Revindication of land expropriated without compensation: validity of possession without title and limits of appellate fact-finding

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 20350/3/2007, la data de 05 iunie 2007, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâţii SC D. SA, Oraşul Voluntari prin primar şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că pârâţii nu deţin un titlu valabil cu privire la terenul în suprafaţă de 4.

442 m.p. situată în Voluntari, judeţul Ilfov; să constate inexistenţa în patrimoniul pârâţilor a dreptului de proprietate asupra terenului menţionat; să constate existenţa în patrimoniul reclamanţilor a dreptului de proprietate asupra terenului şi să dispună, în principal, obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 4.442 m.p. situat în Voluntari, judeţul Ilfov, iar, în subsidiar, obligarea pârâţilor să le restituie terenul menţionat, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt proprietarii terenului în suprafaţă de 4.442 m.p. situat în Voluntari, judeţul Ilfov, pe care l-au dobândit prin moştenire de la defuncţii E. şi F., teren care face parte din suprafaţa totală de 24.750 m.p. pe care autorii lor au dobândit-o în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. A din 12 august 1948 şi transcris sub nr. X/1948 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. B din 25 septembrie 1948 şi transcris sub nr. Y/1948 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat.

S-a mai arătat că, la data de 23 octombrie 1984, prin Decretul Prezidenţial nr. 223, în mod nelegal reclamanţilor le-a fost expropriată fără nicio despăgubire o suprafaţă de teren de 5.190 m.p. situată în Şos. E., întrucât s-a dorit realizarea unei zone de siguranţă pentru Întreprinderea "D.".

Reclamanţii au menţionat că, din suprafaţa totală de 5.190 m.p., le-a fost restituită până în prezent numai suprafaţa de 748 m.p., iar prin prezenta cerere au solicitat restituirea diferenţei de teren de 4.442 m.p.

S-a învederat că exproprierea s-a făcut fără plata unei juste despăgubiri şi nu reprezintă un titlu valabil pentru privarea reclamanţilor de dreptul de proprietate, având în vedere dispoziţiile Constituţiei din 1974 şi Decretul nr. 467/1979, exproprierea având loc. cu încălcarea prevederilor art. 481 C. civ.

De asemenea, reclamanţii au arătat că, prin sentinţa nr. 1458 din 29 noiembrie 1999, definitivă şi irevocabilă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut faptul că SC D. SA nu justifică niciun drept de proprietate asupra terenului şi nici dreptul de a-i fi emis un titlu de proprietate în temeiul Legii nr. 15/1990, fapt pentru care a fost admisă acţiunea reclamanţilor de a se anula certificatul de atestare al dreptului de proprietate din 03 octombrie 1998 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului în favoarea pârâtei SC D. SA în limita a 43.095 m.p., suprafaţă din care face parte şi terenul în litigiu.

În subsidiar, reclamanţii au învederat faptul că, şi în situaţia în care ar fi fost acordate despăgubirile şi statul ar fi justificat un titlu valabil asupra terenului în litigiu, se impune restituirea acestuia către reclamanţi, având în vedere că terenul expropriat nu a fost utilizat în termen de un an potrivit scopului pentru care a fost preluat, lucrările nu au fost începute şi nu s-a făcut o nouă declaraţie de utilitate publică, fiind incidente dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Au menţionat că suprafaţa de 43.095 m.p., din care face parte şi suprafaţa de 4.442 m.p., a fost expropriată prin trecere în proprietatea Statului şi în administrarea operativă directă a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, însă nici până în prezent nu a fost dată în folosinţa pârâtei SC D. SA pentru realizarea scopului exproprierii.

Astfel, prin adresa din 16 aprilie 1985, Întreprinderea D. a solicitat Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti să transfere terenul din folosinţa DGDAL - ului (aflată în subordinea acestuia) în folosinţa sa, fără însă ca solicitarea acesteia să se materializeze prin predarea terenului în litigiu.

Prin decizia nr. 1807 din 20 decembrie 1985, Biroul Permanent al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti a început demersurile pentru transmiterea terenurilor expropriate în proprietatea Întreprinderii D., fără ca acestea să fie finalizate.

S-a mai arătat că, în repetate rânduri, D. a solicitat întocmirea formelor legale pentru preluarea terenului în suprafaţă de 43.095 m.p., conform Decretului nr. 223/1984, Decretului nr. 345/1984 şi Deciziei nr. 1807/1985, dar nu în vederea realizării scopului prevăzut de actul de expropriere, iar în anul 1998 a fost emis pentru pârâta SC D. SA certificatul de atestare al dreptului de proprietate din 03 octombrie 1998 pentru suprafaţa totală de 65.095 m.p., emis de Ministerul Industriei şi Comerţului, certificat care a fost anulat ca nelegal în limita a 43.095 m.p., prin sentinţa nr. 1458 din 29 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, irevocabilă prin Decizia nr. 3564/2000 a Curţii Supreme de Justiţie.

Reclamanţii au precizat că, în prezent, SC D. SA nu deţine niciun titlu de proprietate cu privire la suprafaţa de teren de 43.095 m.p. expropriată prin Decretul prezidenţial nr. 223 din 23 octombrie 1984. Având în vedere faptul că terenul expropriat nu a fost utilizat în termen de un an potrivit scopului pentru care a fost preluat, reclamanţii au solicitat, în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, retrocedarea terenului în suprafaţă de 4.442 m.p.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994; art. 5, 7, 8, 9 din Decretul nr. 467/1979; art. 480 C. civ.; Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Constituţia României din 1974, art. 44 din Constituţia României.

Prin întâmpinare, pârâta SC D. SA a solicitat, în principal, respingerea cererii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, respingerea cererii ca nefondată.

În susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, pârâta a arătat că nu i-a fost atribuit imobilul, astfel cum rezultă chiar din susţinerile reclamaţilor şi, prin urmare, acesteia nu-i revine nicio obligaţie de plată a despăgubirilor.

Pârâta a mai precizat că acţiunea în revendicare imobiliară este acţiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar, or, SC D. SA nu este nici neproprietar şi nici neposesor, aşa încât nu poate figura ca atare în acest litigiu.

A menţionat pârâta că acţiunea în anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 04 octombrie 1998, a fost restrânsă la 22.000 m.p. Prin urmare, cu putere de lucru judecat, conform art. 166 C. proc. civ. şi art. 1201 C. civ., toate pretenţiile reclamanţilor au fost soluţionate în mod definitiv şi irevocabil, în sensul că acest litigiu nu vizează nici o suprafaţă de teren care s-ar fi aflat vreodată în proprietatea sau posesia pârâtei SC D. SA.

Referitor la capătul de cerere subsidiar, de obligare a pârâtelor să restituie reclamanţilor terenul în suprafaţă de 4.442 m.p., pârâta a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, menţionând că suprafaţa de 43.095 m.p. nu este în proprietatea ori folosinţa pârâtei SC D. SA. În realitate, reclamanţii vizează suprafaţa de 22.000 m.p., din care solicită restituirea suprafeţei de 4.442 m.p., or, reclamanţii nu contestă faptul că suprafaţa de 22.000 m.p. expropriată pentru cauză de utilitate publică şi cu justă şi prealabilă despăgubire nu ar fi fost utilizată potrivit scopului pentru care a fost preluată.

Având în vedere că scopul exproprierii a fost integral realizat în termen de 1 an de la data exproprierii, s-a arătat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 şi nici Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, toate efectele ulterioare emiterii actului de expropriere fiind finalizate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 33/1994.

A mai precizat pârâta că reclamanţilor le-a fost reconstituit dreptul real de proprietate, iar în data de 21 octombrie 1997 s-a încheiat "Convenţia" între toţi coproprietarii îndrituiţi, inclusiv cei trei reclamanţi, prin care s-a delimitat hotarul între pârâta SC D. SA şi terenurile învecinate din zonă. Această "Convenţie" are puterea unei "Tranzacţii extrajudiciare" în accepţiunea art. 1704-1717 C. civ., inclusiv de a preîntâmpina un proces. În acelaşi sens este şi "Procesul-verbal de determinarea a limitelor terenului aflat în patrimoniul SC D. SA Bucureşti".

S-a mai arătat că, între timp, cei 3 reclamanţi şi-au înstrăinat, în întregime, suprafeţele de teren, conform contractelor de vânzare-cumpărare anexate la întâmpinare, iar pe acestea subdobânditorii au edificat construcţii, potrivit autorizaţiilor de construire, de asemenea anexate.

Pârâtul Oraşul Voluntari, prin primar, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivare, a arătat că, prin hotărârea nr. 586 din 28 iulie 2004 a Comisiei Judeţene Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, conform prevederilor art. 3 din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, reclamanţii au fost validaţi cu suprafaţa de 4.442 m.p. În art. 2 al acestei hotărâri se specifică faptul că aceasta se va transmite Agenţiei Domeniilor Statului şi Oficiului Judeţean de Cadastru, Geodezie şi Cartografie în vederea punerii în aplicare.

Prin adresa din 07 octombrie 2006, reclamanta A., alături de B. şi C., prin mandatar G., au solicitat înaintarea dosarului de despăgubiri în vederea obţinerii acestora prin convertire în acţiuni la Fondul Proprietatea, deoarece prin hotărârea nr. 586 din 28 iulie 2004 Comisia Judeţeană Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor le-a recunoscut dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 4.442 m.p., însă până la data depunerii adresei menţionate nu au fost puşi în posesie cu terenul atribuit.

Pârâta a menţionat că reclamanţii nu au depus nicio adresă din care să reiasă că aceştia au revenit asupra cererii prin care solicitau despăgubiri. Datorită faptului că nu există suficiente suprafeţe de teren pentru restituirea proprietăţii solicitate prin cerere, anexa cuprinde persoanele fizice cărora li se va acorda diferenţa de teren neretrocedat, precum şi cazuri în care nu sunt terenuri agricole pentru a fi reconstituite în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 cu modificările şi completările ulterioare.

Deoarece Comisia Locală Voluntari se afla într-un mare deficit de teren, pârâta a considerat necesară introducerea în cauză a Agenţiei Domeniilor Statului, pentru a-i pune la dispoziţie suprafaţa de teren, având în vedere că nu a primit prin protocol de predare-primire terenul de la Agenţia Domeniilor Statului, procedura administrativă aflându-se în curs de desfăşurare.

La data de 03 martie 2008, H. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, prin care a solicitat să se constate caracterul abuziv al Decretului prezidenţial nr. 223 din 23 octombrie 1984, să se constate nulitatea absolută a exproprierii terenului în suprafaţă de 5.190 m.p. realizată în baza decretului amintit, să se constate că imobilul teren în suprafaţă de 4.442 m.p. situat în Voluntari, judeţul Ilfov, ce face obiectul prezentului litigiu, nu face obiectul legilor speciale de reparaţie - Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, să se constate inexistenţa în patrimoniul pârâtelor a dreptului de proprietate asupra terenului menţionat, să se constate existenţa în patrimoniul reclamanţilor şi al intervenientei a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 4.442 m.p. situat la adresa amintită şi să fie obligate pârâtele să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul menţionat.

În motivare, intervenienta a arătat că este unicul moştenitor al defunctei I., decedată la 24 iulie 1988, iar defunctei sale mame i-a fost preluat imobilul teren în suprafaţă de 5.190 m.p. pe care îl deţinea în coproprietate alături de reclamanţi, prin aplicarea Decretului prezidenţial nr. 223 din 23 octombrie 1984, din acest teren fiindu-le restituită în baza Legii nr. 18/1991 suprafaţa de 748 m.p.

Intervenienta a solicitat să se constate caracterul abuziv al Decretului Prezidenţial nr. 223 din 23 octombrie 1984, având în vedere că aşa-zisele exproprieri nu au constituit altceva decât o preluare forţată, lovită de nulitate absolută, a terenurilor ce aparţineau proprietarilor particulari din jurul Întreprinderii D., fără a exista necesitatea creări unei zone de siguranţă şi fără ca o asemenea zonă să fie realizată efectiv.

De asemenea, a solicitat să se constate nulitatea absolută a exproprierii realizate în baza Decretului Prezidenţial nr. 223 din 23 octombrie 1984, având în vedere faptul că pentru imobilul în suprafaţă de 4.442 m.p. nu au fost achitate despăgubiri, încălcându-se astfel flagrant prevederile Constituţiei în vigoare la acel moment, legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care Statul Român era parte.

A mai solicitat să se constate că imobilul teren în suprafaţă de 4.442 m.p. preluat prin Decretul nr. 223 din 23 octombrie 1984 nu face obiectul niciunei legi speciale de reparaţie, având în vedere faptul că, atât la data preluării, cât şi în prezent, acesta este situat în extravilanul localităţii Voluntari, precum şi faptul că acesta nu a fost adus în cooperativa agricolă şi nici nu a fost preluat de către aceasta.

Intervenienta a mai arătat că dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul prezentului dosar nu se găseşte în patrimoniul niciuneia dintre pârâte, având în vedere că transferul dreptului de proprietate nu s-a realizat niciodată şi implicit că acesta se regăseşte în patrimoniul reclamanţilor şi al intervenientei.

Prin încheierea de la termenul din 04 martie 2008, tribunalul a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de H.

Prin încheierea de la termenul din 15 aprilie 2008, tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii capătului 2 din acţiune, întemeiat pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta SC D. SA şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor 3 pârâţi.

La termenul din 16 septembrie 2008, ca urmare a decesului reclamantului C. la data de 10 iunie 2008, au fost introduşi în cauză moştenitorii acestuia, J., K. şi L. (conform certificatului de moştenitor din 17 septembrie 2008).

Prin sentinţa civilă nr. 1052 din 14 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Oraşul Voluntari prin primar şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, cu privire la capătul de cerere în revendicare, întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi a respins acest capăt de cerere din acţiunea precizată şi din cererea de intervenţie în interes propriu ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins, ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC D. SA şi a respins ca neîntemeiat, capătul de cerere în revendicare, întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C. civ. din acţiunea precizată, formulată de reclamanţii A., prin mandatar G., B., L., J. şi K., în contradictoriu cu pârâta SC D. SA.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta în interes propriu H., în contradictoriu cu pârâta SC D. SA şi a respins, ca inadmisibil, capătul 2 din acţiunea precizată, întemeiat pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, formulată de reclamanţii A., B., J., K. şi L., în contradictoriu cu pârâţii SC D. SA, Oraşul Voluntari, prin Primar şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

Totodată, a respins ca neîntemeiată cererea reclamanţilor şi a intervenientei în interes propriu de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată şi a obligat reclamanţii şi intervenienta în interes propriu la plata către pârâta SC D. SA a sumei de 9.307,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. A din 12 august 1948 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, E. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă totală de 14.850 m.p. situat în comuna Colentina, judeţul Ilfov.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. B din 25 septembrie 1948 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, F. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 9.900 m.p., situat în comuna Colentina, judeţul Ilfov.

Potrivit certificatului de moştenitor nr. X/1981, de pe urma defunctei F. au rămas ca moştenitori A., I., E., C. şi B., iar de pe urma defunctului E. au rămas ca moştenitori A., I., C. şi B.

De asemenea, de pe urma defunctei I. a rămas ca unică moştenitoare intervenienta în interes propriu H., situaţie în care tribunalul a constatat că reclamanţii şi intervenienta în interes propriu au făcut dovada calităţii de moştenitori ai foştilor proprietari, E. şi F.

Prin Decretul Prezidenţial nr. 223 din 23 octombrie 1984 a fost expropriată suprafaţa de teren de 43.095 m.p., în scopul realizării unei zone de siguranţă la Întreprinderea D. Bucureşti. Potrivit tabelului cuprinzând proprietarii ale căror imobile au fost expropriate prin Decretul nr. 223/1984, figurează A., I., C. şi B., cu o suprafaţă de 5.190 m.p. teren expropriat, situat în comuna Voluntari, Sectorul Agricol Ilfov.

Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 08 octombrie 1998, pârâtei SC D. SA i-a fost atribuit terenul în suprafaţă de 65.095 m.p. situat în Bucureşti. Astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr. 1458 din 29 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3564 din 05 decembrie 2000 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 08 octombrie 1998, emis de Ministerul Industriei şi Comerţului în favoarea pârâtei SC D. SA, în limitele a 43.095 m.p., ca nelegal.

Tribunalul a constatat că atât cererea principală, astfel cum a fost precizată, cât şi cererea de intervenţie în interes propriu au ca obiect principal obligarea pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului în suprafaţă de 4442 m.p., situat în Voluntari, judeţul Ilfov.

Tribunalul nu s-a pronunţat în mod distinct asupra solicitărilor reclamanţilor şi intervenientei vizând constatarea caracterului abuziv al Decretului nr. 223/1984, a nulităţii absolute a acestuia, constatarea faptului că pârâţii nu deţin un titlu valabil asupra imobilului, constatarea inexistenţei în patrimoniul pârâţilor, respectiv a existenţei în patrimoniul reclamanţilor a dreptului de proprietate asupra acestui imobil, precum şi constatarea că imobilul nu face obiectul legilor speciale de reparaţie. Având în vedere modalitatea în care au fost formulate cererile de chemare în judecată, precum şi motivarea şi temeiul de drept al acestora, tribunalul a apreciat că reclamanţii şi intervenienta au investit instanţa cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun (art. 480 C. civ.).

Aşadar, tribunalul s-a pronunţat numai cu privire la cele două capete de cerere în realizare ale acţiunii principale, astfel cum acestea au fost precizate oral de apărătorul reclamanţilor la termenul de judecată din 18 septembrie 2007, respectiv asupra acţiunii în revendicare în condiţiile art. 480 C. civ. şi asupra cererii de restituire a terenului în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994, cu privire la aceasta din urmă fiind admisă excepţia inadmisibilităţii, potrivit încheierii din data de 15 aprilie 2008.

Într-adevăr, în vederea comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, tribunalul a analizat inclusiv valabilitatea titlului pârâţilor, în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, constatând că Decretul nr. 223/1984 contravenea Constituţiei din anul 1965, dispoziţiilor art. 480 şi 481 C. civ., precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ratificată de Statul Român. Toate aceste acte normative garantau proprietatea privată şi instituiau ca unică excepţie exproprierea pentru cauză de utilitate publică, însă numai cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Or, în speţă, din probele administrate rezultă că reclamanţilor şi autoarei intervenientei nu le-au fost acordate despăgubiri pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 5.190 m.p., aşadar imobilul a fost preluat fără titlu valabil, cu nerespectarea dispoziţiilor legale şi constituţionale de la acea dată.

Având în vedere că prin prezenta acţiune reclamanţii şi intervenienta în interes propriu revendică suprafaţa de 4.442 m.p., iar din probele administrate rezultă că acesta este deţinut de pârâta SC D. SA., tribunalul a apreciat că pârâta are calitate procesuală pasivă, fiind posesorul imobilului revendicat, situaţie în care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte.

De asemenea, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Oraşul Voluntari prin Primar şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, cu privire la capătul de cerere în revendicare, întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi a fost respins acest capăt de cerere din acţiunea precizată şi din cererea de intervenţie în interes propriu ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. În acest sens, tribunalul a reţinut că, din probele administrate, nu rezultă că aceşti pârâţi ar deţine suprafaţa de teren revendicată de 4442 m.p., situată în Voluntari, judeţul Ilfov, numai pârâta SC D. SA având calitatea de posesor al terenului cu privire la care reclamanţii pretind un drept de proprietate.

Astfel cum rezultă din concluziile răspunsului la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul M., coroborat cu înscrisurile administrate în cauză (istoric de rol poştal) şi cu aspectele menţionate în raportul de expertiză topografică întocmit de expertul N., terenul deţinut în prezent de pârâta SC D. SA este situat pe str. E., în timp ce suprafaţa de 5190 m.p. teren expropriat de la reclamanţi era situată la nr. x (din care li s-a retrocedat suprafaţa de 748 m.p. situat la nr. z).

De asemenea, conform istoricului de rol fiscal al imobilului nr. x, rezultă că a figurat ca titular de rol fiscal autorul reclamanţilor şi al intervenientei în nume propriu, E., clădirea fiind demolată în anul 1985.

Ambii experţi care au fost desemnaţi în cauză pentru efectuarea expertizelor topografice au precizat că nu se poate stabili identitatea între suprafaţa de teren expropriată de la reclamanţi prin Decretul nr. 223/1984 şi terenul deţinut de pârâta SC D. SA, astfel cum a fost restrânsă suprafaţa din certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 08 octombrie 1998.

Astfel cum rezultă din adresa emisă de Instituţia Primarului Oraşului Voluntari, terenul situat în Voluntari, nr. z a fost preluat de stat în perioada 1959-1960 astfel: suprafaţa de 22.000 m.p. a fost preluată prin Decretul CS nr. 362/1977 în vederea înfiinţării SC D., iar suprafaţa de 43.095 m.p. a fost preluată în baza Decretului Prezidenţial nr. 223/1984, aflându-se în administrarea Întreprinderii D. la data de 01 ianuarie 1990.

În consecinţă, tribunalul a constatat că reclamanţii şi intervenienta nu au făcut dovada faptului că există identitate între terenul proprietatea autorilor acestora (situat la nr. z şi figurând în decretul de expropriere la nr. x) şi terenul deţinut de pârâta SC D. SA, respectiv a împrejurării că suprafaţa de teren revendicată de 4.442 m.p. ar fi situată în incinta pârâtei SC D. SA. De asemenea, din probele administrate nu rezultă amplasamentul exact al terenului în suprafaţă de 748 m.p., restituit reclamanţilor din suprafaţa expropriată de 5190 m.p., expertul N. menţionând faptul că retrocedarea acestei suprafeţe nu s-a făcut pe baza unei expertize prin reconstituirea vechiului amplasament.

Însă, conform menţiunilor contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. C din 24 noiembrie 1997, reclamantele B. şi A. au înstrăinat terenul în suprafaţă de 94,96 m.p., situat în Voluntari, (din totalul de 748 m.p., teren dobândit prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 16 martie 1995 eliberat de Prefectura Municipiului Bucureşti). Rezultă aşadar, că terenul retrocedat în suprafaţă de 748 m.p. era situat la nr. z, cu toate că terenul expropriat de la reclamanţi prin Decretul nr. 223/1984, în suprafaţă de 5190 mp, este situat, potrivit anexei decretului, la nr. x.

Împrejurarea că în anexa Hotărârii nr. 586 din 28 iulie 2004 emise de Comisia Judeţeană Ilfov se menţionează suprafaţa de 4.442 m.p., precum şi denumirea pârâtei SC D. SA, nu dovedeşte faptul că pârâta ar poseda terenul revendicat de reclamanţi şi intervenientă, atât timp cât experţii nu au putut stabili cu exactitate acest aspect.

În consecinţă, s-a apreciat neîntemeiată acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., formulată de reclamanţi şi intervenienta în interes propriu.

Având în vedere admiterea excepţiei inadmisibilităţii potrivit încheierii din data de 15 aprilie 2008, tribunalul a respins ca inadmisibil capătul 2 din acţiunea precizată, întemeiat pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a respins cererea reclamanţilor şi a intervenientei de acordare a cheltuielilor de judecată, aceştia fiind obligaţi la plata către pârâta SC D. SA a sumei de 9.307,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, achitat potrivit ordinului de plată depus la dosar.

Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii K., A., B., J. şi L., care au susţinut în esenţă, următoarele:

Lipsa identităţii dintre terenul expropriat şi cel folosit de către pârâta SC D. SA - reţinută ca argument de respingere a acţiunii de către prima instanţă - a rezultat din greşita raportare exclusivă la concluziile lapidare şi echivoce ale expertul M., ca răspuns la obiecţiunile pârâtei, şi nu prin raportare la întregul material probator.

Calitatea reclamanţilor de proprietari ai terenului în discuţie rezultă atât din "Convenţia" încheiată între părţi, cât şi din Hotărârea Comisiei Judeţene Ilfov nr. 586 din 28 iulie 2004 (care atestă fără echivoc faptul că ei, reclamanţii-apelanţi, au dreptul la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 4.442 m.p. deţinută de SC D. SA, dar care nu poate fi restituită în natură întrucât nu se află la dispoziţia Comisiei Locale de Fond Funciar Voluntari), ceea ce impune efectuarea unei noi expertize topografice.

Cât priveşte admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Primăria Municipiului Bucureşti şi Primăria Oraşului Voluntari, prin primari, apelanţii-reclamanţi învederează că acestea nu se pot erija în entităţi care nu au nicio legătură cu această speţă, întrucât deţin, sau au deţinut, calitatea de autoritate publică competentă implicată în gestionarea proprietăţii asupra acestui teren.

Pe fondul cauzei, au solicitat a se observa caracterul legitim al cererii introductive şi să se dispună restituirea terenului în suprafaţă de 4.442 m.p. în patrimoniul adevăraţilor săi proprietari.

Prin decizia civilă nr. 517A din 09 decembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi, a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi a trimis spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti cererea principală formulată de reclamanţi în contradictoriu cu SC D. SA având ca obiect revendicarea suprafeţei deţinută de pârâta SC D. SA, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză, cu supliment, întocmit în apel de expertul O., delimitată între punctele 10-11-12-13-14-15-16-17-18-19-20-21, pe schiţa anexă. Totodată, s-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi s-au compensat cheltuielile de judecată efectuate în apel de recurenţi şi intimata-pârâtă SC D. SA.

Curtea a constatat nefondate criticile referitoare la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Oraşul Voluntari şi Municipiul Bucureşti

Totodată, Curtea a constatat că s-a dovedit identitatea dintre SC D. SA şi deţinătorul terenului revendicat, în parte, pentru suprafaţa de 1.341 m.p., conform înscrisurilor comunicate de Biroul de carte funciară şi raportului de expertiză, cu supliment, întocmit de expertul O.

Curtea a constatat că tribunalul a soluţionat de fapt cauza în contradictoriu cu SC D. SA fără a intra în cercetarea fondului, situaţie în care, în raport de dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., aplicabil cauzei în forma anterioară Legii nr. 202/2010, faţă de data declanşării litigiului şi art. XXII din Legea nr. 202/2010, se impune desfiinţarea cu trimitere a sentinţei apelate pentru rejudecarea cererii principale formulate de reclamanţi în contradictoriu cu SC D. SA, în parte, anume pentru suprafaţa menţionată mai sus ca fiind deţinută de această pârâtă, pentru restul suprafeţei soluţia de respingere rămânând corectă

Prin decizia civilă nr. 999 din 03 aprilie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins ca nefondat, recursul declarat de recurenta - pârâtă SC D. SA împotriva încheierii de şedinţă din 14 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a admis recursurile declarate de reclamanţii B., L., A., K., J., de intervenientele P. şi R. şi de pârâta SC D. SA împotriva deciziei nr. 517 A din 9 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Analizând recursurile declarate împotriva deciziei nr. 517 A din 9 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Înalta Curte a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece atât reclamanţii cât şi pârâta au formulat corect critici în sensul greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în sensul în care s-a apreciat că prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Împrejurarea că pe baza probatoriului suplimentar administrat în apel, Curtea de apel a reţinut, sub aspectul situaţiei de fapt, o suprapunere de terenuri pe care tribunalul nu a constatat-o, nu înseamnă că fondul cauzei nu a fost cercetat.

Or, ca instanţă de control judiciar care are şi competenţa de a devolua, în condiţiile legii, fondul cauzei, Curtea de apel poate reţine o altă situaţie de fapt însă va face propria analiză a raportului juridic dedus judecăţii, nefiind legală soluţia de desfiinţare parţială a sentinţei pentru ca prima instanţă să purceadă la cercetarea fondului în raport de o situaţie de fapt nouă.

Examinând, în continuare, recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte a reţinut că această parte a susţinut şi faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., sub aspectul limitelor devoluţiunii în faza procesuală a apelului, întrucât reclamanţii nu au adus veritabile critici sentinţei apelate şi nu şi-au probat pretenţiile.

Înalta Curte a reţinut că aceste critici nu sunt fondate, instanţa de apel făcând o corectă sinteză a criticilor de apel; cu referire la nedovedirea pretenţiilor deduse judecăţii, s-a constatat că sancţiunea o poate reprezenta respingerea cererii iar nu necercetarea motivelor de apel; în consecinţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile prin care recurenta-pârâtă a învederat că, faţă de dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, instanţele de judecată nu sunt competente general să soluţioneze cererea privitoare la suprafaţa de 1.341 m.p., Înalta Curte a reţinut că limitele judecăţii sunt fixate de reclamant, nu de pârât, iar cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, astfel cum a fost calificată de instanţele de fond, este o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. care este de competenţa instanţelor judecătoreşti.

În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte a reţinut că acelea care vizează soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Oraşul Voluntari şi Municipiul Bucureşti (de admitere), menţinută de instanţa de apel, sunt vădit nefondate. Reclamanţii nu au formulat în apel critici privitoare la calificarea pe care tribunalul a dat-o cererii de chemare în judecată, astfel că, pentru stabilirea calităţii procesuale pasive s-au avut în vedere: cererea în realizarea dreptului şi calitatea de posesor al terenului.

Recurenţii-reclamanţi, care au beneficiat şi de asistenţă juridică, nu pot invoca încălcarea dispoziţiilor art. 292 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu a cercetat cauza, din oficiu, sub toate aspectele, în condiţiile în care au formulat motive de apel prin care au circumscris limitele devoluţiunii, fără a critica sentinţa în legătură cu calificarea pretenţiilor deduse judecăţii de către prima instanţă. Or, art. 292 C. proc. civ., invocat de recurenţii-reclamanţi, prevede la alin. (1), tocmai limitele în care instanţa de apel va soluţiona calea de atac, în ipoteza în care apelul a fost motivat.

Pe de altă parte, recurenţii-reclamanţi sunt în eroare atunci când susţin că unul din motivele pentru care instanţa de apel a dispus desfiinţarea sentinţei este acela că nu au fost soluţionate "mai multe chestiuni în această cauză."

Din ambiguitatea criticilor formulate, Înalta Curte a reţinut că prin sintagma "mai multe chestiuni în această cauză", reprezentantul convenţional al recurenţilor-reclamanţi, care a semnat cererea de recurs, a avut în vedere capetele de cerere de chemare în judecată pe care tribunalul nu le-a soluţionat în mod distinct.

Însă din decizia ce face obiectul controlului judiciar rezultă fără echivoc faptul că soluţia de admitere a apelului reclamanţilor a avut la bază alte motive.

Cu referire la dispoziţiile art. 287 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că acestea stipulează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de apel. Cum apelul declarat în cauză a fost exercitat de reclamanţi, lor le incumba obligaţia de a respecta aceste dispoziţii.

Instanţa de apel a respectat prescripţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., incident în speţă, recurenţii-reclamanţi făcând o evidentă confuzie între dispoziţiile celor două alineate care compun acest articol.

Găsind soluţia primei instanţe ca fiind temeinică şi legală sub aspectul lipsei calităţii procesuale pasive a celor doi pârâţi persoane juridice, Curtea de apel nu avea nici un temei legal pentru a dispune, sub acest aspect, rejudecarea, întrucât admiterea în mod corect a unei excepţii dirimante (cum este şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive), duce la împiedicarea soluţionării fondului cererii de chemare în judecată.

Faţă de limitele învestirii primei instanţe, astfel cum au fost calificate în mod explicit prin sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, nu se impune analiza criticilor privitoare la admisibilitatea cererilor în constatare şi nu pot fi primite susţinerile conform cărora, sub acest aspect, anumite motive de apel ar fi rezultat din dezbateri.

Celelalte susţineri ale recurenţilor-reclamanţi, subsumate celei de-a doua critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu reprezintă critici de nelegalitate, astfel că nu se impune examinarea lor.

Cu referire la criticile prin care, în cererea de recurs, comună cu cea a reclamanţilor, intervenientele P. şi R. au arătat că decizia curţii de apel nu este legală în ceea ce le priveşte, prin raportare la dispoziţiile art. 48 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că sunt fondate întrucât aceste părţi sunt succesoarele intervenientei H., decedată pe parcursul procesului (la data de 19 august 2012) care a avut o poziţie procesuală comună cu a reclamanţilor, întemeindu-şi pretenţiile pe un drept comun.

Or, considerentele sumare ale Curţii de apel, în sensul că soluţia dată cererii de intervenţie nu este afectată de judecata acestei căi de atac, sunt insuficiente pentru a lămuri situaţia acestor părţi în proces şi pentru a permite un veritabil control de legalitate.

În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a menţionat că, pentru a putea fi incident acest motiv de recurs, este necesar ca prin actul de învestire a instanţei (cerere de chemare în judecată, cerere reconvenţională, cerere de intervenţie voluntară principală, etc.) să se pună în discuţie interpretarea unui act juridic.

Nu se circumscriu acestui motiv de recurs criticile prin care se invocă modul în care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi a interpretat probele administrate în cauză, chiar atunci când acestea ar consta în înscrisuri. Prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată şi la considerentele expuse, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este, prin ipoteză, incident în cauză; criticile formulate nu pot fi examinate nici din perspectiva altui motiv de recurs prevăzut de art. 304 C. proc. civ. întrucât pun în discuţie doar aspecte de temeinicie a deciziei recurate.

În rejudecarea apelului, prin decizia civilă nr. 428 A din 2 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1052 din 14 mai 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi cererea de intervenţie în interes propriu, a obligat pârâta SC D. SA să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor şi intervenienţilor suprafaţa de teren de 2451 m.p. situată în Voluntari, jud. Ilfov, a obligat pe aceeaşi pârâtă la plata sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către apelanţii reclamanţi şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Asupra criticilor care au vizat soluţia de admitere dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Oraşul Voluntari şi Municipiul Bucureşti, instanţa de apel a reţinut că instanţa de casare s-a pronunţat ferm (prin decizia civilă nr. 999 din 03 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă), în sensul că acestea sunt vădit nefondate, constatând astfel că cel de-al doilea motiv de apel al reclamanţilor este lipsit de eficienţă în rejudecare. De asemenea, instanţa de apel a reţinut că tot instanţa de casare a stabilit că nu se impune analiza criticilor privitoare la admisibilitatea cererilor în constatare.

În consecinţă, Curtea de apel a considerat că este învestită exclusiv cu analiza fondului revendicării, vizat în primul şi al treilea motiv de apel al reclamanţilor.

Asupra acestuia, instanţa de apel, în rejudecare, a administrat în completare probatorii constând în acte şi supliment la expertiza topografică O. (administrată în apelul precedent), pentru delimitarea pe planul de situaţie a suprafeţei revendicate de 4.442 m.p. (cât şi a suprafeţelor atribuite sau deţinute de către pârâta SC D. SA), cu identificarea posesorilor ei.

Instanţa de apel a reţinut că, atât cererea principală, astfel cum a fost precizată, cât şi cererea de intervenţie în interes propriu au ca obiect principal obligarea pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului în suprafaţă de 4.442 m.p., situat în Voluntari, judeţul Ilfov, reclamanţii şi intervenienţii învestind instanţa cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.).

Verificând ipoteza specifică acţiunii în revendicare, constând în acţiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar, Curtea de apel a reţinut că titlul dovedit al autorilor comuni reclamanţilor şi moştenitorilor intervenientei asupra terenului revendicat nu a fost contestat, ci recunoscut atât prin "Convenţia" din 21 octombrie 1997 încheiată între toţi coproprietarii, inclusiv cei trei reclamanţi, prin care s-a delimitat hotarul între pârâta SC D. SA şi terenurile învecinate din zonă, cât şi prin Hotărârea Comisiei Judeţene Ilfov nr. 586 din 28 iulie 2004, care atestă că reclamanţii-apelanţi au dreptul la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 4.442 m.p. aflată în detenţia SC D. SA, dar care nu poate fi restituit în natură, întrucât nu se află la dispoziţia Comisiei Locale de Fond Funciar Voluntari. Acest demers administrativ nu a fost finalizat, astfel cum rezultă şi din răspunsul apelanţilor la interpelarea instanţei din 17 decembrie 2015.

Instanţa de apel a mai reţinut că, prin sentinţa nr. 1458 din 29 noiembrie 1999, definitivă şi irevocabilă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut faptul că SC D. SA nu justifică niciun drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 43.095 m.p., suprafaţă din care face parte şi terenul în litigiu, şi nici de a-i fi emis un titlu de proprietate în temeiul Legii nr. 15/1990, fapt pentru care a fost admisă acţiunea reclamanţilor şi a fost anulat certificatul de atestare al dreptului de proprietate din 03 octombrie 1998 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului în favoarea pârâtei SC D. SA.

Faţă de aceste constatări, Curtea a concluzionat că reclamanţii şi intervenienţii justifică un titlu valabil asupra imobilului revendicat.

În ceea ce priveşte posesia, Curtea a reţinut din probele administrate în apel, respectiv extrasele emise de Biroul de carte funciară şi suplimentul raportului de expertiză topografică completat, întocmit de expertul O., că din terenul revendicat, pârâta SC D. SA are în posesie o suprafaţă de 1.342 m.p. (anume cea delimitată în schiţa anexă aflată la dosar curent apel - anexa 5 a expertizei - între punctele 1-2-3-4-5-6-7-8-9-10-11-12), conform documentaţiei cadastrale înscrisă în evidenţele de carte funciară pe numele pârâtei.

Totodată suplimentul raportului de expertiză topografică completat a evidenţiat existenţa fără acte în posesia pârâtei SC D. SA, a unei platforme de beton ce se include în terenul revendicat şi care are suprafaţa de 1.109 m.p.

În raport de aceste probatorii, Curtea a apreciat că este dovedită în parte identitatea pârâtei SC D. SA ca deţinător parţial al terenului revendicat, respectiv pentru suprafaţa totală de 2.451 m.p., situată în Voluntari, judeţul Ilfov, rezultată din însumarea celor două suprafeţe astfel cum au fost indicate.

Pentru diferenţa de suprafaţă, expertul a menţionat existenţa unui drum asfaltat în suprafaţă de 670 m.p., a unui spaţiu verde în suprafaţă de 685 m.p. şi a unei construcţii C1 în suprafaţă de 636 m.p., ai căror posesori nu au fost indicaţi. Cu privire la aceste suprafeţe de teren curtea de apel a reţinut că nu se poate pronunţa, deoarece verificările sale sunt limitate la pârâţii care au fost menţionaţi în cererea principală, astfel cum a fost precizată, ca şi în cererea de intervenţie în interes propriu.

Ca atare, instanţa de apel a concluzionat că, pentru suprafaţa de teren de 2.451 m.p., pârâta SC D. SA are calitate procesuală pasivă în cauza prezentă, prin raportare la obiectul ei, iar pentru restul suprafeţei revendicate nu există această calitate, de vreme ce D. SA nu este deţinător.

Împotriva deciziei nr. 428/A din data de 02 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2007* a declarat recurs pârâta SC D. SA, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Recurenta arată că decizia recurată este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9, teza I C. proc. civ.,), dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9, teza III C. proc. civ.) şi cuprinde o motivare contradictorie (art. 304 pct. 7, teza II C. proc. civ.).

Prima critică de nelegalitate adusă hotărârii instanţei de apel priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., text de lege care instituie limitele devoluţiunii în apel. În dezvoltarea acestei critici, recurenta arată că, la termenul din data de 18 decembrie 2015, instanţa de judecată a apelului, din oficiu, a dispus suplimentarea raportului de expertiza topografică de către acelaşi expert, în sensul precizării delimitării clare pe toate laturile, pe plan de situaţie, a suprafeţei de 22.000 m.p. atribuită pârâtei D. SA prin Decretul CS nr. 362/1977; delimitării pe plan de situaţie a suprafeţei deţinute de către pârâta D. SA care excede limitelor suprafeţei mai sus indicate, cât şi a celei care se suprapune cu suprafaţa revendicată în cauză de 4.442 m.p., atât în fapt, cât şi în acte; identificarea posesiei, respectiv a tuturor posesorilor întregii suprafeţe revendicate de 4.442 m.p.

Recurenta consideră că, în acest mod, prin stabilirea de către instanţa de apel a trei obiective suplimentare ale expertizei topografice, dispuse din oficiu, iar nu încuviinţate, în această etapă procesuală, nu se putea avea ca efect lărgirea limitelor devoluţiunii în apel, aceste limite rămânând - în puterea prevederilor art. 294 şi 295 C. proc. civ. - circumscrise criticilor ce constituie motivele de apel.

A doua critică de nelegalitate vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ. din 1864 conform cărora:

"

Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege".

Recurenta arată că, pentru a pronunţa soluţia de admitere a apelului, Curtea de apel a motivat în sensul că "ceea ce s-a verificat în rejudecarea prezentului apel al reclamanţilor, constă în ipoteza specifică acţiunii în revendicare constând în acţiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar".

Recurenta susţine că în mod greşit a fost aplicat art. 480 C. civ. şi cu privire la existenţa calităţii de proprietari neposesori a reclamanţilor şi intervenienţilor care ar fi justificat "un titlu valabil asupra imobilului nerevendicat", respectiv a terenului situat în localitatea Voluntari.

Apoi, aprecierea instanţei apelului că pârâta-recurentă D. SA ar fi un posesor neproprietar încalcă principiul disponibilităţii având în vedere că prin cererea introductivă de instanţă reclamanţii iniţiali şi-au motivat cererea prin aceea că "nici până în prezent, de mai bine de 23 de ani, terenul nici măcar nu a fost predat în mod legal către pârâta SC D. SA în vederea realizării de către aceasta a scopului pentru care terenul a fost expropriat în mod nelegal şi că "lipsa necesităţi amenajării unei zone de siguranţă rezultă şi din faptul că până în prezent nu a fost transmis către întreprinderea D. în vederea realizării scopului exproprierii". Cu alte cuvinte, consideră recurenta, terenul revendicat nu s-a aflat niciodată în posesia D. SA, care nu a fost aşadar "posesor neproprietar" pentru a-i fi aplicabile dispoziţiile art. 480 C. civ.

Se mai arată de către recurentă că, potrivit "Tabelului cuprinzând proprietarii ale căror imobile, situate în Municipiul Bucureşti, se expropriază şi se trec în proprietatea statului", anexă la Decretul nr. 223/1984, terenul autorilor reclamanţilor şi intervenienţilor (defuncţii A., I., C. şi B.) se afla situat în, şos. E., nr. x, comuna Voluntari, sectorul agricol Ilfov, iar conform înscrisului denumit "Adeverinţă" emis de Instituţia Primarului Voluntari, administrat la termenul din 08 noiembrie 2013, în precedentul apel, s-a probat că D. SA este "... înregistrat(ă) ... în str. E. nr. y". Cu alte cuvinte, reclamanţii şi intervenienţii nu au justificat "un titlu valabil" cu privire la teren.

Nefiind întrunite cele două condiţii cumulative ale revendicării imobiliare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este vădită lipsa de temei legal a deciziei recurate.

Al treilea motiv de nelegalitate a deciziei recurate invocat de recurenta pârâtă este acela că deşi instanţa de apel a admis, pe fond, apelul şi, în parte, cererea introductivă şi de intervenţie, motivarea finală a acesteia este că " (...) pentru suprafaţa de teren de 2.451 m.p., pârâta SC D. SA are calitate procesuală pasivă în cauza prezentă, prin raportare la obiectul ei, iar pentru restul suprafeţei revendicate nu există această calitate, de vreme ce D. SA nu este deţinător". Adică soluţia a fost motivată exclusiv pe o excepţie şi anume aceea a existenţei/inexistenţei calităţii procesuale pasive a recurentei, fiind evidentă motivarea contradictorie a deciziei recurate, motiv de casare impus de art. 304 pct. 7, teza II C. proc. civ.

În finalul memoriului de recurs, se arată că cererea introductivă de instanţă şi cea de apel nu au fost legal timbrate, de asemenea, recurenta nu timbrează recursul, urmând ca instanţa de control judiciar, în temeiul art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 (tempus regit actum) să oblige reclamanţii şi intervenienţii la plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar conform art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege, faţă de caracterul evaluabil în bani al acţiunii, recurenta urmând a achita apoi taxele cuvenite.

Examinând decizia recurată în limitele motivelor de recurs invocate Înalta Curte reţine următoarele:

Prima critică de nelegalitate privind pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., este nefondată. Potrivit textului legal menţionat:

"

Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu. Instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei".

Recurenta susţine că, prin stabilirea de către instanţa de apel a trei obiective suplimentare ale expertizei topografice, dispuse din oficiu, iar nu încuviinţate, în această etapă procesuală, s-au depăşit limitele devoluţiunii în apel, circumscrise criticilor ce constituie motivele de apel.

Înalta Curte constată că, prin sentinţa primei instanţe, s-a respins pe fond acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi şi intervenientă în contradictoriu cu pârâta SC D. SA, reţinând, în esenţă, că reclamanţii nu au făcut dovada că există identitate între imobilul proprietatea autorilor acestora, situat în str. E. nr. x, care figurează în decretul de expropriere şi terenul deţinut de pârâtă situat în str. E. nr. y. De asemenea, instanţa de fond a mai reţinut că nu s-a dovedit faptul că pârâta ar poseda terenul revendicat de reclamanţi şi intervenientă, atâta timp cât experţii nu au putut stabili cu exactitate acest aspect.

Sentinţa primei instanţe a fost atacată cu apel de către reclamanţi, aceştia criticând modul de soluţionare a cererii în revendicare, iar prin decizia nr. 517 A din 9 decembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că s-a dovedit identitatea dintre pârâta SC D. SA şi deţinătorul terenului revendicat, în parte, pentru suprafaţa de 1341 m.p., conform înscrisurilor comunicate de biroul de carte funciară şi suplimentului la raportul de expertiză întocmit de expertul O., însă Curtea a apreciat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, deoarece aceasta nu a intrat în cercetarea fondului.

În recursurile declarate de părţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia nr. 999 din 3 aprilie 2015, a reţinut că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât a admis recursurile, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel. În considerentele acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel are şi competenţa de a devolua, în condiţiile legii, fondul cauzei, putând reţine o altă situaţie de fapt pe baza propriei analize a raportului juridic dedus judecăţii. Ca atare, este nelegală soluţia de desfiinţare parţială a sentinţei pentru ca prima instanţă să purceadă la cercetarea fondului în raport de noua situaţie de fapt.

În rejudecarea apelului, instanţa de apel a administrat în completare probatorii, inclusiv a dispus un supliment la raportul de expertiza topografică întocmită de expertul O., în vederea delimitării pe planul de situaţie a suprafeţei de teren revendicate de 4442 m.p., cât şi a suprafeţelor atribuite sau deţinute de pârâta SC D. SA, cu identificarea posesorilor ei.

Ordonarea acestei probe, chiar şi din oficiu, nu este contrară principiului tantum devolutum quantum appellatum, aşa cum susţine recurenta pârâtă, deoarece în apelul declarat în cauză reclamanţi au criticat pe fond şi în integralitate soluţia dată de către prima instanţă capătului de cerere în revendicare, formulat în contradictoriu cu această pârâtă, iar efectul devolutiv al apelului conferă instanţei de apel abilitatea de a examina litigiul, deja soluţionat de prima instanţă, în toate elementele sale de fapt şi de drept, scopul redeschiderii dezbaterii judiciare prin exercitarea căii de atac de reformare fiind acela de a se pronunţa o hotărâre legală şi temeinică.

Limitarea domeniului efectului devolutiv, conform art. 295 C. proc. civ., prin independenţa pe care apelantul o are de a limita puterea instanţei de control judiciar doar cu privire la ceea se critică prin cererea de apel, vizează aspectul "cantitativ", nu "calitativ" al apelului, în sensul că, apelantul are posibilitatea de a limita învestirea instanţei de apel cu analiza unuia sau altuia dintre capetele de cerere supuse primei judecăţi, însă odată stabilite petitele/cererile cu care investeşte instanţa, caracterul devolutiv al judecăţii în apel cu privire la acestea rămâne neştirbit.

Ca atare, potrivit art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel "va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei", iar potrivit art. 292 alin. (1), "instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri", în legătură cu cererile în privinţa cărora s-a formulat calea de atac.

Prin efectul art. 298 C. proc. civ., devine incident în apel şi principiul rolului activ al judecătorului, astfel încât, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de apel poate ordona din oficiu administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc, cu condiţia ca anterior dispunerii acestei măsuri, instanţa să pună probele în discuţia părţilor (de menţionat că, în prezentul recurs, nu se invocă de către recurenta pârâtă faptul că nu ar fi fost respectată de instanţa de apel această din urmă condiţie).

În speţă, reclamanţii au apelat soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii în revendicare, iar potrivit principiilor şi normelor de drept anterior enunţate, instanţa de apel avea posibilitatea să dispună din oficiu completarea raportului de expertiză cu obiectivele arătate, în scopul stabilirii corecte a situaţie de fapt în ceea ce priveşte imobilul revendicat, această măsură nefiind contrară dispoziţiilor procedurale invocate de recurenta pârâtă.

A doua critică de nelegalitate vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ. din 1864. În dezvoltarea acestei critici se susţine de către recurentă că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel existenţa calităţii de proprietari neposesori a reclamanţilor şi intervenientei, care ar fi justificat "un titlu valabil asupra imobilului revendicat", respectiv a terenului situat în localitatea Voluntari.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că, în analiza dreptului de proprietate invocat de reclamanţi şi intervenientă, instanţa de apel a avut în vedere împrejurarea că titlul dovedit al autorilor comuni ai acestora (reprezentat de cele două contracte de vânzare-cumpărare în baza cărora autorii au dobândit terenul în anul 1948) nu a fost contestat de către pârâtă. Mai mult, instanţa de apel a reţinut că acesta a fost recunoscut de pârâtă prin semnarea actului intitulat "Convenţie" din 21 octombrie 1997, încheiată între toţi coproprietarii, inclusiv cei trei reclamanţi, prin care s-a delimitat hotarul între pârâta SC D. SA şi terenurile învecinate din zonă.

Un alt argument reţinut de instanţă în acest sens a fost acela că, prin Hotărârea Comisiei Judeţene Ilfov nr. 586 din 28 iulie 2004, s-a atestat că reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 4.442 m.p. aflată în detenţia SC D. SA, dar care nu poate fi restituit în natură, întrucât nu se află la dispoziţia Comisiei Locale de Fond Funciar Voluntari.

În plus, instanţa de apel a mai reţinut că, prin sentinţa nr. 1458 din 29 noiembrie 1999, definitivă şi irevocabilă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut faptul că SC D. SA nu justifică niciun drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 43.095 m.p., suprafaţă din care face parte şi terenul în litigiu, şi nici de a-i fi emis un titlu de proprietate în temeiul Legii nr. 15/1990, fapt pentru care a fost admisă acţiunea reclamanţilor şi a fost anulat certificatul de atestare al dreptului de proprietate din 03 octombrie 1998 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului în favoarea pârâtei SC D. SA.

Faţă de aceste constatări, instanţa de apel a concluzionat că reclamanţii şi intervenienta justifică un titlu valabil asupra imobilului revendicat.

Aceste argumente reţinute de instanţa de apel şi pe care se fundamentează soluţia de admitere a acţiunii în revendicare nu au fost combătute prin cererea de recurs, simpla afirmaţie a recurentei în sensul că "în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel existenţa calităţii de proprietari neposesori a reclamanţilor şi intervenientei" nefiind suficientă pentru a declanşa un control de nelegalitate pe problema de drept astfel soluţionată de instanţa de apel.

Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.

Or, în speţă, recurenta se limitează la o simplă afirmaţie, fără să argumenteze în concret de ce soluţia instanţei de apel este nelegală în ceea ce priveşte reţinerea calităţii reclamanţilor şi a intervenientei de proprietari neposesori.

De precizat că demersul administrativ pe calea legii speciale de reparaţie nu a fost finalizat, aspect afirmat de reclamanţi şi necontestat de pârâtă pe parcursul procesului. De asemenea, recurenta nu a invocat în cererea de recurs aspecte referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor vreuneia dintre legile speciale de reparaţie în raport cu situaţia juridică a imobilului.

Mai susţine recurenta în motivarea recursului că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, deoarece, prin cererea introductivă de instanţă, reclamanţii au arătat că nici până în prezent terenul nu a fost predat în mod legal către pârâta SC D. SA în vederea realizării de către aceasta a scopului pentru care terenul a fost expropriat, rezultând astfel că terenul revendicat nu s-a aflat niciodată în posesia D. SA, care nu a fost, aşadar, "posesor neproprietar", pentru a-i fi aplicabile dispoziţiile art. 480 C. civ.

Examinând această critică, Înalta Curte reţine că principiul disponibilităţii, specific procesului civil, conferă părţilor posibilitatea de a sesiza organele judiciare, de a dispune de obiectul litigiului şi de mijloacele procedurale de apărare (spre deosebire de procesul penal, care este guvernat de principiul oficialităţii). În cadrul acestui principiu se distinge disponibilitatea materială, care conferă părţilor posibilitatea de a sesiza instanţa şi de a dispune de obiectul litigiului prin acte de dispoziţie (cum sunt: renunţarea la acţiune sau la dreptul subiectiv, achiesarea la pretenţiile părţii adverse, achiesarea la hotărârea pronunţată, exercitarea căilor de atac, etc.) şi disponibilitatea procesuală, care conferă părţilor posibilitatea de a dispune de mijloacele procedurale de apărare, însă acest drept se exercită sub controlul instanţei de judecată, fiind limitat de principiul rolului activ al judecătorului.

Nu intră sub incidenţa acestui principiu aspectul invocat de recurentă, care vizează o pretinsă contradicţie între modalitatea în care reclamanţii au înţeles să-şi motiveze acţiunea, pe de o parte, şi petitul cererii de chemare în judecată, pe de altă parte.

Pretinsa contradicţie nu este reală, întrucât ceea ce reclamanţii au susţinut în cererea de chemare în judecată subliniază faptul că pârâta nu are un drept de proprietate asupra imobilului revendicat, drept care să fie fundamentat pe un titlu care să-i justifice stăpânirea în fapt asupra bunului. Împrejurarea că nu a operat un transfer al imobilului, în baza unui act juridic care să materializeze predarea, nu exclude de plano validitatea constatărilor instanţei de apel cu privire la situaţia de fapt, constatări bazate pe probele administrate în apel (extrasele de carte funciară, suplimentul la raportul de expertiză topografică), care au relevat că pârâta deţine în fapt, fără titlu, o parte din terenul revendicat, ceea ce a justificat admiterea în parte a acţiunii în revendicare, în limita terenului efectiv deţinut de pârâtă.

Ca atare, împrejurarea că terenul nu a fost predat în mod legal către pârâta SC D. SA în vederea realizării de către aceasta a scopului pentru care terenul a fost expropriat nu conduce la concluzia că "terenul revendicat nu s-a aflat niciodată în posesia D. SA", aşa cum se susţine în motivarea recursului, deoarece în cadrul acţiunii în revendicare se ţine seama de stăpânirea materială pe care pârâtul o exercită asupra bunului, adică de elementul material al posesiei, iar nu posesie în ansamblul ei.

Nu trebuie confundată stăpânirea cu titlu (pe care pârâta ar fi putut-o invoca dacă ar fi beneficiat de un act juridic valabil de transfer al terenului, urmare a actului de expropriere) cu stăpânirea în fapt, fără nici un titlu, pe care reclamanţii au invocat-o în cererea de chemare în judecată. Or, acţiunea în revendicare, ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate, poate fi îndreptată nu numai împotriva posesorului care invocă un temei al posesiunii sale, fără însă a fi însă proprietar, ci şi împotriva detentorului precar, care stăpâneşte în fapt bunul fără nici un titlu.

Critica referitoare la lipsa de identitate a numerelor poştale nu relevă o problemă de nelegalitate, ci constituie un aspect care vizează modul de evaluare de către instanţa de apel a probatoriului administrat în cauză, ceea ce nu poate face obiectul cenzurii în recurs. Instanţa de apel a dispus suplimentarea raportului de expertiză tocmai pentru a se identifica pe planul de situaţie suprafaţa de teren revendicată şi suprafeţele deţinute sau atribuite pârâtei, iar pe baza acestei probe instanţa a reţinut că "este dovedită în parte identitatea pârâtei SC D. SA ca deţinător parţial al terenului revendicat, respectiv pentru suprafaţa totală de 2.451 m.p., situată în Voluntari, judeţul Ilfov".

Întrucât proba care a avut ca scop identificarea în teren a imobilului, prin toate elementele sale, este proba cu expertiza, neclarităţile referitoare la identificarea imobilului în raport cu numărul poştal puteau fi invocate de pârâtă pe calea obiecţiunilor la expertiză, iar în recurs se putea invoca eventuala nelegalitate cu privire la modul de rezolvare a acestor obiecţiuni. În speţă, pârâta nu invocă aspecte de nelegalitate, ci încearcă să valorifice în recurs o problemă care vizează modul de stabilire a situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate, problemă a cărei rezolvare ar presupune verificări de fapt, incompatibile cu structura recursului.

Este în mod evident nefondat şi motivul de nelegalitate în cadrul căruia se susţine că instanţa de apel şi-ar fi motivat soluţia exclusiv pe excepţia existenţei/inexistenţei calităţii procesuale pasive a pârâtei, ceea ce ar conduce, în opinia recurentei, la o motivare contradictorie în sensul art. 304 pct. 7, teza II C. proc. civ.

Din lecturarea motivării deciziei recurate rezultă fără dubiu că instanţa a soluţionat cauza pe fond, verificând întrunirea condiţiilor acţiunii în revendicare imobiliară, una dintre acestea fiind aceea ca pârâtul să aibă stăpânirea materială a imobilului revendicat, condiţie care s-a reţinut de către instanţa de apel a fi dovedită în speţă cu privire la suprafaţa de 2451 m.p., identificată prin suplimentul la raportul de expertiză.

Critica formulată în finalul memoriului de recurs, referitoare la faptul că cererea de chemare în judecată şi cea de apel nu au fost legal timbrate, nu poate constitui motiv de casare, deoarece sancţiunea specifică a unei astfel de neregularităţi este anularea cererii ca netimbrată sau ca insuficient timbrată, sancţiune care se poate aplica numai în condiţiile şi la momentele procesuale stabilite prin legislaţia specială în materia taxelor de timbru.

Solicitarea recurentei, întemeiată pe prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, în sensul ca instanţa de recurs să oblige reclamanţii şi intervenienţii la plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar aferente judecăţii în fond şi în apel, conform art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege, nu este întemeiată, deoarece acţiunea are ca obiect revendicarea unui imobil preluat de stat fără titlu valabil (nevalabilitatea titlului statului fiind reţinută în considerentele sentinţei primei instanţe, care nu au fost criticate în apel, intrând astfel în puterea lucrului judecat), iar potrivit prevederilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cererile accesorii şi incidente sunt scutite de taxa de timbru.

În raport cu aceste considerente, în cadrul cărora au fost analizate motivele de recurs formulate în scris în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ. (nefiind examinate criticile noi, formulate oral de apărătorul recurentei cu ocazia susţinerii recursului în faţa instanţei, cu încălcarea dispoziţiilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, în condiţiile în care aceste critici noi nu se constituie în motive de ordine publică în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ), în temeiul art. 312 alin. (1) C. poc. civ., recursul pârâtei a fost respins, ca nefondat.

ÎNALTA CURTE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC D. SA împotriva deciziei nr. 428/A din data de 02 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2007*.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2017.