperirea înscrisurilor de trecerea unui termen sau de vreo perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp.

În acelaşi context, se impută revizuenţilor că nu au fost împiedicaţi "de un caz de forţă majoră", deşi textul legii nu pune o asemenea condiţie. Or, când solicitantul nu cunoaşte ce act caută, cum este şi cazul revizuenţilor, deoarece bunicii le-au relatat doar că au avut nişte proprietăţi imobiliare în România, dar nu le-au spus niciodată când şi în ce condiţii le-au dobândit, asemenea cereri nu sunt primite la Arhivele Naţionale sau la alte autorităţi publice. De aceea, trebuie acceptat punctul de vedere potrivit căruia nedeţinerea de date şi informaţii de natură să conducă la identificarea unor înscrisuri doveditoare constituie o "împrejurare mai presus de voinţa părţii".

De altfel, legiuitorul a creat instituţia revizuirii pe principii logice, menită să reconstituie adevăruri, nu se le ascundă şi, în niciun caz, ca o cale de atac inaccesibilă. Premisele ei trebuie să fie, însă, abordate exclusiv prin prisma finalităţii avute în vedere de legiuitor. Prin urmare, trebuie făcută o distincţie clară între înscrisurile care consfinţesc acte juridice semnificative, pe care în condiţii normale partea trebuie să le conserve şi, eventual, să le transmită succesorilor, şi cealaltă categorie de înscrisuri - inclusiv documentele şi evidenţele oficiale, în care persoana sau faptele sale apar incidental. Ca atare, când este vorba de evenimente istorice, politico-sociale sau de altă natură, precum războiul, persecuţiile, deposedarea abuzivă de bunuri, înţelepciunea judecătorului trebuie să fie în concordanţă cu finalitatea pentru care legiuitorul a creat instituţia procedurală la care revizuenţii au recurs.

Examinând criticile formulate prin raportare la considerentele deciziei recurate şi la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele argumente:

În cauză, la data de 9 decembrie 2016, revizuenţii, prin avocat, au formulat cerere de recuzare a completului de judecată faţă de soluţia pronunţată cu privire la excepţia de nulitate parţială a cererii de chemare în judecată, sens în care în sarcina acestora a fost stabilită obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru aferente.

Pentru soluţionarea cererii de recuzare s-a acordat termen de judecată la data de 15 decembrie 2016, conform rezoluţiei înscrise pe fila Dosarului nr. x/3/2016 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 15 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a anulat cererea de recuzare, ca netimbrată, reţinând în considerente că aceasta nu a fost motivată în fapt şi în drept şi că, în cauză, nu s-a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru.

Potrivit menţiunii existente pe înscrisul care se află la dosarului nr. x/3/2016 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, revizuenţii au depus cererea de recuzare motivată, precum şi taxa judiciară de timbru, în cuantum de 100 RON, pentru soluţionarea cererii de recuzare la data de 16 decembrie 2016, aşadar după data la care instanţa de judecată a pronunţat încheierea de şedinţă din 15 decembrie 2016.

Aceste aspecte de fapt au fost avute în vedere de instanţa de apel la momentul analizei criticilor care vizau nelegalitatea încheierii de mai sus.

Prin recursul de faţă, recurenţii-revizuenţi invocă incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care prevăd că modificarea deciziei atacate se poate cere "când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".

Înalta Curte apreciază că teza menţionată de norma legală sus arătată nu se regăseşte în cauză, în condiţiile în care instanţa de apel, constatând că nu s-a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru până la termenul stabilit în acest sens, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare a aplicat sancţiunea procedurală stipulată în legea taxelor judiciare de timbru.

Or, din această perspectivă hotărârea recurată nu este lipsită de temei legal şi nici nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Înalta Curte mai reţine că, pe lângă faptul că nu au făcut obiectul criticilor în apel, aspectele de fapt legate de momentul înregistrării la dosar a chitanţei de plată a taxei judiciare de timbru nu pot fi analizate în recurs, în reglementarea art. 304 C. proc. civ., după abrogarea prevederilor pct. 11 al acestui art. prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

În recurs, recurenţii-revizuenţi au susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul dedus din dispoziţiile art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ., al asigurării unei judecăţi unitare.

Conform normei de drept invocate, dacă sunt găsite întemeiate mai multe critici, cu referire la motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., printre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, "instanţa de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară".

În speţă, prin sentinţa civilă nr. 48 din 13 ianuarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A.. Anterior, prin încheierea de şedinţă din data de 9 decembrie 2016 (Dosar nr. x/3/2016), aceeaşi instanţă a constatat nulitatea parţială a cererii de chemare în judecată generată de lipsa semnăturii revizuenţilor B. şi C.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de revizuenţii B. şi C. împotriva încheierii de şedinţă din data de 9 decembrie 2016 şi a sentinţei civile nr. 48 din 13 ianuarie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a desfiinţat în tot încheierea şi în parte sentinţa apelată, a trimis spre rejudecare cererea acestor revizuenţi şi a menţinut dispoziţiile instanţei de fond referitoare la respingerea cererii de revizuire formulate de revizuentul A., ca inadmisibilă.

Înalta Curte observă, din considerentele deciziei recurate, că cererea de apel formulată în comun de către revizuenţi a fost cercetată în fond în ceea ce îl priveşte pe apelantul A., în condiţiile în care a fost menţinută soluţia instanţei de fond privind respingerea cererii de revizuire formulată de această parte pentru neîntrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de legiuitor pentru aplicarea prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

În situaţia de faţă nu operează efectele instituite de dispoziţiile art. 48 alin. (2) C. proc. civ., întrucât hotărârea apelată, în speţă sentinţa civilă nr. 48 din 13 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, cuprinde menţiuni distincte cât priveşte pe revizuentul A., respectiv pentru revizuenţii B. şi C.

Înalta Curte reţine că, în cazul coparticipării procesuale, raporturile dintre coparticipanţi sunt guvernate de principiul independenţei procesuale, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 48 alin. (1) C. proc. civ., iar, de la această regulă, art. 48 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte o excepţie: în cazul în care, prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii legale, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei vor profita şi celorlalţi.

În cauza pendinte, pe de altă parte, actul de procedură menţionat de această normă legală - calea de atac exercitată - a fost examinată pe fond în privinţa tuturor părţilor apelante, raportat la situaţia procesuală particulară a fiecărui revizuent.

Or, numai în condiţiile în care apelul declarat de către revizuentul A. ar fi fost respins fără a fi soluţionat în fond, efectele favorabile ale hotărârii pronunţate la cererea revizuenţilor B. şi C. s-ar fi putut extinde şi asupra celuilalt coparticipant procesual activ, revizuentul A.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că vătămarea invocată de recurenţii-revizuenţi B. şi C., cu referire la soluţia ce ar putea fi pronunţată de instanţa de trimitere, din perspectiva interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 48 alin. (2) C. proc. civ. (iar nu a art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ.), a fost acoperită, astfel că nu se impune casarea deciziei recurate pentru acest motiv.

"Judecata unitară" la care face trimitere art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ. are în vedere soluţia care poate fi pronunţată de către instanţa de recurs atunci când sunt găsite întemeiate mai multe motive de recurs, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, aşadar nu situaţia coparticipării procesuale.

Înalta Curte constată că, în cauză, recurenţii-revizuenţi au susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care stipulează că revizuirea unei hotărâri se poate cere "dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor".

Pentru a fi admisibilă revizuirea pentru acest motiv este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii, respectiv: să fie vorba despre un înscris doveditor; înscrisul să fie descoperit după darea hotărârii; înscrisul să fi existat la data pronunţării hotărârii; înscrisul nu a putut fi înfăţişat în procesul în care a fost pronunţată hotărârea a cărei revizuire se cere fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii.

În speţă, în mod legal instanţa de apel a considerat că era necesar ca revizuenţii să nu fi cunoscut faptul reţinerii înscrisurilor invocate, întrucât, în caz contrar, puteau apela la prevederile art. 172 C. proc. civ.

Pe de altă parte, aceştia nu au făcut dovada că actele depuse în susţinerea cererii de revizuire au fost reţinute de către pârâţi în mod intenţionat sau voluntar, deşi au arătat că cei din urmă, în pofida faptului că le deţineau, le-au negat cu rea-credinţă vocaţia de persoane îndreptăţite la restituire.

Or, se observă că înscrisurile invocate de revizuenţi au fost obţinute de la Arhivele Naţionale sau Administraţia Fondului Imobiliar, părţi care nu au figurat în litigiul a cărui revizuire se solicită, pentru a se putea susţine că au fost reţinute de partea potrivnică.

Înalta Curte reţine, totodată, că "prin împrejurare mai presus de voinţa părţii" se înţelege forţa majoră, care trebuie dovedită, astfel încât condiţia nu este îndeplinită dacă înscrisul putea fi procurat şi depus la dosar prin diligenţa părţii interesate.

În speţă, ignorarea sau simpla necunoaştere a existenţei unor înscrisuri, care, de altfel, se găseau fie la Administraţia Fondului Imobiliar, fie la Arhivele Naţionale, care puteau face dovada dreptului de proprietate al autorilor revizuenţilor de faţă, nu constituie o împrejurare de necunoaştere mai presus de voinţa părţii, ci o deficienţă de apărare sau de pregătire a apărării într-o acţiune având ca scop restituirea unui bun, formulată de către proprietarul deposedat al imobilului naţionalizat.

În acest context, revizuenţii nu pot invoca în înlăturarea propriei culpe faptul stabilirii în străinătate ori al lipsei de comunicare cu autorii lor privind existenţa unor înscrisuri care să probeze calitatea de fost proprietar pentru imobilul revendicat. Astfel spus, aceştia nu pot susţine că faptul neprezentării înscrisurilor doveditoare din împrejurări mai presus de voinţa lor trebuie avut în vedere în interpretarea extinsă a voinţei legiuitorului făcută de către judecător în cazul de faţă. Or, norma de drept - art. 322 pct. 5 C. proc. civ. - cuprinde elementele ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru a fi admisibilă o cerere de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care nu pot fi abordate în interpretarea susţinută de revizuienţi.

Relativ la celelalte aspecte menţionate prin recursul de faţă, Înalta Curte constată că nu se impune analiza acestora în condiţiile în care prin hotărârea din apel acestea nu au fost antamate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenţii A., C. şi B. împotriva deciziei nr. 462 A din 22 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul formulat de recurenţii-reclamanţi A., C. şi B. împotriva deciziei nr. 462 A din 22 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 septembrie 2017.